PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

CURS 1 – COMUNICARE ŞI LIMBAJ:

CONCEPTE, DIMENSIUNI, RELAȚII.

Lect.univ.dr. Camelia Voicu

TEMATICA
Curs:
1. Comunicare şi Limbaj: – concepte şi dimensiuni; - fiziologia limbajului;-
relația limbaj – procese psihice
2. Dezvoltarea competențelor de comunicare ; controversa înnăscut-dobândit
în achiziția limbajului.
3. Producerea limbajului – perspectiva psihologiei cognitive.
4. Niveluri psihologice ale comunicării.
5. Atitudini favorabile în comunicarea interindividuală.
6. Emoții și comunicare: verbal și nonverbal în exprimarea emoțiilor;
contextualizarea culturală a comunicării emoțiilor.
7. Comunicare și conflict; abilități de comunicare utilizate în prevenirea sau
rezolvarea conflictelor interpersonale.
8. Comunicare și influență socială; rolul percepțiilor și reprezentărilor sociale
în comunicare.
TEME SEMINAR
 Particularități ale comunicării cu copiii
preşcolari.
 Particularități ale comunicării cu şcolarii mici.
 Niveluri și tipuri ale comunicării cu părinții.
 Comunicarea non-violentă; implicații
educaționale.
 Comunicarea asertivă.
 Aplicatii ale NLP in comunicarea educaţională.
 Competenta de comunicare a cadrului didactic–
analiza elementelor componente.
BIBLIOGRAFIE:
 Abric Jean-Claude (2002) Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași:Polirom
 Christian Baylon, Xavier Mignot (2000). Comunicarea, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza,
 Commarmond, Gisèle. (2000) Arta de a comunica şi de a convinge. Iaşi : Polirom,
 Condrill, Jo. (2005). Învaţă rapid, comunică eficient. Jo Condrill, Bennie Bough ; Traducere de Alexandra Borş. Bucureşti : Curtea Veche.
 Cristea, Dumitru (2014). Tratat de Psihologie socială – partea I. București:Ed. Renassaince
 Chelcea, Septimiu. (2006). Opinia publică:Strategii de persuasiune şi manipulare. Bucureşti : Editura Economică,
 Chelcea, Septimiu. (2008). Comunicarea nonverbală : Gesturile şi postura : Cuvintele nu sunt de-ajuns. In Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina
Chelcea. Ed. a 2-a, revăzută şi adăugită: Bucureşti : Comunicare.Ro,
 Chiru Irena. (2009). Comunicare interpersonală, ed. a II-a. București:Tritonic
 Chomsky, N. (1996) Cunoaşterea limbii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică
 Dinu, Mihai. (2004). Fundamentele comunicării interpersonale. Bucureşti : All.
 Ekman, Paul. (2011) Emoţii date pe faţă : Cum să citim sentimentele de pe chipul uman. Bucureşti: Trei, 2011.
 Ezechil Liliana, Albu Gabriel, Pânișoară Ion-Ovidiu (2008). Cap. Comunicarea și relațiile de comunicare pedagogică. Structura, mecanisme, forme,
stiluri, eficacitate.Aplicații. în volumul Pregătirea psihopedagogică. Manual pentru definitivat si gradul didactic II. Coord. Potolea Dan, Neacșu Ioan,
Iucu Romiță, Pănișoară Ion-Ovidiu, Iași:Polirom
 Gavreliuc, Alin. (2006). De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială : Psihologia socială şi stadiile progresive ale articulării sinelui. Ed. A 2-a.
Iaşi : Polirom, 2006.
 Hayes, N. Orrel, S. (2003). Introducere in psihologie – partea a VI-a,( pp 383-454), Bucuresti: Ed. Bic All,
 King, L.. (1999). Secretele comunicării, Bucuresti: Editura Amaltea
 Sue Knight (2004) Tehnicile programarii neuro­‐lingvistice, Curtea Veche, Bucuresti,
 Serge Moscovici, (1997). Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Iaşi, Polirom, Editura Universităţii "Al. I. Cuza",
 McQuail, Denis (1999). Comunicarea. Iasi: Ed. Institutul European
 Mucchielli, A.. (2005). Arta de a comunica, Iasi: Editura Polirom
 Nuță Adrian. (2000). Secrete și jocuri psihologice. Analiză tranzactională. București: Sper .
 Pease Alan. (1995). Limbajul Trupului. București: Polimark.
 Prutianu Ștefan. (2004). Antrenamentul abilităților de comunicare. Iași: Polirom
 Pânişoară, I.O.. (2006). Comunicarea eficientă, Iasi: Editura Polirom
 Rusu M..M.. (2009). Competenţa de comunicare-perspective de abordare, în Revista Limba Română nr.11-12, anul XIX
 Sălăvăstru, D.. (2004). Psihologia educaţiei, Iaşi: Editura Polirom
 Nicki Stanton, (1995). Comunicarea, Societatea Stiinta si tehnica, Bucuresti,
 Şoitu, L..(2001). Pedagogia comunicării, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogică
 Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Polirom, 2000.
 Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica. O ştiinţă a comunicării, Bucureşti, Editura All, 1999.
CE ESTE Ψ COMUNICĂRII?
 Psihologia (ψ) = ?
 Comunicarea= ?
 Psihologia comunicării= studiul modului în
care procesele, activitățile și însușirile
psihice sunt implicate în și influențează
comunicarea.
 COMUNICAREA
Definitii:
1) Comunicarea este o interacţiune psihosocială, prin care subiecţii schimbă
mesaje, realizează relaţii, dirijează şi controlează activitatea unei persoane sau
grup, se influenţează reciproc şi se aşteaptă reacţii de răspuns.
2) Prin a comunica şi comunicare vom înţelege de fapt punerea în relaţie a
spiritelor umane sau, altfel spus, a creierelor umane (Baylon, 2000, p. 10).
3) Verbul a comunica se referă de de obicei la acţiunea de a transmite un
mesaj despre ceva cuiva care este receptorul (McQuail, 1999, p. 14).
4) Cf. teoriei comunicării şi ciberneticii, comunicarea = modalitate de legătură
în spaţiu şi timp între un „obiect-sistem" şi mediul extern, ca sursă generatoare
de semnale purtătoare de informaţie sau ca „transfer de informaţie de la un
sistem-sursă (emitent) la un sistem-receptor (destinatar).
 =>comunicarea - un atribut al sistemelor fizice şi biologice, la nivelul cărora
se realizează procese de reglare. Orice sistem deschis sau semideschis are
proprietatea comunicării!
 Noţiunea de comunicare ne apare astfel ca relaţie şi ca proces.
COMUNICAREA CA RELAȚIE
 Relaţia se defineşte ca legătură şi interacţiune informaţională între
doi termeni: sursa sau emitentul şi receptorul sau destinatarul.
Emitentul generează şi transmite semnale, prin varierea şi
modularea unei stări sau însuşiri a sa. Pentru a genera semnale,
sistemul emitent trebuie să posede un minimum de stări, ce se pot
succeda sau alterna; acest minimum este de cel puţin două stări
distincte.
 Receptorul sau destinatarul este sistemul care captează şi
prelucrează (decodează) semnalele transmise de emitent,
modificându-şi sub acţiunea lor starea sa iniţială. Cea mai simplă
ipostază de receptor o întâlnim la nivelul interacţiunii obiectelor
fizice neînsufleţite şi ea este reprezentată de proprietatea corpului
primitor de a-şi schimba forma, structura fizico - chimică sau
poziţia spaţială sub acţiunea corpului-emiţător.
 COMUNICAREA CA PROCES
Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul
operaţiilor de codare – recodare- decodare, ce se aplică
asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi
alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) şi la
succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi
destinatar.
Procesul de comunicare se poate caracterizează prin:
 frecvenţă şi periodicitate,
 amplitudine sau intensitate,
 natura substanţial- calitativă a semnalelor,
 conţinutul mesajelor.
CARACTERISTICI DE EVALUARE A
COMUNICĂRII CA PROCES

Completitudinea, promptitudinea şi fidelitatea.

 Completitudinea - diferenţa dintre cantitatea de informaţie emisă şi cea
real transmisă destinatarului: cu cât această diferenţă este mai mică, cu
atât comunicarea este mai completă, şi invers.
 Promptitudinea se măsoară prin durata dintre momentul apariţiei
necesităţii unui mesaj şi momentul emiterii şi recepţionării lui. O
comunicare este considerată promptă dacă mesajele pe care le
vehiculează pot fi încă folosite pentru atingerea obiectivului; ea devine
depăşită, inoportună dacă mesajul se emite sau se recepţionează prea
târziu, după trecerea timpului util.
 Fidelitatea exprimă gradul de corespondenţă pe elemente de conţinut
între mesajul emis şi cel real transmis şi recepţionat de către destinatar.
Ea poate lua valori diferite, de la foarte înaltă (corespondenţă între 85-
100%), înaltă (75-85%), medie(55-75%) slabă (40-55%), foarte scăzută (sub
40%).
LIMBA VS. LIMBAJ
Limba reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale
şi gramaticale) cu ajutorul carora se realizează comunicarea interumană.
 Limba este o realitate extra-individuală
 Limba are un caracter social istoric
 Limba are un caracter evolutiv
 Dpv. istoric, limbajul precede limba (iniţial, limba exista şi se
manifesta în forma limbajului oral interindividual; treptat limba se va
detaşa relativ de limbaj, constituindu-se într-o entitate specifică, intr-un
sistem de semne grafice şi reguli logico-gramaticale. Limba se constituie în
cursul filogenezei independent de existenţa individului singular).
 Dpv. ontogenetic, limba precede limbajul

Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se

realizează comunicarea interumană şi gândirea verbal-noţională.
 Spre deosebire de limbă, care este un dat obiectiv, limbajul are un
profund caracter individual şi subiectiv; el reprezintă modul particular
de însuşire şi utilizare a unei limbi de către o persoană anume.
LIMBA VS. LIMBAJ
 Limbajul este un instrument activ de comunicare
individual. El poate fi considerat o particularizare a
instrumentului potenţial care este limba.
 Atât limba, cât şi limbajul pot fi:
 naturale, elaborate în procesul istoric al comunicării
sociale,
 şi artificiale, elaborate de om în anumite scopuri
ştiinţifice specifice (matematic, logico-simbolic, de
programare, în cadrul inteligenţei artificiale). Limbajele
artificiale se subordonează, din punct de vedere logico
- gramatical, limbii şi limbajului natural, care rămân
cadru general şi permanent de referinţă.
LIMBAJUL LA OM
 Din punct de vedere funcţional, limbajul implică
două dimensiuni:
 latura activă (sau limbajul expresiv), implicată în
emiterea de semnale către alte persoane;
 latura pasivă (sau limbajul impresiv), responsabilă de
receptarea şi decodificarea semnalelor emise de alţii.
 La nivelul limbajului oral, dimensiunea activă
este vorbirea, iar cea pasivă ascultarea;
 La nivelul limbajului scris, latura activă este
scrierea, iar cea pasivă este citirea.
! Doar împreună cele două laturi constituie un
întreg funcţional şi util actului comunicării.
DIMENSIUNI ALE LIMBAJULUI
1. Dimensiunea fonetică: se referă la forma de producere a mesajului
prin intermediul fonemelor, morfemelor, grafemelor.
 Fonemul este unitatea de sunet fundamentală din limbile vorbite.
Fonemele nu sînt sunetele ca atare, ci perceperea lor la nivel mental.
Unui fonem îi pot corespunde mai multe sunete fizice, pe care
vorbitorii unei limbi date le percep ca fiind unul și același sunet.
Două sau mai multe foneme formeaza un morfem.
 Morfemul este unitatea cea mai mică din structura unui cuvînt care poartă o
informație. De exemplu, cuvîntul neștiute conține patru morfeme: ne exprimă
negația, știut este participiul verbului a ști și se formează la rîndul lui din două
morfeme (rădăcina ști și desinența (u)t), e marchează numărul plural pentru
genul feminin sau neutru.
 Grafemul este cea mai mică unitate semantică distinctivă a unei limbi scrise,
analogă fonemului în limba vorbită. În scrierea alfabetică corespunde literei.
Un grafem poate avea sau nu înțeles în sine. Grafemele includ litere, logotipuri,
ideograme, cifre, semne de punctuație etc.
 Dezvoltarea fonologică este de durată. Competența fonologică deplină este
atinsă la vârsta școlară.
DIMENSIUNI ALE LIMBAJULUI
2. Dimensiunea semantică – se referă la semnificația/ile mesajelor codificate
verbal, nonverbal, paraverbal; Semantica este ramura lingvisticii care se ocupă cu
înțelesurile cuvintelor și dobândirea acestora.
 Această dimensiunea este funcțională din al doilea an de viață, și se dezvoltă
pe tot parcursul ontogenezei.
3. Dimensiunea sintactică – se referă la modul de codificare a mesajului (regulile
de organizare a cuvintelor în propoziții și fraze).
 N.Chomsky identifică două structuri distincte ale limbajului, dpv. al sintaxei –
structura de suprafață, specifică fiecărei limbi /națiuni, și structura de
profunzime – specifică oricărei limbi/națiuni, deci universală (se referă la
reguli gramaticale fundamentale prezente în orice limbă vorbită).
 Această dimensiune se dezvoltă în prima parte a ontogenezei, intensiv în
perioada școlii primare și gimnaziale, însă poate continua toată viața. Sunt
persoane care nu reușesc niciodată să dezvolte în întregime competența
sintactică corectă.
 Comunicarea verbală are o organizare serială, ea reclamând trecerea de la stadiul
secvenţial, pe cuvinte, la stadiul integrat - serii articulate de cuvinte. Aici intră în joc
regulile sintactice. Aplicarea lor determină structura serial-formală a limbajului. Din
punct de vedere formal, comunicarea verbală este un flux de semne (cuvinte), ordonat
selectiv după reguli sintactice.
DIMENSIUNI ALE LIMBAJULUI
4. Dimensiunea pragmatică – se referă la utilizarea
limbajului în context social. Presupune învățarea unor
principii conversaționale, de comunicare eficientă, deci
învățarea nu doar a cuvintelor și regulilor de organizare
a lor, ci și a utilizării limbajului în raport cu contextul
de comunicare.
!!! Competența de comunicare implică toate aceste 4
dimensiuni, fiecare cuprinzând o gamă largă de abilități.
!!! Între cinci și șase ani, majoritatea copiilor cu
profile tipice de dezvoltare, dețin o competență de
comunicare de bază funcțională, care le permite
adaptarea în mediul școlar.
FIZIOLOGIA LIMBAJULUI
 Vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui,
datorită vibraţiei corzilor vocale, sub impactul coloanei de aer care este
trimisă din plămâni de contracţia muşchilor expiratori (diafragma,
mușchii intercostali)
 Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza funcţiilor tuturor
organelor care colaborează şi conduc acest proces. Cuvântul este
produsul vocii. La producerea vocalelor şi consoanelor participă întregul
aparat al vorbirii.
 La respiraţie, fonaţie, articulaţie participă anumite părţi anatomice care
se mişcă, se contractă, se relaxează, participând la realizarea vorbirii.
 Structurile anatomo-fiziologice ale limbajului :

- analizatorii auditivi și vizuali,

- căile aferente (conduc informația senzorială spre centrii nervoși),
- centrii nervoși din cerebel, diencefal și scoarța cerebrală,
- căile eferente (conduc informația de comandă spre organele perifericie
efectoare),
- organele/mecanismele periferice efectoare.
ELEMENTE DE NEUROLOGIE A LIMBAJULUI
Mecanisme centrale (neurologice) situate la nivel cortical sunt responsabile de conţinutul
comunicării (stabilirea ideilor ce urmează a fi transmise, interpretarea mesajelor receptate
etc.); la nivelul scoarței cerebrale, limbajul este realizat de următoarele 4 structuri:
- aria Broca (fig.1) - aflată la baza lobului frontal din emisfera stângă, este responsabilă de
verbalizare (de rostirea, pronunţarea cuvintelor). Deteriorarea ariei Broca produce
imposibilitatea verbalizării (afazia motoră sau afazia expresivă, sau afazia Broca
- aria Wernicke (fig.2) - în lobul temporal stâng, în fața cortexului auditiv primar. Pacientul
care are deteriorată acest sector cerebral nu înţelege ce i se spune. Este opus efectului
Broca. Pacientul lui Broca înţelege, dar nu poate verbaliza, în timp ce pacientul Wernicke
deşi poate verbaliza, nu poate înţelege. El vorbeşte, dar nu înţelege ce-i spune ceilalţi. În
acest caz se constată afazia semantică sau afazia Wernicke.
- girusul angular (fig.3) se află în lobul occipital, emisfera stângă. Funcţia lui constă în
recepţionarea informaţiei vizuale de la cortexul vizual şi traducerea ei într-un echivalent al
cuvântului vorbit astfel încât să poată fi înţeleasă. Cu alte cuvinte, această zonă asigură
citirea. Deteriorarea ei duce la dislexie (tulburarea citirii ca activitate verbală, dificultate de
a citi pe înţelesul tuturor). Este implicat in înțelegerea sensului metaforelor, a proverbelor.
- centrul motor responsabil de mişcări ale mâinii, degetelor - comandă mişcările
mâinii, se află în partea de sus a lobului frontal, emisfera stângă. Deteriorarea lui produce
disgrafia, imposibilitatea de a scrie corect, de a opera scrisul ca activitate de comunicare
eficientă; persoana poate scrie, dar este imposibil/greu posibil de citit ce e scris.
NEUROLOGIA LIMBAJULUI – ÎN
IMAGINI
FIZIOLOGIA LIMBAJULUI
Mecanismele periferice, responsabile de aspectele
executive, legate de forma pe care o îmbracă un mesaj;
au următoarele componente:
 componenta energetică: aparatul respirator şi sistemul muscular
aferent acestuia (diafragma şi muşchii intercostali);
 componenta generatoare: laringele;
 componenta articulatorie şi de rezonanţă: buzele, dinţii, limba,
palatul dur, vălul palatin, cavitatea bucală şi cea nazală per
ansamblu.
!!! Vorbirea implică peste 100 de oase și mușchi
 Orice deficienţă sau funcţionare defectuoasă la
nivelul unuia dintre mecanismele periferice
enumerate îşi pune amprenta asupra calităţii şi
clarităţii emisiilor orale, afectând implicit caracterul
inteligibil al celor spuse.
PROCESE ȘI ÎNSUȘIRI PSIHICE
IMPLICATE ÎN COMUNICARE
 Procese psihice :
a) Cognitive:
- cognitive inferioare: Senzații, Percepții,
Reprezentări
- cognitive superioare: Gândire, Memorie,
Imaginație.
b) Reglatorii: Afectivitatea, Motivația, Voința
 Însușiri psihice:

- Temperamentul
- Aptitudinile
- Atitudinile
SENZAŢIILE AUDITIVE

 Stimul - energia acustică, generată de mişcările vibratorii ale corpurilor

prin atingere sau lovire. Acestea formează domeniul sunetului.
 În accepţiunea psihofiziologică, noţiunea de sunet - registru al
vibraţiilor (oscilaţiilor) mecanice care, propagate printr-un mediu
elastic oarecare (solid, lichid sau gazos) şi acţionând asupra aparatului
auditiv al omului, provoacă reacţii şi senzaţii specifice.
 În medie, auzul uman percepe registrul acustic cuprins între 16 (18) c/s
şi 18.000 (20.000) c/s. Sub 16 c/s se situează registrul infrasunetelor,
iar peste 20.000 c/s - registrul ultrasunetelor (pe care unele animale le
percep - ex.: liliacul, câinele).
 Pe lângă frecvenţă, unda sonoră posedă alţi doi parametri importanţi:
amplitudinea şi faza.
 Amplitudinea este dată de distanţa dintre vârful unei oscilaţii şi linia
de repaus (undă). Ea exprimă forţa oscilaţiei şi, în planul reflectării
psihice, determină senzaţia de tărie a sunetelor. Unitatea de măsură a
intensităţii sunetelor se numeşte decibel (dB).
AUZUL VERBAL (FONEMATIC)
Auzul verbal este subsistemul specializat în percepţia şi decodificarea
sunetelor şi cuvintelor limbajului oral (articulat); se compune din trei verigi
funcţionale, din care primele două sunt strâns corelate:
a) detectarea, diferenţierea şi identificarea caracteristicilor fizice (fonetice),
de înălţime, tărie şi timbru ale sunetelor produse de diferiţi emiţători (voci)
b) relevarea şi identificarea semnificaţiei şi sensului cuvintelor prezentate
separat şi a seriilor de cuvinte organizate în propoziţii. Pe lângă latura fonetică,
auzul verbal include şi latura semantică. Aceasta constă în formarea legăturii
designative între imaginea auditivă a cuvintelor şi conţinutul lor reflectoriu-
obiectual, precum şi a legăturii de conţinut (sens) între cuvinte în cadrul unui flux
verbal sau al unui discurs. Baza semantică se formează mai târziu în ontogeneză
decât cea fonetică şi procesul consolidării ei se întinde până la vârsta de 14 ani.
c) a treia verigă funcţională este cea logico-sintactică. Ea constă dintr-un set de
reguli şi operatori de recunoaştere şi decodificare semantică a cuvintelor după
poziţia pe care o ocupă în propoziţie sau frază.
Existenţa verigii logico-sintactice în mecanismele recepţiei auditive impune
exigenţa ca subiectul emiţător să nu dea drumul semnalelor verbale la
întâmplare, cum îi vin lui pe buze, ci într-o ordine bine determinată,
corespunzătoare logicii sintactice proprii limbii în care se desfăşoară
comunicarea.
CAPACITATEA DE ÎNȚELEGERE
 Obiectele şi proprietăţile sunt perceptibile
senzorial; relaţiile dintre obiecte şi
proprietăţi sunt inteligibile.
 A înţelege înseamnă a avea o reprezentare
cât mai clară asupra unui fapt (stare de
fapt sau situaţie) astfel încât fiecărei părţi
componente a stării de fapt să-i
corespundă o parte componentă a
reprezentării.
STAREA DE FAPT
 Există trei tipuri de entităţi ontice:
1) obiecte; 2) proprietăţi; 3) relaţii;
 şi cinci tipuri diferite de relaţii:

(1) relaţii între obiecte şi proprietăţi;

(2) relaţii între obiecte;
(3) relaţii între obiecte şi clase de obiecte;
(4) relaţii între clase de obiecte;
(5) relaţii între clase de clase de obiecte.
Pt. că
 nu există obiecte, proprietăţi şi relaţii separate
 au existenţă efectivă numai cele cinci tipuri de relaţii
menţionate
 şi alcătuiesc domeniul de referinţă al inteligenţei,

Acestea au fost numite fapte sau stări de fapt.

 Există însă şi relaţii între stările de fapt (între două sau mai
multe stări de fapt); ele se numesc situaţii.
CE ESTE INFORMAȚIA
 cf/. Teoriei informației, informația = o mărime ce
exprimă incertitudinea înlăturată prin realizarea
unui eveniment dint-un set de evenimente
posibile.

 Ulterior, semnificația termenului s-a extins la

cunoaștere în general, adică la apariția - fie
pentru om fie pentru un sistem de calcul - a
fiecărui element nou, necunoscut anterior asupra
realității înconjurătoare, cuprins în semnificația
unui simbol sau unui grup de simboluri (text scris,
mesaj vorbit, imagini plastice, portativ muzical,
indicație a unui instrument etc.).
RELAȚIA GÂNDIRE – LIMBAJ
 Unitatea dintre limbă şi gândire este una funcţională şi nu
substanţial-calitativă, de aceea, ea nu este absolută, ci relativă, nu
este monolită, ci contradictorie - nu există o concordanţă deplină
între nivelul de dezvoltare a gândirii şi cel al dezvoltării limbajului,
nu este inextricabilă, ci supusă destrămării, disocierii - în anumite
boli psihice, precum schizofrenia, destrămarea structurilor
operatorii ale gândirii nu este însoţită şi de destrămarea
structurilor verbale.
 Relația G-Lbj se reflectă în primul rând în sfera dimensiunii
semantice a comunicării.
 Pentru psiholog, semnificaţia cuvântului este rezultatul modelării
informaţionale interne (reflectorii subiective) a lumii externe.
Prin urmare, cuvântul nu încorporează în sine, ca un recipient,
obiectele şi fenomenele externe ca atare, ci modelele informaţionale
ale lor, aşa cum le elaborează subiectul în cursul activităţii sale de
cunoaştere şi practice.
 Relația G-Lbj. se reflectă în funcția designativ-cognitivă a
limbajului
FUNCŢIA DESIGNATIV-COGNITIVĂ
 se subsumează celei de comunicare şi ea se relevă în două forme:
a) designarea şi obiectivarea modelelor informaţionale interne ale obiectelor şi
fenomenelor externe;
b) includerea cuvântului în însăşi schema de desfăşurare a proceselor cognitive, de
la cele senzoriale la cele ale gândirii formal - abstracte.
Sub raport designativ, cuvintele limbii ca semne sunt, prin învăţare sistematică,
asociate cu obiecte şi fenomene concrete, pe care copilul le percepe nemijlocit,
devenind substituenţi ai fenomenelor. Ca urmare, ulterior, recunoaşterea şi
identificarea lor se vor realiza fie prin indicare cu degetul (la întrebări „care este
mărul?", „care este scaunul?", „care este copacul?" etc.), fie prin rostirea
denumirii verbale (la întrebări de genul: „ce este acesta?", „ce este aceasta?").
Conţinutul denumirii nu-l va constitui însă obiectul real ca atare, ci imaginea lui
ideală internă.
În etapele târzii ale dezvoltării limbajului, după vârsta de 14-16 ani, când se
structurează şi operaţiile formale ale gândirii, aceleaşi cuvinte-denumiri, care
anterior aveau doar un conţinut informaţional de natură senzorială, vor dobândi şi
unul conceptual, care face posibilă raportarea categorială la realitate şi integrarea
în structurile cunoaşterii a raportului dialectic individual/particular-general.
LIMBAJ VS. PROCESE COGNITIVE
 Din perspectiva cognitivă, limbajul verbal participă ca factor
de organizare şi orientare a proceselor psihice de cunoaştere,
el constituind matricea pe care se structurează şi funcţionează
sistemul operaţiilor logice, judecăţile şi raţionamentele.
 Reprezentanţii pozitivismului logic - structurile logice trebuie
căutate şi deduse din limbaj.
 Ipoteza relativismului lingvistic, formulată de Whorf, susţine că
limitele cunoaşterii sunt identice cu limitele limbajului; Ipoteza
nu a fost confirmată, cunoaşterea având o sferă mai întinsă de
cuprindere decât ceea ce poate acoperi limbajul verbal, iar
structurile ei îşi au propriile lor scheme de organizare, care nu
se suprapun întotdeauna peste schemele gramaticale ale
limbii. Desigur, orice gândire se realizează şi există într-o limbă,
dar substanţa ei nici nu decurge, nici nu se reduce la limbă.
LIMBAJ ȘI PROCESELE REGLATORII
 Relația dintre Lbj. și Motivație/ Voința/ Afectivitate se reflectă în funcția
reglatorie a limbajului. Acesta se realizează în două planuri: intern şi extern.
 In plan intern, limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării
psihocomportamentale proprii a individului. Integrarea verbală se impune ca
lege specifică a dezvoltării şi organizării, în conţinut şi formă, a tuturor
proceselor psihice conştiente.
 Prin intermediul cuvântului, se exprimă autocomenzi („trebuie să fac cutare
lucru", „trebuie să încep cutare activitate", „trebuie să merg în cutare loc",
„trebuie să mă stăpânesc", „trebuie să ripostez" etc., etc.), autoîncurajări
(„nu mă dau bătut", „să mai încerc o dată", „o să reuşesc", „am trecut peste
greutăţi şi mai mari" etc.), autorecompense („bravo", „foarte bine", „am
dovedit ce pot", „aşa o să procedez şi în viitor" etc.), autosancţiuni („aşa-mi
trebuie", „n-am făcut ce mi-am propus, nu merit să am cutare lucru", „aşa-mi
trebuie, să mă învăţ minte" etc.), autoblamări („sunt un prost", „sunt un om
de nimic", „nu sunt în stare de nimic", „sunt un nemernic", „sunt un laş" etc.).
 Rolul autoreglator al limbajului se impune treptat în ontogeneză, iniţial
prin latura sa sonoră (până la 3-3,6 ani), şi apoi prin cea semantică (după
vârsta de 5 ani).
 La adult, acest rol se realizează în unitatea ambelor laturi, fiecare având
contribuţia sa specifică: cea semantică în organizarea, planificarea şi
selecţia comportamentelor adaptative, cea sonoră - în potenţarea
comportamentelor actuale (influenţă dinamico-energetică).
FUNCȚIA REGLATORIE A LIMBAJULUI -
CONTINUARE

 În plan extern, funcția de reglare a Lbj constă influenţarea şi modelarea

atitudinilor şi conduitelor celor din jur, în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre.
 Având în vedere că orice relaţie interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală
şi este mediată prin limbaj, cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare
reciprocă; cuvântul este folosit în vederea provocării unor comportamente, stopării
unor comportamente în derulare, modificării direcţiei de desfăşurare a unei
activităţi, modificării atitudinilor şi stărilor de spirit, accentuării unor divergenţe şi
conflicte sau aplanării şi stingerii acestora, mobilizării şi îndemnului la o cauză
comună etc.
 Întreaga activitate de guvernare şi de conducere într-o societate este instrumentată
şi realizată prin mijloace verbale - mesaje orale sau instrucţiuni şi norme scrise.
 Şi în plan extern, funcţia reglatoare a limbajului se concretizează în: comenzi
imperative, instrucţiuni, atenţionări, avertizări, persuasiuni, sancţiuni, recompense
(laude).