Universitatea „Valahia” din Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației

Domeniul: Științe ale Educației
Specializarea: Strategii didactice de comunicare și învățare eficientă
Anul I

„Introducere în teoriile învățării”

de Elena Cocoradă
-recenzie-

Profesor coordonator: Conf. Dr. Claudia Vlaicu

Studentă: Gheorghe (Duțescu) Carmen Daniela

Târgoviște
2020
 Prin analiza paradigmelor clasice și moderne, volumul „Introducere în teoriile
învățării”, scris de Elena Cocoradă, oferă o imagine cuprinzătoare a teoriei psihologice a
învățării. În cazul fiecărei teorii se propune o dublă grilă de lectură: pe de o parte, sunt urmărite
sursele originare și derivate și, pe de alta parte, sunt prezentate asemănările și deosebirile dintre
teoriile sau modelele analizate. Numeroasele tabele sintetice conțin rezultatele perspectivei
comparative asupra teoriilor învățării, iar aplicațiile de la finalul capitolelor ilustrează fiecare
teorie în termenii activităților educative curente.

Volumul „Introducere în teoriile învățării”, scris de Elena Cocoradă, a fost publicat în

anul 2010, la editura Polirom, Iași.

Cartea „Introducere în teoriile învățării” este structurată în XIII capitole:

 Geneza psihologiei științifice. Matricea apariției și dezvoltării psihologiei învățării

 Învățarea prin condiționare
 Condiționarea operantă
 Învățarea prin insight
 Teoria constructivistă
 Teoria socioculturală a învățării
 Teorii ale învățării sociale
 Învățarea prin descoperire
 Teoria prelucrării informației
 Teorii ale învățării în școală
 Teorii organiciste ale învăățării
 Învățarea prin experiență
 Teorii, modele și abordări ale învățării.

În primul capitol „Geneza psihologiei științifice. Matricea apariției și dezvoltării

psihologiei învățării”, autoarea prezintă cititorului faptul că omul, încă din cele mai vechi
timpuri, a avut în el această nevoie, necesitate, dorință de a învăța, de a descoperi lucruri noi, de
a căuta răspunsuri la întrebări care îl urmăreau. În acest capitol, Elena Cocoradă aduce la
cunoștința cititorului trei informații esențiale, și anume: contextul apariției psihologiei învățării,
perspectivele asupra psihologiei științifice și impactul lor asupra psihologiei învățării și

întrebările și metaforele psihologiei învățării.

Autoarea ne prezintă modul în care învățarea a existat încă din preistorie, din perioada
antică și până în epoca modernă și contemporană, fiecare dintre aceștia văzând învățarea în mod
diferit.
Preistoria este primul subpunct pe care Cocoradă îl are în vedere pentru a explica această
căutare a omului de a învăța. În preistorie, „experiența privind învățarea ori alte activități este
obiectivată în mituri, povestiri, legende, basme, proverbe, constituind o parte din psihologia
naivă, o psihologie nesistematizată și neverificată experimental.”
În decursul timpului, lucrurile au evoluat, astfel că dezbaterile și lucrările psihologice au
încercat să răspundă celor două probleme fundamentale ale învățării creionate de antici: care este
natura cunoștințelor și cum se achiziționează ele.
În perioad Evului Mediu și a Renașterii, problema învățării este pusă în legătură cu esența
umană. Astfel, la René Descartes Universul este separat în imaterial, fără întindere („gândesc,
deci exist”) și în realitatea materială ce ocupă un loc în spațiu. „Dualismul spirit-corp a
determinat fragmentarea cunoașterii în două forme: știința care studiază lumea materială a
realității fizice și filosofia al cărui obiect de reflecție este lumea spirituală, realitatea psihică.”
John Lock respinge teza existenței unor cunoștințe înnăscute (idee susținută de René) și
postulează că sursa cunoașterii este experiența. Tot în această perioadă, Wilhelm G. Leibnitz
avansează teza complementară conform căreia, alături de experiența sensibilă, spiritul are un rol
important în achiziționarea cunoștințelor, iar Immanuel Kant, analizând ideile și principiile
înnăscute, le acordă un rol major în cunoaștere.
Gustav Fechner demonstrează existența unor relații funcționale între corp și spirit, punând
capăt dualismului cartezian. Noua știință propusă – psihofizica – trebuia să studieze raporturile
certe dintre caracteristicile stimuliror și senzațiile produse. Lucrările din domeniul fiziologiei
apropie momentul intrării în scenă a psihologiei ca știință.
Psihologia învățării, afirma Cocoradă, nu se poate înțelege în afara contextului larg al
psihologiei.
Psihologia învățării a stimulat preocupările, explicite și implicite, asupra dezvoltării
ființei umane din perspectivă proprie, dar și din cea filosofică.
 Cele trei întrebări fundamentale care se regăsesc în toate cercetările privind psihologia
învățării sunt: Ce trebuie studiat: comportamentul sau ambele? (Care e obiectul de studiu al
psihologiei învățării?) Prin ce metodă este investigat obiectul de studiu? Care este concepția
asupra ființei umane care fundamentează diversele modele, teorii, abordări ale învățării?
Dificultățile de înțelegere ale obiectului de studiu au condus la crearea unor metafore ale
învățării care situează soluția la interfața cu arta. Dacă numeroasele teorii ale învățării caută o
definiție proprie, metaforele propun o imagine: învățarea a fost comparată cu scrierea pe o tablă
goală, cu asimilarea, cu grădinarul sau iluminarea.
Capitolul al II lea „Învățarea prin condiționare” prezintă cititorului felul în care
învătarea prin condiționare a luat ființă, efectele acesteia asupra învățării și avantajele și
dezavantajele pe care le-a avut.
Elena Cocoradă abordează în acest capitol formele condiționării, condiționarea clasică,
învățarea printr-o încercare, învățarea prin contiguitate, învățarea prin încercare și eroare,
evaluarea teoriilor S-R.
Învățarea este fundamentată în teoria condiționării pe o legătură între un stimul și un
răspuns. Teoria S-R are două caracteristici de bază: descrie aspecte complexe ale
comportamentului într-un limbaj simplu și folosește o metodologie riguroasă.
Teoria învățării prin condiționare a fost elaborată de medicul Pavlov care a descoperit,
din întâmplare, secreția psihică, numită mai târziu reflex condiționat.
Specificul învățării prin condiționare clasică este dat de repetarea asocierii între stimulul
condiționat, cel necondiționat și reacția necondiționată. O astfel de învățare este numită învățarea
dintr-o încercare. Aceasta apare printr-o unică asociere a unui stimul puternic cu un
comportament de evitare. Ea poate învăța fobia – teama exagerată față de anumite lucruri, ființe,
evenimente, situații, etc.
A fost propusă de Edwin Ray Guthrie (1886-1959). Specifice învățării prin contiguitate
este simultaneitatea stimul-răspuns. Memorarea mecanică, învățarea limbii materne sau a
limbilor străine prin procedeul „ascultă și repetă” se explică prin contiguitate. Guthrie afirma că
o combinaie de stimuli care a însoțit o mișcare tinde să fie urmată de aceeași mișcare după
repetare.
A fost propusă de Eduard Lee Thorndike și mai este numită și conexionism. Acesta
presupune că învățarea poate fi reprezentată ca un lanț care leagă mai mulți neuroni și pe care îl
numește sinapsă. Considera că succesul întâmplător consolidează comportamentul prin care a
fost obținut răspunsul corect. Animalele și oamenii învață prin încercare și eroare.
„Condiționarea operantă” reprezintă subiectul celui de-al treilea capitol, în care
Cocoradă prezintă începuturile behaviorismului.
Cocoradă face referire la faptul că s-a încercat modificarea obiectului de studiu al
psihologiei prin renunțarea la conceptul de suflet în favoarea conceptului de conștiință. Dar nici
acest nou concept nu a dus la progrese evidente în psihologia învățării. Treptat importanța
conceptului de „conștiință” începe să se estompeze, fiind înlocuit cu conceptul de
„comportament.”
Apariția psihologiei comportamentului este înregistrată în 1913. În acest an Watson
folosește pentru prima dată termenul „behaviorism.” Watson credea că psihologia este o ramură
a științelor naturii, al cărui obiect de studiu era comportamentul, observabil din exterior. Scopul
psihologiei era predicția și controlul comportamentului. Este respinsă metoda introspecției,
considerată a fi absurdă și sunt propuse în locul ei observația și măsurarea obiectivă a
comportamentelor.
Celor trei întrebări cheie ale psihologiei învățării, behaviorismul le găsește răspunsuri
care au marcat evoluția psihologiei ca știință: trebuie studiat comportamentul, procesele psihice
sunt himere, ele rămân inaccesibile în cutia neagră; studiul comportamentului se face prin
experiment riguros organizat; concepția asupra omului este deterministă.
Capitolul al IV lea „Învățarea prin insight” prezintă învățarea promovată de gestaltiști.
Prin intermediul acestui capitol, Elena Cocoradă trece de la teoriile asociaționiste la cele
nativiste, care încercau să explice învățarea evidențiind rolul determinant al eredității, al
subiectului. Aici, Elena tratează „Opoziția dintre asociaționism și gestaltism,” „În învățare sunt
esențiale procesele cognitive,” „Alte expermente relevante în câmpul gestaltist,” „Impactul
gestaltist asupra educației,” „Gestaltism și behaviorism,” „Evaluarea teoriei gestaltiste.”
Wertheimer considera că metodele de instruire nepotrivite sunt răspunzătoare de
inabilitatea elevilor de a rezolva probleme. El considera că în învățare trebuie favorizată
activitatea de reflecție, de înțelegere a problemei, repetițiile propuse elevilor permit consolidarea
sistemului de engrame, este esențială în educație activitatea subiectului, școala trebuie să
favorizeze descoperirea golurilor.
 Conform teoriei gestaltului, persoana tinde spre completitudine prin integrarea gândirii, a
sentimentelor și a comportamentului, având capacitatea de a recunoaște modul în care influențele
timpurii sunt relaționate cu problemele sale actuale.
Gestaltiștii, în timpul regimului nazist, erau ascultați cu interes, dar tot behaviorismul
continua să progreseze, fiind mai adecvat mentalității americane a epocii. Cu toate acestea, cele
două teorii au evoluat paralel, fără a se influența reciproc: gestaltismul rămânea cognitivist, iar
behaviorismul rămânea asociaționist.
În psihologia gestaltistă se află debutul cercetărilor sistematice asupra rezolvării de
probleme, o problemă apărând atunci când subiectul intenționează să atingă un scop, să
reacționeze la o situație-stimul pentru care nu are un răspuns adecvat stocat în memorie. Într-o
problemă există: o stare inițială, o stare-scop și o serie de acțiuni și operații care pot conduce la
atingerea scopului.
Gestaltiștii au folosit ca metodă de cercetare experimentul. Gestaltismul a favorizat
apariția psihologiei cognitive.
În capitolul al V lea „Teoria constructivă”, Cocoradă abordează „Reîntoarcerea
cognitivului,” „Epistemologia genetică,” „Cunoștințele se construiesc,” „Teoria operatorie a
inteligenței,” „Dezvoltare și învățare,” „Metode calitative pentru studierea învățării,” „Efecte
puternice asupra dezvoltării învățământului,” „Evaluarea teoriei constructiviste.”
Apariția teoriei informației și avântul teoriei constructiviste bazate pe dezvoltarea
inteligenței au umbrit behaviorismul treptat și au impus recunoașterea rolului major al activității
cognitive în învățare. Vîgotski va evidenția rolul socialului în învățare, Bandura va dezvolta
teoria învățării sociale, iar foștii studenți ai lui Piaget vor dezvolta teoria conflictului socio-
cognitiv.
Piaget dezvoltă o nouă teorie a învățării, și anume teoria constructivistă, dar și o
epistemologie nouă, numită „epistemologia genetică” (care e teoria cunoașterii, o ramură a
filosofiei care studiază rolul subiectului și al obiectului în procesul cunoașterii și fundamentează
teoriile psihologie ale învățării). Aceasta propune reflecția asupra genezei și a transferului
structurilor cognitive la subiectul uman.
Piaget afirma: „Eu nu cunosc obiectul decât acționând asupra lui și nu pot afirma nimic
despre el înainte de această acțiune.”
 Piaget și-a consacrat cea mai mare parte a carierei științifice studiului dezvoltării
inteligenței umane și învățării. Nu a negat utilitatea metodei experimentale în cercetare. El își
situează propria poziție teoretic, a genezei structurilor între genetismul fără structură a
behavioriștilor și structuralismul fără geneză al gestaltiștilor. În viziunea sa, învățarea este
înțeleasă ca achiziție de structuri noi de operații și informații despre mediu.
Teoria lui Piaget este numită constructivistă, deoarece susține că individul reconstruiește
mental mediul / lumea, iar mediul, odată recunoscut mental, acționează asupra individului.
Subiectul și mediul interacționează în învățare.
Capitolul al VI lea „Teoria socio-culturală a învățării”, a avut ca promotor pe
Vîgotsky care a studiat dezvoltarea cognitivă a copilului și învățarea. El a acordat o importanță
mare studiului conștiinței, dar cu renunțarea la metoda introsecționistă. El nu admitea opoziția
conștiință-comportament și respingea structura fără istorie propusă de gestaltism.
În acest capitol, Cocoradă face cunoscut cititorului „Contextul istoric” al apariției teoriei
socio-culturale, „Dezvoltarea cognitivă,” „Învățarea este socială și culturală,” „Vîgotsky și
Piaget,” „Implicații ale teoriei socio-culturale în învățarea școlară,” „Dezvoltări actuale ale
teoriei istorico-culturale,” „Evaluarea teoriei socio-culturale”
Vîgotski a cunoscut ideile lui Piagetși și-a exprimat frecvent opiniile critice față de
acestea. Teoria sa depășea abordarea strict cognitivă, propunând o interacțiune în trei termeni:
Subiect-Obiect-Altul, deci o interacțiune socio-cognitivă.
El cercetează relația învățare-dezvoltare și ajunge la trei categorii de răspunsuri: învățarea
și dezvoltarea sunt identice, sunt văzute ca independente, sunt interdependende. Învățarea și
dezvoltarea sunt relaționate din prima zi de viață a copilului, deci nu merge în urma dezvoltării.
Vîgotsky considera că adevărata direcție a dezvoltării gândirii nu vine de la individual
spre social, ci de la social spre individ, deoarece mediul social impune copilului diverse sarcini.
Teza excentrării cunoștințelor postulează că la originea dezvoltării se află acele cunoștințe pe
care copilul le găsește deja în mediul cultural și pe care trebuie să le interiorizeze prin învățare.
În capitolul al VII lea „Teorii ale învățării sociale”, autoarea tratează „Învățarea prin
observație,” „Teoria lui Rotter privind învățarea,” „Teoria socio-constructivistă a învățării” și
„Evaluarea teoriilor învățării sociale.”
 O mare parte din învățarea umană se bazează pe observarea și pe imitarea
comportamentului altor persoane. Acest tip de învățare a fost studiat de Albert Bandura și a mai
fost numită și învățarea prin modelare.
În teoria lui Bandura, învățarea are două faze: de achiziție și de performanță. Recompensa
se aplică în cea de achiziție la Bandura. Aplicarea întăririi are două efecte importante: furnizează
informații despre corectitudinea reprezentării modelului și motivează observatorul să imite cât
mai fidel. Atenția este absolut necesară în învățare.
Autoeficiența este un termen speficic teoriei lui Bandura. Eficacitatea personală este
definită ca sentiment despre propria competență, credință despre cât de bine poate individul să
organizeze și să execute în viitor o acțiune cu alemente ambigue, imprevizibile și uneori
stresante. Autoeficacitatea se poate învăța prin modelare.
Interacțiunea socială nu este doar spațiul în care se folosesc cunoștințele, ci și spațiul în
care ele se construiesc, se întăresc și se schimbă. Grupul nu constituie doar un mediu, ci și un
mijloc de formare, consiliere sau terapie. Tehnicile utilizate sunt formarea reciprocă și învățarea
situațională, prin cooperare, experimentarea de relații sociale, lărgirea conștiinței interpersonale,
autenticitate în relațiile interpersonale. Sunt importante atât procesele cognitive, cât și cele
sociale. Metoda de studiu utilizată este tot experimentul. Obiectul propus pentru studiu este
activitatea cognitivă sau comportamentul și activitatea mentală.
„Învățarea prin descoperire” reprezintă subiectul pe care Elena Cocoradă îl prezintă
cititorului în capitolul al VIII lea, aducând în discuție teoria dezvoltată de Bruner. Ea tratează
„Concepția asupra dezvoltării”, „Demersul învățării prin descoperire”, „Eșafodajul”,
Dimensiunea socială și culturală a învățării”, „Implicații asupra învățării în școală”, „Evaluarea
teoriei lui Bruner.”
Bruner este cunoscut ca promotor al învățării prin descoperire, teorie ce valorifică ideile
piagetiene privind activismul celui care învață.
Concepția lui Bruner despre dezvoltare prezintă similitudini cu ale dezvoltării operatorii a
inteligenței elaborate de Piaget. Bruner identifică trei etape: enactivă (persoana învață despre
lume prin acțiuni asupra obiectelor), iconică (folosește modele și imagini) și simbolică
(capacitatea de a gândi abstract).
Bruner ajunge la concluzia că orice copil, chiar la cele mai mici vârste, este capabil să
învețe orice dacă instruirea este organizată adecvat.
 Unul dintre primele concepte introduse de Bruner pentru a explica modul în care
cunoaștem lumea este categorizarea, proces adaptativ, prin care omul grupează stimulii similari.
Categorizarea îndeplinește funcții esențiale: gruparea obiectelor similare, codarea experienței,
predicția comportamentului.
Adultul este prezent: el selectează situațiile, încurajează pe elev să descopere el însuși
principiile, îl angajează în dialogul euristic.
Sarcina adultului este de a transpune orice informație într-o formă apropiată înțelegerii de
care este capabil elevul, devenind un facilitator al învățării. Înainte de a începe un proces de
învățare prin descoperire, profesorul trebuie să se asigure că elevii dețin cunoștințe anterioare
necesare descoperirii noilor idei. El trebuie să structureze învățarea și să ghideze găsirea și
valorificarea noilor idei.
Învățarea prin descoperire stimulează motivația și susține progresul. Învățarea este un
proces activ, în care cel care învață selectează informații, construiește ipoteze și le verifică, ia
decizii, folosind și îmbogățind structura sa cognitivă.
Capitolul IX „Teoria prelucrării informației” aduce în vizorul cititorului „Analogia și
competiția om-computer”, „Mecanismele învățării”, „Impactul asupra învățării școlare”, „Teoria
ACT”, „Implicații ale teoriei prelucrării informației în învățare”, „Implicații ale teoriei
prelucrării informației în psihoterapie”, „Modele de cercetare”, „Evaluarea teoriei prelucrării
informației.”
În această teorie, cel care învață este văzut ca procesor de informație care lucrează ca un
computer. Neisser a fost cel care a dezvoltat această teorie. Creierul, nervii, țesăturile constituie
hardware-ul cogniției, iar procesele care apar în timpul învățării – software-ul ei. Metoda folosită
a fost tot experimentul.
Susținătorii teoriei prelucrării informației propun un model al învățării de la intrarea
informației (imput) până la reamintirea ei (output). Intrările sunt cele care furnizează material
pentru procesele cognitive, senzațiile realizând detecția, iar percepțiile – interpretarea stimulilor.
Comportamentul uman este orientat prin modul în care stimulul a fost tratat de către subiect.
Dezvoltarea cognitivă se produce gradual. Procesele cognitive și abilitățile copiilor se
schimbă permanent, aceste schimbări graduale fiind numite „tendințe.”
 Teoriile prelucrării informației au introdus ca metodă de studiu simularea realizată cu
ajutorul computerului. Prin simulare se realizează o sinteză, un model care reconstruiește
comportamentul din părțile sale. Alături de simulare s-a folosit și experimentul.
Studiul învățării devine studiul modalității în care se rezolvă probleme, se iau decizii, se
dobândesc, se stochează și reactualizează informațiile. Adepții teoriei consideră că oamenii se
nasc cu potențialul pentru a gândi, dar și cu tendința de a-și denatura gâdnirea și consecutiv
comportamentul, devenind victime ale credințelor iraționale.
În cadrul capitolului al X lea „Teorii ale învățării în școală”, Cocoradă aduce o serie
de teorii care au fost urmat după teoria învățării prin descoperire și care prezintă rezultatele unor
aplicații directe în predare-învățare. Prima teorie pe care autoarea o aduce în discuție este
învățarea cu semnificație, denumită și teoria înțelegerii și învățării conștiente, realizată de
Ausubel.
În viziunea autorului Ausubel, învățarea conștientă e condiționată de idei relevante la care
să se raporteze materialul de învățat, semnificația logică a cunoștințelor, prezența intenției. El
consideră că cel mai important factor care influențează învățarea este ceea ce elevul știe deja.
Cunoștințele anterioare determină reușita învățării numai când îndeplinesc următoarele condiții:
claritate, cantitate, organizare.
Ausubel identifică 4 forme de învățare conștientă: învățarea reprezentărilor, formarea
noțiunilor, învățarea prin descoperire ce include rezolvarea de probleme și creativitatea bazată pe
procese cognitive.
Cunoștințele nu sunt izolate, ci ele se organizează în structuri cognitive ierarhice. În
predare, profesorul trebuie să se asigure mereu că există idei-ancoră pentru noile informații.
Ideile-ancoră trebuie să fie clare, stabile și relevante, capabile să discrimineze noile idei.
Elevii pot transfera cunoștințele în situații noi, cum ar fi deprinderi învățate contextualizat
la anumite discipline, deprinderi de gândire critică sau de cercetare, deprinderi de învățare
favorizând transferul lateral.
Informația care alătuiește schema cognitivă a unui elev are rol de ancoră, de cod pentru
noua informație. Gândirea integrează noile informații în vechile scheme sau subordonează
vechile informații celor noi. schemele mentale sunt structuri închise, cu un număr determinat de
elemente.
 Capitolul al XI lea „Teoriile organiciste ale învățării” prezintă „Dezvoltarea este
determinată genetic”, „Rolurile celor două emisfere în învățare”, „Metoda comportamentală în
studiul învățării”, „Implicații ale specializării cerebrale în învățarea școlară”, „Rolul diferențelor
de gen în învățare”, „Mecanisme psiho-fiziologice ale învățării” și „Reluarea dezbaterii înnăscut-
dobândit.”
Unele teorii organiciste consideră învățarea ca un proces fără implicații majore asupra
dezvoltării. Mediul oferă oportunități pentru dezvoltare fără a o influența direct, aceasta fiind
determinată genetic. Gesell a concluzionat că toți copiii parcurg stadii de maturare, în mod
natural, fără intervenția învățării, iar dezvoltarea se constată în patru domenii: psihomotor,
lingvistic, adaptativ și al comportamentului personal-social. Atunci când dezvoltarea întârzie,
procesul educațional este și el întârziat.
S-au adus dovezi privind asimetria funcțională a creierului, specializarea emisferelor prin
localizarea centrilor de înțelegere și producere a limbajului în emisfera stângă. Ele au condus la
supraaprecierea acestei emisfere. Numeroasele probleme ale stângacilor se datoarează
dificultăților de adaptare la un mediu fizic construit pentru dreptaci sau reacțiile din mediul
social, dominat de dreptaci.
Roger Sperry a demonstrat că emisferele cerebrale sunt complementare. Fiecare emisferă
cerebrală îndeplinește funcții diferite, explicând diferențele de învățare. În unele sarcini, o
emisferă este implicată mai puternic, comparativ cu cealaltă, deși există o permanentă
comunicare între cele două.
Ned Hermann a conceput o metodă comportamentală, care-și propunea să amelioreze
comunicarea între profesor și elev pentru a realiza o învățare optimă. El se folosește de metafora
globului terestu, chestionarul Hermann. Instrumentele favorizează cunoașterea și
autocunoașterea elevilor și a profesorilor, ajută la valorizarea tuturor elevilor.
Capitolul al XII lea tratează „Învățarea prin experiență”. Elena Cocoradă îl aduce în
discuție și pe John Dewey, elaboratorul teoriei prin experiență, exprimată sintetic în principiul
learning by doing. El a susținut că orice experiență a individului contribuie la pregătirea
experiențelor viitoare.
În acest capitol, autoarea abodează „Teoria Kolbiană a învățării prin experiență”, „Teoria
învățării autodirijate”, „Învățarea implicită și învățarea explicită”, „Comunitățile de practică și
implicațiile lor în formare”, „Evaluarea teoriilor învățării din experiență.”
 Teoria kolbiană a învățării din experiență a fost propusă de Kolb. Definește învățarea ca
proces în care cunoștințele sunt create prin intermediul transformării experienței. Caracterizează
învățarea prin experiență ca proces care leagă educația, munca și dezvoltarea personală.
Stilurile de învățare descriu modul în care oamenilor le place să învețe. Acestea sunt
modelate de tipul de personalitate, specializarea educațională timpurie, alegerea carierei, rolul
curent la locul de muncă, competențe adaptative.
Teoria învățării autodirijate a fost elaborată de Knowels și a numit-o și știința care
studiază învățarea la adulți. El consideră că adultul poate să învețe, capacitatea de învățare
menținându-se pe toată viața dacă indivizii sunt solicitați intelectual. Ea e diferită de învățarea la
copii sau la adolescenți.
Knowles nu propune o teorie propriu-zisă a personalității sau a dezvoltării. El evidențiază
acele caracteristici ale adultului care-l diferențiază de copil și adolescent: conceptul de sine,
experiența de viață, pregătirea pentru învățare, perspectiva asupra timpului.
Adultul are o experiență de viață mult mai bogată și mai diversă decât a copilului, iar
identitatea îi e influențată de experiențe unice. Sarcinile învățării la adulți vizează evoluția
rolurilor sociale. Adultul vizează o aplicare imediată a ceea ce învață.
Învățarea implicită e o învățare realizată prin experiență, în timpul lucrurui, slab
conștientizată, spontană, dar rezistentă la dezordine și la disfuncții. Ea e realizată pe bază de
percepții și mișcări, neverbalizată, extinsă pe toată durata vieții.
Interviul de explicitare transformă cunoștințele tacite în cunoștințe explicite.
Capitolul al XIII lea „Teorii, modele și abordări ale învățării” expune cititorului
concluzia volumului, astfel Cocoradă aduce cititorului câteva clarificări asupra teoriilor
prezentate anterior, prezintă câteva definiții a ceea ce înseamnă o teorie și un model. Autoarea
dorește să prezinte cititorului o paralelă a celor mai importante teorii ale învățării, din
perspectiva educației și a formării, folosind criterii relevante.
Cele mai multe teorii concep dezvoltarea și învățarea ca fiind în condiționare reciprocă.
Pluralitatea și complementaritatea teoriilor învățării și dezvoltării, ale metodelor de predare sau
ale tehnicilor psihoterapeutice face posibilă explicarea, înțelegerea diferitelor forme ale învățării,
dar și diferențierea, personalizarea în actul didactic sau în intervenția psihologică.
Prin analiza paradigmelor clasice și moderne, volumul „Introducere în teoriile
învățării”, oferă o imagine cuprinzătoare a teoriei psihologice a învățării. Autoarea acestui
volum, Elena Cocoradă, reușește să ne facă o scurtă introducere în teoriile învățării, definind
termenii de specialitate, redând definiții pe întelesul cititorului, chiar dacă utilizează un limbaj de
specialitate, facând astfel cartea accesibilă cât mai multor categorii de cititori.
„Introducere în teoriile învățării” poate fi utilizată de profesori de orice specialitate,
studenți, traineri, consilieri și de toți cei care sunt implicati in procese de invatare si dezvoltare
umana.