Fetița fără țară

Elena, o fetiță de 5
ani, din România,
era în excursie cu
părinții ei în Italia,
unde se simțeau
foarte bine.
 O întâmplare nefericită a
făcut ca fetița să se piardă de
părinții ei.
Dintr-o dată zâmbetul de pe
fața ei a dispărut lăsând loc
unui chip trist și speriat, peste
care se rostogoleau lacrimi
fierbinți.
 Câțiva italieni s-au apropiat de
fetița singură și înfricoșată și au
întrebat-o de ce plânge, dar ea nu
înțelegea ce spuneau aceștia,
pentru că ei vorbeau limba
italiană. Când fetița a început să
vorbească cu ei, nu au înțeles limba
în care vorbea Elena.
 A trecut pe acolo o familie
binevoitoare, cu suflet mare, căreia i
s-a făcut milă de fetiță.
Ei au luat-o și au pornit în căutarea
părinților ei și a țării de unde venea
Elena.
Au căutat în Franța, în Anglia,
Germania, Grecia, Spania, dar
în niciuna din aceste țări nu
au avut succes.

Au ajuns într-o altă

țară frumoasă...
Elena privea tristă pe fereastra avionului și se gândea că nu își va
mai găsi niciodată părinții și nici nu se va mai întoarce în țara ei.
Deodată zări în depărtare multe steaguri fluturând. Privind cu
atenție, observă culorile steagurilor: albastru, roșu, galben.
 Chipul i s-a luminat. În locul
tristeții, a apărut un chip senin, cu
un zâmbet mare. Ea a recunoscut
steagul țării sale. Cei care o însoțeau
nu au înțeles ce spunea fetița, însă
după chipul vesel și-au dat seama
că au adus-o unde trebuia și au
zâmbit și ei mulțumiți.
Acum era fericită.
Ajunsese ACASĂ.
S f â rșit !