1-2.

Definirea conceptelor operaționale:

a. LRM→LRC→LRA
b. funcțiile limbii, stilurile funcționale, structura stilistică a limbii române
c. dinamica limbii : definiție, cauze, vectori, forme de manifestare (în fonetică și ortografie; în
lexic și semantică ; în gramatică ; în plan pragmastilistic)
d. literar/ nonliterar ; relația normă – uz – creativitate (variantă vs. abatere).

a. LRM (limba română modernă) → ~ 1880.

LRC (limba română contemporană) → ~ 1960.

LRA (limba română actuală, parte a LRC) → 1989 – prezent.

b. Comunicarea = activitate conștientă/voluntară, prin care un Emițător (de regulă cu trăsătura

[+uman]) transmite un mesaj către un receptor (de regulă cu trăsătura [+uman]), cu scopul de a-i
modifica sistemul de valori, comportamentul etc.

Situaţia de comunicare cuprinde 6 factori ai comunicării:

 Emițătorul (autorul mesajului)
 Receptorul (destinatarul mesajului)
 Referentul (obiectul/persoana din realitatea extralingvistică despre care se vorbește)
 Mesajul (ceea ce se spune despre referent)
 Canalul (modalitatea de transmitere a mesajului: orală vs. scrisă)
 Codul (limba + sistemul de conotații).

Fiecărui factor de comunicare îi corespunde o funcție a limbajului (Jakobson 1963):

Emițătorului → funcția expresivă/emotivă: corespunde intenției reflexive a limbajului și se
caracterizează, la nivel lingvistic, prin: utilizarea pers. I la pronume și verbe, a interjecției și a altor
mărci ale subiectivității (topică subiectivă, exclamații, interogații, inclusiv retorice).
Receptorului → funcția conativă/persuasivă, concretizată, la nivel lingvistic, în utilizarea pers. a II-
a la pronume și verbe și a altor forme orientate spre Receptor (imperative, vocative, apelative etc.).
Referentului → funcția referențială/denotativă (corespunde intenției tranzitive a limbajului și apare
cu precădere în textele neutre expresiv, unde se manifestă prin utilizarea pers. a III-a la pronume și
verbe și prin preferința pentru sensul denotativ al cuvintelor).
Mesajului → funcția poetică (se activează ori de câte ori Emitățorul manifestă grijă față de forma
mesajului, deci cu precădere în stilul beletristic; reflexul lingvistic este apariția figurilor de stil → se
privilegiază sensul conotativ/figurat al cuvintelor, în dauna denotației).
Canalului → funcția fatică (de stabilire/menținere a contactului dintre Emițător și Receptor); vizează
transmiterea fizică a mesajului și se activează mai ales în cazul comunicării orale, unde pot apărea
factori perturbatori. Ca manifestări lingvistice, amintim toate formele prin care este verificată
funcționarea canalului, de tipul: alo, mă auzi?, mai ești pe fir?, înțelegi? etc. O formă particulară de
realizare a funcției fatice este reprezentată de așa-numita conversație fatică (small talk).
Codului → funcția metalingvistică/metacomunicativă (caz particular al funcţiei referenţiale,
referentul fiind reprezentat chiar de codul utilizat). Ea are puncte comune şi cu funcţia fatică, ambele
urmărind stabilirea sau menţinerea contactului dintre emiţător şi receptor, cu deosebirea că funcţia
fatică vizează transmiterea fizică a mesajului, în vreme ce funcţia metacomunicativă vizează
partajarea codului utilizat pentru transmiterea mesajului. Acoperă toate situaţiile de utilizare reflexivă
a limbajului (care se manifestă simultan ca obiect şi ca instrument al descrierii) și se referă la un
limbaj care „vorbeşte” despre limbaj, în scopul de a lămuri termenii utilizaţi, de a comenta, reformula,
de a constata (ne)conformitatea unui enunţ faţă de reguli etc. Are 3 forme principale de manifestare:
 cuvintele metalingvistice stricto sensu (unităţi lexicale cu semantism lingvistic, care
se încadrează în terminologii): verb, substantiv, declinare etc.;

1
 
autonimele (utilizările citaționale) → unităţi necodate interlingvistice care se
caracterizează printr-o funcţie nominală (fiind, toate, substantive masculine/neutre cu
un comportament morfosintactic specific) şi semantism lingvistic, ceea ce atrage după
sine privaţiunea sinonimică şi intraductibilitatea: A învăța este verb;
 conotația autonimică → sistem de semne care cumulează limbajul primar şi
metalimbajul aceleiaşi limbi. Conotaţia autonimică blochează, în principiu, sinonimia
şi traducerea. Ea se subsumează polisemiei, şi nu omonimiei, fiind un efect de sens al
unuia şi aceluiaşi cuvânt: ...făcând această, să-i zicem investigație, ați dat de
surprize.
Limba națională:
 limbaj popular
– uzual
– artistic (folclor)
– argotic (urban)
 limba literară
– stilul artistic (beletristic)
– stiluri nonartistice (tehnico-științific, juridic-administrativ, publicistic1).

Stilul → două abordări:

 ca manieră individuală de exprimare orală/scrisă (stiluri individuale);

 ca manieră colectivă de exprimare = stilurile funcționale (se subsumează variantei scrise).

Stilurile funcționale = subsisteme lingvistice care au (sau tind să aibă) un vocabular și o gramatică
mai mult sau mai puțin specializate în redarea conținutului de idei dintr-un anumit domeniu de
activitate.

Delimitarea stilurilor funcționale → pornind de la gradul retoric zero/nivelul stilistic zero (un
limbaj în care toate cuvintele sunt utilizate exclusiv cu sens denotativ).

Stilul artistic (beletristic) vs. stilurile nonartistice (științific, juridic-administrativ, publicistic)

Stilul artistic (beletristic) Stilurile nonartistice

Expresivitate, creativitate Repetitivitate, clișeizare
Accent pe formă (figuri de stil) Accent pe conținut (evitarea figurilor de stil)
Funcția poetică (axată pe forma mesajului) + Funcția referențială (centrată pe obiectul
funcția expresivă (centrată pe Emițător, care prezentat) + funcția metalingvistică (de
se transmite pe sine) explicitare a codului)
Intenția reflexivă a limbajului (Emițătorul își Intenția tranzitivă a limbajului (Emițătorul
transmite sentimentele, stările) transmite cunoștințe, noțiuni)
Polisemie/omonimie infinită (exploatarea Polisemie/omonimie tinzând spre zero
ambiguității) (evitarea ambiguității)
Sinonimie zero (problema Sinonimie infinită (traductibilitate)
traducerii/intraductibilitate)

c. Dinamica limbii = variație a unei limbi, atât în diacronie, deci, în evoluția ei de la o etapă istorică
la alta, cât și în sincronie, adică în manifestările ei sincronic diversificate (forme care coexistă).
Dinamica limbii este efectul necesar al creativității, care, alături de alteritate, reprezintă cele două
principii universale, opuse și totuși coexistente, din funcționarea limbajului uman.

1
Stilul publicistic are un statut aparte, fiind situat între stilul artistic (beletristic) și stilurile nonartistice. Prezintă
interferențe cu toate celelalte stiluri, inclusiv cu limbajele nonliterare (popular și/ sau argotic).

2
Dinamica limbii → limba ca activitate creatoare a utilizatorilor → responsabilă de aspectele de
variație și diversificare a limbii. Alteritatea → limba orientată spre interlocutor(i) → responsabilă de
aspectele de omogenitate.

În diacronie, dinamica limbii înseamnă transformările ei succesive, determinate de:

 factori interni, deci de evoluția propriului sistem lingvistic (absența unui termen pentru un
referent nou-apărut ; economia lingvistică ; analogia, în morfologie) ;
 factori externi (istorici sau culturali, cum ar fi: unificarea/dezmembrarea teritorială, contactul
– direct sau indirect – cu alte limbi; globalizarea ; schimburile culturale ; circulația
persoanelor ; Internetul ; contribuția unor personalități culturale etc.).

În sincronie, dinamica limbii = diversificarea manifestărilor unei limbi la un anumit moment din
evoluția ei, explicabilă prin numeroși factori:

 factori geografici (spațiali) → varietăți teritoriale ale unei limbi : graiuri, dialecte (variație
diatopică);
 factori socio-culturali → diferențieri lingvistice determinate de gradul de instrucție/cultură al
utilizatorilor, sex, generații, mediu (rural vs. urban) + varietățile stilistico-funcționale (stilurile
funcționale) = variație diastratică;
 factori de expresivitate → variații cu funcție expresivă (vezi, de ex., limbajul poetic);
 factori pragmatici → diferențieri lingvistice determinate de situația de comunicare și/sau de
intenția/efectul pe care locutorul încearcă să le producă asupra interlocutorului (variație
diafatică).
 prin mișcarea sistemului însuși (fenomenul de „diacronie în sincronie”) → coexistența, în
aceeași perioadă istorică, a 2 sau mai multe forme (fenomenul de variație liberă) ;
 tendința de simplificare și de eliminare a elementelor redundante și recuperabile semantic sau,
dimpotrivă, tendința de supramarcare a unor categorii gramaticale față de care limba este
deosebit de sensibilă ;
 tendința de variație (nuanțare) a exprimării → structuri sinonimice ;
 tendința de gramaticalizare a structurilor sintactice libere → pierderea, în diferite grade, a
autonomiei componentelor (cazul locuțiunilor și al afixelor flexionare).

Vectorii dinamicii : specialiștii ; publiciștii; traducătorii ; tinerii ; comercianții (vezi domenii

precum : gastronomie, modă etc.).

Forme de manifestare a dinamicii limbii

– în fonetică și ortografie (vezi DOOM2) ;

– în lexicologie
 îmbogățire lexicală
→ mijloace interne : derivare, compunere (din cuvinte întregi ; cu afixoide ; sigle ;
cuvinte-valiză), conversiune
→ mijloace mixte (calcuri diverse)
→ mijloace externe (împrumuturi de cuvinte/expresii/afixe/afixoide)
 îmbogățire semantică : dinamica sensului ; antonomaza.
– în morfosintaxă
– în plan pragmastilistic : determinologizare vs. terminologizare ; interferențe stilistice în
stilul publicistic actual (lexic popular/ familiar/ argotic).

d. Literar/ nonliterar ; relația normă – uz – creativitate (variantă vs. abatere).

Limba literară = varianta normată, supradialectală și cultivată.

Normă literară (norma limbii literare) → modul în care ar trebui utilizat limbajul (corespunde unui
uzaj ideal). Norma lingvistică înregistrează uzul efectiv, nu pe cel ideal → abaterile (greșelile) se

3
stabilesc prin raportare la norma literară; totuși, nu tot ceea ce contravine normei literare este în mod
necesar greșit → zona „gri”, care corespunde tendințelor (greșeli sistematice, pe care uzul le-ar putea
impune, în timp). Unele forme coexistă, fiind ambele corecte (variante literare libere2), altele se
exclud reciproc, în sensul că numai una dintre ele este corectă, cealaltă fiind, așadar, de evitat.

Norma stilistică → adecvarea la situația de comunicare.

2
Grafice, accentuale, flexionare etc.