PORTOFOLIU LA LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Mihai Iulian-Raul
Profesor Elvira Buzoianu

I. Limbă şi comunicare
1. Stiluri funcţionale (beletristic, ştiinţific, juridico-administrativ, publicistic,
epistolar, oratoric);
2. Stilul direct, stilul indirect, stilul indirect-liber;
3. Elemente ale situaţiei de comunicare (emiţător, receptor, mesaj, cod, canal,
context)
4. Elemente de vocabular (sensurile cuvintelor, sinonimie, antonimie, paronimie,
omonimie, cuvinte polisemantice, elemente de argou şi jargon, arhaisme,
regionalisme, termeni tehnici şi ştiinţifici);

II. Literatură
1. Genuri;
2. Specii;
3. Moduri de expunere;
4. Figuri de stil;
5. Imagini artistice;
6. Rolul expresiv al unor părţi de vorbire;
7. Structura operei literare (titlu, teme, motive, idee, subiect, personaj, conflict,
incipit, final, relaţie de simetrie, opoziţie, recurenţă);
8. Curente literare.
 STILURILE FUNCŢIONALE

A. Stilul beletristic – folosit în operele literare în proză sau în versuri;

Caracteristici:
- are ca obiectiv transmiterea de stări afective, emoţii puternice;
- utilizează figuri de stil;
- utilizează imagini artistice;
- foloseşte un limbaj conotativ;
- permite abateri de la normele literare (dezacord, anacolut)
- se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii cititorului
- funcţia principală a comunicării este funcţia poetică
- domeniul de utilizare: literatură.

B. Stilul ştiinţific – îndeplineşte funcţia de comunicare în domeniul ştiinţific şi

tehnic;
Caracteristici:
- caracteristici ale stilului: respectarea normelor de comunicare, corectitudine şi
simplitate; claritate şi precizie (nu pot exista două interpretări ale mesajului);

- caracter obiectiv, impersonal (nici un fel de nuanţă subiectivă);

- lipsa figurilor de stil şi a oricărei preocupări de a înfrumuseţa mesajul;

- terminologie specifică- număr mare de neologisme, specifice domeniului

respectiv, cele mai multe aparţinând zonei unui limbaj internaţionalizat;

- transmite informații științifice;

- folosirea cuvintelor monosemantice;

- domeniul de utilizare: ştiinţele exacte (biologie, fizică), istorie, geografie.

C. Funcţia juridico-administrativă - îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera
relaţiilor oficiale, administrativ-juridice. Reprezintă felul de comunicare între
autorităţi şi cetăţean sau între două instituţii administrative.

Caracteristici:

- are la bază respectarea normelor de comunicare, corectitudine şi simplitate,

claritate şi precizie (nu lasă loc interpretărilor mesajului);

- caracter obiectiv, impersonal;

- lipsa figurilor de stil;

- terminologie specific (stil functional conservator);

- prezenţa unor clişee / formule verbale obligatorii pentru un anume tip de

redactare oficială;

- cuvintele sunt folosite exclusiv cu sens denotativ;

- domeniul de utilizare: în relaţiile administrative, oficiale. (legi, cereri, procese

verbale).

D. Stilul publicistic - îndeplineşte funcţia de informare, mai ales în legătură cu

evenimentele recente, contribuind la formarea sau exprimarea opiniei publice.

Caracteristici:
- obiectivitatea relatării;
- accesibilitatea limbajului;
- caracter obiectiv, cu scop de a mediatiza evenimentele;
- apartenenţa la diferite publicaţii (ziare, reviste etc.)
- oferă informaţii politice, economice, sociale;
- influenţează opinia publică;
- limbaj cotidian de maximă accesibilitate;
- detalii precise;
- calităţi ale stilului: claritate, corectitudine şi obiectivitate;
- domeniul de utilizare: mass-media şi publicitate.
E. Stilul Epistolar - Se foloseste în relații oficiale, neoficiale, particulare, intime,
în scris prin scrisori, notițe, jurnale
Caracteristici:
- stil specific corespondenţei;
- caracterizat prin naturalețe, exprimări literare, regionale, populare, prin
încărcătură emoționala (diminutive, superlative, interjecții, topica afectivă,
elemente de jargon, ticuri verbale);
- elementele actului de comunicare: expeditor, destinatar;
- sunt prezente mărci ale subiectivităţii;
- domeniu de utilizare: biletul, telegrama, cartea poștală ilustrată, invitația, cartea
de vizită, scrisoarea amicală, de mulțumire, familială, de felicitare, de
recomandare, de dragoste, de justificare, de confirmare.

F. Stilul colocvial - Acest stil funcțional îndeplineşte funcţia comunicării în cadrul

relaţiilor aflate în planul vieţii cotidiene. Stilul colocvial este utilizat de către toți
vorbitorii unei anumite limbi, care învață să facă uz de el cu regularitate încă din
primii ani de viaţă.
Caracteristici:
- oscilarea între abundenţă şi concizie în exprimare;
- apelul la mijloace nonverbale, precum mimica;
- o pronunţată valoare afectivă;
- încălcarea frecventă a normelor limbii literare;
- degajarea şi naturaleţea comunicării;
- utilizarea de limbaj argotic, de jargon, de neologisme aflate în vogă etc.
G. Stilul oratoric -

Stilul direct, stilul indirect, stilul indirect-liber

A. Stilul direct – modalitate prin care se reproduce integral, fără modificări un

enunţ. Enunţul reprodus este introdus sau urmat de cuvinte de valoare declarativă,
care pot fi de cele mai multe ori verbe precum: a întreba, a zice, a spune etc. În
stilul direct, propoziţia sau fraza prin care se reproduce spusele unui personaj nu
este subordonată din punct de vedere sintactic verbului de declaraţie.
B. Stilul indirect – modalitate prin care enunţul este transpus de la persoana I la
persoana a III-a. Enunţul este subordonat, prin transpunere, faţă de un verb de
declaraţie. Propoziţiile principale din stilul direct devin propoziţii subordinate în
stilul indirect. Transformarea implică o serie de modificări în concepţia propoziţiei
transpuse, prin pierderea unor elemente afective.
C. Stilul indirect liber - reproducerea cuvintelor sau gândurilor unui personaj fără
ca naratorul să se folosească de verbe de declaraţie. Reproducerea se realizează
fără utilizarea unui element de relaţie, ceea ce are ca efect interferenţa dintre planul
sintactic al naratorului şi planul sintactic al personajului. Aceste stil se
caracterizează prin transpunerea enunţului de la persoana I la persoana a III-a, prin
păstrarea nuanţelor internaţionale, a elementelor lexicale şi gramaticale de tip
afectiv. Sunt eliminate verbele de declaraţie şi conjuncţiile subordonatoare, precum
şi linia de dialog.

Elemente ale situaţiei de comunicare

A. Emiţător: funcţie emotivă (emiţătorul este cel care transmite mesajul unui
receptor; funcţia emotivă se concretizează în selecţia informaţiei pe care emiţătorul
o operează în realitatea înconjurătoare);
B. Receptor: funcţie conativă (receptorul este cel căruia i se adresează mesajul
emiţătorului, adică el este cel care primeşte o informaţie, astfel se concretizează
funcţia conativă sau de cunoaştere. Efectul mesajului se măsoară într-un răspuns
verbal/ scris sau comportamental);
C. Mesaj: funcţie poetică (ceea ce emiţătorul transmite receptorului printr-un
proces de codificare a unor elemente verbale/ nonverbale);
D. Cod:funcţia metalingvistică (codul este un sistem conventional de semen si de
reguli combinatorii, utilizat pt. elaborarea/ descifrarea unui mesaj);
E. Canal: funcţia fatică (canalul este mijloc material prin care se transmite
mesajul; suport fizic al contactului comunicational);
F. Context: funcţia referenţială/denotativă (contextul este identitatea, statutul
social al interlocutorilor; locul si timpul comunicarii);

Elemente de vocabular

A. Sensurile cuvintelor - Cuvântul are principalele sensuri:

a) sensul de bază (propriu, primar): umeri; cap, orb (lipsă de
vedere); obscur (neclar) casă (locuință);
b) sensul secundar reprezintă o extindere (de regulă pe cale de analogie,
asemănare) a sensului de bază (principal); umerii obrajilor, cap de bară (piesă de
mașină); cameră obscură (camera în care se developează filmele foto)ș
c) sensul figurat (de regulă figuri de stil) apare încontext și derivă din
sensul propriu. Sensul figurat constă într-un transfer de la un obiect la altul.
B. Sinonimia cuvintelor - Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite, dar care au
același sens. Ele sunt folosite pentru a nuanța și a preciza ideea expusă în cadrul
unei comunicări. Sinonimele au diferite grade de echivalență între ele. În general
nu există echivalență perfectă a cuvintelor existente într-o limbă. Sinonimele pot fi
clasificate în trei categorii:
 a) sinonime totale (absolute sau perfecte) Acestea corespund semantic în toată
sfera lor de înțelesuri;

b) sinonime parțiale (relative sau imperfecte), adică cele ale căror sensuri nu se
suprapun în mod absolut. Ele se întâlnesc în special la cuvintele vechi și
polisemantice;

c) sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor, stabilind

apropieri sau coincidențe de termeni, atribuind valori, semantice figurate,
metaforice cuvintelor uzuale mărind sfera semantică a cuvintelor prin conotații
imprevizibile cu o mare expresivitate.

C. Antonimia cuvintelor - Un antonim este un cuvânt care, considerat în raport

cu altul, are formă diferită și înțeles opus/contrar. Corelația între două cuvinte cu
sens opus se numește antonimie. Relația de antonimie se poate realiza și prin
intermediul prefixelor. Antonimele pot fi:

a) cu radical diferit: cald / rece, curajos / fricos, leneș / harnic;

b) cu același radical, prefixat: corespunzător / necorespunzător, vizibil /

invizibil, pur / impur, tipic / atipic.

D. Paronimia cuvintelor - Paronimele sunt cuvinte asemănătoare ca formă, dar

cu înțeles diferit.

E. Omonimia cuvintelor - În lingvistică, omonimia se referă la un grup

de cuvinte care au aceeași ortografie și pronunție, dar au sensuri diferite. Starea
unor cuvinte de a fi identice sau cvasi-identice în aspect și pronunție se
numește omonimie, iar cuvintele din această categorie se numesc omonime.
Omonimul este un cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunție cu alt cuvânt
sau cu alte cuvinte, de care diferă ca sens și ca origine.

F. Cuvinte polisemantice - În semantică, polisemia sau polisemantismul este,

conform definiției celei mai frecvente, însușirea unui cuvânt de a avea mai multe
sensuri.

G. Elemente de argou - Argoul este un limbaj specific unor grupuri sociale sau
socio-profesionale, prin care se afirmă apartenenţa la grupul respectiv şi care este
utilizat pentru ca vorbitorii să nu fie înţeleşi de alţii. Este, aşadar, un limbaj criptat
şi nu trebuie confundat cu jargonul, care cuprinde cuvinte şi expresii străine
folosite pentru a epata, pentru a-i impresiona pe interlocutori, evitând exprimarea
obişnuită.

H. Elemente de jargon - cuvintele aparținând jargoanelor fac parte din masa

vocabularului și sunt cuvinte sau expresii preluate din alte limbi, întrebuințate de
anumite grupuri sau clase sociale din dorința de impresiona și de a se deosebi de
oamenii de rând. Aceste tipuri de cuvinte sau exprimări sunt folosite de persoane
care se consideră „deasupra tuturor” și care încearcă să-și arate superioritatea, de
fapt suficiență sau/și snobism, prin limbajul folosit.

I. Arhaisme - Arhaismele, parte din masa vocabularului, sunt cuvinte sau expresii
care au dispărut din limba comună ori au încetat să mai fie folosite (scoase din uz:
agă, arnăut, comis, clucer, diac, giubea) sau înlocuite prin sinonime (zapis >
document, pojarnic > pompier).

J. Regionalisme - Regionalismele, parte din masa vocabularului, sunt cuvinte cu o

răspândire geografică limitată, cunoscute de vorbitorii dintr-o anumită arie. Ele se
impart în:

a) regionalisme lexicale: barabulă = cartof, curechi = varză;

b) regionalisme fonetice: deşte = degete, frace = frate, gios = jos.

K. Termeni tehnici şi ştiinţifici - Termeni tehnici sunt cuvinte și expresii folosite în

diferite domenii ale tehnicii. Cu ajutorul lor sunt denumite uneltele, dispozitivele,
mașinile și piesele componente, procesele de fabricație etc. Domenii în care se
folosesc aceşti termeni:

a) ştiinţe exacte: bisectoare, catetă, acid, anilină;

b) medicină: alergie, anamneză, incizie, plagă

c) administraţie: formular, adresă, buget

d) drept: delicvent, juriconsult, parchet;