PROBA ORALA

1. Elementele unei situaţii de comunicare:

emiţător – cel care transmite mesajul, cel care comunică;
receptor - beneficiarul informaţiei;
mesajul – informaţia sau grupajul de informaţii pe care emiţătorul le trensmite receptorului;
codul – sistemul de comunicare : limba naturală (limba română, engleză etc.), semne acustice,
gesturi, culori etc.
canal de transmisie – elementul fizic prin care mesajul transmis ajunge la receptor (aerul, foaia de
hârtie, telefonul etc.), adresându-se simţurilor acestuia (vizual, auditiv, tactil, olfactiv, gustativ);
referentul – obiectul, fiinţa, fenomenul etc. la care se referă informaţia transmisă;
contextul – cadrul în care se desfăşoară o comunicare (o încăpere, strada, cabina telefonică etc.)
zgomot – factorii perturbatori

2. Caracterul oral :
- predomină dialogul, monologul;
- prezenţa unor elemente nonlingvistice: mimică, gesturi;
- prezenţa unor elemente paralingvistice: intonaţia, pauze mici, accentul;
- folosirea unor elemente lingvistice: rostirea corectă a sunetelor limbii, evitarea pleonasmelor, a
tautologiilor, a elipselor etc.;
- sunt folosite o multitudine de semne de punctuaţie: [-], [ ?], [!], etc.
- comunicarea este spontană ;
- se folosesc cuvinte din registre stilistice diverse.

3. Registre stilistice:
- registrul arhaic: se folosesc multe arhaisme (cuvinte vechi care au dispărut din limbă)- vezi
cronicarii : Ureche, Neculce etc., precum şi C. Negruzzi ;
- registrul regional : regionalisme (cuvinte care se folosesc în anumite regiuni)- Rebreanu, M.
Sadoveanu etc.
- registrul colocvial – aparţine comunicării obişnuite, fără restricţii gramaticale şi lexicale. Valorile
lui stilistice sunt: naturaleţea, spontaneitatea, oralitatea, expresivitatea, autenticitatea – I. Creangă, I.L.
Caragiale, M. Preda, C. Petrescu, M. Cărtărescu etc.;
- registrul argotic: limbajul unor categorii socio-profesionale (elevi, studenţi, puşcăriaşi, soldaţi
etc), precum şi cele de origine ţigănească;
- registrul familiar: apropiat de cel colocvial, este specific vorbitorilor aparţinând aceluiaşi mediu
social, având relaţii afective între ei;
- registrul neologic: neologisme – cuvinte noi
- registrul de jargon: folosirea limbii române literare ca o limbă deformată din cauza introducerii
unor cuvinte şi expresii din alte limbi pâna la abuz, chiar dacă în română există un cuvânt echivalent.
4. Stilurile funcţionale ale limbii:
- stilul ştiinţific: funcţie referenţială (cognitivă) – transmite idei, informaţii, caracter obiectiv
(expresivitate zero), nu există implicare afectivă, se foloseşte un limbaj specializat, cuvinte cu sens
propriu (denotativ), claritate, proprietate, precizie, compuneri specifice : descrierea ştiinţifică, sinteza,
disertaţia, comunicarea ştiinţifică etc.
- stilul administrativ (oficial): folosit în relaţiile oficiale din domeniul social, economic,
diplomatic, administrativ, funcţie referenţială şi conativa, caracter obiectiv, impersonal, lipsit de
afectivitate; precizie, claritate, se foloseşte un limbaj specializat bazat pe sensuri denotative, clişee,
stereotipuri, formule fixe de adresare; exprimare rigidă, respectă normele limbii literare; compuneri
specifice: legi, raport, curriculum vitae, proces-verbal, ghid, declaraţie, bon etc
- stilul publicistic: funcţie referenţială, conativă şi expresivă; caracter uneori tendenţios; valorifică
toate sectoarele vocabularului: termeni regionali, populari, ştiinţifici etc.; respectă normele limbii
literare; limbaj accesibil; texte specifice: interviul, reportajul, cronica, ştirea, anunţul publicitar,
editorialul etc.
- stilul beletristic (literar-artistic): funcţia poetică şi expresivă (emotivă); caracter subiectiv, bazat
pe afectivitate, cuvinte cu sens conotativ, valorifică sectoare ale vocabularului precum argoul, jargonul
etc.; compuneri specifice: opere literare lirice, epice, dramatice
 - stilul colocvial (familiar): folosit în relaţiile particulare, în viaţa cotidiană; încărcătură afectivă,
asociere cu mijloace nonverbale, gesturi, mimică; nerespectarea întru totul a limbii literare, caracter
oral, expresiv.
- stilul epistolar: biletul , scrisoarea, invitaţia etc. – foloseşte unele formule cosacrate – datare,
început, încheiere, semnătură;
- stilul oratoric: discurs politic, academic, ocazional – toast, intervenţie, pledoarie; are funcţie
referenţială, conativă şi expresiva, apelând la tehnicile artei oratorice ; ordonarea riguroasă a ideilor şi
sistematizarea unui punct de vedere, se foloseşte îndeosebi un limbaj cult, protocolar , stilul este
pretenţios prin folosirea unor cuvinte solemne ; poate avea şi un caracter polemic; precizie, concizie,
fineţe, naturaleţe etc

5. Calităţile stilului:
- generale: claritatea (exprimare logică, limpede, accesibilă), precizia (folosirea riguroasa, precisă
a cuvintelor în exprimare), puritatea (utilizarea cuvintelor, sensurilor admise de limba literară),
corectitudinea (respectarea normelor gramaticale specifice limbii literare) etc.
- particulare: naturaleţea (exprimare firească), simplitatea (comunicarea directă a informaţiei),
armonia (echilibru) , demnitatea, concizia (utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în
exprimare), fineţea (cuvinte cu sens ascuns şi cu aluzii fine, solicitând atenţia şi abilitatea receptorului,
limbaj aluziv), umorul, ironia (sesizarea, evidenţierea şi dezaprobarea aspectelor negative ale firii
umane şi ale societăţii), oralitatea (presupune selecţia şi stilizarea elementelor de limbă vorbită, o
evaluare şi prelucrare a acestora – forme fonetice şi gramaticale specifice, forme lexicale cu caracter
popular, uneori chiar regional, frecvenţa vocativelor, a interjecţiilor, exclamaţiilor, locuţiuni şi expresii
populare, o diversitate de semne grafice etc.) etc.

6. Funcţiile comunicării:
- funcţia referenţială (denotativă, cognitivă): înseamnă orientarea mesajului asupra conţinutului, a
realitătti pe care o exprimă, asupra referentului;
- funcţia emotivă (expresivă): înseamnă orientarea mesajului asupra emiţătorului (exprimă
subiectivitatea acestuia prin exprimarea directă la persoana I, atitudinea faţă de mesajul transmis, starea
sufletească transmisă receptorului);
- funcţia conativă sau persuasivă: Desemnează orientarea mesajului asupra destinatarului, a
receptorului, prin adresarea la persoana a II – a, prin folosirea vocativelor, a imperativului, cu scopul de
a-l convinge, a-l determina să facă ceva;
- funcţia fatica sau de contact se referă la canalul de transmitere a mesajului, când emiţătorul
verifică sau este atent dacă funcţionează canalul : Mă auzi? Fii atent! Etc.
- funcţia metalingvistică arată orientarea mesajului asupra codului, emiţătorul şi receptorul verifică
dacă folosesc acelaşi cod – limbaj, apelând la gesturi, mimică, intonaţie etc.;
- funcţia poetică sau estetică – este centrarea mesajului asupra propriei sale naturi. Este folosită în
comunicarea artistică (în poezie, proză) prin folosirea elementelor de prozodie, a figurilor de stil etc

7. Tipuri de texte:
- texte descriptive: se descrie un tablou de natură, o fiinţă umană, o încăpere, un obiect etc.
- texte narative: se povesteşte o acţiune, o întâmplare etc – în operele literare, nonliterare;
- texte argumentative: când ne susţinem punctul de vedere aducând argumente sau contraargumente
etc
- texte informative
- texte explicative
- texte epistolare (scrisori)

8. Tema – aspectul general al textului, exprimat sub forma unui titlu;

9. Scopul: ce urmăreşte emiţătorul mesajului respectiv. Acesta poate fi unul informativ – ne
informează, persuasiv – incearcă să ne convingă, educativ – ne învaţă , predictiv – anticipează o
acţiune, se folosesc verbe la timpul viitor etc.

10. Textul argumentativ:

 Structura: - introducerea menită să trezească interesul ascultătorilor, care trebuie făcută într-un
mod atractiv şi simplu, anunţarea temei; apoi susţinerea punctului de vedere, aducând cel puţin 2
argumente/ contraargumente, însoţite de exemple din viaţa reală, din operele literare etc.; apoi
încheierea, care trebuie să fie o concluzie.
Conectori: prepoziţii, conjuncţii, locuţiuni prepoziţionale, pronume şi adjective relative (care, cine,
ce) etc.: ca să, de exemplu, etc In concluzie se folosesc conectori precum : în concluzie, aşadar, prin
urmare, în sfârşit etc
- se folosesc verbe precum :a considera, a crede, a susţine etc
- trebuie sa aibă cel puţin 4 alineate
- al doilea alineat începe cu : In primul rând, Un prim argument etc.
- al treilea alineat : în al doilea rând, Un al doilea argument.
- finalul, ultimul alineat va începe cu « In concluzie, » etc.

11. Modalităţi de realizare a expresivităţii : folosirea figurilor de stil, a imaginilor artistice, folosirea
persoanei I , a III – a, propoziţii cu încărcătură afectivă (exclamative, interogative etc.), folosirea unor părţi de
vorbire cu efect stilistic, folosirea mai multor planuri ale narării (de exemplu, timpul prezent alternează cu timpul
trecut, al amintirii) etc.
12. Modalităţi de realizare a subiectivităţii : - folosirea persoanei I sg, a persoanei I, plural etc;
prezentarea unor idei sau sentimente ca individuale, reprezentative pentru o anumită persoană, apar verbe precum:
a crede, a părea etc.
13. Exprimarea opiniei se face întotdeauna folosind verbe la persoana întâi, indicativ prezent, de tipul : a
considera, a crede.
14. Sens denotativ / sens conotativ
- sensul denotativ – sensul propriu de bază Ex Am o haină nouă.
- sens conotativ – sensul propriu secundar sau derivate ; sensul figurat Ex. Copacii au o haină albă.
15 text literar/ text nonliterar
Trăsăturile descrierii ştiinţifice sunt:
• limbaj denotativ;
• sensuri unice ale cuvântului (monosemantism);
• concentraţie lexicală;
• caracter colectiv;
• obiectivitate;
• informaţiile transmise nu urmăresc să emoţioneze receptorul;
• reflectă realitatea.
Trăsăturile descrierii literare sunt:
-limbaj conotativ;
-sensuri multiple ale cuvântului (polisemantism);
-bogăţie lexicală;
-inovare a expresiei;
-unicitate;
-caracter individual: transmite o impresie personală, subiectivă asupra realităţii;
autorul participă afectiv la cele descrise;
-expresivitate; emoţionează receptorul;
-este ficţiune, chiar dacă pleacă de la realitate, pe care o reflectă mai mult sau mai puţin;
-imaginea reală este transfigurată prin folosirea unor procedee artistice (imagini vizuale, auditive, olfactive,
tactile), a figurilor de stil (epitete, comparaţii, inversiuni, metafore)
Ion Coteanu face următoarea distincţie:
Stilul artistic
• limbaj conotativ; bogăţie lexicală; sensuri multiple ale cuvântului (polisemantism); Unicitate; inovare a
expresiei;
caracter individual .
Stilul non-artistic
• limbaj denotativ;sensuri unice a le cuvântului (monosemantism);folosirea unor formule şi construcţii fixe;
concentraţie lexicală;caracter colectiv.
Textul literar:
Textele literare sunt ficţiuni, chiar dacă pleacă de la realitate, pe care o reflectă mai mult sau mai puţin. Într-o
asemenea lucrare se emit, de fapt, ipoteze despre realitate.
• Caracterul imaginar nu poate fi stabilit decât prin raportarea la situaţia de comunicare în care se plasează.
• Pentru ca un text să fie considerat literar trebuie:
- să transmită o impresie individuală, subiectivă asupra realităţii
- să producă idei general umane
- să emoţioneze receptorul
- să aibă o construcţie specifică (limbaj conotativ, bogăţie lexicală, polisemantism, unicitate, expresivitate)
Textul nonliterar: Textele nonliterare (nonficţionale) se raportează la anumite aspecte din realitate, fiind
instrucţiuni de folosire a unor aparate, afişe, adeverinţe, legi, articole de ziare, reclame, pagini de jurnal.
• Informaţiile transmise au un caracter obiectiv şi nu urmăresc să emoţioneze receptorul. Unele texte
nonliterare, cum sunt cele publicitare, urmăresc să influenţeze receptorul, dar se raportează tot la un produs
real.
• Există texte nonliterare ce sunt formalizate pentru că cererea, scrisoarea de intenţie, procesul-verbal,
adeverinţa au anumite formule în structurarea lor.
• Limbajul acestor texte este denotativ şi se caracterizează prin monosemantism. Se observă, de asemenea,
concentraţia lexicală.
• Textul nonficţional are caracter colectiv.
16. Oralitatea - Mesajul oral dispune de mijloace specifice pentru a transmite informatii si atitudini/stari
subiective: intonatia, accent suplimentar pe anumite cuvinte, pauze, variatii de ritm, variatii de viteza, a rostirii,
variatii de cantitate(lungiri de sunete).
Oralitatea - Mesajul scris utilizeaza mijloace prin care noteaza unele trasaturi orale (semnele de punctuatie), dar are
si conventii proprii : dispunerea in pagina, abrevierile, schemele grafice. Anumite texte – document reprezinta
transcrierea cat mai fidela a unui mesaj oral. Alte texte (mai ales cele literare) cuprind doar anumite trasaturi de
oralitate.
Oralitatea in literatura – in dialogurile personajelor sau in discursul naratorului – nu este deci o transcriere fidele a
veritabilei oralitati, ci o sugerare a acesteia, pe baza unei selectii din trasaturile specifice.
Caracteristici ale oralitatii
Comunicarea directa, fata in fata, permite folosirea mijloacelor nonverbale (gesturi, mimica). De asemenea,
vorbitorul recurge la context, se refera la situatia de comunicare prin cuvinte cu valoare de “gesture verbale” (ex :
aici, acum, acesta etc.), se adreseaza direct interlocutorului (prin interjectii de adresare, vocative, verbe la
imperativ, forme verbale si pronominale la persoana a II a).
Caracterul spontan al mesajului oral permite manifestarea puternica, mai directa a afectivitatii. Exprimarea
spontana poate produce inovatii, dar adesea se rezuma la stereotipii, la comoditatea cliselor si a expresiilor deja
date. Un efect al spontaneitatii poate fi si aparitia anumitor erori, a nejlijentelor in exprimare. Unele mesaje se pot
caracteriza prin : incoerenta, ezitante, nu se duce fraza pana la capat, lasa lucruri subintelese sau pare ca nu isi
gaseste cuvinte.
Mesajul oral are in genere o constitutie sintactica mai simpla bazata pe coordonare si pe repetitie. Caracterul sau
secvential, de linearitate temporala, impune ca autocorectarea sa se faca prin reluare si reformulare (producand
uneori constructii sintactice defectuase, anacoluturi).Stilul oral
Stilul oral este specific anumitor autori sau unor creatii literare si se defineste prin utilizarea unor forme si procedee
specifice limbii vorbite. Rezultat al intentiei autorului de a potenta impresia de autenticitate a discursului artistic si
de a-si individualiz personajele, oralitatea stilului propune selectia si stilizarea elementelor de limba vorbita,
asadar, o evaluare, dozare si prelucrare a acestora.
Marcile lingvistice ale oralitatii sunt, de obicei, prezentate de :
1. forme fonetice
2. forme lexicale cu caracter popular, uneori chiar regional
3. preponderenta raporturilor de coordonare
4. structuri eliptice, formule repetitive si tantologice
5. prezenta vocativelor, a unor mijloace de exprimare a afectivitatii, precum interjectiile si exclamatiile
6. prezenta unor structuri anacolutice
7. locutiuni si expresii populare
8. pentru transpunerea unor astfel de texte, in scris, este necesara o diversitate de semne grafice : de intrebare, de
exclamare, puncte de suspensie.