1.

Normă şi abatere

Norma lingvistică reprezintă „uzul care s-a consolidat într-o comunitate istorică,
echivalează deci cu un consens general asupra a ceea ce este permis”1. Dacă ne raportăm la
opinia lui Eugeniu Coşeriu, norma reprezintă „totalitatea uzurilor lingvistice acceptate de
majoritatea vorbitorilor într-o comunitate istorică definită”2 . De aici rezultă faptul că factorii
extralingvistici de folosire, adică contextele sociale ori politice condiţionează norma
lingvistică.
Mioara Avram afirmă că „normele gramaticale ale limbii literare sînt, pe de o
parte, greu de degajat în toate amănuntele lor (din îmbinări realizate cu diverse cuvinte, în
diverse contexte) şi, pe de alta, greu de acceptat uneori, având un caracter mai puţin
convenţional decât normele ortografice, de exemplu.”3 Tot ea susţine şi argumentează bariera
care se află între norma lingvistică şi respectarea ei în vorbirea curentă, deoarece diferite
situaţii gramaticale prezintă „oscilaţii reflectate uneori şi în deciziile luate de lucrările
normative, fie că aceste decizii au variat în timp, fie că ele admit în normă variaţia liberă”. 4
Regulile gramaticale constituie restricţii în comunicarea scrisă sau verbală la
care indivizii trebuie să se conformeze. Însă, în vorbirea cotidiană, acest set de reguli este de
multe ori izolat şi încălcat în pofida aşteptărilor şi implicării sistemului educaţional. Deşi
norma lingvistică are o largă deschidere spre un public cu o educaţie medie în acest sens,
standardul se regăseşte cu greu în vorbirea cotidiană, sub influenţa mai multor factori pe care îi
vom discuta ulterior. În toată lumea există convingerea că folosirea limbii orale sau scrise în
afara standardelor impuse de gramatici şi îndreptare aduce cu sine insucces în carieră, şi este
indicele unui statut social inferior.
De regulă, normele gramaticale nu urmăresc înlăturarea din limbă a variantelor
deja existente, ci înlăturarea din limba literară, apariţia lor fiind condiţionată de anumiţi
factori stilistici.
Abaterile de la normele gramaticale şi lingvistice, în general, îşi au fundamentul
în exprimarea orală sau scrisă a indivizilor dintr-o clasă socială inferioară. Totuşi există şi
adversari ai standardelor gramaticale care se tem că acest fapt poate duce la încetinirea
evoluţiei limbii literare.
1
Eduardo Blasco Ferrer, Breve corso di linguistica italiana, Cagliari, CUEC, 1996, p. 16: „l”uso consuetudinario
che si e consolidato in una comunita storica equivale percio a un consenso generale sulla liceita”.

2Eugeniu Coşeriu citat în Eduardo Blasco Ferrer, Italiano, sardo e lingue moderne a scuola. Verso una
glottodidattica democratica e aggiornata, Milano, Francoangeli, 1999, p. 19
3Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei Socialiste România, 1986, p. 14
4 Idem 3
 Bogăţia unei limbi nu se află în variante arhaice, ci în sinonimie, iar evoluţia
acesteia nu este încetinită de o barieră formată de norme, deoarece această barieră poate fi
privită ca un filtru cu scopul verificării prealabile a unor inovaţii. Flexiunea limbii române
presupune bogăţia, complexitatea şi varietatea acesteia, a formelor şi a tuturor mijloacelor care
o construiesc, fapt care duce, inevitabil, la promovarea unor greşeli morfologice. Nuanţarea
moodului de exprimare într-o manieră corectă ţine de sintaxă care presupune cultivarea limbii
şi înlăturarea unor greşeli propriu-zise de construcţie.
Referitor la importanța respectării normelor in vorbirea de zi cu zi, Mioara
Avram este de părere că „în măsura în care sunt stabilite, chiar dacă sunt sau apar discutabile
în unele amănunte, normele gramaticale, trebuie respectate, în interesul unităţii limbii literare
şi al prestigiului ei, de toţi cei care vorbesc şi scriu, obligaţia fiind cu atât mai mare pentru cei
care i-ar putea influenţa pe alţii. În această privinţă, un dicton latinesc, lăsat moştenire culturii
moderne, este etern valabil: Cezar (= împăratul!) nu este mai presus de gramatică.”.5 Cu toate
acestea, a te exprima corect din punct de vedere gramatical în diferite contexte şi în discuţii cu
indivizi din categorii sociale inferioare este dificil pentru vorbitorul de limbă română. Susţin
asta deoarece această situaţie devine paradoxală atunci când formele lingvistice corecte sunt
văzute de public ca nişte erori.

1.1 Adoptarea unei norme

Normele lingvistice, dar şi cele caracteristice altor domenii au la bază un

consens. Prin consens se înţelege un acord general realizat după ce s-a analizat in prealabil
părerile şi argumentele părţilor interesate în această direcţie, fără a se lua în considerare
opiniile indivizilor din exteriorul domeniului vizat. Adopatarea unei norme, referindu-ne de
data aceasta strict la norma de natura lingvistică, nu implică în mod prioritar unanimitatea. De
exemplu, în cazul normelor terminologice consensul la care se ajunge trebuie validat de
comisii cu pregătire în acest sens, formate de obicei de lingvişti, terminologi, dar şi de
specialişti din diferite domenii ştiinţifice.
Adoptarea unui proiect de normă prin metoda consensului trebuie validată.
Această validare se realizează in urma unei anchete care atestă dacă norma este conformă cu
interesul general şi împotriva căruia nu se ridică nicio obiecţie majoră.

5 Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei Socialiste România, 1986, p. 15
 Ultimii paşi importanţi sunt aprobarea de către o comisie de standardizare, după
care introducerea in sfera publicităţii.
Cea mai complexă misiune care îi revine unei norme lingvistice, implicit
vorbitorilor, constă în aplicarea acesteia şi urmărirea evoluţiei ei. Toate acestea au ca scop
detectarea momentului în care norma necesită modificare din partea organismului emitent
pentru a se adapta noilor nevoi şi contextului cultural în traziţie. Atât timp cât norma cunoaşte
un acord general şi este în vigoare, ea reprezintă un document de referinţă pentru vorbitorii de
limbă.
Din momentul în care se stabileşte adoptarea unei norme lingvistice este nevoie
să se ţină cont şi de criteriile care se referă la forma termenilor, la grafia şi pronunţarea lor,
precum şi la caracteristicile lor în plan lexical, sintactic şi morfologic. Dacă ne raportăm la
planul morfologic, termenii trebuie evaluaţi cu raportare la alte unităţi de lexic ale limbii. Dacă
vorbim de împrumuturi, incapacitatea elementului nou de a crea forme flexionare individuale
limbii în care trebuie să se integreze, reprezintă o barieră semnificativă în acceptarea şi
stabilizarea lui în limbă. Desigur, limba română are o capacitate deosebită de a adapta
împrumuturile din alte limbi la cerinţele proprii. Toate aceste inovaţii sunt purtătoare de
diverse norme lingvistice, publicul având datoria faţă de limba maternă să le accepte, să le
implementeze şi să le utilizeze corect în toate contextele sociale cotidiene în care se situează.
Din punct de vedere sintactic, termenul îndeplineşte funcţiile care îi revin în
funcţie de clasa lexicală căreia îi aparţine. Maniabilitatea sintactică este unul din criteriile
eficienţei sale în comunicare. Astfel, regulile sintactice deja stabilite în limbă pentru
majoritatea claselor morfologice pot fi aplicate şi pentru mulţi termeni noi împrumutaţi.

1.2. De la normă la limba perfectă

Utopia unei limbi perfecte care să respecte şi să aplice noul sistem de exprimare
nu a obsedat numai cultura europeană. Umberto Eco într-una din lucrările sale afirmă că
„Tema amestecului limbilor şi încercarea de a-l remedia prin regăsirea sau prin inventarea unei
limbi comune intregii specii omeneşti străbate istoria tuturor culturilor”. Pentru Umberto Eco,
mare temă a limbajului dezbate traseul acestuia dintre origini şi scopuri, traversând suficiente
controverse ale funcţionalitaţii. Ea merită abordată in toată complexitatea ei, deoarece
traversează dificultăţi culturale de ordin ficţional şi istoric. Limba perfectă, in viziunea
profesorului bolognez, presupune o cunoaştere a întregii lumi populare cu conceptele ei
variate, cu pretenţii şi argumente de natură etnico-ideologică : „Nu se face îndeajuns distincţie
între limbă perfectă şi limbă universală. Una e să cauţi o limbă care să fie în măsură a reflecta
însăşi natura lucrurilor, şi alta e să cauţi o limbă pe care toată lumea să poată şi să trebuiască să
o folosească. Nimic nu exclude posibilitatea ca o limbă perfectă să fie accesibilă doar unui mic
număr de oameni, după cum nu exclude nici posibilitatea ca o limbă de uz universal să fie
imperfectă .”6
Tot Umberto Eco realizează distincţia clară dintre limba naturală, care nu este
constrânsă de reguli şi limba convenţională. Este la îndemână tuturor limba care nu cunoşte
norme, care nu necesită un minim de studiu in această direcţie, însă consecinţele acestui fapt ar
fi cu siguranţă negative faţă de public si faţă de vorbitor: „ Nu se face distincţie între opoziţia
platoniciană natură vs convenţie şi problema originii limbajului .Se poate discuta dacă
limbajul s-a născut ca o imitare a naturii sau ca rezultat al unei convenţii, fără ca totuşi să se
pună neapărat problema privilegiului unei limbi asupra celorlalte.”7
Norma lingvistică cunoaşte o dinamică mai redusă decât cea caracteristică
vorbirii deoarece aceasta presupune echilibrul dintre subiectivitatea şi obiectivitatea uzului
lingvistic. Astfel, de multe ori, vom întâlni diferenţe majore între convenţiile normative şi
comunicarea orală sau scrisă. Acest fapt se datorează condiţiei că limbile, în general, cunosc
trei ipostaze: sistem, normă, vorbire ( Coseriu 2000:78). Asta înseamnă că subiectul vorbitor în
procesul de învăţare a unei limbi trebuie să aibă în vedere un ansamblu de condiţionări şi
restricţii impuse, aflându-se intr-un sistem al limbii sub formă de inventar de elemente.
După cum se poate deduce din cele prezentate, pornind de la argumentul că
respectarea normei stă la baza unei limbi perfecte, aceasta din urmă reprezintă clarificarea
problemelor de exprimare şi de înţelegere a comunicării. Limba perfectă presupune
cunoaşterea întregului set de reguli lingvistice, capacitatea publicului căruia i se comunică o
informaţie de a valida corectitudinea mesajului, nu doar a înţelesului, ci şi a formei. De multe
ori, vorbitorul concentreză eforturile sale pe parcursul transmiterii unui mesaj doar pe înţelesul
brut al acestuia, neglijând corectitudinea limbajului şi nevoia respectării regulilor gramaticale.
În astfel de situaţii se întâlneşte o capcană dublă: fie mesajul este recepţionat incorect de către
public, acesta primind o informatie eronată, fie emiţătorul nu primeşte feed-back-ul pe care
si-l doreşte.
Limba perfectă mai înseamnă implementarea unui set de norme universal valabile
intr-o comunitate şi nu implementarea unui limbaj universal. Există cazuri când, din dorinţa de
a vorbi corect şi a te exprima conform a ceea ce ai învăţat la şcoală, devii caraghios in faţa
unui public cu o cultură inferioară sau a unui public care deja a implementat pseudo-normele
6 Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Bucureşti, Editura Polirom, 2002, p. 64
7 Idem 6
lingvistice din societate.
Aceste pseudo-norme creează de fapt ceea ce este numit limbaj universal,
sintagmă care in acest context cultural-lingvistic are un înţeles peiorativ.
În această ordine de idei, este nevoie de un vorbitor de limbă română conştient
de necesitatea corectitudinii limbii pe care o vorbeşte. Cu alte cuvinte, limba perfectă
reprezintă conştiinţa vorbitorului de a se exprima corect indiferent de public, de context sau de
mesaj (fie că este vorba de exprimarea orală sau scrisă), convins de influenţa pe care o are nu
doar asupra auditoriului sau asupra mesajului, ci şi asupra evoluţiei limbii.
Limba exemplară, limba standard, limba literară sunt de fapt termeni în relaţie
de sinonimie absolută cu limba perfectă.Aceasta simbolizează norma ideală pentru toată
comunitatea de vorbitori. La fel cum Eugen Coşeriu subliniază, ideea unităţii naţionale a
tuturor românilor se află în jurul limbii române, reper absolut al acestei unităţi primejduită
astăzi de ignoranţa vorbitorilor şi de incultura acestora.

1.3. Uzul curent – baza abaterilor lingvistice

Conform profesorului universitar lect. dr. Gina Necula, „norma şi uzul lingvistic
nu sunt divergente, ci, dimpotrivă, complementare, uzul ajungând de cele mai multe ori, să
dicteze. ”.8
Există prea multe definiţii şi prea multe reguli gramaticale contrazise de uzul
cotidian.
G. Gruiță, într-una din lucrările sale de cercetare în domeniul normei lingvistice
afirmă că „Specialiştii UE în comunicarea verbală au identificat în textele româneşti scheme
sintactice stranii plasate înafara logicii şi a gramaticalităţii. Abundenţa acestor şbloane eronate
este alarmantă inclusiv în exprimarea elitei culturale, semnificative fiind, în acest sens,
celebrele anacoluturi de tipul el a fost unul dintre românii care a rămas ilegal în spaţiul
schengen. Aceste deficienţe de gândire/exprimare se adaugă obsesivului clişeu al unicităţii
negative, al României ca circumstanţial de excepţie al mapamondului. UE preferă o sintaxă

8 Gina Necula, Norma lingvistică vs uz curent in corespondenţa administrativă, Cluj-Napoca, Editura Casa
Cărţii de ştiinţă, 2013, p. 167
mai limpede şi mai sobră, fără exaltări.”. 9
De aici, rezultă faptul că uzul lingvistic curent se opune limbii exemplare,
standard ajungând să reprezinte o comunicare simplă, fără restricţii. Acestui tip de comunicare
i se supun diverse categorii de indivizi deoarece barierele gramaticii sunt înlăturate cu uşurinţă,
fără ca cineva care grabeşte acest proces să fie sancţionat. Paradoxul se creează atunci când un
vorbitor care consultă frecvent tratatele şi îndreptarele de nivel academic încearcă, în mod
instinctiv, să impună teorii solide, critice cu privire la normele comunicării. Într-o altă ordine
de idei, uzul curent, încetează să se supună normelor lingvistice, această misiune revenind
practic vorbitorilor, în marea lor majoritate ignoranţi. Există totuşi numeroşi factori şi diverse
contexte care influenţează, cu succes, abaterea de la regula de ordin semantic sau gramatical.
Dacă ne raportăm la o persoană instruită în acest sens, care urmează să ţină un discurs în faţa
unui auditoriu numeros, aceasta, poate fi copleşită de emoţiile create de frica de a vorbi în
public. Abaterile lingvistice ce urmează a fi identificate pot fi justificate pe fondul stării de
spirit instabile. În această situaţie, emiţătorul nu poate fi direct răspunzător de consecinţele
negative care se pot rasfrânge asupra evoluţiei limbii. Publicul primeşte mesajul corect, dar
forma şi normele corespunzătoare sunt departe de a fi respectate.
O altă situaţie în care dreptul uzului are întâietate faţă de normă, este
materializată de limbajul promovat de mass-media prin intermediul diferitelor personaje. Din
păcate, pe micile ecrane apar diverşi indivizi cu un limbaj tipic, propriu, care fac abuz de
greşelile gramaticale, acest proces continuu nefiind supravegheat şi limitat. Mai mult,
promovarea acestora este constantă, realizată cu mult entuziasm de moderatorii
talk-show-urilor care ajung la rândul lor să implementeze în propriul limbaj altceva decât
normele lingvistice studiate pe băncile şcolii. Într-un astfel de context este greu să intervii
chiar şi în calitate de specialist, deoarece promovarea inculturii stă la baza succesului, incită
publicul, devenind accesibil unui număr mare de oameni. Dacă, cu ajutorul câtorva argumente
de natură lingvistică se încearcă impunerea unor norme simple dar esenţiale, feed-back-ul
poate fi anticipat: atâta timp cât mesajul a fost receptat şi validat de public, conţinutul ocupă
un loc secundar, neonorabil.
Într-o altă ordine de idei, mass-media reprezintă instrumentul educaţional, după
ce educatorul încetează sa mai fie prezent în viaţa individului. Asta presupune faptul că dacă
mass-media promovează mediocritatea, receptorii vor fi orientaţi spre mediocritate.
De obicei, inovaţiile lingvistice aduc ceva în plus, sub aspectul clarităţii, al
economicităţii, al perfecţionării sistemului lingvistic, iar faptul că aceste noi direcţii sunt

9 G. Gruiţă, Norma, uzul şi abuzul, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, p. 11

acceptate este favorizat de calitatea lor. „Lupta dintre norma veche şi cea nouă cunoaşte
câteodata lungi perioade de echilibru, când cele două forme apar în variaţie liberă, cu sau fără
anumite conotaţii stilistice.”, 10după cum susține G. Guiță.
Analizând diferite modalităţi prin care normele gramaticale cunosc progresul,
de la o perioadă culturală la alta, lingviştii constată faptul că tot mai multe noutăţi apar în
limba literară prin fenomenul lingvistic impunere prin uz. Lucrul acesta denotă faptul că
inovaţiile lingvistice uneori nu ajută la progres, ci dimpotrivă. Este curios cum autoritatea
normei este înlesnită, iar o eroare gramaticală sau de ordin semantic se perindă în comunicarea
indivizilor ajungând să fie implementată cu succes în gramatici şi îndreptare cum menţiunea că
s-a impus prin uz. Din punctul meu de vedere, este o manieră problematizantă, incitantă, este
un fel de provocare la adresa orgoliului cultural- lingvistic al unei naţiuni. Pentru a limita acest
fenomen şi pentru a adopta o poziţie fermă faţă de relaţia dintre uz şi normă, este important ca
nici limba, nici lingviştii să nu se oprească din lucru. În căutarea unei limbi exemplare este
important să ne familiarizăm cu exigenţele normative actuale, în vederea aplicării lor corecte
în exprimare.
Uzul curent văzut ca baza abaterii lingvistice poate fi comparat, după cum
susţine şi exemplifică şi Gruiţă, cu moda vestimentară: „Aceasta înseamnă efort de informare
şi adaptare, dar şi renunţare, deloc uşoară, la vechi deprinderi gramaticale şi ortografice,
formate pe parcursul anilor, sau, pentru mulţi, chiar al deceniilor. Este nevoie, poate, şi de
puţină înţelegere faţă de cei care au stat mai ezitant, din motivele arătate aici, dar şi din cauza
unor sensibilităţi culturale speciale sau a unor simpatice nostalgii lingvistice.”11
În aventura sa lingvistică, Guiță argumentează alegerile sale, menționând: „am
optat pentru moda lingvistică, prin analogie cu cea vestimentară, întrucât şi aici funcţionează
acelaşi joc între imuabil şi efemer, între aventura novatoare şi cuminţenia tradiţionalistă, în
aceeaşi atmosferă de mimetism frenetic, dar şi de contestare vehementă. Ca şi în vestimentaţie,
nu tot ce se poartă la un moment dat este bun, corect şi frumos, dar nici nu trebuie automat
respins orice iese din obişnuinţa noastră lingvistică sau contravine gustului personal. Un alt
aspect important al similitudinii amintite este acela că atât moda vestimentară, cât şi cea
lingvistică vizează un anumit mediu sociocultural, lumea bună. Moda vestimentară, de pildă,
nu are în vedere felul în care se îmbracă oamenii nevoiaşi, la care acţionează nişte constrângeri
materiale prea severe pentru a mai exista loc pentru opţiuni de rafinament şi modernitate.
Moda lingvistică se referă deasemenea la exprimarea oamenilor instruţi, care au o anumită

10 G. Gruiţă, Gramatica normativă, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 16

11 G.Gruiţă, Gramatica normativă, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 14
educaţie lingvistică şi încearcă să respecte noemele limbii literare.”12
Deşi sunt perfect de acord cu G. Gruiţă vizavi de faptul că moda lingvistică este
pentru lumea bună, astăzi, acest fenomen al aventurii novatoare îi revine unei categorii de
indivizi cu o cultură lingvistică uşor degradată. Susţin asta întrucât exemplele pe care le
primesc zilnic în diferite circumstanţe îmi dau impresia că nu eşti cool dacă vorbeşti corect.
Uzul defectuos al unor cuvinte sau sintagme te ajută să te integrezi mai uşor într-un grup, doar
din simplul motiv că eşti la modă: „Suprimarea auxiliarului la verbele coordonate nu este însă
apanajul exclusiv al stilului juridic. Moda luatului pe scurtătură, prin nerespectarea auxiliarului
la formele verbale compuse, atunci când acestea sunt coordonate, este un fenomen lingvistic
mult mai amplu. Manifestarea lui se înregistreză frecvent la perfectul compus al indicativului:
aşa că a vegheat pregătit şi ordonat echipa cântăreţilor (Naţ., 2003, nr.1941, 14/7).”13
Vorbitorii au o preferinţă deosebită pentru formulările prescurtate, aceasta fiind
una dintre principiile care guvernează dinamica limbii – economicitatea. De multe ori, această
caracteristică la modă în uzul curent compromite claritatea mesajului şi integritatea unor
entităţi morfologice consacrate de sistem. Limba normată nu acceptă omiterea auxiliarului
pentru formele verbale compuse, acesta având rolul de purtător de informaţii gramacicale.
Există, prin urmare, suficiente motive de îngrijorare. Acesta a fost doar un exemplu pentru a ne
face prezenţi la felul în care uzul constant al unor încălcări normative te împiedică să ai
capacitatea să respecţi normele deja învăţate. Astfel de erori la îndemâna tuturor le vom
analiza în capitolul următor.
Un alt factor care contribuie la promovarea abaterilor lingvistice îl constituie
imposibilitatea unei categorii de indivizi de a fi instruiţi conform regulilor limbii literare.
Şcoala presupune de multe ori un efort financiar consistent, carţile nu se află din păcate la
îndemâna oricui, iar sistemul de învăţământ nu a dezvoltat suficient de bine latura practică cu
care educaţia s-ar putea impune.
La şcoală se învaţă prea multe despre definirea şi clasificarea modurilor,
timpurilor, diatezei, categoriilor gramaticale, şi mai puţin despre ce înseamnă a vorbi corect şi
necesitatea acestui fapt. Consecinţele acestor fapte sunt evidente: omul obişnuit, căruia ăi
lipseşte conştiinţa de a se exprima corect, preferă să citească ziarul, să urmărească presa audio-
vizuală.

12 G. Gruiţă, Norma, uzul şi abuzul, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, p. 9

13 G. Gruiţă, Norma, uzul şi abuzul, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, p. 84
 Conştientizez faptul că ar fi o utopie ca toţi indivizii unei comunităţi lingvistice
să studieze gramatici şi tratate de lingvistică, însă realitatea ne demonstrează faptul că
organismele cu rol de informare nu depun niciun efort în acest sens.
Însuşi Eugeniu Coşeriu abordează problema conştiiinţei lingvistice şi face
diferenţa între cunoaşterea elocuţionară - vorbirea în general, competenţa lingvistică generală,
şi cunoaşterea ideomatică sau competenţa vorbirii unei anumite limbi şi cunoaşterea expresivă
sau competenţa textului.

În revista Limba Română, Narcisa Crețu susține că „teoria competenţei lingvistice a lui
Eugeniu Coşeriu (1988) porneşte de la separarea antică a disciplinelor lingvistice, fiind vorba
de triumviratul format din gramatică, retorică şi dialectică, precum şi de la filozofia
humboldtiană şi saussuriană (Weber, 1994, p.375). În cadrul competenţei lingvistice culturale,
deja la Humbolt se pot identifica trei niveluri ale limbii: nivelul universal, nivelul unei anumite
limbi (nivelul istoric) şi nivelul individual. Coşeriu observă că există judecăţi privind vorbirea
care se referă la cele trei niveluri. Primul tip de judecăţi care are în vedere competenţa
lingvistică generală se referă la congruenţa enunţului, pentru că vizează anumite principii de
gândire şi cunoaştere a normelor de comportament, independente de consideraţiile referitoare
la o anumită limbă sau la un text. Judecăţile la nivelul limbii se referă la corectitudinea
exprimării şi sunt autonome faţă de nivelul universal şi cel individual. La nivel individual
judecăţile se referă la vorbirea adecvată sau inadecvată, şi anume dacă un text corespunde
într-un anumit caz aşteptărilor. Şi aceste judecăţi sunt autonome, adică un text poate fi
inadecvat chiar dacă este congruent şi corect. În accepţiune coşeriană, judecăţile care se fac în
raport cu cele trei niveluri lingvistice pot fi anulate de jos în sus, adică un text adecvat
anulează incorectitudinea şi incongruenţa, iar corectitudinea poate anula incongruenţa.
Ca abateri care corespund acestor niveluri ale incompetenţei lingvistice se disting incongruenţa
pe plan general, incorectitudinea pe planul limbii şi inadecvarea la nivelul textului.”14

Abaterea de la normă poate fi în sinonimie relativă cu creativitatea. Astfel,

cercetătorii din domeniul lingvistic fac distincţia între normă şi creativitate, norma fiind privită
ca regulă de bază, în timp ce creaţia reprezintă o abatere de la normă, între cele două concepte
existând totuşi o relaţie de complementaritate şi de reciprocitate. Sub influenţa factorilor
diverşi, în plin proces de transformare şi de îmbogăţire lingvistică continuă, realitatea
lingvistică al individului intervine în discursul său creând astfel noi forme, noi sensuri, pentru

14 Ioana Narcisa Creţu, Revista Limba Română, nr. 9- 10,2011

structuri lingvistice deja existente, realizând anumite efecte stilistice cu caracter tranzitoriu.
Societatea în plină ascensiune dinamizează limba şi o supune unei evoluţii
ireversibile. Sub influenţa factorilor externi, limba manifestă caracterul adaptabilităţii şi al
modelării în funcţie de necesităţile vorbitorilor.