A.

Florica Dimitrescu – Locuţiunile verbale în limba română, Editura

Academiei RPR, Bucureşti, 1958
Locuţiunea poate fi definită astfel (plecînd de la definiţia dată de Meillet): „un ansamblu
de cuvinte mai mult sau mai puţin sudat, cu un înţeles unitar determinat, care se comportă din
punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.” (p. 32) Proprietăţile locuţiunii sînt, ca
atare, aglutinarea semantică şi funcţia sintactică unică (pe care o are întreg grupul).
Există două tipuri de locuţiuni: 1) cele cu elemente ale căror sensuri s-au sudat, iar sensul
fiecărui element a devenit neimportant pentru înţelegerea întregului (a băga de seamă) şi 2) cele
în interiorul cărora se mai poate întrevedea sensul unuia dintre elemente (a-şi zbura creierii).
(Unele dintre locuţiuni au dat naştere la termeni noi – a-şi aduce aminte – a aminti,
aducere aminte, aducător aminte; a-şi bate joc – a batjocori, batjocoritor – în timp ce altele nu
au această proprietate).
Autoarea distinge trei tipuri de locuţiuni:
1) Grupuri de cuvinte în care elementele sînt definitiv închegate şi au primit un sens nou.
 În cele mai multe dintre cazuri, elementele alcătuitoare sînt separate unele de altele,
deşi există şi locuţiuni în cadrul cărora elementele sînt sudate (cumsecade; deasupra,
demult, laolaltă, basăma; oricine, fiecare, oricare; deasupra, dindărătul, dinaintea,
împrejurul, împotriva; vasăzică, basam, fiindcă, aşadar) – acestea din urmă devenind, cu
timpul, unităţi lexicale propriu-zise.
 Ordinea cuvintelor într-o locuţiune este invariabilă.
 Nu se pot insera alţi termeni în interiorul unor astfel de construcţii (mai puţin în cazul
locuţiunilor verbale şi substantivale – să vin turcilor de hac, un punct nou de vedere).
 Se întîmplă, în cazul unora dintre locuţiuni, să le corespundă un singur termen: a băga
de seamă = a observa, a face rost = a găsi, a da ortul popii = a muri; ca aceea =
extraordinar; vasăzică = deci, cu toate că = deşi – există, dintre locuţiunile verbale şi
adjectivale, şi unele care se înlocuiesc doar cu perifraze: a trage mîţa de coadă = a o duce
rău; cele prepoziţionale şi conjuncţionale cunosc, de obicei, echivalente redate tot prin
construcţii formate din mai mulţi termeni. Cele substantivale, numerale şi adverbiale sînt
înlocuibile, de obicei, prin cuvinte simple: băgare de seamă = observaţie, aducere aminte
= amintire; nu ştiu cîţi, cu duiumul = mulţi, cîte şi mai cîte = multe; în veci = mereu, de-a-
ndoaselea = invers.
 Sensul componentelor a dispărut treptat – nu se analizează (gramatical) componentele
unei locuţiuni din această categorie.
 În interiorul unor astfel de locuţiuni se întîlnesc diverse arhaisme – de natură lexicală
(a da brînci, a lua la rost, a da ortul popii, a grăi peste piezi, a nu avea habar, a da ghes,
a lua cu japca – în unele cazuri, pentru că respectivele cuvinte nu au fost înţelese, s-au
înlocuit cu altele care aveau sens pentru vorbitori: a da şfară în ţară – a da sfoară în ţară),
de natură morfologică (a băga în boale, a bate cîmpii, a-şi lua cîmpii), de natură sintactică
(a veni de hac, a avea de gînd – astăzi, verbele menţionate nu se mai construiesc cu
prepoziţia de).
 Dau naştere la cuvinte noi (băgare de seamă).
2) Locuţiunile din această categorie nu au evoluat într-atît încît să ajungă la gradul de
aglutinare a locuţiunilor din prima categorie.
 Este obligatorie separarea prin spaţiere a elementelor componente (foc de paie =
entuziasm trecător, cal de bătaie = subiect preferat, cai verzi pe pereţi = fantezii; scos din
cutie = elegant, tot unul şi unul = vrednic, cu stea în frunte = deosebit; a trage pe sfoară =
a înşela, a-i lăsa gura apă = a dori, a se şterge (a se linge) pe bot = a pierde ocazia; zi de
zi, cu totul, nas în nas, pe alese, ba bine că nu, cu orice preţ; în urma, în jurul, peste drum
de; din cauză că, de vreme ce, în timp ce; vai de mine, ferească Dumnezeu).
 Ordinea termenilor este invariabilă.
  Locuţiunile substantivale, adjectivale şi verbale pot fi dislocate prin anumiţi termeni;
în schimb, cele adverbiale, prepoziţionale şi conjuncţionale nu pot primi alţi termeni în
interiorul lor.
 În cazul locuţiunilor din această categorie, unii termeni pot fi supliniţi prin sinonime
(sînt comutabili): a face piftie (chiseliţă), a face (cuiva) zile amare (fripte, grele, negre), a-
şi da sufletul (duhul, sfîrşitul), a-i veni în cap (gînd, minte, cuget), a da (la) lumină
(vileag, iveală, tîrgului), a avea gărgăuni (sticleţi, papagali, păsărele), a da cu puşca
(barda) (în Dumnezeu), a se duce pe gîrlă (copcă), a ieşi basma (batistă) curată, a face
mofturi (nazuri), a (se) face bortă (gaură) în cer, a pune în (la) gros (butuc, tumurluc,
hediece), a băga în butuci (obezi, şpac, fiare, cătuşi), a duce pe cineva cu vorba (preşul,
zăhărelul, mîia, iordanul), a-şi ieşi din fire (pepeni, răbdări, ţîţîni, balamale, şine), a sări
(cuiva) ţandăra (ţîfna, bîzdîcul, muştarul); în unele cazuri, înlocuirea se produce datorită
progresului tehnic care a determinat unele schimbări în viaţa reală: a schimba macazul (la
tren), manivela (la maşină), placa (la patefon). Se poate înlocui şi verbul din unele
locuţiuni: a atîrna (spînzura, pune) lingurile de gît; a o lua (porni, apuca, tuli; rupe, croi,
împunge; pîrli, arde) la picior / la sănătoasa / la fugă. Se modernizează astfel de locuţiuni
prin substituirea unor termeni cu unii aparţinînd unui stadiu de limbă mai nou: a-i lipsi o
doagă – a-i lipsi o lampă, a avea proptele – a avea pile.
 De obicei pot fi înlocuite cu un termen simplu: cusut cu aţă albă = evident, cu o falcă
în cer şi una în pămînt = furios, numai piele şi os = (foarte) slab, între patru ochi = în
intimitate, la paştele cailor = niciodată, cît ai zice peşte = într-o clipită, a bate apa-n piuă
= a spune (multe) fleacuri (prostii), a face din cal, măgar (a înjosi pe cineva), a trage
clapa = a înşela, a face pe cineva albie de porci = a ocărî.
 Se păstrează semnificaţia cel puţin a unuia dintre termeni (din acest motiv, fuziunea
totală nu este posibilă, dar se poate face înlocuirea unora dintre termeni). Alt termen al
construcţiei poate fi folosit, însă, cu sens derivat: a o lua la goană (= a porni) sau figurat: a
căuta nod în papură (= motiv), a împroşca cu noroi (= calomnii)
 Încorporează arhaisme, dar acestea nu mai sînt vii în limbă: a prinde maia (= chiag), a
da meşii cuiva (= un fel de pantofi), a pune cuiva iacaua (= gulerul unui veşmînt).
 Pot genera cuvinte noi: a da în chirie = a închiria, a lua în colţi = a încolţi, a face
muşama = a muşamaliza.
 Se pot compune din termeni ce rimează: talmeş-balmeş, harcea-parcea.
 Suplinirea unuia dintre elemente cu un pronume: a o rupe la fugă, a o băga pe mînecă.
 Tautologia caracterizează multe dintre exemplele acestei categorii: a fi oale şi ulcele.
 Sînt expresive.
3) Sînt grupuri de cuvinte mai mult sau mai puţin închegate în care apar: semnificaţii
ocazionale ale unor cuvinte (ne trage cîte un ibrişin pe la nas = aluzie fină şi muşcătoare),
îmbinări necunoscute limbii comune (dau prin băţ de obraznici = a nu cunoaşte limite),
creaţii personale, de moment (îşi făcură povara de somn = a dormi mult), asociaţii
eufemistice (a închide ochii).
 Sînt caracterizate de o deosebită expresivitate, motiv pentru care în această categorie
nu se încadrează locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale.
 Nu conţin arhaisme, nu au derivate, nu cunosc fenomenul catacrezei
 Sînt alcătuite din cuvinte separate, presupun o ordine invariabilă a elementelor, nu
permit intercalări
 Multe dintre ele nu sînt folosite în cercuri largi (pot fi regionalisme sau pot avea uz
individual): a se întîlni cu sfînta Paraschiva = a bea mult, a face cuiva apa = a omorî
pe cineva

Definiţia expresiei: Expresiile sînt „îmbinările de cuvinte încărcate cu conținut afectiv,

proprii unei anumite limbi”. (p. 62)
 Trăsături comune cu locuţiunile: înţelesul fiecărui cuvînt din locuţiune şi expresie
participă la semantica lor totală (a avea ac de cojocul cuiva; lac de-ar fi că broaşte sînt
destule); sînt intraductibile (bătaia e ruptă din rai). Trăsătura distinctivă fundamentală
a expresiei o constituie faptul că termenii din interiorul expresiei sînt analizabili din punct
de vedere gramatical (Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii.). Mai mult decît atît,
expresiile nu pot genera cuvinte noi (derivate de la ele), spre deosebire de locuţiuni.
Expresiile sînt au, în mai înalt grad decît locuţiunile, trăsătura „expresivitate” (nu toate
locuţiunile sînt expresive).
Expresiile pot avea organizare de frază (Bate şaua să priceapă calul) sau de cuvînt (turtă
„beat”, ochi „plin”, tun „beat”).
(*Cuvintele compuse, ca şi locuţiunile, exprimă unităţi în plan semantic şi gramatical. Aparţin
unei singure părţi de vorbire şi au – ca grup de cuvinte – aceeaşi funcţie sintactică. Dar, în cazul
cuvintelor compuse, fiecare dintre elemente contribuie în mod egal la înţelesul global – al
grupului. Dacă multe dintre locuţiuni sînt caracterizate de expresivitate, cuvintele compuse sînt
lipsite de componenta afectivităţii. La cuvintele compuse, sensul este strict logic – gazeta de
perete, la locuţiuni, sensul fiecăruia dintre termeni luat separat şi ataşat sensului celorlalte
cuvinte care alcătuiesc locuţiunea poate duce la absurd.)