ISTORIA LIMBII ROMÂNE

Suport de curs
Seria I

Lect. dr. Gabriela Stoica

Introducere
 Sincronia - un stadiu de limbă
 Diacronia - o fază de evoluţie
→ două perspective din care poate fi studiată limba:
1. perspectivă statică (descriptivă); 2. perspectivă dinamică (evolutivă)
Sincronia - studierea unor fenomene de limbă în simultaneitatea coexistenţei lor - un stadiu
de evoluţie a limbii / un anumit moment de timp – perspectiva lingvisticii sincronice.
Diacronia - studierea parcursului evolutiv al fenomenelor de limbă; studierea modificărilor
care se produc de la o etapă istorică la alta – cronologia fazelor evolutive – perspectiva
lingvisticii istorice.

Variaţia lingvistică - fenomen general inevitabil; se manifestă atât diacronic, cât şi sincronic.
- E. Coşeriu - în plan sincronic: trei tipuri de variaţie lingvistică, trei tipuri de diferenţiere
internă a limbilor: a). variaţie diatopică; b). variaţie diastratică; c). variaţie diafazică.
(a) Variaţia diatopică - se manifestă pe coordonata spaţială; presupune o diversificare
lingvistică în plan geografic - dialectele [variante teritoriale ale unei limbi] – obiect de studiu
pentru dialectologie.
(b) Variaţia distratică - diferenţiere condiţionată social, între staturile socioculturale ale
comunităţii care utilizează limba respectivă – sociolecte [niveluri de limbă – E. Coşeriu] – obiect
de studiu pentru sociolingvistică.
(c) Variaţia diafazică - condiţionată situaţional – stiluri – obiectul de studiu al stilisticii.
Varietăţile diatopice, diastratice şi diafazice (spaţiale, sociale, situaţionale) - simultane,
sincronice, coexistente [reprezentabile pe axa simultaneităţii] vs. variaţia diacronică -
diversificarea unor aspecte care nu sunt coexistente, sunt mutual exclusive, se succed în timp
[reprezentabile pe axa succesiunii].
E. Coşeriu: „limba se constituie în diacronie şi funcţionează în sincronie”.

Istoria limbii române: obiect de studiu; lucrări fundamentale

- studierea aspectelor fundamentale care definesc tipologic limba română: a). istoria
vocabularului; b). fonetica istorică (modificările fonetice care au dus la transformarea
cuvintelor din latină în română); c). morfosintaxa istorică (modificările produse în ceea ce
priveşte categoriile gramaticale şi modul de formare a acestor categorii în limba română).
- Necesitatea corelării istoriei interne (a sistemului lingvistic propriu-zis) cu aspecte
considerate relevante de istorie externă.
- Abordarea istorică are în vedere o limbă (şi parcursul ei evolutiv) în contextul temporal,
spaţial şi cultural în care se manifestă; raportarea la cadrul extralingvistic este obligatorie
pentru înţelegerea mutaţiilor pe care le suportă o limbă/un sistem lingvistic în diacronie.
- Schimbări lingvistice - dependente şi se explică prin anumite mutaţii istorice, culturale şi
de mentalitate care intervin în timp. Istoria limbii poate reflecta istoria reală şi invers.

Lucrări de referinţă

Şcoala lingvistică de la Bucureşti

Ov. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I-II, Paris, Ernest Leroux, 1901, 1938 [Istoria
limbii române, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1961, 2 vol.].
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, ed. I, 1968, II -1978,
III – 1986.
Marius Sala, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord.), Istoria limbii române, I, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2018.

Şcoala lingvistică de la Iaşi

Al. Philippide, Originea românilor, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 2 vol., 1925, 1928.

Şcoala lingvistică de la Cluj

Sextil Puşcariu, Limba română, I  Privire generală, Bucureşti, 1940; II  Rostirea, Bucureşti,
Editura Academiei, 1959.

De la latină la română

„Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului
roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania,
Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi
până în zilele noastre” (Al. Rosetti).
- Între latină şi română - o relaţie de continuitate.

Latina clasică - latina vulgară/populară

- Limbile romanice sunt continuatoarele latinei populare.

- latina clasică - latina populară - o relaţie întâlnită în mod curent între aspectul literar,
standard, şi cel popular, colocvial, al unei limbi.
Latina clasică
Periodizare: momentul de formare a latinei literare - secolul III a. Chr – începuturile
literaturii latine, formate după model grecesc; apogeul latinei clasice – sfârşitul republicii şi
începuturile Imperiului - mijl. sec. I a. Chr. – sec. I p.Chr. – perioada când se dezvoltă marea
literatură latină.
- Varianta literară – instrumentul care a consemnat şi a permis fixarea şi transmiterea
culturii şi civilizaţiei latine.
- Latina literară - un factor de coeziune statală şi politică în imperiu: limba oficială a armatei,
a şcolii, a administraţiei.
• Latina literară - predominant scrisă. A existat şi o latină literară vorbită – discursurile din
senat, limba din şcoală sau din cercurile oamenilor de cultură.
• Existenţa unui set de norme cu caracter coercitiv, consemnate în diverse lucrări: gramatici,
dicţionare, retorici; necesitatea aplicării lor asigura unitatea uzului, înlătura fluctuaţia. În
acelaşi timp, normele au constituit o frână în calea evoluţiei libere a limbii → inhibarea
proceselor evolutive normale. Latina literară a devenit la un moment dat o variantă
împietrită de limbă, o limbă fosilizată care nu mai satisfăcea anumite necesităţi de
comunicare (ex. expresivitatea).
• Latina literară s-a dezvoltat pe baza unui dialectului vorbit în jurul Romei, îmbogăţindu-
se cu elemente din alte dialecte.
• Latina clasică - latina vulgară - nu sunt două limbi diferite: două forme de realizare
discursivă a aceleiaşi limbi.
• Latina literară, standard, „clasică” # diversele niveluri ale limbajului familiar, cotidian,
determinate de gradul de cultură şi de educaţie şcolară a vorbitorilor.

Latina populară/vulgară (< lat. vulgus „popor”)

- constituie varianta prin excelenţă vorbită, limba de zi cu zi (sermo quotidianus, sermo
familiaris, vulgaris sermo), folosită în comunicarea orală curentă de cele mai diverse grupuri
ale societăţii/comunităţii.
- Latina populară nu trebuie confundată cu aspectele dialectale sau argotice.
- O limbă comună de civilizaţie, limba „conversaţiei curente”; asigura comunicarea în întreg
spaţiul Imperiului Roman şi între categorii sociale şi profesionale diverse (locuitori din
diverse părţi ale Imperiului): mici funcţionari din administraţie, comercianţi, militari etc.
• În relaţiile de comunicare: abateri de la norma literară în grade diferite.
• Latina vulgară - abaterile adoptate sau tolerate de majoritatea populaţiei şi deci răspândite
pe întreg teritoriul latinofon al Imperiului.
• În paralel cu limba literară, latina vulgară avea o normă proprie, mai puţin rigidă şi mai
supusă variaţiilor cronologice - putea funcţiona ca mijloc comun de înţelegere între
latinofonii din Imperiul Roman.
• Sistemul latinei populare - mai deschis; inovaţiile acceptate şi generalizate - determinate
de două tendinţe principale, complementare:
- În planul semnificaţiilor: tendinţa de expresivitate şi de concreteţe.
- În plan formal: tendinţa de: claritate; simplitate; uniformizare şi regularitate formală →
forme uşor analizabile, atât semantic, cât şi formal.

(a) Tendinţa de expresivitate

Tendinţa de expresivitate şi de marcare intensiv-afectivă → pătrunderea unor forme
colocviale, argotice, dialectale; dezvoltarea unor noi formaţii lexicale.
Termenii familiari, mai expresivi, mai concreţi, mai plastici, cu conotaţii suplimentare (de
sens şi de expresivitate) concurează la nivel vulgar termenii latinei clasice, pe care îi vor
înlocui treptat.

• O relaţie de sinonimie între un termen aparţinând latinei clasice, literare, şi altul

aparţinând latinei vulgare:
- ignis „foc” ← focus „vatră” (mai concret); pulcher ← formosus / bellus; emere ← comparare;
edere ← manducare „a mesteca, a îmbuca”; os ← gula „gâtlej” (cf. gulo – om pofticios,
peiorativ); equus ← caballus „mârţoagă”; domus ← casa „colibă”; femur ← coxa; ludus ← iocum;
sidus ← stella (Cuvintele îşi vor pierde în timp conotaţia expresivă – peiorativă, concretă,
plastică).
- folosirea diminutivelor: auris – auricula (> rom. ureche); genu – genuculum (> rom. genunchi);
agnus – agnellus (> rom. miel, fr. agneau); avus - avunculus (> rom. unchi); mala - maxilla (> rom.
măsea); unguis - ungula (> rom. unghie); umbo - umbilicus (> rom. buric); miser - misellus (> rom.
mişel); solem (> rom. soare) – soliculus (> fr. soleil); vetus - vetulus (> rom. vechi) etc. (În timp îşi
vor pierde valoarea diminutivală, expresivă).
- verbe cu valoare frecventativă, intensivă: cantare (pentru cl. canere) (> rom. cânta); iactare
(cl. iacere) (> rom. zace); adiutare (cl. adiuvare) (> rom. ajuta) etc.
- forme afective din limbajul copiilor: pater ← tatta; mater ← mamma.
• Treptat, toţi aceşti termeni îşi pierd caracterul expresiv - moşteniţi de limbile romanice cu
o semnificaţie neutră. Valenţele semantico-stilistice suplimentare se pierd - o desemantizare
parţială; treptat cuvântul → neutru din punct de vedere expresiv.

(b) Tendinţa de claritate şi simplitate formală:

- evitarea formelor cu corp fonetic redus: os „gură” ← bucca, gula, termeni care prezentau şi
avantajul expresivităţii; uir „bărbat” ← barbatus; uis „forţă” ← fortia; emo „cumpăr” ←
comparo; edo „mănânc” ← manduco, comedo;
- evitarea omonimiei, rezolvată variat:
→ substituirea ambilor termeni omonimi prin sinonime;
→ substituirea unuia dintre termenii omonimi: bellus,-a,-um „frumos” - bellum „război”; bellus
adj. ← formosus; bellum subst. ← împrumuturi din alte limbi (germanice, slavă veche)
- evitarea formelor cu flexiune neregulată: iecur ← ficatum; ferre ← portare; ire ←ambulare,
vadere .

 Cuvinte prezente exclusiv în latina vulgară:

cloppus „estropiat, şchiop”; gal(l)eta „recipient, măsură pentru cereale”; ragere „a scoate sunete
(de către animale)”; zinzalus „ţânţar”; branca „labă”; sappa „unealtă agricolă”; tufa „tufiş”; teta
„mamelă”; *toccare „a lovi, a face zgomot”. Toate au fost continuate în diverse limbi
romanice, inclusiv în română.
 Unii termeni ai latinei vulgare moşteniţi în limbile romanice înregistrează în timp
modificări semantice:
cognatus „rudă de sânge” (< nascor, nasci „a (se) naşte”) → „rudă prin alianţă”: cumnat; passar
(lat. cl. passer) „vrabie” > „pasăre (mică)”: rom. pasăre (cf. sp. pájaro, ptg. pássaro); plicare „a
îndoi, a plia” > „a strânge (prin pliere) cortul, bagajele” > „a se retrage” > „a pleca” (cf. sp.
llegar); (aqua) fontana „(apă) de izvor, fântână” > rom. fântână (cf. it., ptg. fonte, sp. fuente, fr.
fontaine); (iecur) ficatum (adj. ficatum < ficus „smochină”) „(ficat) umplut cu smochine” >
„ficat” (cf. fr. foie, it. fegato, sp. higado, ptg. figado); necare (aqua) – „a muri/omorî (cu/ din cauza
apei)” > „a se îneca” (cf. it. annegare, fr. noyer); testa „vas de pământ ars” > „craniu” > „cap”
(în defavoarea clasicului caput), cf. rom. ţeastă, fr. tête, it. testa etc.
(vezi şi Ov. Densusianu, Istoria limbii române, I, p. 127-138).

 Sursele de cunoaştere ale latinei vulgare

I. Surse directe - forme de latină populară atestate în scris
a). Inscripţii
b). Listele de errata ale gramaticilor/glosele
- Appendix Probi (sec. IV p. Chr.) – lista normativă: auris non oricla (cf. rom. ureche); tristis non
tristus (cf. rom. trist); socrus non socra (cf. rom. soacră); vetulus non veclus (cf. rom. vechi); rivus
non rius (cf. rom. rîu); calida non calda (cf. rom. caldă) – forma considerată eronată s-a menţinut
în toate sau aproape toate limbile romanice.
- Glosele de la Reichenau (sec. VIII) - explică cuvintele mai grele din Vulgata şi alte texte
religioase - o formă din latina literară este explicată printr-o formă populară: ager pro campus
(cf. rom. câmp); emit pro comparavit (cf. rom. cumpără); cerno pro video (cf. rom. văd); femur pro
coxa (cf. rom. coapsă);
c). texte scrise de autori culţi, în care apar forme din latina populară - mijloc stilistic de
caracterizare a personajelor; ex.: comediile latine – Plaut, Terentius; Petronius, Satyricon,
satirele lui Horatius; - forme/structuri mai puţin elaborate, pe un ton mai colocvial, care se
încadrează în registre diafazice „joase” – corespondenţa lui Cicero.
d). texte datând din perioada latinităţii târzii, scrise de persoane semiculte: scrisori, jurnale
de călătorie; lucrări de popularizare (destinate unui public larg, conţineau sfaturi pentru
ocupaţii diverse): cărţi de reţete culinare; breviare tehnice pentru veterinari (de tratare a
animalelor) etc.
e). lucrări legate de răspândirea creştinismului: exprimarea se face în latina populară pentru
atragerea prozeliţilor; formele de latină populară - mijloc de stabilire a contactului cu
ascultătorii sau cititorii:
- predicile Sf. Augustin şi ale altor părinţi ai Bisericii;
- sf. sec II – traducerea Bibliei – realizată mai întâi fragmentar, din greacă, Itala;
- sf. sec. IV - versiunea latină a Bibliei, tradusă din ebraică de Sf. Ieronim – Vulgata - text în
Biserica Catolică.
f). lucrări cu un caracter memorialistic: persoane simple convertite la creştinism, care au
călătorit la locurile sfinte - memoriile unei călugăriţe iberice care a călătorit la Ierusalim:
Itinerarium Egeriae – cca. 400 p. Chr.; sunt atestate forme ca: manducare, în loc de edere, plicare,
în loc de alte verbe de mişcare.

II. Surse indirecte, prin reconstrucţie (de la pluralitatea romanică la unitatea latină):
refacerea sistemului prin compararea limbilor romanice actuale → reconstituirea unor
prototipuri din latina populară; metoda comparativ-istorică - folosită cu prudenţă şi rigoare.
- unele forme reconstruite au fost confirmate ulterior de apariţia lor în izvoare: lat. vulg. *coda
(lat. cl. cauda) – reconstruit pe baza: rom. coadă, fr. queue, vsp. coa, it. coda, sard. koa –
reconstrucţia a fost confirmată ulterior prin descoperirea acestei forme într-o inscripţie;
etimonul *capitina - de multă vreme reconstituit pentru rom. căpăţână - a apărut într-un text
descoperit ulterior, din sec. IV, Testamentul Porcelli.
Latina vulgară – Latina târzie
• Evoluţia latinei vulgare se suprapune parţial şi interferează sub anumite aspecte cu
formele latinei târzii - o realitate plurivalentă şi neunitară, caracterizată prin varietate
diacronică şi sincronică, geografică, de stiluri funcţionale etc.
Latina târzie: sf. sec. II p. Chr. – încep. sec. III p. Chr. - apariţia scrierilor creştine → anii 600
(aspectul vorbit) - 800 (latina scrisă); perioada 600 - 800 - o perioadă de tranziţie latino-
romanică, numită şi romanică primitivă.
• Latina vulgară - o limbă comună, supradialectală – asigura comunicarea între locuitorii
diferitelor provincii.
• În ciuda normelor unitare, latina epocii imperiale - vorbită de populaţii eterogene şi pe un
teritoriu foarte vast → diferenţiere treptată, în funcţie de zona geografică şi de mediile
sociale.

Latină orientală – Latină occidentală

• Compararea limbilor romanice → aspectul latinei populare care a stat la baza limbilor
romanice orientale diferă de cel care a stat la baza limbilor romanice occidentale; latina
populară vorbită în Orient # latina vorbită în Occident.
• Latina orientală explică formele din română, dalmată, dialectele italice din sud şi centru +
formele de origine latină împrumutate de limbi neromanice: albaneza, slovenă, sârbă, croată.
Aceste limbi astfel delimitate azi au constituit în trecut un grup lingvistic unitar – grupul
apenino-balcanic (sf. sec. al IV-lea - secolul al V-lea). După sec. al V-lea, unitatea lingvistică
apenino-balcanică se destramă, odată cu slăbirea autorităţii imperiului şi a relaţiilor dintre
centru, Roma, și zonele mai îndepărtate ale imperiului.
Contextul istoric:
395 – scindarea Imperiului Roman în: Imperiul Roman de Apus, capitala la Roma, şi
Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol. Se creează, astfel, două centre de
iradiere a inovaţiilor.
Migraţiile popoarelor barbare – din sec. V – contribuie la separarea Occidentului latin de
Orientul latin [ în 476 – Roma este cucerită de Odoacru – slăbirea influenţei Romei]
Consecinţele:
• Orientarea spre Bizanţ a provinciilor de est → fenomenul de diversificare regională a
latinei (după sec. IV-V). În Orient, în Bizanţ, se continuă legătura cu latina, până în secolul al
VII-lea (610 - Împăratul Heraclius - decret – limba greacă devine limba oficială a Imperiului
Roman de Răsărit). În Occident se menţine contactul cu latina clasică: latina - limba şcolii, a
bisericii, a administraţiei, şi după crearea limbilor romanice.

Latina orientală – Latina occidentală – diferenţieri în planul selecţiei lexicale şi al repartiţiei

sensurilor:
lat. torquere > rom. toarce # lat. filare ( > fr. filer, sp. hilar); plangere > rom. a plânge # plorare ( >
sp. llorar, fr. pleurer); (in)quietus „liniştit” > rom. încet # lentus „greoi” (> sp., it. lento); nitidus
„lucios, strălucitor” > rom. neted # planus (> sp. plano); reus „acuzat într-un proces ; vinovat” >
rom. rău # malus (> fr. mal, it., sp. malo); foras adv. > rom. fară # sine (> fr. sans, sp. sin), minus (>
fr. moins); recens > rom. rece # frigidus (> sp. frio, it. freddo, fr. froid); lucrum > rom. lucru # cosa (>
sp., it. cosa, fr. chose); mare > rom. mare # grandis (> fr. grand, it. grande, sp. gran); *coctorium >
rom. cuptor # fornax (> fr. four).
• Similitudine între ariile laterale ale spaţiului latin (Dacia şi Iberia) # aria centrală (Gallia,
Italia, Raetia).
• Ariile laterale sunt mai conservatoare (menţin cuvinte mai vechi): formosus > rom. frumos,
sp. hermoso # bellus (ariile centrale > fr. beaux, it. bello); magis > rom. mai, sp. más # plus (> fr.
plus, it. piu); rogare > rom. ruga, sp. rogar # precare (> fr. prier, it. pregare); (ad) tunc > rom. atunci,
sp. entonces # ad illam horam (> it. alora, fr. alors); fervere > rom. fierbe, sp. hervir # bullire (> fr.
bouillir, it. bollire); plicare > rom. pleca, sp. llegar # partire (> fr. partir, it. partire); mensa > rom.
masă, sp. mesa # tabula (> it. tavola, fr. table).

Latina dunăreană

• Variantă a latinei orientale care explică trăsăturile specifice românei.

• Latina dunăreană - limba care stă la baza dialectelor româneşti de la nordul şi sudul
Dunării; varianta teritorială a latinei vulgare orientale, vorbită în provinciile Moesia
Superior, Moesia Inferior şi Dacia, pe un teritoriu de aproximativ 300.000 km2, al cărui factor
de convergenţă era Dunărea.
Limita inferioară - sec. II-III p. Chr.: sec. II - latina - mijlocul principal de comunicare atât
al populaţiei romane implantate în Dacia, cât şi al autohtonilor; încep să apară unele trăsături
regionale specifice; sec. III - diferenţele se adâncesc; administraţia centralizatoare îşi
încetează activitatea [271-275 – retragerea aureliană]; influenţa normelor impuse prin şcoală
este diminuată.
Limita superioară - sec. V p. Chr.
• Sec. V-VII- o perioadă de tranziţie latino-romanică
- în toată Romania încetează unitatea latină şi începe tranziţia către limbile romanice;
- în est – din sec. VI-VII – invazia şi instalarea slavilor în Balcani;
- 610 – limba oficială a Imperiului roman de răsărit – limba greacă
→ o nouă etapă - romanica balcanică & orientală

Latina dunăreană – caracteristici

Anumite trăsături ale vocabularului latin moştenit din română:

I. Termeni latini păstraţi numai de română (absenţi în celelalte limbi romanice) -
aproximativ 100 de cuvinte (vezi ILR II, p. 117-118).
- Caracterul conservator - explicabil prin izolarea geografică şi lingvistică a spaţiului fostei
Dacii; ariile izolate (ex. Sardinia) şi laterale (ex. Iberia, Dacia) – conservatoare - păstrează
arhaisme # ariile centrale inovează (Italia, Gallia) (principiile geografiei lingvistice – M.
Bartoli) (vezi şi supra).
- După ruperea contactului dintre cele două lumi romanice, spaţiul latin dunărean a fost
izolat şi străin de inovaţiile apărute la centru.
- Latina dunăreană/româna - izolată şi laterală (periferică).
Ex.: felix > ferice; judicium > judeţ; ovis > oaie; placenta > plăcintă; imperator > împărat; antaneus >
întâi; li(n)gula > lingură; perambulare „a traversa” > a se plimba.

• Unii termeni - schimbare semantică specifică: aucupare (lat. cl. aucupor, -ari) „a căuta să
prindă păsări (< avis  „pasăre” + cupire  „a dori”) > „a căuta să prindă (ceva, orice)” > „a
prinde”, „a lua” > a apuca; circitare > a cerceta „a înconjura, a întoarce pe toate părţile” > „a
înconjura pentru a examina”; libertare „a elibera (din sclavie)”, „(jur.) a achita” > „a elibera de
păcate” > rom. ierta; miles „soldat” > mire.

II. Termeni latini păstraţi şi în spaţiul latin occidental; în latina dunăreană - au sensuri
specifice, diferite în raport cu celelalte limbi romanice; o categorie de termeni - în zona
dunăreană - o evoluţie semantică particulară:
lat. barbatus (< barba) > rom. bărbat; lat. bucca „gură, obraz” > rom. bucă (cf. it. bocca, fr.
bouche „gură”); lat. insignare (< signum) > rom. a însemna „a face un semn” (cf., în limbile
romanice occidentale, „a învăţa pe cineva”: fr. enseigner, it. insegnare, sp. enseñar); lat. intendere
„a încorda” > rom. întinde (cf., în limbile romanice occidentale, „a încorda mintea; a
înţelege”: ex. fr. entendre) (cf. rom. înţelege < lat. intelligere); lat. tenerum „proaspăt, fraged”,
concret > tânăr; lat. vindicare „a elibera”, sens figurat – „a elibera de boală” > rom. vindeca; lat.
petiolus > rom. picior – în celelalte limbi romanice – „tijă”; lat. fossatum „şanţ” > rom. sat; lat.
nutricium „grijă de a hrăni pe cineva, hrănire" > rom. nutreţ; apprehendere „a aprinde” (cf. it.
apprendere, fr. apprendre, sp., port. aprender „a afla, a învăţa”); (restrângere semantică): salutare
„a face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politeţe” > „a saluta printr-un anume gest (ca
manifestare concretă a unei stări sufleteşti)” > rom. săruta; (extindere semantică): afflare „a
adulmeca” > „a simţi prin miros” > „a percepe ceva (în general)” > rom. afla; pavimentum
„pământ bătătorit, pardoseală” > „pământ (în general)”; reus „care este acuzat într-un
proces” > „care a făcut ceva rău” > „care este rău” etc. > rom. rău; (concretizare): lat. anima
„suflu, aer; suflet” > inimă, cf. lat. sufflitus > suflet; lat. talis adj., adv. „astfel, aşa de” > tare [talis
vir – „un astfel de om” – transformare de sens – întrebuinţarea emfatică, cu sensul „mare,
important”]; monumentum „amintire” > „monument funerar” > mormânt; recens „de curând,
proaspăt” > „care are o temperatură scăzută” > rece).

 Vocabularul latinei dunărene - rusticitatea (S. Puşcariu) – absenţa unor termeni -

concepte din viaţa urbană (menţinuţi în limbile romanice occidentale):
- ex. villa > fr. ville (cf rom. oraş < maghiară); platea „stradă largă, piaţă” > fr. place, it. piazza, cf.
rom. piaţă (< it. piazza); via, camminus, senita (> fr. voie, chemin, sentier) - în română – alţi
termeni: lat. callis „potecă de munte” > cale; *carraria (< carrus) „drum mai lat, făcut de care”
> cărare.
- realităţi rurale, viaţă de tip montan-rural; sensuri dezvoltate în zonele montane şi translate
în zonele joase, unde se adaugă cuvinte noi împrumutate: drum, potecă.
• Rusticitatea - reflexul lingvistic al unor împrejurări istorice şi socio-culturale: degradarea,
apoi destrămarea civilizaţiei şi a vieţii orăşeneşti în Dacia după retragerea aureliană.
În regiunile romanizate din sud-estul Europei, rusticizarea limbii latine - paralelă cu
rusticizarea vieţii sociale; ilustrată de:
 bogăţia terminologiei agricole şi păstoreşti de origine latină: oaie, ied, junc(ă), junincă,
mioară, păcurar, a rage, a rumega, sterp, turmă; agru, curechi, sapă, seceră;
 moştenirea, dintre doi termeni latini cvasisinonimi, a celui care desemna un obiect mai
modest: lingură < lingula – „lingură de lemn”, nu cochlear(ium) „lingură de metal”;
 dezvoltări semantice proprii, de la realităţi urbane la realităţi rurale: pământ < lat.
pavimentum „pardoselă, pavaj”; ţară < lat. terra „pământ”; sat < lat. fossatum „şanţ, groapă”;
punte < lat. pons „pod”; cărare < lat. carraria „drum mai lat”.
 schimbare semantică de la sensuri abstracte la sensuri concrete din domeniul rural: nutreţ
< lat. nutricium „hrănire”.
- Câţiva termeni de viaţă urbană → persistenţa în spaţiul românesc a unor forme de
civilizaţie urbană daco-romană: cetate < lat. civitatem, carte < lat. charta(e), a scrie < lat. scribere,
pământ < lat. pavimentum „pardoselă, pavaj”, mormânt < lat. monimentum „monument funerar
fastuos”.
Latina dunăreană → română

Transformarea latinei dunărene în română - dependentă de o condiţie extralingvistică –

cucerirea teritoriului din zona Dunării Inferioare şi transformarea lui în provincie romană →
procesul de romanizare.
Romanizarea – proces lent şi ireversibil, extins pe durata mai multor generaţii. Trăsătura
definitorie – lingvistică; → uitarea treptată a limbii autohtone şi însuşirea limbii latine de
către populaţia de la nord şi sud de Dunăre. Romanizarea lingvistică - însoţită de trăsături
secundare din domeniul vieţii materiale şi spirituale.

Romanizarea. Etapele procesului de romanizare

1. Romanizare populară
2. Romanizarea propriu-zisă
3. Reromanizare

1. Romanizarea populară (N. Iorga) - proces spontan

• Primele contacte cu limba latină au premers cucerirea Daciei - influenţa şi expansiunea
romană - anterioare cuceririi propriu-zise a Daciei:
- sec. I. a. Chr. - romanii avansează în zona Dunării şi construiesc castre, fortificaţii, cetăţi,
puncte administrative.
- spaţiul dintre Dunăre şi Balcani şi Dobrogea – este supus de romani mai devreme - din anii
29-27 a. Chr.
- prima etapă a romanizării - spontană, determinată de contactul dintre vorbitorii de limbi
diferite.
2. Romanizarea propriu-zisă – 106 – 271-274 [retragerea aureliană]
- după cele două războaie de cucerire – 101-102, 105-106 - dispariţia statului dac – Dacia
devine provincie romană; proces mai îndelungat în anumite zone: Dobrogea – pătrunderea
vieţii romane este mai veche [Dobrogea este parte din provincia Moesia, din 46].
- Romanizarea propriu-zisă - în provincia Dacia Traiana: Banatul, Transilvania, Oltenia,
vestul Munteniei; Crişana şi Maramureşul n-au aparţinut imperiului. Romanizare a fost şi în
Muntenia, sudul Moldovei - ataşate provinciei Moesia – 117 p. Chr.
• Romanizarea - un proces oficial, organizat şi sistematic, consecinţă directă a expansiunii
Imperiului Roman, în urma căruia teritoriile şi populaţiile cucerite asimilează treptat limba
latină şi modelul cultural şi de civilizaţie roman (superior).
- un proces natural de aculturaţie, de „autoromanizare”- preluarea graduală a elementelor
de civilizaţie romană de către populaţia autohtonă.
• Romanizarea a avut un dublu aspect:
1. Romanizarea lingvistică – fundamentală şi decisivă – a constat în învăţarea limbii latine
de către populaţia autohtonă - treptat limba maternă (traco-daca) intră în regres şi este
eliminată din utilizarea curentă. Substituţia s-a produs în cadrul unui proces încet, lung,
paşnic şi necesar – numai latina putea asigura populaţiilor cucerite comunicarea cu
reprezentaţii imperiului: soldaţi, funcţionari, comercianţi, colonişti.
Într-o primă fază - latina - utilizată numai în contactele cu romanii, în comunicarea
intragrup - limba maternă. Această latină a contactelor iniţiale - o limbă rudimentară,
simplificată gramatical şi lexical, impregnată de elemente fonetice ale limbii locale.
Odată cu intensificarea contactelor şi a circulaţiei oamenilor, cu extinderea
învăţământului, cu integrarea autohtonilor în structurile sociale romane → o etapă de
bilingvism – vorbitorii autohtoni extind tot mai mult folosirea limbii latine şi restrâng
utilizarea limbii autohtone la mediul familial, rural. Treptat limba autohtonă este
abandonată, latina nu mai este percepută ca o a doua limbă. Se trece la un monoligvism
latin. Istoria latinei dunărene începe din momentul în care autohtonii şi romanii încep să
vorbească un idiom unic.

2. Romanizarea nonlingvistică
– asimilarea de către populaţia autohtonă a unor elemente de civilizaţie spirituală şi
materială romană (rituri, credinţe, forme de organizare administrativă, tipuri de edificii şi
aşezări, obiecte de uz curent etc.).

Factorii romanizării
1. Urbanizarea Daciei:
- oraşele, dezvoltate în preajma vechilor aşezări dacice, devin puncte strategice, militare,
comerciale şi administrative – cu forţă de captare şi de iradiere a inovaţiilor.
- în Dacia romană – 11 oraşe construite după model roman – cu o populaţie de aproximativ
190.000-200.000 de locuitori - atestă un proces de urbanizare rapidă într-un timp relativ scurt,
prin comparaţie cu alte provincii mai vechi.

2. Dezvoltarea reţelei de drumuri, a căilor de comunicaţie

- favorizează circulaţia oamenilor şi implicit răspândirea şi menţinerea limbii latine în
teritoriile cucerite [existau trei artere romane care legau Dacia de Moesia, Pannonia şi
litoralul pontic].

3. Armata - prezenţa continuă şi importantă numeric a unităţilor militare

- legiunile erau compuse din cetăţeni latinofoni.
- Efectivele militare din cele trei provincii dacice în anul 168 - 13% din totalul armatei
romane.
- Un factor important - dacii recrutaţi în armata romană. După cucerire – sec. II şi începutul
sec. III – recrutarea masivă de tineri din populaţia locală – care au format auxilia Dacorum.
După ani de serviciu militar, cunoscând limba latină şi modul de viaţă roman, recruţii daci
aveau tendinţa de a se întoarce în patria lor de origine → devin ei înşişi un factor important
de romanizare.

4. Colonizarea intensă şi sistematică a Daciei

- colonişti aduşi din diverse regiuni ale imperiului (Moesia, Pannonia, Italia, Grecia, Asia
Mică, Egipt), diferiţi etnic, dar obligatoriu latinofoni.
- coloniştii – aspect etnico-teritorial eterogen (italici, iliri, traci, greci, celţi, germani, orientalo-
semiţi, nord-africani).
– atribuirea de pământ unor comunităţi de cetăţeni romani → apariţia de noi aşezări rurale şi
urbane, dezvoltarea economică, dezvoltarea reţelei de drumuri;
Prin coabitarea dintre autohtoni şi noii veniţi → o sinteză etnică şi culturală care a stat la baza
constituirii poporului şi a limbii române.

5. Relaţiile economice stabilite între autohtoni şi latinofoni - comercianţii (cetăţeni romani

latinofoni) circulau prin provincii, dar se şi stabileau în număr mare în oraşe.

6. Crearea unui învăţământ latin - adoptarea şi impunerea limbii latine prin şcoală.
- În Dacia au existat primele două trepte ale învăţământului roman: primar şi secundar.
- Existenţa şcolilor în provincie este dovedită de: documentaţia epigrafică (aproximativ 3000
de inscripţii care atestă răspândirea scrisului), documentaţia arheologică (monumente
înfăţişând scene de şcoală, instrumente de scris pe tăbliţe cerate descoperite în aşezările civile
şi militare).

8. Creştinismul de sursă latină

– existent probabil încă mai devreme – sec. II – III –, dar restrâns.
După retragerea aureliană, credinţa nu mai este ameninţată de oficialităţi.
– în timplul lui Diocleţian – mulţi dintre adepţii creştinismului de la sudul Dunării s-au
refugiat la nordul Dunării.
Din sec. IV – creştinismul se răspândeşte.
- număr mare de materiale cu caracter creştin – peste 100 de piese, câteva lăcaşuri de cult.
- sec. IV – la Tomis – există o episcopie; Ulfila – episcop la nord de Dunăre – conducea o
comunitate creştină deja existentă.
Până în sec. VI – noua credinţă este definitiv consolidată. Când slavii păgâni s-au aşezat
în ţinuturile intracarpatice, ei au găsit aici o populaţie romanică creştinată.
Propagarea credinţei creştine s-a făcut în limba latină, adică în limba vorbită de populaţia
autohtonă: termenii din română care exprimă noţiunile fundamentale ale credinţei creştine
sunt de origine latină: christianus > creştin; Domine Deus > Dumnezeu; crucem > cruce; legem >
lege „credinţă”; rogationem > rugăciune; baptizare > boteza; communicare > cumineca; angelus >
înger; draco > drac.

• 271-274/275 - retragerea aureliană.

- Criza internă a Imperiului +atacurile populaţiilor migratoare → părăsirea oficială a Daciei
de către Aurelian.
- Legiunile romane - deplasate către sudul Dunării, Dacia rămâne în afara graniţelor
Imperiului.
- Viaţa de tip daco-roman continuă însă în provincia romanizată, cu anumite urmări: declinul
accentuat şi rapid al vieţii urbane şi al comerţului.
- Ipoteza - Dacia a fost evacuată în totalitate - infirmată de dovezile arheologice (aşezări,
cimitire, obiecte specifice), epigrafice, numismatice şi toponimice.
• Din Dacia a fost retrasă odată cu armata doar o parte a populaţiei civile: administraţia
romană şi cetăţenii legaţi de stăpânirea romană prin interesele lor economice (proprietari de
pământ, de ateliere meşteşugăreşti, stăpâni de sclavi, negustori, orăşeni bogaţi). Oamenii de
condiţie medie şi populaţia săracă (adică majoritatea locuitorilor) au rămas pe loc.
• Populaţia romanizată latinofonă a continuat să trăiască după tiparele vieţii daco-romane,
fără pretenţii de lux şi rafinament.
• Direcţia generală a dinamicii demografice în această perioadă – deplasare dinspre fostele
oraşe către lumea rurală (evidenţiată arheologic).
→ proces de decădere rapidă a oraşelor şi de ruralizare a vieţii populaţiei autohtone.
• Pierderea oficială a Daciei de către Imperiul Roman nu a însemnat întreruperea
raporturilor acestuia cu romanitatea nord-dunăreană. După retragerea aureliană există
perioade în care stăpânirea romană revine la nord de Dunăre:
 În timpul domniei lui Constantin cel Mare (sec. IV)
– este integrată în Imperiu o zonă nord-dunăreană, până la marginea de nord a Câmpiei
Olteniei şi Munteniei.
- în 328 se reconstruişte un pod peste Dunăre;
- se reface castrul Drobeta;
- se construieşte cetăţuia Sucidava (la gura Argeşului) – prima bazilică creştină; se refac
unele drumuri părăsite.
 În sec. VI, în timpul împăratului Iustinian, se refac o serie de oraşe pe ţărmul nordic al
Dunării.
 Contactele cu Imperiul şi cu limba latină se întrerup, însă, în sec. VI-VII - invazia şi
instalarea slavilor în Balcani duc la separarea nordului Dunării de Imperiu.

Romanizarea. Concluzii
- Durata romanizării nu coincide cu durata stăpânirii romane în Dacia (c. 170 de ani, 106-
274/275) - această perioadă acoperă numai faza de maximă forţă şi eficienţă a romanizării ca
proces oficial şi organizat, durata reală - sensibil mai mare.
- Începutul - momentul primelor relaţii daco-romane şi instituirea puterii romane în sudul
Dunării – sec. I a. Chr- I p. Chr.
- Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei, cu aproximaţie până în sec. VII.
- Limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au putut fi retrase o
dată cu armata sau cu funcţionarii publici.
- Deosebită este poziţia Dobrogei care va rămâne parte integrantă a Imperiului până în 602.
- Romanizarea este fenomen ireversibil.
- Există o diferenţă între procesul de romanizare în Dacia şi în Occident.
- În Occident, efectele romanizării au fost consolidate pe cale culturală, pe tot parcursul
Evului Mediu, prin păstrarea și folosirea limbii latine în şcoală, administraţie, biserică – nu şi
în est.

3. Reromanizare (S. Puşcariu) (lingvistică) / relatinizare (Al. Graur), occidentalizare

romanică (Al. Niculescu)
– proces tardiv de romanizare - a doua jumătate a sec. XVIII – sec. XIX
– pătrund în română un număr mare de împrumuturi culturale din latina literară,
împrumuturi realizate pe cale savantă (alături de împrumuturi din limbi neolatine –
franceză, italiană).

Romanica balcanică / romanica orientală

• Treptat, latina → o romanică diversificată spaţial.

• Romanitatea estică - separată din sec. V de Roma şi de lumea occidentală - integrată în
sfera culturii şi civilizaţiei bizantine
→ a evoluat diferit de romanitatea vestică.
→ o nouă etapă - romanica balcanică & orientală (sec. V - VI-VII - începuturile invaziei slave) -
fază de tranziţie de la latină la română ca idiom independent, constituit.
• Epoca în care a apărut noul sistem lingvistic – diferită pentru fiecare limbă romanică.
Orice schimbare lingvistică - o perioadă de tranziţie, în care vechiul şi noul fenomen sunt
deopotrivă folosite şi înţelese → identitatea limbii vorbite este mai puţin clară.
Transformarea structurii lingvistice latine în structură de tip romanic - rezultatul unui
îndelungat proces evolutiv - din sec. al III-lea → sec. al VIII-lea p. Chr.
• secolele VII-VIII - nu se mai poate vorbi de latină → un stadiu de limbă de tip nou şi
diferit de la o provincie la alta.

Romanica orientală - varianta regională a latinei plasată în Romania Orientală, care se

caracterizează prin anumite influenţe specifice: elemente din limba populaţiei autohtone –
traco-daca, elemente greceşti, vagi elemente germanice.
- Un polimorfism accentuat la toate nivelurile structurii lingvistice. Formele vechi şi cele noi
coexistă şi se concurează – procese de definitivare a unor alegeri lexicale (altele decât cele din
Occidentul romanic), de extindere a unor structuri morfosintactice etc.

Substratul limbii române

• Limba populaţiei autohtone de pe teritoriul Daciei, care şi-a însuşit limba latină,
transferând totodată, în limba nou asimilată, elemente din idiomul originar.
• Limba populaţiei autohtone: traco-daca - aparţine familiei limbilor tracice.
• Identificarea elementelor autohtone – dificilă – nesiguranţa izvoarelor.
• Mărturii despre limba traco-dacă sunt puţine – limba necunoscută - nu au rămas texte
scrise, ci numai cuvinte izolate.
• Materialul lingvistic - sărac, reprezentat de:
 câteva glose, liste de plante: 57 de nume de plante medicinale, menţionate în două tratate
de botanică medicinală (în tratatul medicului grec Dioscorides, sec. I p.Ch., şi în tratatul unui
anonim de la sfârşitul sec. III – Pseudo-Apuleius).
– valoare lingvistică redusă – formă coruptă, fără terminaţii.
 numele proprii de persoane, triburi, zeităţi, aşezări, ape, munţi – păstrate la autorii antici,
în inscripţii greceşti şi latine sau pe monede – circa 1150 – antroponime, 900 toponime.
 Circa 30 de inscripţii dacice, cu litere greceşti, alcătuite numai din consoane, nedescifrate
încă (Decebalus per Scorilo – pe un vas de ceramică – Sarmizegetusa – interpretată ca: Decebal,
fiul lui Scoril).
 Principala modalitate de a reconstitui elemente de traco-dacă: comparaţia cu limba
albaneză.
- componenta etnică tracă comună românilor şi albanezilor de azi; româna şi albaneza au un
substrat tracic comun (traco-dac; traco-illir).
- Metoda reconstituirii limbii de substrat (Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagocică, 1983).
- Prin comparaţia cu albaneza – reconstituirea mai multor elemente de substrat, la nivel
lexical; formarea cuvintelor; fonetică şi morfologie (mai puţin).

I. Vocabularul
- circa 90 de cuvinte sigure din substrat,
- 50-60 cu probabilitate atribuite substratului.
1. Nume comune
- desemnează noţiuni esenţiale, sfere semantice diverse:
- creşterea animalelor/viaţa pastorală: baci, balegă, brânză, burduf, măgar, mânz, murg, raţă,
stână, strungă, ţap, ţarc, urdă, zer,zgardă
- faună: barză, balaur, căpuşă, cioc, cioară, pupăză, şopârlă, viezure
- floră: brad, brusture, coacăză, copac, ghimpe, mazăre, mărar, mătrăgună, mugur, păstaie, scai,
sâmbure
- omul, părţile corpului: burtă, buză, ceafă, grumaz,guşă
- familie: copil, moş
- locuinţă: cătun, colibă, gard, vatră; mătură, daltă
- îmbrăcăminte: brâu, căciulă
- forme de relief: baltă, groapă, mal, măgură, pârâu
- instrumente muzicale: fluier
- acţiuni: băga, bucura, curma, cruţa, scăpăra
- diverse: abur, doină, droaie, fărâmă, gata, ţeapă.

• Unele dintre cuvintele de substrat - extrem de productive – rol important din punct de
vedere lexico-semantic: moş, bucura.
Uneori - deosebiri de sens între termenii corespondenţi din română şi albaneză: bucur,
bucurie, cf. alb. bukurë „frumos” – sensul trebuie să fi existat şi în spaţiul dacic, cf. numele
proprii Bucur, Muşat – ar. „frumos”; moş, moaşă – cf. alb. moshë „vârstă”; barză – cf. alb. bardhë
„alb”.

2. Nume proprii autohtone

• Hidronime majore: Argeş, Criş, Mureş, Someş, Timiş, Dunăre, Jiu, Lotru, Prut, Siret,Tisa
• Oronimul Carpaţi.
• Toponime: Hârşova, Iaşi, Oituz, Turda
Nume de localităţi atestate în antichitate - nume cu elementul –dava „aşezare, cetate”:
Sucidava, Capidava, Arcidava.
• Antroponime – Bucur (→ top. Bucureşti).

• Termenii latini moşteniţi – termenii de substrat - relaţie de complementaritate:

- Termenii de substrat au pătruns în domenii în care cuvintele de origine latină erau mai
puţine.
- puţine cazuri - substituţia cuvintelor latine de către cele autohtone: lat. labrum – înlocuit de
buză.
• Alte cuvinte (de substrat – de origine latină) circulă în paralel: - păstrarea unor termeni, la
origine sinonimici, dar care, pe parcurs, s-au diferenţiat semantic: brânză – caş (lat. caseus > caş
„brânză dulce”).

3. Formarea cuvintelor
a). sufixe: –esc,–eşte; -ac, -andru, -ăni;
- sufixul cu valoare diminutivală sau colectivă: -z(ă) (cf. alb. zë) (în cuvinte ca: coacăză, pupăză
etc.); -(u)ş(ă) (cf. alb. sh, iniţial diminutival) (în cuvinte ca mătuşă, cătuşă etc.).
Nesigure:
b). formarea unor pronume şi adverbe nehotărâte prin compunere cu forme ale verbului a
vrea: careva, undeva, cineva etc. – procedeul se regăseşte şi în albaneză.
c). particula deictice -a: pronumele demonstrativ acesta, acela; adverbe: acuma, aicea
– element deictic – întăreşte indicaţia spaţială sau temporală.
- Dar, -a se poate explica prin lat. illac / hac.

Fenomene de contaminare
• jumă tate – fenomen de combinare a două cuvinte cu aceeaşi semnificaţie: jumă- – din
substrat; există un corespondent în albaneză (alb. gjumësë) + lat. dimidietatem
Jumă + dimitietatem → jumă dimidietatem → jumătate

II. Fonetică şi morfologie

- mai greu de precizat care sunt elementele sigure de substrat – o serie de trăsături sunt
comune şi cu alte limbi balcanice (neogreacă, bulgară, sârbă, croată), nu doar cu albaneza.
- Aceste trăsături „balcanice” se justifică prin existenţa unei uniuni lingvistice balcanice ,
favorizată de anumiţi factori:
- existenţa unui substrat comun în două sau mai multe limbi balcanice;
- convieţuirea popoarelor balcanice în cursul evului mediu (plurilingvi din necesităţi
economice)
- dezvoltarea unei civilizaţii comune, răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică.
→ dezvoltarea unor trăsături similare între limbi genealogic neînrudite.
→ fenomene de convergenţă lingvistică.
a) propagare de la o limbă la alta prin împrumut sau influenţe paralele (cf. influenţa greacă);
b) inovaţii paralele, apărute în mai multe limbi în mod independent.
→ dificilă distincţia - ce ar fi substratul în limba română şi ce ar fi rezultatul acestei uniuni
lingvistice.

Trăsături fonetice atribuite substratului

a). existenţa vocalei ă – şi în bulgară, albaneză.
Dar < rezultat al unui proces de închidere a lui a neaccentuat latin sau de centralizare a unui
e.
b). rotacismul lui n/l intervocalic → r (ex. bine – bire) – caracter dialectal în română şi
albaneză.
c). consoana h – ex. hămesit (derivat de la hameş, care are un corespondent în albaneză).
d). un anumit tip de tratament fonetic al unor grupuri consonantice: cs > ps, ct > pt
[coxa > coapsă, lactem > lapte] [consoana velară → labială]
– au corespondent în albaneză (rom. pt, ps – alb. ft, fsh): ex. lucta > rom. luptă, cf. alb. luftë; coxa
> rom. coapsă, cf. alb. kofshë.
Morfosintaxă
a). postpunerea articolului definit – izolează româna în cadrul limbilor romanice (cf. bg.)
Dar, articol definit postpus - în bulgară, nu şi în vechea bulgară - nu putea continua o
particularitate veche.
b). omonimia G.-D. – substantivele feminine – fată – unei fete (cf. bg. şi gr.) [Dar omonimia din
bg. < rom.; în greacă omonimia se realizează în favoarea Genitivului, nu a Dativului, cum se
întâmplă în română].
c). existenţa genului neutru. Dar, – explicabil prin reorganizarea internă a materialului
lingvistic moştenit din latină.
• Toate acestea – trăsături moştenite din latină sau inovaţii plecând de la latină.

d). Modul de formare a numeralului - 11-19 (unus super decem), prin adăugare şi formarea
prin multiplicare a zecilor: douăzeci - explicat fie prin substrat, fie prin influenţa slavă (vezi
infra).

(Alte) „elemente balcanice” ale românei – posibil influenţa greacă

• Formarea viitorului cu auxiliarul a vrea, nu cu a avea, ca în celelalte limbi romanice.
Dar, structuri similare se găsesc şi în dalmată, unele dialecte italiene de sud, retoromana
veche, franco-provensală (vezi şi infra).
• Substituirea infinitivului prin conjunctiv în succesiunea a două verbe.
– în proporţii mai reduse şi în alte limbi romanice (je veux que tu chantes).

– ceea ce este vechi într-o limbă este nou în alta/altele → nu poate fi vorba decât de o
propagare de la o limbă la alta prin împrumut sau de nişte inovaţii paralele apărute
independent.
- de cele mai multe ori, chiar în materialul moştenit existau tendinţa sau începuturi ale
fenomenelor (azi considerate „balcanice”) → fenomene de convergenţă, nu de filiaţie.

Româna comună

• Latina dunăreană → un nou idiom, cu individualitate proprie - limba română.

• Primă fază şi formă de existenţă - româna comună.
• Cea mai veche perioadă a limbii române – româna - un idiom puţin diferenţiat regional,
care se vorbea pe un teritoriu cuprinzător, la nord şi sud de Dunăre (între Dunăre şi Munţii
Balcani), folosit ca mijloc de comunicare de un număr mare de vorbitori;
• Iniţial, românii de la nord şi sud de Dunăre - o comunitate teritorială şi de civilizaţie;
• Ulterior, această unitate se va scinda → desprinderea succesivă şi deplasarea spre alte
regiuni a unor grupuri de vorbitori.
→ constituirea celor patru dialecte istorice româneşti:
• la nordul Dunării - dacoromân,
• la sudul Dunării - aromân (în nordul Greciei, Albania – jumătatea sudică, sudul
Macedoniei, S-V Bulgariei), meglenoromân (regiunea Meglen, nordul Greciei, la graniţa cu
R. Macedonia), istroromân (în Peninsula Istria, Croaţia).
• Cauza dislocării grupurilor de români - stabilirea masivă a triburilor slave în zona sud-
dunăreană. Triburile de migratori au împins către sud şi sud-vest populaţia romanizată de
aici.
Româna comună – periodizare
sec. VII-VIII - română ca idiom constituit - sec. X-XIII - diversele grupuri româneşti sud-
dunărene părăsesc aşezările originare → spre sudul şi vestul Peninsulei Balcanice (sec. XIII –
ultimii care părăsesc comunitatea - istroromânii).
 Destrămarea fazei de comunitate - în sec. X – argument de ordin istoric: În cronica
bizantină a lui Kedrenos (sec. XI) se povesteşte cum nişte vlahi l-au ucis pe un anume David,
fratele ţarului bulgar; data şi locul: anul 976, Stejarii Frumoşi, loc situat în nord-vestul Greciei
de azi, spre graniţa cu Albania.
→ la această dată existau deja grupuri de români dislocate şi deplasate la sudul Munţilor
Balcani, mult mai la sud faţă de teritoriul unde s-a format limba română.
– se atestă începutul deplasării spre sud a strămoşilor aromânilor.
• Încheierea procesului de scindare – cu aproximaţie – sec. XII-XIII – argument lingvistic:
influenţa maghiară asupra limbii române - se manifestă începând cu secolul XII; este
confirmată numai de dacoromână, nu şi de dialectele sud-dunărene.
→ de la această dată se poate admite separarea deplină a celor patru grupuri de români.

Locul şi epoca de formare a limbii române

Formarea limbii şi poporului român – controverse – locul şi epoca de formare

• Locul de formare – 3 teorii
a). Româna s-a format pe un teritoriu amplu, la nord şi sud de Dunăre (S. Puşcariu, Th.
Capidan, Al. Rosetti, E. Petrovici; N. Iorga);
b). Româna s-ar fi format exclusiv la nordul Dunării pe teritoriul fostei Dacia Traiana – azi
teoria are valoare pur istorică, nu a beneficiat de argumente convingătoare (D. Cantemir, P.
Maior, B.P.Hasdeu);
c). Româna s-ar fi format exclusiv în sudul Dunării şi ar fi fost adusă în nord prin imigrarea
populaţiei: din spaţiul primar sud-dunărean, românii ar fi imigrat la nordul fluviului abia în
sec. al XIII-lea - teoria imigraţionistă.
- izvorul controverselor – concepţia asupra continuităţii elementului daco-roman
(populaţiile dacice romanizate) în nordul Dunării după retragerea aureliană.
- Două ipoteze
1. O mare parte din populaţia romanizată a continuat să trăiască fără întrerupere în nordul
Dunării şi îi reprezintă pe strămoşii românilor.
2. Lipsa de continuitate a populaţiei romanizate
– are ca fundament un substrat politic: negarea autohtonismului populaţiei române din
Transilvania.
- primele formulări ale unei asemenea teorii – sf. sec. XVI.
- Această teorie - legată de anumite interese ale statului feudal maghiar (sec. XVI) şi mai
târziu – sec. XIX (Imperiul austro-ungar) – vizează contestarea existenţei românilor în
Transilvania.
- la venirea maghiarilor în Transilvania (în sec. X-XI) - nu a existat nicio populaţie
romanizată. Românii – ar fi imigrat aici, în sec. XIII, din sudul Dunării .

Teoria imigraţionistă – argumente şi contraargumente

• 1781-1782 - Franz J. Sulzer – „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui
Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie
consideraţi ca aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” (Geschichte
des transalpinischen Daciens, I-III, Viena)
 1871, Robert Roesler – reformulează teoria imigraţionistă cu argumente/justificări istorice
şi lingvistice.
• Teoria imigraţionistă a fost prompt şi polemic contestată, începând cu reprezentanţii Şcolii
Ardelene
– netemeinicia argumentelor roesleriene este astăzi dovedită (din punct de vedere istoric şi
lingvistic).

Teoria roesleriană
(A) Argumente istorice
1. imposibilitatea romanizării Daciei într-un interval de numai 165 de ani.
2. evacuarea totală a populaţiei romanizate din Dacia de către Aurelian – retragerea ar fi
creat un enorm spaţiu pustiu la nordul Dunării.
3. existenţa unor grupuri etnice romanice în Peninsula Balcanică (ceea ce ar indica originea
strict sud-dunăreană).
4. lipsa de atestări a populaţiei din nordul Dunării, timp de 8-10 secole după retragerea
aureliană – argumentum ex silentio.
Argumentum ex silentium – contraargumente
„Tăcerea” izvoarelor este numai aparentă: în cronicile bizantine – sec. V – sec. X-XII -
referinţe la existenţa unei populaţii romanofone (vlahi) la N. Dunării - popor de sine stătător,
individualizat. Ex.:
• Cronicarul bizantin Priscus din Panion – în anul 448 face parte din solia trimisă de
împăratul Teodosius al II-lea la reşedinţa lui Attila – atestă existenţa în sud-vestul Daciei a
unei populaţii autohtone latinofone.
• sec. X - Constantin Porfirogenetul, Administrarea Imperiului (De administrando imperio) -
autorul distinge o populaţie vorbitoare de latină (romani), diferită de populaţia bizantină
care vorbea limba greacă (romei).
• 980 - cea mai explicită mărturie - într-o scrisoare a împăratului Vasile al II-lea
Macedoneanul, apare termenul vlah pentru prima dată – desemnează o nouă realitate etnică.
→ etnogeneza românilor era încheiată în acea perioadă.
• Primele atestări mai consistente despre vlahi – într-o cronică anonimă maghiară – Cronica
lui Anonimus / Gesta Hungarorum – sf. sec. XII – încep. sec. XIII.
 – la venirea maghiarilor în Transilvania existau mai multe seminţii printre care şi vlahi
„păstorii romanilor”.
- atestă nu numai existenţa vlahilor, ci şi descendenţa lor romană: terram [Panonniae]
habitarent Sclaui, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum „pământul [Panonniei] era locuit
de slavi, bulgari şi vlahi, adică păstorii romanilor”.

Bibliografie
N. Saramandu, Romanitatea orientală, Bucureşti, Editura Academiei, 2004
N. Stoicescu, Continuitatea românilor. Privire istoriografică, istoricul problemei, dovezile continuităţii, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Pedagogică, 1980

(B) Argumente lingvistice (+ contraargumente)

Argumentele lingvistice se bazeazăpe caracteristicile comune românei cu limbi din sudul
Dunării, ceea ce ar indica formarea ei strict în sudul Dunării.
1. Numărul mare de cuvinte greceşti (multe foarte vechi, datând de la începutul evului
mediu). Dar,
• Numărul cuvintelor vechi greceşti nu este foarte mare (vezi infra).
• Pentru română, mai multe etape ale influenţei greceşti: - greaca veche (până în sec. VII);
greaca bizantină (sec. VII-XV); - neogreaca (după sec. XV)

2. Numărul mare de forme româneşti comune cu albaneza – cu trimitere către sudul Dunării.
De fapt, se explică prin existenţa unui substrat comun între română şi albaneză: componenta
tracică.

3. Lipsa toponimelor de origine latină în nordul Dunării şi prezenţa numelor slave şi

maghiare – indiciu al inexistenţei unei populaţii de limbă latină pe acest teritoriu.
- vechile denumiri latine nu s-au păstrat.
Dar, toponimia – dependentă de autoritatea politică, administrativă.
- În nordul Dunării – nu a existat o viaţă municipală continuă – vechile nume din vremea
imperiului s-au pierdut. Organizarea politică, statală, administrativă a început odată cu
venirea slavilor şi a maghiarilor.
- Pierderea unui toponim nu înseamnă lipsa de continuitate: Ex. Lutetia (numele latin
pentru Paris) – nu s-a păstrat; Grecia – hidronimie majoritar slavă.
- S. Puşcariu – toponimul slav nu este decât traducerea unuia mai vechi de origine latină:
- satul Camena (Dobrogea) – sl. kamenŭ „piatră” – o inscripţie latină consemnează
numele anterior al localităţii: Petra – lat. petra.
- Hidronimia: râul Sebeş (< magh. „repede”) – afluent, Bistra (< sl. „repede”) – la
izvoare, Repedele (< lat.).
- slavii au tradus în limba lor toponimul autohton.

4. lipsa elementelor vechi germanice din limba română

– prezenţa temporară a triburilor germanice (goţii, gepizii) pe teritoriul de la nordul Dunării
ar fi trebuit să lase urme în vocabularul românesc.
Dar, germanicii – populaţie migratoare, războinică, nu stabilă. Nu a existat o convieţuire
între ei şi autohtoni – nu s-a produs o transmitere de fenomene lingvistice.
 Epoca de formare a limbii române

- prima formă de română – cronicarii bizantini Theophylact Simocatta (sec. VII), Theophanes
Confessor (sec. IX) - o întâmplare din anul 587 – în timpul unei bătălii dintre Bizanţ şi avari,
un soldat se adresează „în limba părintească” unui camarad care îşi pierduse bagajul cu fraza
„Torna, torna, fratre!”. În Balcani, pe teritoriul fostelor provincii, într-o lume romanizată –
latina – limba maternă a locuitorilor.
- cel mai vechi eşantion de limbă română în devenire.

• Elementul în raport cu care se delimitează data de la care putem vorbi de română – felul
în care este privită influenţa slavă; două ipoteze:
1. nu se poate vorbi de română înaintea exercitării infuenţei slave.
2. în momentul exercitării influenţei slave, limba română era deja constituită (S. Puşcariu, Al
Rosetti).
- Influenţa slavă se plasează nu la începutul, ci la sfârşitul epocii de formare a limbii române.
- nu s-a exercitat chiar din momentul venirii slavilor.
- Pătrunderea elementelor slave a presupus o perioadă de convieţuire a celor două populaţii.
- exercitarea influenţei slave – după sec. VIII-IX.
- Influenţa slavă nu este constitutivă limbii române, ci ulterioară formării acesteia.
• Argumente lingvistice:
a) În dialectele sud-dunărene, numărul împrumuturilor vechi din slavă este mai mic decât în
dacoromână.
b) Împrumuturile slave nu sunt afectate de legile fonetice pe care le-au suferit elementele
latine:
lat. lana > rom. lână ; cf. sl. rana > rom. rană (cf. şi hrană, strană)
I intervocalic > r; lat. mola > rom. moară; cf. boală (nu *boară); milă, jale < sl.
Cl, gl > k’, g’; lat. clavem > rom. cheie; lat. glandem > ghindă; cf. clopot, glas < sl.
→ La data pătrunderii împrumuturilor slave, organizarea limbii era fixată în trăsăturile ei
principale. Începuturile influenţei slave s-au grefat pe un nou idiom, autonom, de
descendenţă latină şi stabil sub raportul trăsăturilor majore.

Influenţa slavă

 sec. VI – migrarea triburilor slave dinspre N-E. spre S-V.

- 2 direcţii: în sudul Dunării – ramura bulgaro-macedoneană; în Câmpia Pannonică şi spre
Marea Adriatică – ramura sârbo-croată şi slovenă.
 Contactul cu populaţia slavă – atât la N., cât şi la S. Dunării.
– diferenţe – două tipuri de evoluţie etnolingvistică:
La S. Dunării – stabilirea slavilor nu a avut caracter paşnic – confruntări militare cu Bizanţul
→ dominaţia slavă asupra unei părţi a Imperiului Bizantin.
- grupurile masive de slavi fie asimilează treptat populaţia romanizată, fie o dislocă din
locurile originare – spre sudul Peninsulei Balcanice → scindarea unităţii românilor: apariţia
dialectelor istorice.
La N. Dunării – slavii s-au aşezat şi treptat au fost asimilaţi de populaţia romanizată
autohtonă (creştină) (superioară numeric şi cultural) – convieţuire paşnică.
- Proces istoric non-violent, de durată, cu consecinţe etnice, culturale şi lingvistice:
- contactele etnice şi bilingvismul slavo-român (sec. XII-XIII)
 - reorganizarea bisericii şi adoptarea liturghiei slave;
- aplicarea unor modele slave de organizare feudală (cnezate, voievodate).

 Elementele vechi slave reprezintă superstratul limbii române.

- influenţă puternică produsă ca urmare a contactului direct între populaţii, ulterioară
constituirii unui anumit idiom, dar importantă pentru definitivarea aspectului acestuia.
 cea mai puternică influenţă străină în perioada românei comune.
 la nivel lexical – împrumuturi de cuvinte + elemente fonetice şi morfologice (unele
contestabile).

Elemente fonetice
 H – cf. sl. hrană, haină (← sau/şi substrat, vezi supra).
 J, Z – pătrund în sistemul consonantic odată cu împrumuturi ca: jale, jar, grijă; păzi, beznă,
zvon etc.
 „maniere slave” de a pronunţa anumite sunete – iotacizarea lui e iniţial: el [iel], este [ieste].

Elemente de morfologie
 Genul neutru; Dar nu! Genul neutru este de sursă latină (vezi infra).
Cuvintele de gen neutru din slavă → gen feminin în română
sl. n. steklo > rom. f. sticlă
sl. n. sito > rom. f. sită
sl. n. greblo > rom. f. greblă.

 Modul de formare a numeralelor 11-19 şi al zecilor prin multiplicare - formaţi latini, dar
procedeu slav (sau substrat?, vezi supra) + sută < sl. sŭto.

 Reflexivul.
Încă din latina vulgară – structuri de tipul: me vado (pron. Ac/D + verb).
Influenţa slavă → extinderea categoriei reflexivului (cantitativ + diversificarea valorilor
semantice exprimate de reflexiv):
(a) prin împrumut direct: a se căi < kajati sen, a se griji < griža sen
(b) prin calchierea unor verbe slave - verbele de origine latină îşi creează forme de reflexiv
sub influenţa slavă: a ruga < lat. rogare - a se ruga – calc după sl. moliti sen; a mira < lat. mirari -
a se mira – calc după sl. čuditi sen etc.

Lexicul
 Între secolele VIII-X – număr redus de împrumuturi – cca. 70 (comune în dr. şi ar.).
 După sec. X – restul – influenţa slavă se accentuează.
- două căi:
(a) pe cale orală – contact direct între populaţii – convieţuire – influenţa slavă populară.
(b) pe cale cultă – influenţa slavă cărturărească – slavonismul cultural (Al. Rosetti) - exercitată
prin administraţie / cancelarie, biserică – forme de viaţă feudală după un model slav.
- Slavona – limba cancelariei şi a bisericii.
 Influenţa slavă populară

(a) Împrumuturi vechi – din perioada românei comune – cu răspândire largă, la N. şi S. de

Dunăre (elemente de superstrat, vezi supra)
(b) Împrumuturi mai târzii – posterioare separării dialectelor (după sec. XIII) – din limbile
slave învecinate (bulgară, sârbo-croată, ucraineană) – regional (elemente de adstrat, vezi
infra).

(a) Împrumuturi vechi; domenii de sens:

- locuinţă, obiecte casnice: bici, blid, ciocan, coş, cleşte, coteţ, lanţ, nicolavă, perie, pilă, pivniţă,
prag, sită, stâlp, sanie, topor
- agricultură + unelte specifice: brazdă, ogor, căpiţă, cireadă, coasă, greblă, lopată, grădină, plug,
pleavă, snop
- natură: beznă, bolovan, crâng, deal, dumbravă, luncă, gârlă, iaz, izvor, mlaştină, nisip, omăt,
zăpadă, peşteră, praf, prăpastie, val, văzduh.
- floră/plante: bob, ovăz, mac, gulie, hrean, morcov, lobodă, pelin, răchită
- faună: bivol, prepeliţă, vrabie, cocoş, curcă, gâscă, crap, păstrăv, rac, ştiucă, dihor, veveriţă, vidră,
râs
- corpul omenesc: gât, gleznă, obraz, stomac, trup
- alimente: ulei, colac, drojdie, oţet, pită
- familie: babă, nene, nevastă, rudă, maică
- armată: război, sabie, suliţă, trâmbiţă
- timp: veac, vreme, vârstă
- trăsături fizice şi morale: blajin, calic, drag, dârz, gol, grozav, lacom, mândru, mârşav, nătâng,
prost, sărac, sărman, scump, slab, ştirb, treaz, vesel, veşnic, vinovat, voinic, vrednic, zdravăn
- abstracte (afective): grijă, groază, ciudă, obidă, poftă, milă, veselie, nădejde, necaz, nevoie,
pacoste, ispită, vină
- acţiuni: citi, clădi, cosi, dărui, grăi, iscăli, lipi, lovi, munci, obosi, odihni, omorî, opri, pârî, plăti,
pofti, porni, primi, prăji, privi, risipi, sfârşi, sili, spori, topi, trăi, trebui, zidi, zâmbi
- diverse: bogat, comoară, glas, grămadă, leac, muncă, noroc, obicei, pagubă, plocon, poveste,
prieten, primejdie, rând, silă, slugă, stăpân, spor, tihnă, treabă, veste, vârf, zvon
- antroponime: Bogdan, Dan, Neagu, Radu, Vlad
- toponime: Cozia, Ialomiţa, Ilfov, Prahova, Predeal, Bran, Craiova,Suceava, Sibiu, Târgovişte etc.

Elemente de formarea cuvintelor

 Prefixe: ne-; nebun..; pre-: preface...., răs- / răz-: răsfoi...
 Sufixe: -că: săteancă...; -eală: socoteală...; -ean: sătean...; -enie /-anie: curăţenie...; -alnic / -elnic:
îndoielnic...; -eţ: măreţ...; -iţă: codiţă; -ic: lăptic...; -an: gola...; -ac: prostănac..; -nic: spornic.

Schimbări semantice
- Extindere semantică: voinic (sens originar „soldat”), lovi („a vâna, a pescui”), pâlc („unitate
militară).
- Specializare / deviere semantică: grăbi („a răpi”); izbi („a omorî”); obosi („a rămâne
desculţ”); muncă („chin”, cf. sensul identic din româna veche); ciudă („miracol”, cf. sensul
identic din româna veche); mândru („cuminte; înţelept”, cf. sensul „înţelept” din româna
veche); zglobiu („rău, răutăcios”) etc.; bazaconie (< bez „fără” + zaconie „lege”); beznă < sl. bezdna
(< bez „fără” + dna „fund”).
Calcuri semantice - cuvinte de origine latină – sensuri noi după modelul corespondentelor
lor slave: carte – sens iniţial „scrisoare”; sensul „operă”, după sl. kniga; lume < lat. lumen
„lumină”, cf. (reg.) lumea ochilor „lumina ochilor” - sensul „mundus; oameni” – calc după sl.
svetŭ „lumină; lume”; limbă < lat. lingua „organ; vorbire” - sensul – rom. veche „popor” – calc
după sl. jezykŭ „glas; limbă; popor”; tânăr < lat. tenerus - sensul „fraged, proaspăt” – calc
după sl. mladŭ; vită „animal < lat. vita „viaţă” – calc după sl. životŭ „viaţă; animal”; vrom.
întuneric (< lat.) „zece mii, mulţime” - calc după sl. tŭma „întuneric; zece mii”.
 Calc de structură: untdelemn – calc după sl. drĕvĕno maslo „unt de arbore” (drĕvĕno – derivat
de la drevo „arbore”; maslo „unt”).

Cuvinte de origine latină – cuvinte de origine slavă

O perioadă – coexistente; apoi – s-au diferenţiat.
1. Substituire (cuvânt latin ← cuvânt slav)
cauze: omonimia, uzura formală a termenilor latini mai vechi: lat. vivere > vrom. (a) vie „a
trăi” - înlocuit de trăi (omonimie cu vie s.f., vie adj.); lat. carus „drag” > rom. *caru – înlocuit
de drag (omonimie cu lat. carrus > rom. caru); lat. amo, amare – înlocuit de iubi (omonimie cu
lat. habeo > am).
2. Cuvinte latine → regionalisme: arină (Maramureş) < lat. arena – concurat de nisip; vipt
„bucate, recoltă, mâncare” < lat. victus „provizii, hrană” – concurat de hrană.
3. Cuvânt latin – cuvânt slav – cvasisinonime – cu diferenţieri semantice în timp:
şerb < lat. servus – slugă < sl.; pulbere < lat. pulverem – praf < sl.; afla < lat. afflare – găsi < sl;
fântână – izvor; soţie – nevastă, timp – vreme etc.
- Verbele ara, cerne, ţese, rade (desemnând acţiuni/activităţi de bază) ← lat.; substantivele
corespunzătoare (desemnând unelte mai perfecţionate): plug, sită, război, brici ← slavă. (S.
Puşcariu, Limba română, I, 278-279).

(b)Împrumuturi mai recente

După sec. XII – se accentuează diversificarea limbilor slave → influenţe din limbile slave
învecinate: Muntenia – bulgară (şi sârbo-croată): blană, clacă, ciupi, cloci, rapiţă, răsadniţă,
sorcovă; Maramureş/Bucovina – ucraineană: calic, cuşmă, hrib, horn, hulub, toropi;
-Unele împrumuturi – etimologie multiplă (sb.-cr./bg./ucr./rus.): babă, ciopli, cârpă, colţ,
graniţă, răchită, rochie etc.
Fenomene morfologice – influenţa unor limbi slave moderne:
 Vocativul în -o pentru substantivele feminine (în dacoromâna sudică) – influenţă sud-
slavă/bulgărească.
 Scurtarea infinitivului (apocopa lui –re) – sub influenţa unui fenomen paralel din anumite
graiuri din bulgară şi sârbo-croată.

Slavonismul cultural

 Slavona – varianta literară târzie a limbii vechi slave bisericeşti.

 Slavona românească – una din ramificaţiile slavonei ca limbă de cultură – caracter eclectic:
elemente vechi slave; elemente mediobulgare; influenţe sârbe, ucrainene, ruseşti sau
româneşti.
- Iniţial – limba bisericească, a cultului ortodox, impusă în urma adoptării liturghiei slave.
- După creştinarea bulgarilor (864), după întemeierea Bisericii Ortodoxe Bulgare,
subordonate Patriarhiei de la Constantinopol - se impune şi la nordul Dunării, înlocuind
latina ecleziastică.
- Ulterior, după întemeierea statelor feudale româneşti – slavona – limba oficială a
administraţiei.
 Româna – limba comună, vorbită, progresiv şi scrisă a tuturor românilor.
 Slavona – limba bisericească şi de stat.
- Au funcţionat în paralel.
 biserica, administraţie – instituţii conservatoare
– slavona s-a menţinut în ţările române până spre sfârşitul sec. XVII - în administraţie,
începutul sec. XVIII – în biserică.
 În Transilvania – slavona a fost permanent concurată de latină.
 Slavona – caracter savant, cărturăresc
– cunoaşterea ei – semn al unei instrucţii superioare – o categorie socio-culturală restrânsă
(boierime, cler, grămătici domneşti).
– instrument de blocare a accesului generalizat la cultura naţională medievală.
 În plan lexical – un fel de limbaj tehnic-specializat – cuvinte care au intrat apoi în limbă
prin intermediul cancelariei, al bisericii.
 Slavonism cultural corespunde latinei medievale din Occidentul romanic.

- Începuturile – sec. IX-X (primele formaţiuni statale); majoritatea elementelor slavone – sec.
XIV-XV.
a) termeni de cult – legaţi de organizarea bisericii comune (tiparul bizantino-slav – sec. X)
[creştinarea – mult mai veche – sec. IV): vecernie, utrenie, moliftă, danie, psaltire, blagoslovi;
obiecte bisericeşti: cristelniţă, ceaslov, candelă, icoană, strană; ierarhia bisericească: arhiereu,
călugăr, diacon, mitropolit.
Unii termeni – pătrund în uzul curent: praznic, pomană, post, colivă, sfânt, rai, iad, duhovnic,
popă, troiţă etc.
b) termeni administrativi - numărul lor creşte după sec. XIV – se întemeiază statele feudale
româneşti: cneaz, voievod, boier, jupân; ranguri boiereşti: clucer, stolnic, postelnic, hatman, sluger,
vornic; termeni administrativi: diac („copist”), grămătic („scriitor”), staroste („guvernator al
unei cetăţi”.
Majoritatea au ieşit din uz, odată cu dispariţia instituţiilor feudale. Altele s-au păstrat, cu
modificare semantică: staroste, gospodar (la origine „domnitor”).
Începând cu sec. XVI - slavonisme – cu circulaţie exclusiv în limba scrisă – cultisme. Apar
în texte româneşti traduse, niciodată în limba vorbită: alămojnă „pomană”; săblaznă
„greşeală”, upovăi „spera”, cadilă „tămâie”, hlipi „ofta”, pogrebanie „înmormântare”, pripec
„arşiţă”.

 Al. Graur – vocabularul de bază – 21,49% - elemente slave; 58,21 % - elemente latine.
• În circulaţie – ponderea elementelor slave este mai mică.
• Statistică: Scrisoarea lui Neacşu (1521) – 90% elemente latine – 4,21 elemente slave.

Adstratul

Adstratul – elemente împrumutate relativ târziu în evoluţia unei limbi. Vizează exclusiv
lexicul şi procedeele de formare a cuvintelor.
Se explică: (a) prin contact direct între populaţii (influenţa maghiară; influenţele slave
moderne, vezi supra); (b) pe cale savantă, cărturărească (influenţa greacă, influenţa slavă
cultă, vezi supra; împrumuturile latino-romanice); (c) prin anumite împrejurări politico-
istorice (influenţa turcească, neogreacă).

Influenţa grecească

 Trei etape principale → trei straturi lexicale.

I. Prima etapă. Elemente vechi greceşti

(1) Elemente vechi greceşti intrate prin latină (elenisme latine)
vechea greacă → latină → română (reprezintă termeni moşteniţi din latină, unde erau de
origine greacă)
 două straturi
(a) stratul păgân – din sec. I-III p. Chr.
(b) stratul creştin – prin extinderea creştinismului, pe cale cultă, scrisă.
(a) Stratul păgân
a amăgi < lat. admagire < ad- + magus < vgr. magos „vrăjitor”; ciumă < cyma „umflătură” < vgr.; a
cuteza < lat. cottizare „a juca zarurile; a risca; a-şi asuma un risc” < vgr. kotos „zar”; farmec < lat.
pharmacum < vgr. pharmakon „iarbă de leac; doctorie”; papură < lat. *papura < vgr. papuros; carte
< lat. charta < vgr.; mustaţă < lat. *mustacea < vgr.; mânie < lat. mania < vgr.; mărgea < lat.
margella < vgr.; coardă < lat. chorda < vgr.; teacă < lat. theca < vgr.; zeamă < lat. zema < vgr.; măcina
< lat. machinari < vgr.; mângâia < lat. *manganeare < vgr.
(b) Stratul creştin (până în sec. IV)
Vechea greacă → latina ecleziastică/creştină → română
biserică < lat. basilica „edificiu din for” < vgr.; blestema < lat. vulg. blastimare, cl. blasphemare <
vgr.; boteza < lat. baptizare < vgr.; creştin < lat. christianus < vgr.; drac < lat. draco < vgr.; înger <
lat. angelus < vgr.; Paşte < lat. Paschae < vgr.; preot < lat. presbyter < vgr.

(2) Împrumuturi vechi greceşti directe

- direct din vechea greacă, prin contact direct (în Dobrogea – cetăţile greceşti) – specifice
latinei dunărene: frică, mic, plai, proaspăt spân, stup (< vgr. stypos „trunchi de copac”), trufă
„trufie”.

Concluzie: În epoca veche – influenţa greacă asupra romanităţii balcanice – redusă, realizată
în special prin intermediul latinei.

II. A doua etapă. Greaca bizantină (sec. VII-XV)

- elenizarea Peninsulei Balcanice – răspândirea treptată a civilizaţiei şi limbii greceşti.
Din sec. VII – limba greacă – limba oficială a Imperiului Roman de Răsărit → numeroase
împrumuturi din greacă făcute de toate limbile balcanice.
(1) Elemente greco-bizantine mediate de slavă
- După stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică şi constituirea statelor slave, legăturile
populaţiei romanice cu Imperiul Bizantin s-au realizat prin intermediar slav.
- Receptarea cuvintelor greceşti prin intermediul slavonei – fenomen generat şi întreţinut de
impunerea liturghiei slave, fondată pe terminologia bisericească de sursă bizantină.
- Din punctul de vedere al românei – împrumuturi slave/slavone (vezi supra).
Greacă bizantină → slavonă → română.
- Împrumuturile slavo-bizantine – unitare semantic şi importante cantitativ:
a.Termeni religioşi/ecleziastici: amin, acatist, agheasmă, aliluia, amvon, anatemă, apostol,
arhanghel, arhimandrit, canon, catapeteasmă, călugăr, candelă, cădelniţă, chilie, eretic, evanghelie,
har, icoană, iconostas, liturghie, mănăstire, mir, mărturisi, osana, patriarh, parastas, potir, smirnă,
satana, schit, sihastru.
- Unii termeni, la origine (în greacă), au aparţinut limbajului comun → termeni ecleziastici:
evanghelie „veste bună”, apostol „sol”, liturghie „servicii gratuite pentru comunitate”, parastas
„a sta alături”, acatist „a sta jos, a fi alăturat”.
- Majoritatea împrumuturilor slavo-bizantine s-au răspândit prin intermediul textelor şi
documentelor religioase slavone, care au circulat în ţările române, din sec. IX-XI.

b. Termeni non-religioşi – prin intermediar slav (până în sec. XII): busuioc, cămilă, cămin,
comoară, corabie, crin, dafin, drum, făclie, hârtie, horă, livadă, mirosi, orez, părăsi, piper, pitic, pizmă,
raclă, scorpie, sfeclă, tigaie etc.
Unele cuvinte – cunoscute şi de populaţiile balcanice – ar putea fi împrumuturi greceşti
bizantine directe în română: argat, călimară, cărămidă, condei, desagă, felie, ieftin, lipsi, pat, pedepsi,
sosi, strachină.

(2) Elemente greco-bizantine pătrunse direct în română

- la începutul sec. XI – hotarul Imperiului Bizantin – la Dunăre.
- populaţia romanică dunăreană s-a aflat în imediata vecinătate a imperiului – perioadă
lungă – 1018-1185 → a favorizat influenţa grecească directă.
- Dobrogea a fost reintegrată în Imperiul Bizantin (971-1185).
- Cuvinte comune (domenii semantice diverse): agonisi, arvună, cort, folos, flamură, mătase,
omidă, prisos, stol, traistă, urgisi.
Unele împrumuturi sunt atestate mai târziu (cca. 50 de termeni înregistraţi în
documentele slavo-române din secolul XV): ex.: catarg, dinar, plapumă, scandal, scufie, trandafir,
zahăr, zodie.
- nume de oraşe: Constanţa, Mangalia, Sulina, Giurgiu, Calafat – mărturie a activităţii
comerciale de-a lungul Dunării şi la Marea Neagră.

Concluzie: Majoritatea împrumuturilor greco-bizantine se exercită prin intermediar slav

(medio-bulgar).

III. A treia etapă. Influenţa neogrecească

Numărul de împrumuturi directe – creşte după sec. XV – se accentuează progresiv
contactele culturale greceşti în principatele române.
Context istoric:
- După cucerirea Constantinopolului – imigraţie grecească la nordul Dunării.
- sec. XVI-XVII – Ţara Românească şi Moldova, treptat, receptează cultura şi limba
neogreacă.
- slavona este înlocuită de neogreacă în şcoală, administraţie.
-1711-1821 – epoca fanariotă – apogeul influenţei greceşti – neogreaca – limba de cultură.
- Epocă de dezvoltare culturală; pătrund termeni de cultură (artă, ştiinţă, muzică), termeni
politici, de administraţie, de civilizaţie modernă etc.:
- viaţa psihică şi socială: anost, nostim, politicos, pramatie, ananghie, ifos, ipocrizie, istericale,
nevricale, pandalie, taifas, zâzanie, a se fandosi, a se plictisi, a catadicsi, a se sclifosi, a se sinchisi.
- administraţie/politică: anaforá „raport (către domn)”, clironomie „moştenire”, chivernisi „a
administra”, econom „administrator”, éfor „supraveghetor”, tagmă „clasă”, politie „oraş”.
- comerţ: monedă, magazie, poliţă, lefter
- şcoală: agramat, cratimă, dascăl, silabisi, filă, sindaxis „sintaxă”
- ierarhie socială: protipendadă (sens originar „primele cinci ranguri sociale”), evghenit (sens
originar „de origine aleasă, nobil”), simandicos (sens originar „de calitate”)
- medicină: molimă, cangrenă, spitalion „spital”, tifos
- muzică: psalt „cântăreţ”, melos „cântec”
- divertisment: sindrofie, fteatru, muzichie, table
- elemente de civilizaţie modernă: dichisi, plic, prosop, fundă, saltea
- gastronomie: portocală, fidea, frazelă, fasole, conopidă, stafidă, scrumbie
- diverse: aerisi, agale, alandala, anapoda, babac, calapod, categorisi, igrasie, ipsos, mistrie – zugrav,
mutră, nufăr, orfan.

Schimbări semantice
Depreciere semantică (ironică): fandosi (sens originar „a-şi închipui ceva rău”), ifos (sens originar
„demnitate, prestanţă”), babac (sens originar „tată”), matracucă (sens primar „iubită”),
magherniţă (sens originar „magazin mic”, cf. şi bg.), mutră (sens originar „faţă”).

Sufixe
- variante ale sufixului –si, -isi, adăugate unor verbe neologice, cu bază lexicală romanică:
Ex.: declinarisi, deranjarisi, voiajarisi, educarisi etc.; uneori depreciativ: boloborosi.
-ache (diminutival): Dimache, muţunache.

Concluzie: Împrumuturile din neogreacă – fie s-au păstrat (cu unele modificări semantice),
fie au avut o existenţă efemeră – au dispărut după perioada fanariotă.

Influenţele orientale

- de obicei, prin contact direct

- două straturi de împrumuturi: I. Influenţe turcice; II. Influenţa turcă-osmanlie

I. Influenţele turcice

• Cuvinte atribuite populaţiilor de origine turco-tătară: pecenegi, cumani, tătari.

• Influenţă greu de apreciat – toponimie, în special.

Influenţa pecenegă

• Limbă indo-europeană
• Invazia pecenegilor - la începutul sec. IX (Moldova şi E Munteniei) - sec. X-XI (Dobrogea,
Transilvania)
• vor fi alungaţi de cumani sau asimilaţi.
• Toponime, care conţin etnonimul: Peceneaga, Peceneagul, Pecenişca, Pecenevra.
Influenţa cumană

• Sec. XI-XIII – E Moldovei, Muntenia.

• Limba cumană – cunoscută.
• Glosar latin – persan – cuman, redactat în 1303 de către misionarii italieni şi germani.
• O ediţie critică + câteva texte cumane – Geza Kuun - 1880 - Codex Cumanicus, Budapesta.
• Pentru limba română – dificil de diferenţiat între împrumuturile din cumană şi cele din
turcă (asemănătoare).
• Majoritatea formelor cumane cunoscute din Codex Cumanicus se găsesc şi în turcă.
Elemente sigure: beci – nu există un corespondent în turcă (= urbs munita, Codex Cumanicus)
- toi (< toy = convivium „ospăţ”, Codex Cumanicus) – sens schimbat – „punct culminant al
unei acţiuni”; în turcă – doy.
Criteriul fonetic de diferenţiere între cumană şi turcă: cumană – t / turcă – d: toy / doy
- Toponimul Teleorman - cumanul teli „nebun” + orman „pădure” → „pădure sălbatică,
deasă”, cf. tc. deli → rom. diliu „nebun”.
- Caracal – kara „negru” + kala „fortăreaţă”.
- Etnonimul - păstrat în unele toponime: Comăneşti, Comana sau antroponimul Coman.
- Antroponime: Aslan, Balaban, Bărăgan, Cara, Caraiman, Ciortan etc.

Cuvinte posibil de origine cumană: baltag, cazan, cioban, duşman, teanc, tolăni, maimuţă <
radical tc. maymun + -uţă (cf. mr. maimun), cf. ngr. maimú (unele dicţionare curente indică un
etimon turcesc).

Influenţa tătară - incursiuni ale tătarilor – sec. XIII-XVI

Termeni împrumutaţi (originea tătară nu este certă): arcan, capcană,cobuz, haraba „căruţă
mare”.

Influenţa turcă-osmanlie

• Contextul istoric: expansiunea Imperiului Otoman – după sec. XIV, după ce, sub Osman I,
sunt reunite toate triburile turceşti.
- Influenţa turcă-osmanlie – sec. XIV – fază incipientă – invazia turcească în Peninsula
Balcanică şi Ţara Românească
→ Ţările române ajung sub suzeranitate otomană – lungă perioadă de contacte culturale şi
politico-militare (→ sec. XIX) – relaţii care au favorizat pătrunderea unui număr important
de elemente turceşti.
- perioada de apogeu – epoca fanariotă.
- influenţă similară cu cea neogreacă – complementaritate de sfere semantică.

Epoca fanariotă – mulţi termeni cu caracter oficial. Ulterior, după 1821, mulţi au dispărut,
odată cu realitatea desemnată.
• Termeni desemnând realităţi ale vieţii de curte specifice epocii / activităţi politico-administrative:
sangeac „steag”, turnagiu „locotenent”, vilaet „provincie”, agă, alai, bei, caftan, caimacam, divan,
firman, iatagan, ienicer, mazil, paşalâc, paşa, raia, sultan, surghiun, spahiu, vizir etc.
Alte domenii de sens:
- comerţ: amanet, bacşiş, ciubuc, peşcheş, chilipir, leafă, muşteriu, raft, saftea; unităţi de măsură:
cântar, dara, oca; monede: accea, mahmudea, para
- profesii: arnăut, băcan, casap, cazangiu, dulgher, geambaş, geamgiu, hamal, hangiu
- locul de desfăşurare a activităţii: cherhana, dugheană, hambar, han, herghelie, saivan, schelă,
tarabă, tejghea
- unelte şi materiale: bidinea, briceag, calup, capac, cazan, cherestea, chibrit, cutie, cazma, furtun,
geam, ghiulea, macara, pingea, sârmă, tinichea
• adoptarea de către boierime, prin imitaţie, a unui nou mod de viaţă, deprinderi socio-
culturale după model oriental – împrumutul de cuvinte specifice; unele propagate şi către
straturile sociale inferioare – mediul rural – se generalizează:
- vestimentaţie + accesorii: atlaz, basma, catifea, chimir, ciorap, fes, fotă, giuvaier, ilic, maramă,
năframă, papuc, sidef, şal, şalvar, şapcă, şiret, tichie; unele cuvinte au dispărut: anteriu, dulamă,
giubea, tulpan
- gastronomie: acadea, baclava, cafea, caimac, ciulama, caşcaval, chiftea, ciorbă, ghiveci, iahnie,
iaurt, musaca, mezel, pastramă, pilaf, rachiu, rahat, salam, sarma, telemea, tutun
- obiecte de bucătărie: ibric, tacâm, tavă, tel, tipsie
- casă, mobilier: acaret, balama, cercevea, cearşaf, cerdac, divan, dulap, duşumea, tavan, făraş,
geam, hazna, lighean, iatac, odaie, pridvor, pervaz, perdea, sobă
- timp liber & relaxare: lulea, narghilea, caval, nai, geampara, manea, bairam, chiolhan, zaiafet,
barbut, zar
- noţiuni abstracte – puţine, registrul familiar, popular: belea, berechet, bucluc, chef, chiul,
cusur, habar, hal, hatâr, haz, huzur, moft, naz, soi, şiretlic, tabiet, tertip, zeflemea
- trăsături fizice şi morale, mai ales negative: ageamiu, bondoc, babalâc, chel, chior, ciufut,
derbedeu, fudul, haimana, lichea, mahmur, mucalit, murdar, peltic, pirpiriu, puşlama, saşiu, şiret,
tembel, ursuz, zevzec
- interjecţii – reacţii la stimuli exteriori: aferim, aş, bre, haide, sâc, sictir
- natură: vegetaţie: abanos, anason, arpagic, bostan, bamă, cais, dovleac, dud, lalea, liliac, nufăr,
păpădie, pătlăgea, salcâm, susan, zambilă; faună: bursuc, catâr; minerale / materiale: chihlimbar,
fildeş, sidef, ojă (tc. vb. „a lustrui”), tuci (în tc. „bronz”)
- modalităţi: abitir, degeaba, doldora, haihui, harcea-parcea, ioc, sanchi, taman, tiptil
- diverse: ciomag, cişmea, ghiozdan, maidan, mahala.

• Din punct de vedere semantic, unele cuvinte – împrumutate de la început cu un sens

puţin diferit de cel al etimonului - sensurile etimologice nu au fost percepute corect, deduse
greşit din context: fotă ← tc. „sorţ”; dovleac ← tc. „soi de pepene galben”; păpădie ← tc.
„muşeţel”; tarabă ← tc. „placă de lemn pe care se lucrează”; puşlama ← tc. „homosexual”.
• Alţi termeni – diverse modificări semantice: sârmă ← tc. sirma „fir de metal preţios”;
balama ← tc. „legătură” → „obiect prin care se face o legătură”; cacealma ← tc. „contrabandă”;
caraghios ← tc. Karagőz (tc. kara gőz „ochi negru”) „bufon, clovn”; ciufut ← tc. „zgârcit”; ursuz
← tc. „ghinionist”; leafă ← tc. „soldă”; cazan ← tc. „defileu, depresiune”; buluc „companie de
soldaţi + başa → buluc başa „conducător de buluc; căpitan” → rom. bulibaşă; a se fâstâci ← tc. „a
deveni verde gălbui la faţă (de culoarea fisticului)”; târfă ← tc. „lucru vechi, uzat, bun de
aruncat; cârpă”.
Ameliorare semantică: pezevenchi ← tc. „proxenet; escroc”; puşti ← tc. „copil neastâmpărat”;
taraf ← tc. „grup de adepţi, bandă, gaşcă”
Depreciere semantică: - sensuri ironice, peiorative. Tendinţa de degradare semantică: babalâc
← tc. „bătrân; părinte”; dugheană „prăvălie mică, sărăcăcioasă” ← tc. „prăvălie”; tertip
„metodă abilă; truc” ← tc. „procedeu, plan, proiect”, pişicher „şarlatan” ← tc. „iscusit,
dibaci”; lichea ← tc. „defect, pată”; dandana „încurcătură” ← tc. „alai militar”; maidan ← tc.
„teren, câmp deschis; piaţă”; calabalâc ← tc. „cortegiu; mulţime”.

Calc semantic: rom. leu „mamifer carnivor”. Sensul „unitate monetară” – posibil calc după tc.
a(r)slan „mamifer canivor”. În sintagmele arslan sikkesi, arslan guruşu „monedă otomană de
argint, care avea imprimată imaginea unui leu”, cf bg. lev, leva.

• Afixe:
-giu, -ciu – nume de agent (profesii): ex.: cafegiu, boiangiu, geamgiu, surugiu, zorbagiu
„participant la o răscoală” (zorba „răscoală”); - sufix productiv: chiulangiu, scandalagiu,
pomanagiu etc.
-iu – nume de culori: cafeniu, maroniu, liliachiu;
-liu – nume de însuşiri: chefliu, hazliu;
-lâc/-lic – abstracte, conotate negativ: caraghioslâc, savantlâc, şiretlic; nume de profesii: hamalâc,
avocatlâc
-man: hoţoman.

• Termenii de origine turcă s-au răspândit din Muntenia şi Moldova şi în Transilvania şi

Banat.

Bibliografie
Emil Suciu, Influenţa turcească în limba română, 2 vol., Bucureşti, Editura Academiei.
- 101 cuvinte de origine turcă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011

Influenţa maghiară

• Limba maghiară – grupul limbilor uralo-altaice; limba aglutinantă.

• maghiar – termen de autodefinire, menţionat în scrierile arabe; ungur – termen politic,
folosit pentru desemnarea populaţiei de către bizantini, slavi, germani.
• Sec. IX – populaţii maghiare – triburi de origine fino-ugrică, sub presiunea pecenegilor,
părăsesc zona Uralilor şi a Volgăi şi migrează către vest. Se aşază în Câmpia Pannoniei – 896
– prima atestare.
• Sec. X-XII – pătrund în etape în Transilvania – rezistenţa unor formaţii statale feudale
româneşti (cronica anonimă din timpul lui Bela al III-lea).
• Pentru a asigura dominaţia maghiară – au fost aduse populaţii de secui, saşi şi cavaleri
teutoni.
• În dialectele sud-dunărene – lipsa totală a elementelor maghiare → influenţa maghiară –
posterioară sec. X. (după dizolvarea românei comune).
• Primele împrumuturi maghiare – sec. XI-XII.
• Împrumuturile – rezultatul contactului direct între populaţii (română şi maghiară), care
ajung să convieţuiască.
• Strat vechi de împrumuturi – care s-au generalizat.
• Împrumuturi strict lexicale şi strict în dacoromână.
• Domenii semantice – viaţa orăşenească/sătească, forme de organizare administrativă sau
comerţ:
- substantive: alean, bardă, bâlci, belşug, bir, chezaş, chin, chip, ferăstrău, fel, gând, gazdă, hoit,
hotar, haită, ham, hotar, labă, lacăt, marfă, meşter, meleag, neam, oraş, răvaş, sălaş, sicriu, seamă, şir,
şoim, tâlhar, uliu, vamă.
- adjective: beteag, gingaş, uriaş, viclean
- verbe: alcătui, altoi, bănui, birui, bizui, cheltui, chibzui, făgădui, îngădui, mistui, mântui, sudui,
tăgădui, tămădui - este posibil ca unele să fi intrat pe filieră slavă.

Modificări semantice:
fedeleş „butoiaş” ← fedeles „capac”; gând ← gond „grijă”; seamă ← szám „număr, sumă”; fel ←
féle – numai în compuse (egyféle, „în acelaşi fel”, efféle „la fel”); marfă ← marha „vită”; mereu ←
mero „absolut”; bănui ← „a regreta”; ademeni ← „a face un dar”; tămădui ← „a se ridica, a
apărea”; ului ← „a exprima, a mărturisi”; viclean ← hitlen „necredincios”; tulai! ← tolvaj
„hoţ”.

Formarea cuvintelor - sufixe: -aş / -eş / -uş – nume de agent: cărăuş, căruţaş, cosaş etc.; -eş:
chipeş, gureş, oacheş etc.; -işag / -şug: furtişag, vicleşug, prieteşug, meşteşug etc.; -ău: lingău,
nătărău ← ne- (< sl.) + tare (< lat. talem) + -ău (< magh.).

Prin traduceri – sec. XVI-XVIII – împrumuturi cu un caracter cărturăresc şi regional: alnic

„viclean”, bărat „prieten”, pârcălab „magistrat, prefect”.

Influenţa germană

• Evul mediu – contact direct cu populaţiile germanice stabilite în Transilvania, Banat şi

Bucovina de N-E.
• Iniţial – un caracter regional.
- Mai multe aspecte – elemente germane - au pătruns din dialecte diferite: Transilvania –
din dialectul săsesc; Banat – dialectul şvăbesc; Bucovina – contact cu austriecii (dominaţie
temporară a Imperiului Austro-Ungar).
- Saşii – semnalaţi în Transilvania – sec. XII – colonizaţi (odată cu secuii şi cavalerii teutoni)
pentru a consolida stăpânirea statului feudal maghiar.
- primii colonişti (originari din V. Germaniei) – zona Sibiului, Bistriţei, Ţara Bârsei; mai târziu
– colonişti germani din Saxonia (→ numele generic saşi).
- Banat – 1716 – parte din Imperiul Habsburgic – sec. XVIII – colonişti şvabi (mulţi dintre ei
originari din Schwaben – V. Bavariei, Alsacia) pentru a apăra graniţele Imperiului.
- Influenţa germană – în epoca modernă – meseriaşi, negustori, industriaşi originari din
Imperiul austriac se stabilesc în Moldova, Muntenia – odată cu mărfurile şi uneltele lor –
termenii corespunzători.
- Influenţa germană – contact cultural, livresc, cu civilizaţia apuseană.

În evaluarea cronologică a împrumuturilor germane – dificultate – delimitarea stratului de

împrumuturi mai vechi, de origine săsească, pătrunse în română înainte de sec. XVIII, de
elementele germane-austriece şi cele germane moderne.
Împrumuturi vechi: buştean, hingher, jet, joagăr, roabă, şanţ, şindrilă, şopron, şură, şold,
ştreang, turn, troacă, ţiglă.
Multe împrumuturi – ulterioare sec. XVIII – elemente ale culturii materiale (comerţ,
meserii, obiecte):
- terminologia tehnico-ştiinţifică: boiler, bormaşină, ghips, rolă, şină, ştecăr, şurub, nichel, plombă
- gastronomie: cartof, chiflă, crenvurşti, griş, glazură, ştrudel, şniţel, şuncă
- ocupaţii: chelner, maistru, ofiţer, maior
- vestimentaţie: stofă, şnur, şorţ
- comerţ: rabat, şfanţ, taler
- activităţi sociale: speculant, chix, loz
- diverse: ştrand, şlagăr, haltă, halbă, rucsac.

Modificări semantice
flec – termen tehnic „petic aplicat pe încălţăminte” → fleac „lucru de mică importanţă”
Depreciere semantică: mişmaş „afacere necinstită” ← Mischmasch „amestec de elemente
eterogene; amestec de băuturi; afacere necinstită”; şmecher ← Schmecker „persoană cu gusturi
rafinate”.

Unele împrumuturi germane – rădăcină de origine latină: gladiolă ← Gladiole, cf. lat.
gladiolus; spital ← Spital, cf. lat. hospitalis; prinţ ← Prinz, cf. lat. princeps; agentură ← Agentur;
corectură ← Korektur; adresant ← Adressant; dictat ← Diktat; export; laborant; repetent; referat;
solvent; unicat etc.
Influenţa germană – se înscrie în procesul de modernizare şi de îmbogăţire masivă a
lexicului românesc (a doua jumătate a sec. XVIII – sec. XIX): pătrunderea de noi cuvinte
latino-romanice. Prin elementele cu origine latină îndepărtată – influenţa germană –
contribuţie la amplul proces de reromanizare a limbii române.

Relatinizarea limbii române / Reromanizare / Occidentalizarea romanică

• Sec. XVIII – profunde mutaţii culturale – o schimbare a mentalului colectiv → consecinţe

în plan lingvistic.
• Perioadă de tranziţie de la epoca veche la cea modernă – 1780-1830/1840
- tendinţă de modernizare şi îmbogăţire a vocabularului – împrumuturi noi, latino-romanice.
• Reromanizare (S. Puşcariu)
• Relatinizare (Al. Rosetti)
• Occidentalizare romanică (Al. Niculescu)
- proces prin care caracterul latin al românei este consolidat prin racordarea culturală şi
lingvistică la (neo)latinitatea occidentală.
- Vocabularul îşi modifică radical structura etimologică – creşterea fondului latin-romanic.
- Context cultural nou – reorientarea către spaţiul occidental.
- Defazare culturală → necesitatea sincronizării prin adoptarea unor noi modele culturale şi
lingvistice.
- Fenomenul – în toate provinciile româneşti, dar cu mici diferenţe:
- Ţara Românească şi Moldova – intră în contact prin intermediul culturii greceşti mai întâi
cu cultura italiană, apoi cu cea franceză (o orientare nu atât propriu-zis latină, cât romanică).
- Transilvania – contactul cu latinitatea occidentală – direct sau prin cultura austro-ungară.

• Înainte de sf. sec. XVIII-sec. XIX – orientarea către romanitate – dependentă de orizontul
cultural al cărturarilor.
• Problema neologismelor latino-romanice – nu o preocupare colectivă, ci o opţiune
individuală.
• Cărturari erudiţi, buni cunoscători de latină, educaţi la Şcolile umaniste occidentale
(stolnicul Cantacuzino, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Radu Greceanu,
Radu Popescu, Dosoftei etc.) – recurg la împrumuturi latino-romanice.
• Predomină împrumuturile din latină (directe sau prin intermediar – grecesc, maghiar) şi, la
distanţă, de cele din italiană.
D. Cantemir: academic, activitate, anatomie, cataractă, oraţie, organ etc.
Dosoftei – cauză, diadâmă, filosof, testament etc.
cronicari – atlas, cardinal, castel, catolic, comisar, comentă, fantastic, republică, tiran, tractat etc.

Probleme de semantică
Sensurile unor termeni latino-romanici de până la 1780 – diferite de cele actuale (sens
etimologic sau o dezvoltare semantică ulterioară): cavalerie „decoraţie”< it.; economie
„gospodărie” < it., ngr.; gheneros „nobil” < lat., ulterior fr.; nervos „puternic, viguros” < lat.,
it., ulterior fr.; stambă „tipar; hârtie tipărită” (pietrificat – expr. a da în stambă „a da la tipar” –
„a dezvălui”) < it. stampa, ngr.

• Sec. XIX – procesul de modernizare şi îmbogăţire a vocabularului prin împrumuturi latino-

romanice – se intensifică.
• La început – nu o orientare programatică – o realitate concretă – tinerii români se întorc de
la studiile din Occident (Franţa) şi aduc cu ei – ca medici, jurişti, tehnicieni, artişti – nu numai
cunoştinţele de specialitate, ci şi terminologia specifică.
• Constrângeri extralingvistice – apar realităţi noi , diverse forme de viaţă culturală → impun
denumiri noi.
• Diversificarea scrisului românesc – noi scrieri beletristice, noi genuri literare - originale sau
traduceri după lucrări occidentale – se vehiculează noţiuni noi.
• Scrieri administrative, ştiinţifice – o nouă terminologie.
→ necesitatea împrumuturilor neologice (culturale).

Pe lângă împrumuturile necesare, se împrumută şi cuvinte care dublează (şi treptat

înlocuiesc) termeni deja existenţi, resimţiţi ca vechi sau uzaţi (elemente slave & slavone, dar,
mai ales, turcisme sau grecisme) → o atitudine conştientă de cultivare a limbii:
veac (< sl.) – secol; ostrov (< sl.) – insulă; pojarnic (< rus.) – pompier; polcovnic (< rus., ucr.) –
colonel; havuz (< tc.) – bazin; giuvaer (< tc.) – bijuterie; olac (< tc.) – curier, mesager; surghiun (< tc.)
– exil; ipochimen (< ngr.) – persoană; diată (< ngr.) – testament; zuliar (< ngr.) – gelos; evghenit (<
ngr.) – nobil.

(a) Împrumuturi directe din latina savantă, pe cale livrescă: absolut, adnota, aproba, biblie,
colocviu, dormitor, fabulă, elibera, insulă, literă, omite, premiu, probă, rege, satisface, tezaur.
În unele cazuri – se creează dublete etimologice – pereche de cuvinte care au acelaşi etimon.
Acelaşi etimon latin poate pătrunde în limbă în perioade diferite ale evoluţiei ei:
- moştenit din latină;
– împrumutat târziu, în procesul de relatinizare a limbii române din secolele XVIII-XIX.
Ex.: femeie – familie < lat. familia; băşică – vezică < lat. vesica; bătrân – veteran < lat. veteranus;
plăcintă – placentă < lat. placenta; făptură – factură < lat. factura; subţire - subtil < lat. subtilis; des –
dens < lat. densus; drept – direct < lat. directus; repede – rapid < lat. rapidus; mărunt – minut < lat.
minutus; chiar – clar < lat. clarus; fereca – fabrica < lat. fabricare; cumpăra – a compara < lat.
comparare; săruta – saluta < lat. salutare; închina – înclina < lat. inclinare.

(b) Împrumuturi dintr-o limbă romanică

1. Împrumuturi din franceză - cea mai puternică dintre influenţele moderne.
Contextul cultural-istoric
- Din 1775 – Ţara Românească - învăţământul – reorganizat după model francez – franceza
– limbă de studiu, alături de neogreacă, latină, slavonă.
- Numeroase traduceri din franceză.
- Relaţiile politice, economice şi mai ales culturale cu Franţa se accentuează.

Ex.: accentua, achita, acredita, ameliora, apel, bacalaureat, balanţă, bază, bronza, calm, compatibil,
condamna, coşmar, cravată, curier, destin, exploata, ipocrit, importanţă, patriot, regreta, repara,
sancţiune, simplu, servietă, suspecta, şansă, utiliza, voiaj etc.

Calcuri (lexicale şi frazeologice) după franceză: deznodământ – după fr. dénouement;

încăpăţânat – după fr. enteté; înainta – după fr. avancer; înfrunta – după fr. affronter; înlocui –
după fr. remplacer; înnăscut – după fr. inné; remuşcare – după fr. remords; apă de toaletă – după
fr. eau de toilette; câmp de bătaie – după fr. champ de bataille; a pierde din vedere – după fr. perdre
de vue; a se da în spectacol – după fr. se donner en spectacle; a face act de prezenţă – după fr. faire
act de présence etc.

2. Împrumuturi din italiană (domeniul artistic şi economic): chitară, duet, flaut, capodoperă,
stagiune, agenţie, campion, valută etc.

3. Împrumuturi cu etimologie multiplă (simultan, din două sau mai multe surse latino-
romanice): familie < lat. familia, it. famiglia, cu unele sensuri după fr. famille; saluta < lat.
salutare, it. salutare; operă < it. opera, fr. opéra; tenor < fr. ténor, it. tenore; abandona < fr.
abandonner, it. abbandonare; bancă < it. banca, fr. banque; febră < lat. febris, it. febbre; explicaţie < fr.
explication, lat. explicatio; curios < lat. curiosus, fr. curieux, it. curioso; necesar < fr. nécessaire, lat.
necessarius, it. necessario etc.

• Occidentalizarea romanică → întărirea unor categorii gramaticale românice:

- revitalizarea infinitivului
- creşterea numărului de verbe de conjugarea a III-a (tipul a cuprinde).

Limba română – limba neolatină

Vocabularul

• Vocabularul fundamental (fondul principal lexical – circulaţia + capacitatea de derivare) –

predominant moştenit din latină.
- elementul latin – 30,29% + 24,68% - creaţii româneşti = 54,97% + elemente împrumutate
din latină şi limbile romanice – 75,60% (M. Sala)
• Diversele influenţe lexicale ulterioare nu au afectat poziţia elementului latin moştenit.
Cuvintele împrumutate → apariţia unor bogate serii sinonimice - indicarea unor diverse
nuanţe semantice.
• Latină → română - s-a păstrat o serie importantă de cuvinte – circa 2000; aproximativ 500 -
în aproape toate limbile romanice (panromanice).
• Circa 100 de cuvinte latine s-au păstrat numai în română → un aspect lexical particular al
românei în context romanic: ajutor, cântec, ceaţă, creştin, a ierta, împărat, întâi, a legăna, lingură,
mărgea, oaie, ospăţ, plăcintă, plimba, putred, urî, vânăt etc. (vezi ILR II, p. 117-118; Al. Rosetti,
Istoria limbii române, p. 173-183).
• Poziţia periferică şi izolată a Daciei → caracterul conservator al limbii române.
• Izolarea geografică şi culturală - un factor de accentuare a specificului latin.
• În Occident - latina - limbă de cult şi de cultură → stricte restricţii normative limbilor
neolatine în formare.
• În spaţiul oriental, limba română s-a putut dezvolta firesc, conform tendinţelor
manifestate în latina târzie; fără presiunile coercitive ale latinei literare, se adaptează
realităţilor extralingvistice şi contactului constructiv cu slava şi slavona, limba de cultură din
acest spaţiu.
• Cuvintele latine păstrate de română fac parte din fondul principal lexical, desemnând
noţiuni şi realităţi esenţiale:
 natură:
- cer şi atmosferă: cer (< caelum), lună (< luna), nea (< nix, -vis), soare (< sol, -is), stea (< stella),
tunet (< tonitus), vânt (< ventus)
- timp: agust (< augustus), an (< annus), iarnă (< hiberna), mai (< maius), noapte (< nox, -ctis),
seară (< sera), timp (< tempus, -oris), zi (< dies)
- pământ: câmp (< campus), lac (< lacus), mare (< mare, -ris), munte (mons, -tis), piatră (<
petra), râpă (< ripa), râu (< rivus), ţară (< terra), vale (< vallis)
- minerale : aur (< aurum), argint (< argentum), fier (< ferrum), cărbune (< carbo, -nis),
marmură (< marmor, -is), tăciune (< *titio, -onis)
- floră:
- plante : floare (< flos, -ris), fân (< fenum), foaie (< folia), grâu (<granum), iarbă (< herba),
iederă (< hedera), in (< linum), linte (< lens, -tis), mei (< milium), paie (< palea), spic (<
spicum), urzică (< urdica)
- copaci şi pomi fructiferi, fructe: arbure (< arbor, -ris), carpen (< carpinus), frasin (<
fraxinus), fruct (< fructus), ghindă (< glanda), ienupăr (< juniperus), lemn (< lignum), măr
(< melus), mesteacăn (< mastichinus), piersică (< persica), pin (< pinus), păr (< pirus), pom (<
pomus), plop (< * ploppus = pop(u)lus), ram (< ramus), salcie (< salix,-icis), soc (< sabucus),
tei (<*tilium), ulm (< ulmus)
-faună:
- animale domestice şi produse animale: asin (< asinus), bou (< bovus), cal (< caballus),
câine (< canem), capră (< capra), coadă (< coda = cauda), coamă (< coma), corn (< cornu), ied (<
haedus), lână (< lana), miere (< mel, -is), miel (< agnellus), oaie (< ovis), ou (< ovum), pană (< pinna),
porc (< porcus), seu (< sebum), taur (< taurus), vacă (< vacca)
- animale sălbatice : (mamifere) cerb (< cervus), arici (< ericium), iepure (< lepus, -oris), lup
(< lupus), urs (< ursus); (păsări): corb (< corvus), mierlă (< merula), pasăre (< passar, -ris), păun
(pavo, -onis), turturea (< turburella) ; (insecte): furnică (< formica), muscă (< musca), păduche (<
peduculus), purice (< pulex, -icis), viespe (< vespa); (altele): peşte (< piscis, -is), şarpe (< serpens,-tis),
vierme (< vermis)
 fiinţele generice: om (< homo), muiere (< mulier, -ris), femeie (< familia)
 relaţiile de familie: fiu (< filius), frate (< frater, -ris), soră (< soror, -ris), socru (< socrus =
socer), ginere (< gener, ri), părinte (< parens, -tis ), noră (< nurus), nepot (< nepos, -tis), soţ (< socius),
mărita (< maritare), însura (< inuxorare) etc.
 părţi ale corpului: cap (< caput, -tis), barbă (< barba), dinte (dens, -tis), ochi (< oculus), ureche
(< auricula), deget (< digitus), limbă (< lingua), mână (< manus), nas (< nasus), palmă (< palma),
piept (< pectus), piele (< pellis, -em), picior (< petiolus), păr (< pilus), pumn (< pugnus), sânge (<
sanguis), unghie (< ungula) etc.
 alimentele de bază : apă (< aqua), cină (< cena), crud (< crudus), lapte (< lac, -tis), must (<
mustum), pâine (< panis), sare (< sal, -is), vin (< vinum)
 obiecte, locuinţă: casă (< casa), curte (*curtis < cohors, -tis), uşă (< *ustia), fereastră (< fenestra),
fântână (< fontana), masă (< mensa), perete (< paries, -tis), poartă (< porta), puţ (< puteus), scaun (<
scamnum)
 îmbrăcăminte, încălţăminte: cămaşă (< camisia), cunună (< corona), curea (< corrigia), faşă (<
fascia), fir (< filum), inel (< anellus), veşmânt (< vestimentum)
 agricultură, păstorit : ara (< arare), arie (< area), cerne (< cernere), culege (< colligere), furcă (<
furca), jug (< jugum), moară (< mola), mulge (< mulgere), nuia (< novella), paie (< palea), păstor (<
pastor), roată (< rota), vie (< vinea)
 transport: căpăstru (< capistrum), descărca (< discarricare), duce (< ducere), muta (< mutare),
purta (< portare), roată (< rota), trage (< *tragere = trahere)
 armata: arc (< arcus), armă (< arma), lupta (< luctare), oaste (< hostis), prăda (< praeda), săgeată
(< sagitta), spată (< pl. spathae)
 acţiuni artizanale: cheie (< clavis), curea (< corrigia), fus (< fusus), iţă (< licia), nod (< nodus),
oală (< olla), par (< palus), sac (< saccus), ţese (< texere), urzi (< ordire), vas (< vasum).
 cultură: carte „scrisoare” (< charta), cânta (< cantare), coardă (< chorda), joc (< jocum), juca (<
jocare), scrie (< scribere), suna (< sonare)
 comerţ : cumpăra (< comparare), măsura (< mensurare), negoţ (< negotium), preţ (< pretium),
vinde (< vendere)
 viaţa socială, politică : domn (< dominus), oaspe (< hospes), jude (< judex), lege (< lex, -gis),
pace (< pax, pacis), şerb (< servus), vecin (< vicinus)
 viaţa spirituală: înger (< angelus), biserică (< basilica), credinţă (< *credentia), zeu (< deus),
Dumnezeu (< Domine Deus), Paşte (< Pascha), păcat (< peccatum), păgân (< paganus), preut (<
presbiterum), suflet (< sufflitus), sânt (< sanctus)
 culori : alb (< albus), negru (< nigrus), verde (< verdis)
 noţiuni abstracte de bază : viaţă (< vivitia), moarte (< mors, -tis), minte (< mens, -tis)
 însuşiri de bază : acru (< acrus), bun (< bonus), cald (< calidus), crud (< crudus), drept (<
directus), dulce (< dulcis), foarte (< fortis), greu (< grevis = gravis), întreg (< integer), lung (< longus),
mărunt (< minutus), moale (< mollis), nou (< novus), plin (< plenus), târziu (< tardivus), tânăr (<
*tenerus = tener), vechi (< veclus = vetulus)
 acţiuni de bază : avea (< habere), ajuta (< adjutare), cădea (< cadere), cere (< quaerere), chema (<
clamare), zice (< dicere), da (< dare), fi (< *fire = fieri), face (< facere), frânge (< frangere), începe (<
incipere), întinde (< intendere), lăsa (< laxare), lua (< levare), lega (< ligare), merge (< mergere), pierde
(< perdere), pune (< ponere), purta (< portare), poate (< potere = posse), rămâne (< remanere), şedea (<
sedere), sta (< stare), tăia (< *taliare), ţine (< tenere), trimite (< tramittere), turna (< tornare), veni (<
venire), vrea (< volere = velle)
 viaţa afectivă: blestema (< blastimare = blasphemare), cuteza (< cottizare), dor (< dolus), ierta (<
libertare), lăuda (< laudare), mira (< mirari), mânie (< mania), plăcea (< placere), râde (< ridere),
săruta (< salutare), teme (< timere)
 activitate intelectuală: afla (< afflare), alege (< allegere), cunoaşte (< connoscere = cognoscere),
înţelege (< intelligere), judeca (< iudicare), semn (< signum), şti (< scire)

Morfologia

• Româna continuă tendinţele generale de evoluţie ale latinei vulgare şi târzii;

(a) trăsături conservatoare – se menţin trăsături ale morfologiei latine, dispărute în celelalte
limbi romanice
→ o evoluţie particulară, mai arhaică, mai conservatoare în aria estică a spaţiului latin.
(b) o serie de inovaţii - o restructurare a unor elemente latine preexistente.
În cadrul flexiunii nominale, pronominale şi verbale - direcţiile generale:
• reorganizarea sistemului categoriilor gramaticale;
• regularizarea formelor paradigmatice;
• extinderea analitismului.

Flexiunea nominală. Elemente specifice de evoluţie (vezi şi discuţiile de la seminarele

corespunzătoare temei)

• Se păstrează cele 3 declinări ale latinei vulgare târzii + supravieţuiri sporadice ale unor
substantive de declinarea a IV-a: manus, -us → vrom. mănu/mânu sg.-pl.; rom. reg. mân(u),
mânuri; nurus, -us → noru-(mea, ta etc.).

• Româna – singura limbă neolatină cu un gen neutru constituit, cu desinenţe şi semantism

specifice, rezultat al unei reorganizări a materialului lingvistic moştenit din latină.
• Formal, se păstrează şi se consolidează desinenţele existente sau nou apărute în latina
târzie:
-a (> -ă > -e) (scamna > scaune), omonimă cu desinenţa de feminin plural;
-ora > -ură > ure > -uri (campora > câmpure > câmpuri); aceasta devine marcă specifică a
neutrului plural;
• Semantic, neutrul îşi consolidează semnificaţia de gen al inanimatelor, înglobând în
primul rând substantive cu această trăsătură semică.

• Latina dunăreană conservă mai bine structura flexionară latină (→ română)

• Româna - mai fidelă faţă de tiparul latin - păstrează, în mod particular în context romanic
- desinenţele de G-D singular pentru substantivele feminine de declinarea I – ae şi a III-a: -i:
unei case, unei flori
• desinenţa de V sg. – e.

Flexiunea verbală. Elemente specifice de evoluţie (vezi şi discuţiile de la seminarele

corespunzătoare temei)

• De la latină la limbile romanice - sistemul flexiunii verbale, mult mai complex decât cel al
flexiunii nominale, a fost mai bine conservat.
• Latina dunăreană → trăsături conservatoare, dar şi inovaţii.
Clase de conjugare
• S-au păstrat cele patru conjugări, menţinându-se distincţia originară dintre conj. a II-a şi a
III-a: I. lăuda ‹ laudare; II. vedea ‹ vidēre; III. merge ‹ mergere; IV. auzi ‹ audire.
• Conjugările mai productive – I, IV
• Inovaţie: apariţia unor subclase flexionare noi, unele de dată latină populară:

• Conjugarea I
- prin intermediul unor împrumuturi din greacă (de tipul baptizare, cottizare) - se creează, încă
din latina populară, o subclasă - sufixul -iz- la indicativ prezent.
Această subclasă → română → devine productivă, extinzându-se:
- alte verbe moştenite din latină (lucra, vâna etc.),
- verbe de alte origini (vizita, crea, telefona etc.).

• Conjugarea IV
– apare subclasa verbelor cu sufixul –sc- la indicativ prezent.
• -sc- în latină – sufix de incoativ (dobândirea unei calităţi) – floresco „înfloresc”, albesco
„albesc”.
• Formele cu sufixul -sc- se extind, pierzându-şi valoarea aspectuală.
• Româna a dezvoltat această subclasă la conj. a IV-a – extinsă la verbe de origini diferite:
pregăti, folosi etc.

Diateza
• Pasivul
- Latină - categoria cea mai neunitară → unificarea mijlocelor de expresie.
- Pasivul avea atât forme sintetice, cât şi forme analitice: vocare → vocor „sunt chemat”;
vocatus sum „am fost chemat”.
• Formele analitice se impun – generalizarea formelor analitice → transformarea auxiliarului
esse în indice modal şi temporal al acestor forme: lat. auditur „este auzit” → auditus est / fuit
etc. → este/a fost auzit.

• Constituirea reflexivului ca diateză independentă.

• În latină – construcţii cu verb la diateza activă precedat de pronume în acuzativ sau,
uneori, în dativ: me moveo, vadunt…se.
• Se extind → constituirea, în perioada romanică, a diatezei reflexive.
• În română, categoria este consolidată, mai ales ca urmare a exercitării influenţei slave.
• După model slav se creează forme reflexive ale unor verbe atestate în latină numai ca active
(vezi supra).

Modurile
a. Modurile personale (indicativul, conjunctivul, imperativul) din latină - conservate.
 Conjunctivul – cele mai multe modificări:
• Uzul anumitor paradigme se reduce.
• Se accentuează concurenţa cu indicativul şi imperativul.
• Încă din latina populară se specializează ca mod al subordonării.
• Extinderea interferenţelor cu indicativul determină specializarea anumitor conjuncţii ca
mărci modale: quia – pentru aria occidentală → fr., it., sp. que; si – pentru aria orientală →
rom. să: fr. Je veux que tu saches / it. voglio que tu sappia / Quiero que sepas - Vreau să ştii.
 După sec. al V-lea - tendinţă de specializare a anumitor forme analitice sau sintetice
(pentru latina dunăreană) pentru a exprima valorile de condiţional-optativ (exprimate în
latina clasică prin forme temporale ale conjunctivului ) → apar forme specifice de expresie şi
un nou mod – condiţional-optativ.

 Imperativul
• Româna – conservă formele de prezent + formele de imperativ prohibitiv (non +
infinitiv) apărute în latina populară: Non dormire ! – Nu dormi!
+ formele etimologice pentru verbele neregulate:
dicere → dic! → zi! ; negativ: non dicere! → nu zice
ducere → duc! → du!; negativ: non ducere! → nu duce!
facere → fac! → fă!; negativ: non facere! → nu face!

2. Moduri nepersonale
– simplificarea masivă a sistemului; se păstrează (în toate limbile romanice) doar
- infinitivul (prezent activ),
- gerunziul (forma de Abl.),
- participiul (perfect pasiv).
- Supinul este pierdut (nu există în dialectele sud-dunărene – valorile de supin sunt preluate
de infinitiv); refăcut de dacoromână (cel mai probabil, o origine participială) - o inovaţie
posterioară epocii române comune.
• Particularitate a românei – extinderea conjunctivului în locul infinitivului, în succesiunea
de două verbe (atribuită, în general, influenţei greceşti): fr. je veux écrire, it. voglio scrivere,
rom. vreau să scriu.
- Inovaţie prezentă în limbi balcanice, dar şi în dialectele italiene sudice (unde greaca a fost
folosită în cursul evului mediu).
• Româna – diferenţiază infinitivul scurt (verbal) de cel lung (nominal).
• Scurtarea infinitivului – după sec. X, dar curent în sec. XIII - atribuită unei influenţe sud-
slave (vezi supra).

Timpul
Timpurile indicativului
- Româna moşteneşte formele de prezent, imperfect şi perfect indicativ (→ pf. simplu în română).
+ forma de mai mult ca perfect, pers. III pl. – cantaverant → cântară; cântaseră
-ră este detaşată și extinsă ca desinenţă generală, suplimentară, a pluralului.

- Prezenţa unor forme temporale perifrastice:

Perfectul indicativului
Perfectul sintetic latin – ajunge să exprime valoarea temporală de anterioritate (faţă de
momentul vorbirii): scribere – scripsi.
→ apariţia perfectului analitic – pentru indicarea semnificaţiei terminative (acţiune
încheiată): prezentul verbului habere + participiul perfect:
habeo scriptam epistulam „am scrisă scrisoarea” → „am scris scrisoarea”.
• Construcţiile se extind progresiv după sec. al V-lea şi se vor gramaticaliza în faza romanică
→ perfectul compus romanic;
• Folosirea formelor sintetice (perfectul simplu) se va restrânge treptat.
Mai mult ca perfectul
- latina dunăreană - mai conservatoare:
- mai mult ca perfectul indicativ din română este în continuare timp sintetic – continuă forma
latină de mai mult ca perfect conjunctiv: cantaverat ← cantavisset > cântase.
• În româna veche sunt atestate, totodată, şi forme analitice de mai mult ca perfect:
- imperfectul vb. a avea + participiu (ca în Occidentul romanic): avea agonisit „agonisise” – forme
rare în sec. XVI; mai bine reprezentate – forme analitice: pf. comp. al auxiliarului a fi +
participiu: am fost avut – „avusesem”.

Viitor
- Limbile romanice nu au conservat formele sintetice de viitor I din latină.
- În diverse arii se impun progresiv, încă din latina târzie, construcţii analitice cu diferite
verbe modale; gramaticalizarea acestora - proces lent şi îndelungat.
- În română – velle (pop. volere) + infinitiv: volo cantare → voi cânta.
- Considerată o trăsătură balcanică a limbii române (construcţia apare şi în dialectul tosc al
albanezei, bulgară, sârbă, neogreacă) (vezi supra). Dar, construcţia - atestată în latina
populară cu valoarea de viitor - se foloseşte şi în alte idiomuri romanice (vechea retoromană,
unele dialecte italiene şi franco-provensală).

Timpurile conjunctivului
 Latina dunăreană a continuat formal şi semantic prezentul, formele de pers. III sg. şi pl.
– celelalte forme de persoană sunt transferate din paradigma indicativului.
lat. canto › cânt → să cânt;
Lat. cantas › cânţi → să cânţi;
lat. cantat › cântă
lat. cantet (conjunctiv) › să cânte.

 Mai mult ca perfectul conjunctiv (-isse-) – formele au trecut în paradigma indicativului

(cantavisset > cântase); în română – timp sintetic [caracter conservator] (vezi supra).

• Perfectul conjunctivului (confundat cu viitorul anterior) → forme sintetice de condiţional,

atestate în româna veche, aromână şi istroromână – de dată română comună.
canta(v)eri(m)/ canta(v)ero , canta(v)eri(s), canta(v)eri(t) etc. →
(eu) cântaru „aş cânta”, (tu) cântari, (el) cântare, (noi) cântarem, (voi) cântaret, (ei) cântare
sec. XVI: lucrare 3 sg. „ar lucra”; ascultari 2 sg. „ai asculta”, ascultare 3 pl. „ar asculta”,
ascultaret 2 pl. „aţi asculta”.
• Condiţionalul analitic – posterior perioadei românei comune.

Bibliografie generală

1. Istorii ale limbii / Lucrări de referinţă

Densusianu, Ov., 1961, Istoria limbii române, 2 vol., Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Dimitrescu, Florica (coord.), 1978, Istoria limbii române, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Gheţie, Ion (coord.), 1997, Istoria limbii române literare: epoca veche (1532-1780), Bucureşti, Editura Academiei.
Istoria limbii române, 1965/1969, Bucureşti, Editura Academiei, 2 vol. [ILR]
Ivănescu, G., 1980, Istoria limbii române, Iaşi, Junimea.
Puşcariu, Sextil, 1940, Limba română, I  Privire generală, Bucureşti.
Rosetti, Al., 1986, Istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (ediţie definitivă).
Sala, Marius, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord.), Istoria limbii române, I, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic
Gold, 2018.

2. Lucrări diverse

Banniard, Michel, 1997, Du latin aux langues romanes, Paris, Nathan.

Bourciez, Edouard, 1930, Éléments de linguistique romane, Paris, Klincksieck.
Brâncuş, Gr., 2004, Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
Brâncuş, Gr., 1983, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Brâncuş, Gr., 2007/2008/2013, Studii de istorie a limbii române, vol. I-III, Bucureşti, Editura Academiei.
Brâncuş, Gr., 1991, Istoria cuvintelor, Bucureşti, Editura Coresi.
Coşeriu, Eugen, 1997, Sincronie, diacronie şi istorie. Probleme ale schimbării lingvistice, Bucureşti, Editura
Enciclopedică.
Coteanu, Ion, 1969, Morfologia numelui în protoromână, Bucureşti, Editura Academiei.
Coteanu, Ion, Marius Sala, 1987, Etimologia şi limba română, Bucureşti, Editura Academiei.
Cvasnîi Cătănescu, Maria, 1996, Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, Editura Humanitas.
Diaconescu, Paula, 1970, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, Editura Academiei.
Dimitrescu, Florica, 1973, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Fischer, I., 1985, Latina dunăreană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Frâncu, Constantin, 1999, Geneza limbii române şi etnogeneza românilor, Iaşi, Casa Editorială Demiurg.
Gáldi, L., 1939, Les mots d’origine néo-grecques en roumain à l’époque des Phanariotes, Budapesta.
Gheţie, Ion, Gh. Chivu (coord.), 2000, Contribuţii la studiul limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780),
Cluj-Napoca, Clusium.
Graur, Al., 1963, Etimologii româneşti, Bucureşti, Editura Academiei.
Graur, Al., 1975, Alte etimologii româneşti, Bucureşti, Editura Academiei.
Herman, J., 1990, Du latin aux langues romanes. Études de linguistique romane, Tübingen, Niemeyer.
Hristea, Theodor, 1968, Probleme de etimologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Mihăescu, H., 1966, Influenţa greacă asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, Editura Academiei.
Mihăescu, H., 1978, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti/Paris, Editura Academiei/Les Belles Letres.
Mihăescu, H., 1993, La romanité dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti, Editura Academiei.
Mihăilă, Gheorghe, 1960, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, Editura Academiei.
Niculescu, Al., 1965/1978/1999, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 1-2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică; 3. Noi contribuţii, Cluj-Napoca, Clusium.
Niculescu, Al., 2007, L’altra latinità. Storia linguistica del romeno tra Oriente e Occidente, Verona, Fiorini.
Oltean, Ioana A., 2007, Dacia. Landscape, colonisation and romanisation, London-New York, Routledge.
Puşcariu, Sextil, 1937, Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, Monitorul oficial.
Puşcariu, Sextil, 1974, Cercetări şi studii, Bucureşti, Editura Minerva.
Sala, Marius, 2009, Cuvintele, mesageri ai istoriei, Bucureşti, Editura Meronia.
Sala, Marius, 1970, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei.
Sala, Marius, 1998, De la latină la română, Bucureşti, Univers Enciclopedic (sau o altă ediţie).
Sala, Marius, 1999, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic.
Sala, Marius, 2005, Aventurile unor cuvinte româneşti, Bucureşti, Univers Enciclopedic.
Sala, Marius, 2010, 101 de cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Bucureşti, Humanitas.
Saramandu, Nicolae, 2004, Romanitatea orientală, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Stati, Sorin, 1964, Cuvinte româneşti (O poveste a vorbelor), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
Stoicescu, N., 1980, Continuitatea românilor. Privire istoriografică, istoricul problemei, dovezile continuităţii, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Pedagogică.
Suciu, Emil, 2009/2010, Influenţa turcă asupra limbii române, 2 vol., Bucureşti, Editura Academiei.
Suciu, Emil, 2011, 101 cuvinte de origine turcă, Bucureşti, Editura Humanitas.
Şăineanu, Lazăr, 1900, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, 2 vol., Bucureşti, Editura Librăriei Socecu.

3. Dicţionare

Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1913 ş.u. (DA)

Dicţionarul limbii române (serie nouă), Bucureşti, Editura Academiei, 1965 ş.u. (DLR)
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998 [sau altă ediţie mai nouă]
(DEX)
Candrea, I.A., Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-Putea), Bucureşti, Editura
Paralela 45, 2003 (CDDE).
Sala, Marius, Andrei Avram (coord.) / Giurgea, Ion, Cristian Moroianu (coord.), Dicţionarul etimologic al limbii
române, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (A-B), 2012; vol. II (litera C, partea 1, Ca-Cizmă), 2015 / vol. II
(litera C, partea a 2-a, Clac-Cyborg), 2018 (DELR).
Ciorănescu, Al., Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O, 2001 (CDER)
Tiktin, H., Rumänisch-Deutsches Wőrterbuch, Bucureşti, Staatsdruckerei, vol. I-III, 1903, 1911, 1924 (TDRG1);
Wiesbaden, Otto Harrassowitz, vol. I-III, 1986, 1988, 1989 (TDRG2); Cluj-Napoca, Clusium, vol. I-III, 2000-2005
(TDRG3).
Papahagi, Tache, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, Editura Academiei, 2013 [1963].
Puşcariu, Sextil, Etymologisches Worterbuch der rumanischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berucksichtigung aller
romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905 (PEW).
Scriban, August, Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939.
Mihăilă, Gh., Dicţionarul limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea – începutul secolului al XVI-lea), Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1974 (DLRV).
Bolocan, Gh. (redactor responsabil), Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 1374-1600,
Bucureşti, Editura Academiei, 1981 (DERS).
Costinescu, Mariana, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicționarul limbii române literare vechi 1640-1780.
Termeni regionali, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987 (DLRLV).
Chivu, Gheorghe, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba
română veche (1421-1760), București, Editura Științifică, 1992 (DÎLR).
Halichias, Ana-Cristina, Glosar de termeni româneşti din documentele latino-române. Secolele al XIII-lea – al XVI-lea,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010.
Guţu, Gheorghe, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
Ernout, Alfred, Antoine Meillet, Dictionnaire d’étymologie de la langue latine. Histoire des mots, Paris, 1959.
Meyer-Lübke, W., Romanisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1935 (REW).
Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997 (ediţia I)/ Bucureşti, Editura Nemira, 2001 (ediţia a
II-a), 2005 (ediţia a III-a) (DSL).

Locul limbii române între limbile romanice

Avram, Mioara, „Clasificarea limbii române (în cadrul limbilor romanice)”, în M. Sala (coord.), Enciclopedia limbii
române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001, p. 99-100.
Coşeriu, Eugen, „Limba română. Caracterizare genealogică şi areală”; „Limba română. Caracterizare tipologică.
Limba română şi tipul lingvistic romanic”, în Fonetică şi dialectologie, XX-XXI, 2001-2002; în Eugeniu
Coşeriu, Limba română – limbă romanică, editor N. Saramandu, Bucureşti, Editura Academiei, 2005, p.69-110.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, „’Paradoxurile’ limbii române”, în M.-L. Dumitru Oancea (ed.), Inventrix et erudita
magistra. Studia in honorem Anae-Cristinae Halichias, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2017,
pp.207-214.
Niculescu, Al., Individualitatea limbii române între limbile romanice, 1-2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică; 3. Noi contribuţii, Cluj-Napoca, Clusium, 1965/1978/1999.
Niculescu, Al., L’altra latinità. Storia linguistica del romeno tra Oriente e Occidente, Verona, Fiorini, 2007.
Puşcariu, Sextil, „Locul limbii române între limbile romanice” (discurs de recepţie la Academia Română),
Bucureşti, Cartea Românească, 1920; în Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, Editura Minerva, 1974,
p. 133-169.
Puşcariu, Sextil, „Rumänisch und Romanisch”, în Archiv fur der neueren Sprachen, 1933, vol. 164, 3-4, p. 209-223;
varianta în limba română [„Românesc şi romanic”] în Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti,
Editura Minerva, 1974, p. 348-359.
Sala, Marius, „La place du roumain parmi les langues romanes”, în Revue roumaine de linguistique, IX, nr. 6, 1964,
p. 603-614.