Unitatea de învățare IV

ELEMENTE DE FONETICĂ ISTORICĂ

1. Ce este o schimbare fonetică.

2. Principalele schimbări fonetice (legi fonetice și modificări fonetice) care se produc în
evoluția de la latină la română.
3. Modificări în sistemul vocalic.
4. Modificări în sistemul consonantic.

1. Ce este o schimbare fonetică

În gramatica istorică se vorbește despre schimbările fonetice care determină

apariția/dispariția sau modificarea unor sunete.
Ce legătură au schimbările fonetice cu gramatica istorică? Dispariția/modificarea sunetelor
finale a dus la restructurarea sistemului cazual al latinei populare, iar de aici și al limbii române aflate
în faza de formare.
De ex., declinarea I în latina clasică arăta așa: N. lingua, G. linguae, D. linguae, Ac. linguam,
Abl. lingua,V. lingua. Imaginați-vă ce se întâmplă odată cu căderea lui m final… Corect, dispare
diferența între cazul Ac. și cazul Nominativ. Această modificare a dus la perturbarea declinărilor
substantivelor. Același lucru se întâmplă și la verbe, unde dispariția sunetelor finale duce la
imposibilitatea de a marca persoana, numărul, diateza. Deci limba latină populară și limba română,
mai ales, au fost nevoite să caute alte mijloace pentru a exprima categoriile gramaticale. În felul acesta,
limba română își schimbă tipul morfologic față de latina clasică. Adică, dacă latina clasică era o limbă
sintetică (așa cum este astăzi limba rusă, de exemplu), limba română este o limbă de tip sintetico-
analitic. Și această schimbare este una foarte importantă pentru evoluția unei limbi!
Definiția recunoscută pentru schimbarea fonetică: orice modificare a unui sunet sau a unui grup
de sunete care se produce într-un anumit anturaj fonetic (sub influența sunetelor alăturate).
În cazul schimbărilor fonetice care se produc cu regularitate (un anumit sunet într-un anumit
anturaj se modifică întotdeauna în același fel), în mod tradițional se vorbește despre legi fonetice.
Noțiunea de lege fonetică a fost introdusă în sec. XIX de școala lingvistică a neogramaticienilor.
Aceștia au constatat că „dacă un sunet X se transformă într-un sunet diferit X’ într-un cuvânt, aceeași
schimbare are loc în toate cuvintele în care există sunetul X, sau în toate cuvintele în care sunetul X
este într-un anumit context fonetic.” De exemplu, sunetul a urmat în latina populară de sunetele n/m
devine în limba română în toate cuvintele â (manus devine mână, lana > lână, canem > câine, panem
> pâine).
Schimbările fonetice care au dus la formarea limbii române s-au produs în sec. II–VIII și se
consideră că s-au încheiat către momentul venirii slavilor pe teritoriile romanizate (deoarece
majoritatea cuvintelor slave nu atestă legi fonetice acolo unde le atestă cuvintele latinești).

Atenție: în gramatica istorică pentru a se arăta evoluția unui cuvânt de la latină/slavă la română
se folosește acest semn:

>
De exemplu: lat. lana > ro. lână, lat. canem > ro. câine, lat. panem > ro. pâine
 2. Principalele schimbări fonetice care s-au produs în faza de formare a limbii române

Următoarele schimbări fonetice (legi fonetice și modificări fonetice) trebuie foarte bine
memorizate, pentru că le vom aplica pe texte:

a. SINCOPA este dispariţia unei vocale, de regulă neaccentuată în mijlocul cuvântului.Poate

dispărea și o consoană și un grup consoană+vocală.
ex. lat. dominus > domn, lat. calidus > cald, lat. cantabam>cântam

b. AFEREZA este dispariţia unui sunet de la iniţiala cuvântului.

ex. lat. fossatum > fsat > sat, lat agnellus > miel

c. APOCOPA este dispariţia unui sunet sau grup de sunete de la finala cuvântului. Este una dintre cele
mai răspândite legi fonetice.
1
Ex. lupum > lup, agnellus > miel

d. PROTEZA este adaosul unui sunet la iniţiala cuvântului

ex. romanus > aromân

e. EPENTEZA este apariţia unui sunet (de obicei a unei consoane) în interiorul cuvântului (de regulă,
între două consoane greu de pronunţat împreună).
Ex. slavus > sclav

f. METATEZA este schimbarea locului sunetelor (şi al silabelor) într-un cuvânt.

Ex. paludem > padulem > pădure

g. ASIMILAREA constă în aceea că un sunet se modifică identificându-se cu alt sunet care-l

influenţează.
Ex. lat. fenestra > fereastră prin asimilarea lui n cu r următor (n…r > r…r),
lat. corona > cunună (r…n > n…n),

h. DISIMILAREA este fenomenul opus asimilării, adică priveşte schimbarea unui sunet care se
repetă în acelaşi cuvânt.
Ex. lat. vicinus >vecin (cu disimilarea i…i > e…i).

i) ROTACIZAREA este schimbarea unui sunet din latină (de multe ori un l) în r.
ex. mola > moară, salem > sare

k) VETACISM este schimbarea unui sunet (de obicei b) în v.

ex. habere > avere

l) BETACISM este transformarea unui sunet (de obicei v) în b.

ex. veteranus > bătrân

m) NAZALIZARE închiderea unei vocale urmate de sunetele n sau m. A din latină devine â sau ă în
română, o devine u, e devine i/â.
ex. lana > lână, pontem > punte, neminem > nimeni

1
Atunci când analizăm evoluția de la latină la română, de regulă, apelăm nu la forma substantivului din dicționar, dar la
forma de acuzativ. De exemplu, pentru a afla originea cuvântului românesc soare vor folosi cuvântul latinesc sol la cazul
acuzativ solem, altfel nu vom putea urmări evoluția lui.
n) în poziție neaccentuată sau finală vocalele din latina populară SE ÎNCHID. A din latină devine â
sau ă în română, o devine u, e devine i/â.
ex. tardivus>târziu, acia > aţă
o) REDUCEREA CONSOANELOR GEMINATE (care se dublează):
ec. callem > cale, caballus > cal

p) I scurt din cuvintele latinești devine e

lĭgnum > lemn

r) DIFTONGARE este procesul de transformare a unei vocale în diftong:

porta > poartă, mola > moară, sera > seară
Uneori în limba română veche sunetele s-au diftongat, dar ulterior, în româna modernă, s-au
monoftongat: feta > feată > fată

s) MONOFTONGARE este transformarea unui diftong din latină în vocală.

auricula > oricla > ureche

ș) în evoluția de la latină la română s-au modificat constant următoarele grupuri consonantice

(MODIFICĂRI NECONDIȚIONATE):
gl > > ghi, cl > chi, ct > pt
glandem > ghindă, clavem > cheie, lactem > lapte

t) IOTACIZARE este transformarea unui sunet în i. Aceasta se întâmplă atunci când o consoană este
urmată de un e sau i.
ex. cuneum > cui

ț) AFRICATIZARE/PALATALIZARE este transformarea lui t în ț, c în č, g în ğ, d în z, s în ș. De

obicei, se produce atunci când t, c, g, d sunt urmate în latine de e, i sau de e/i iar după asta mai este și
o/u.
ex. tibi > ție, vitelus > vițel, rogationem > rugăciune, deorsum > gios > jos, dies > zi, tristi > trişti
 3. Modificări în sistemul vocalic

Modificările în sistemul vocalic au început încă în latina vulgară, de aceea au afectat toate
limbile romanice. Schimbările la nivelul foneticii şi fonologiei limbii latine târzii pot explica şi unele
fapte dialectale din româna actuală.
În sec. II începe procesul de monoftongare a diftongilor: ae>e; oe>e; au>o
(repausare>răposa). Transformarea vocalelor lungi în vocale pronunţate închis şi a vocalelor scurte în
vocale pronunţate deschis este înregistrat în sec. III–IV. Ulterior dispare şi opoziţia de timbru: i
deschis se confundă cu e închis (piscem>pesce>peşte).
O trăsătură caracteristică sistemului vocalic românesc este evoluţia calitativă a vocalelor:
trecerea dintr-o serie vocalică în alta: a>e (clavis>cheie); e>a (erricius>arici), a>o
(fames>*fomes>foame) şi deplasările în interiorul seriei vocalice: e>i (mene>mine), o>u
(pontem>punte), u>o (umoriti>omorî, autumna>*atomnă>toamnă).
Deşi către sec. XVI e accentuat în poziţie nazală trecuse la i, textele mai înregistrează notaţia cu
e (denainte, pren, credenţa), pe care Al. Rosetti o explică prin resimţirea cuvintelor cu den şi pren
drept compuse, iar de aici grafia prin analogie este răspândită şi asupra altor cuvinte. De reţinut că
grafiile din sec. XVI nu întotdeauna notează realitatea fonetică (mânt/mănt/mentu; mânzul/menzul). Al.
Rosetti crede însă că formele rindul, singe, sint redau un fapt fonetic, confirmat de răspândirea actuală
în graiurile bănăţene.
Unele tendinţe în evoluţia vocalelor sunt explicabile prin influenţe străine, în special prin slavă:
e>ie (clavis>cheie; est>ieste).
Vocalele nou-apărute ă şi â provin nu doar din cuvinte de origine latină (vena>vână,
ventus>vânt, secala>secară), dar şi din cele de origine slavă (sventu>sfânt, krongu>crâng,
kopyto>copită), care se supun aceluiaşi tratament ca şi cuvintele moştenite (a+m,n>î; e+m,n>î).
Pentru vocala ă există opinii că ar proveni din substrat (Al. Philippide) sau ar fi un fenomen comun
limbilor balcanice (S. Puşcariu).
Transformarea lui a accentuat şi a iniţial neaccentuat în poziţie nazală este considerată printre
cele mai vechi legi fonetice ale limbii române, care se consideră încheiată către sec. VII. Referitor la
sursele noilor vocale, se va ţine cont că ele pot proveni, practic, din orice vocală latinească în funcţie
de contextul fonetic, de aceea este importantă descrierea acestuia (Ex.: labială, labiodentală + a > ă:
peccatum>păcat, video>văd). Diferenţierea pronunţării ă–â se produce abia în sec. XVI, când pentru
acestea se folosesc diferite semne grafice în scriere.
La analiza evoluţiei vocalelor în poziţie nazală, se va ţine cont că fenomenul este datat pentru
cuvinte diferite cu perioade diferite. Astfel, a accentuat + n/m + consoană (blandus, canto, campus)
este anteromânesc, iar a accentuat + n + vocală (romanus, fontana) este mai nou, atingând şi cuvintele
împrumutate în sec. V–VII (gr. Spanos>spân, sl. Stana>stână).
O altă modificare substanţială apărută în sistemul vocalic al limbii române comune este apariţia
diftongilor ea şi oa, care, potrivit lui I. Coteanu [12, p. 78], provin din e, respectiv o, atras de a/e din
silaba următoare (ligat>lega>leagă; decem>dzece>dzeace; poarta>poartă). Trecerea treptată ea>e se
produce începând cu sec. XVI, când textele înregistrează utilizarea lor alternativă în situaţia ea ... e > e
... e (leage/lege; peceate/pecete, meale/mele). Monoftongarea ea>a (feată>fată) se atestă pentru prima
dată în glose din sec. XIII; diftongul oa + ua>o (doauă>doauo>doo), iar au şi eu se menţin numai în
poziţie finală (aveau).
În textele sec. XVI apar şi variaţii în scrierea lui u etimologic final (mers/mersu; aur/auru), dar
în următoarele secole notarea acestuia rămâne doar o tradiţie grafică (nu mai este atestată în Divanul
lui D. Cantemir).
 4. Modificări în sistemul consonantic

Așa cum ați învățat la cursul de fonetică a limbii române contemporane, criteriile de clasificare
a consoanelor în fonetica limbii române sunt:
(1) după modul de articulare (oclusive, semioclusive, fricative (constrictive), sonante lichide
(laterale şi vibrante) şi oclusive nazale) şi
(2) după locul de articulare al organelor fonatorii (bilabiale, labiodentale, dentale, prepalatale,
palatale, velare şi laringale).
Consonantismul românesc este rezultatul unor modificări fonetice produse în sistemul
consonantic al latinei vulgare. Evoluţia consoanelor de la latină la română a fost, în mare parte,
condiţionată de vecinătăţile consoanei în cuvânt. Aflată în poziţie tare (la început de cuvânt), consoana,
de regulă, se menţine. Excepţie fac l (leporem>iepure), f (fossatum>sat). În poziţie medială, de regulă,
dispar consoanele b, v, iar consoanele geminate se reduc (cirecellus>cercel). În poziţie finală
consoanele se apocopează încă în latina vulgară (inscripţiile atestă apocopa î.Hr.), cu excepţia lui s
care dispare pe teren românesc (s se menţine în alte limbi romanice unde influenţa şcolii şi a limbii
greceşti erau mai puternice). În trecerea spre limbile romanice h a amuţit, iar ulterior a reapărut în
română odată cu cuvintele de alte origini, menţinându-se datorită opoziţiei pe care o creează cu c.
Sistemul consonantic românesc se caracterizează prin formarea unor sunete noi (č, ğ, k′, g′, h,
j, z, ş, ţ). Dar dacă unele încep să apară chiar în latina târzie (č, ţ), altele (h, ğ, j, z) se conturează sub
influenţa limbilor cu care româna a intrat în contact – slava, turca, greaca ş.a.
În grupurile de consoane sunetele fie se reduc (maxilla>măsea), fie îşi schimbă locul şi gradul
de articulare, se vocalizează (pugnum>pumn; fabrum>faur). Majoritatea grupurilor au cunoscut
evoluţii pe întreg teritoriul Romaniei (rom. ct>pt, it. ct>tt, fr. ct>it), pentru unele considerându-se
important rolul substratului. Grupul cl′ este atestat în Moldova până în sec. XV (Urecle).
În româna preliterară şi literară veche (în special, în Moldova) capătă răspândire sunetul dz, pe
care Al. Rosetti îl consideră etimologic în cuvintele de origine traco-dacă (mândz, budză).
Redistribuirea consoanelor l şi r are drept consecinţă fenomenul rotacismului lui l intervocalic
(mola>moară), fenomen încheiat în perioada românei comune.
Pentru datarea modificărilor fonetice se iau în calcul transformările înregistrate în aromână
(desprinsă din trunchiul românei comune în sec. X) şi contactul cu slavii (sec. VII–VIII; cuvintele de
origine slavă nefiind supuse, în majoritatea cazurilor, legilor fonetice).