FENOMENELE STILISTICE

Fenomenele stilistice de natură sintactică sunt mult mai numeroase decât cele care aparțin
foneticii și morfologiei. Lucru se explică ușor. Când vorbesc, oamenii recurg obișnuit la grupuri de
cuvinte, nu la cuvinte izolate. Sintaxa, în general, joacă un rol foarte mare în vorbire, indiferent dacă
aceasta are caracter afectiv sau intelectual.

Vorbirea umană constă din sintagme și trebuie considerate totdeauna sub acest aspect, oricare
ar fi natura fenomenelor cercetate aparte. În special nu trebuie uitat ca ea alcătuiește о uni rate
desavarsita, pe care numai rutina gramaticala ji necesitățile practice ale studiului о descompun în
elementele constitutive.О clasificare a materialului se impune totuși. În primul rând, sunt  fenomene
sintactice a căror valoare stilistică rezultă din nerespectarea normelor privitoare la construcția frazei
(schimbarea topicii, elipsa, etc.). Seamănă , apparent, mai mult decât toate celelalte , cu faptele
studiate în mod obișnuit la sintaxă. Mai ales pe ele se întemeiază lingviștii care numesc stilistică
sintaxa afectiva.

Vin apoi fenomenele la baza cărora se află о imagine (în sens larg), indiferent de orice
element pur gramatical, regulat sau regulat. Acestea sunt mult mai numeroase și joacă în limba
vorbită un rol asemanator cu al figurilor de stil din limbajul poetic, căci satisfac nevoile de ordin
afectiv și dau vorbirii plasticitate, culoare, adică expresivitate. Ele pot fi numite cu PHILIPPIDE,
Principii, idiotisme sau, mai puțin propriu, zicatori (ori zicale): formule fixe, create oarecum о dată
pentru totdeauna, care se transmit prin traditie și se păstrează neschimbate, atât ca aspect formal, cât
și ca însemnare. O denumire însă mai potrivită ar fi cea de izolare.

CAPITOLUL I

TOPICA

§ 1. Spre deosebire de alte idiomuri romanice, in special de franceza, limba română uzează de о mare
libertate în ce privește ordinea cuvintelor, și aceasta, grație, mai ales, împrejurării că formele
gramaticale se deosebesc, în general, foarte clar unele de altele. Cu toate acestea, anumite norme are
și topica românească, mai ales în limba vorbită, care li se conformeaza cu destulă rigoare. Acest fapt,
combinat cu libertatea relativ mare a construcției, permite, într-o măsură variația menită să
deosebească vorbirea intelectuală de cea afectiva.

,• În termen general, putem afirma că ordinea cuvintelor se supune unei singure reguli: elementul
cunoscut este urmat de cel necunoscut, așadar determinantul preceda determinantul (sau
determinativul). Astfel atributul sta după substantiv, subiectul și complementul după verb. Subiectul
și predicatul sunt independente unul de altul, dar raportul dintre ele seamănă cu acela dintre
determinat și determinant, în sensul că subiectul este elementul cunoscut, predicatul elementul
necunoscut, și de aceea unul se pune înaintea celuilalt. Ex. Vremea frumoasa predis pune pe от la
veselie.

Această topica pare a asculta de cea mai strictă logică și totuși n-u găsim în orice limbă.

Ordinea «cunoscut necunoscut» se verifică și în domeniul morfologiei: diversele mijloace formale al

căror rost este sa individualizeze noțiunile, să concretizeze raporturile etc. stau dupa cuvântul la care
se atașează. Tot се-am spus pâna aici se referă la topica obiectivă. Cea subiectivă, caracterizandu-se,
în principiu totdeauna, prin inversarea membrelor frazei: elementul nou, necunoscut, ocupă locul
prim. Așadar predicatul precedă subiectul, atributul se așează înaintea substantivului etc.Stilistic,
lucru se explica ușor. în anumite momente, elementul nou ne poate impresiona cu atîta putere, încît
simțim nevoia să-l supunem  pe el întîi. Situația amintește foarte bine de ceea ce am constatat la
accent, unde am văzut că, din cauza emoției, se ivește un accent nou, mai forțe, pe partea inițială a
cuvântului: insistent asupra începutului acestuia merge paralel cu insistență asupra elementului
sintactic nou, manifestată prin așezarea lui în primul loc al sintagmei și, drept urmare, printr-o
accentuare mai puternică.

§ 2. Avem, înainte de toate, construcțiile interogative și exclamative. Întrebarea și exclamația

reprezintă procedee stilistice prin ele însele: când întrebăm, suntem stăpâniți de curiozitate,
nerăbdare etc., când exclamă, ne aratam mirarea, temere etc. În ambele cazuri. start sufletești
afective, și, prin urmare. topica diferită de cea obiectivă. Propoziția enunțiativă Tata a venit se
schimba în A venit tata?, respectiv A venit tata!: pe subiectul vorbitor îl interesează acțiunea nu
autorul ei, care-i este cunoscut, și de aceea pune predicatul înainte. Această ordine există din capul
locului la întrebări și exclamații, așa încât să gramaticalizat.Totuși valoarea stilistică persistă, grație
pe de о parte atitudinii subiective a celui ce vorbește , iar pe de alta, a abaterii de la ordinea
obișnuită. Intervine apoi și intonația, deosebită de la о construcție la alta, care face cu neputință orice
confuzie a lor, deosebită însă și față de a propoziției enunțiative. Acest ultim detaliu ne ajută să
distingem ușor enunțarea de interogare și exclama pe, când, cum se întîmpla adesea, topica nu se
schimba: Tata a venit alături de Tata a venit? si Tata a venit ! Inversiunea se produce și la.
construcțiile interogative și exclamative indirecte: Doresc să știu (te întreb etc.), dacă a venit tata;
Ce bine ar fi sa vina .

Discuția de pînă aici s-a mărginit la poziția subiectului  și a predicatului unul fata de altul în
propozitia enunciativa (= ’obiectiv a1) de о parte, din propozițiile interogative și exclamative (=
’subiective*) de alta. Deosebirile de la una la celelalte, deși însemnate, nu sunt izbitoare, deci
concludente din punct de vedere stilistic. Aceasta, pentru că putem stărui asupra uneia dintre cele
doua parti ale propoziției din motive pur intelectuale, ceea ce insemneaza că topica variază chiar la
construcțiile enunțiative și apoi, exclamația și întrebarea au о intonatie specială, care, în principiu,
ajunge, ea singura, să le deosebească de simpla enuntare, fără că schimbarea ordinii cuvintelor sa fie
numaidecit necesara, cu toate ca, de obicei, aceasta schimbare se produce, cel puțin la constructiile
interogative și exclamative directe. lată câteva exemple de topica obiectivă în propozitia enunciativa:
Pus-a el băieții în rânduiala, cum nu mai văzusem până atunci; cumpara-ne el vară, din 'banii sai,
cofe de zmeura și fel defel de puricale, de ne da sa mâncam... ; Face ea sarmale, face plachie, face
[1] [2]

alivenci, face pasca cu smantana si cu oua și fel defel de bucate (Creanga) . În primul citat se vede
[3]

lesne ca avem a face cu о influența a constructiilor exclamative, și aceasta, drept urmare a faptului ca
pasajul întreg este exclamative (v. nota 1): о data a început cu predicatul (bun mai era...) trebuia sa
continue la fel, câtă vreme atitudinea a povestitorului rămâne aceeași. Dealtfel Pus-a el băieții... este
ea însăși о fraza exclamativa, căreia îi lipsește numai intonația speciala, dovada continuarea cum nu
mai vazusem..., propozitie consecutiva ca sens: A pus baietii asa de bine în rânduiala, / încât (=
cum) nu mai văzusem..

§ 3.Situația se prezintă mai favorabil pentru punctul de vedere pur stilistic la atribut. În vorbirea
obiectivă locul acestui membru al propoziţiei este după substantiv, căci avem a face cu simplu atribut
determinativ, menit să exprime constatarea unei însușiri oarecum obişnuite, care aparţine în mod
logic, natural, unui obiect. Cand însuşirea ne impresionează puternic, punand in joc partea afectivă a
sufletului nostru, simțim nevoia, aşa cum am văzut la predicat, s-o renunțăm înaintea obiectului care
o posedă. În a asemenea cazuri se vorbeşte de atribute calificative. Să se compare vreme frumoasă şi
frumoasă vreme, casă mare şi mare casă, vin bun şi bun vin, cline rău şi rău cline etc. Dacă am vrea
să redăm în scris toate deosebirile dintre cele două formule, ar trebui, la cea stilistică, să punem un
accent pe adjectiv, eventual sã-i dublăm» vocală accentuată, și totodată să prevedem Întreaga
sintagma cu semnul exclamarii În vorbirea populară şi familiară, nu orice atribut adjectival poate sta
Înaintea substantivului. Pentru ca inversiunea să fie posibilă, se cere o însușire aptă de a impresiona
sensibilitatea noastră. 

Unele adjective au valori semantice diferite, după cum stau înaintea sau în urma
substantivului: nenorocit om şi om nenorocit, săracă țară şi fără săracă etc. În prima ipoteză, sensul
este figurat, se referă, adică, la poziţia morală a obiectului, în a doua, avem a face cu înțelesul
propriu ('om lovit de nenorociri', 'țară lipsită de bogății'). Altfel spus, adjectivul pus înaintea
substantivului arată o însușire accidentală, trecătoare, pe care subiectul vorbitor o simte şi o prezintă,
deci, ca o apreciere personală, de naturá afectivă, pe cînd adjectivul precedat de substantiv exprima o
stare permanentă, valabilă, în mod obiectiv, pentru oricine ³. Să se compare şi marele) om (politic, de
stat, de litere) - om mare (de statură); cunoscutul pictor pictorul cunoscut; (o) nouă carte carte nouă
etc.

Câteodată însemnarea afectivă predomină în aşa măsură, grație şi întrebuințării free vente a
adjectivului cu substantivul după el, încât inversiunea a devenit obligatorie, fără că valoarea stilistică
să sufere. Este cazul lui biet, care nu poate sta decât înaintea substantivului, şi aceasta, din cauză că a
rămas numai cu sensul figurat, 'moral: un biet om în semnează 'un om care îți inspiră milă (indiferent
de motive). Omonimia cu beat (la feminin), invocată de E. GAMILLSCHEG, Die Sprachgeographie,
Bielefeld-Leipzig 1929, p. 38, n-are nici un amestec aici, între altele, fiindcă ea nu există decît, cel
mult, în finu turile de sud-vest ale teritoriului lingvistic dacoromânesc, unde labialele nu se
palatalizează". O situaţie asemănătoare ne întâmpină la pustiu, în formula oarecum fixă, pustii locuri
(ducă-se pe pustii locuri), deosebită ca înţeles de locuri pustii.

CAPITOLUL II 

FRAZA

1. Între limba vorbită şi cea scrisă sunt deosebiri profunde in ce priveşte construcţia franței.
Så ne amintim, foarte pe scurt, aşa-zisele reguli, stabilite de gramatici. Pentru a avea o frază, este
nevoie de cel putin o propoziție principală. Celelalte pot fi principale sau secundare. În prima
ipoteză, ele se leagă prin raportul de coordonare, in a doua, prin cel de subordonare. Acesta din urma
poate exista și între propozitii secundare, întocmai cum un atribut sau un complement, de pildă,
determină nu numai pe subiect, respectiv pe predicat, ci și orice alt substantiv sau verb, care
funcționează ca parte secundară a propozitiei. Subordonare însemnează ce spune numele: 'supunere",
adică dependență și un membru al propoziției sau al frazei poate atarna de alt membru, care se afla el
Însuși in subordine faţă de un al treilea. Fraza Mă duc la librarie sa cumpăr romanul pe care mi l-a
recomandat un bun cunoscător al literaturii noastre are o propoziție principală şi două secundare,
dintre care prima e subordonată celei principale, iar a doua, secundare dinaintea ei. Propozițiile
secundare pot fi şi coordonate între ele: Mà duc la librărie să cumpăr cărți şi să discut literatura cu
prietenul. Raporturile dintre membrele frazei sînt identice cu raporturile dintre membrele unei
propozitii dezvoltate. Aşa se explica identitatea denumirilor: propozitii atributive, obiective,
circumstanțele, cu toate speciile existente la părţile corespunzătoare ale propoziției (obiective directe
şi indirecte, circumstantiale de timp, mod, cauza etc.). Sînt şi propoziții consacrată, subiective.
Numai cele predicative lipsesc, din terminologia con rata, nu şi de e fapt, căci propoziția principală
în jurul căreia se grupează toate celelalte (și fără de care fraza însăşi n-ar fi posibila) funcţionează
predicat al întregii construcții, adică joacă rolul predicatului dintr-o propoziţie izolată: după cum,
formal vorbind, nu putem avea propoziție färá predicat, tot aşa este cu neputinţă existența unei fraze
fără propoziţie produs, Acest tip de fraza este caracteristic pentru limba scrisă a oamenilor de cultură,
in mare parte, nu numai al inteligenței, ci, adesea, şi al fel, fiindcă cunoaştem 'regulile genului şi
avem modele pe care le imităm. O frază a, şi voinței: scriu într-un bogată, construită simetric, a fost
şi, probabil, va fi totdeauna idealul unui scriitor, indiferent de domeniul pe care-l cultivă. Aceasta
Însemnează o relativă lipsă de libertate şi spontaneitate, in grade variabile după gen şi temperament,
deci o îndepărtare de la vorbirea obişnuită, care, chiar in cazul oamenilor foarte culti, se supune într-
o slabă măsură, şi numai cind nu intervin stări sufleteşti afective, normelor arhitectonice ale frazei
scrise. Cat despre limba pe care o vorbesc marea majoritate a membrilor colectivității lingvistice, ea
se bucură, și in această privință, de cea mai deplină libertate. Lipsa de cultură li face să ignoreze până
şi noțiunea de construire' a frazei, iar deprinderea de a asculta, fără nici o res trictie, de toate
impulsurile ființei lor psihice și fizice mărețe in proporții, s-ar zice de permise, 'dezordinea sintactice

2. O primă caracteristică a vorbirii familiare şi, cu deosebire, a celei populare este fraza
paratactica: propozitii principale juxtapuse, legate obișnuit prin și, eventual prin alte conjuncții
coordonatoare (dar, inza, lar), sau prin adverbe temporale ca apoi (sub forma 'neaccentuata pai),
atunci etc., care şi-au pierdut, de fapt, Intelesul adverbial propriu-zis, pentru a se transforma in
adevărate conjunctii. Dealtfel nici nu putem vorbi de legatura sintactică în asemenea cazuri căci
propozitiile sînt oarecum izolate, independente una de alta, in sensul ca fiecare constituie o enunţare
deplină, care n-are numaidecât nevoie de o continuare logică. Particulele puse între ele sunt mai mult
cuvinte de umplutură, menite să facă trecerea de la una la alta, fără să se simtă pauza care exista in
conștiința subiectului vorbitor, şi ar exista chiar pentru partener, dacă acele particule ar lipsi. Că link
turarea pauzei este numai aparentă rezultă clar din intonatie: la sfarsitul fiecărei propoziții

tonul coboară, exact ca atunci cind terminam efectiv o frază. Prezența lui şi devine, În astfel
de condiții, aproape obligatorie. De aceea apare el extraordinar de des, nu numai in interiorul 'frazei,
ci şi la începutul ei. Deprinderea de a lega asa-zicand propozițiile ou acest instrument gramatical (in
lipsa altuia, mai exact, În lipsa altui mijloc de a Înjgheba o construcție cu adevărat sintactică) face ca
vorbirea, adică povestirea Însăși, să Înceapă adesea cu

Se Înțelege că fraza familiară conţine şi propoziții subordonate. Dar numărul lor se reduce, de
obicei, la una singură. Afară de asta, constatăm o mare sărăcie În ce privește natura şi, deci, aspectul
(- construcţia) lor. Obişnuit Intalnim propoziţii obiective, cauzale, finale şi atributive. Tendința de a
lega toate propozițiile principale printr-o conjunctie unică se manifestă şi aici, evident, nu in aceleaşi
proporţii, fiindcă nici situația nu este identică. 

La fel cu fraza vorbirii familiare şi populare se prezintă, din punctul de vedere al construcției,
şi propozitia ei: aceeaşi simplitate, aceeaşi sobrietate, aproape sărăcie, a mijloacelor de expresie.
Impresionează, Înainte de toate, raritatea atributelor adjectivale, că rora li se preferă cele
substantivale şi posesive, apoi putinatatea şi lipsa de variație a complementelor circumstanţiale,

CAPITOLUL III REPETITIA

Cand o noțiune oarecare ne impresionează puternic, simţim nevoia să insistăm asupra ei.
Lingvistic, insistenta se manifestă, cum am văzut, În diverse chipuri: accentuam cuvantul altfel decât
de obicei, li lungim sunetele, îl aşezăm la începutul frazei etc. Un mijloc foarte uzitat este şi repetare
a lui, care, de regulă, se combină cu unul ori altul dintre cele pomenite. Spunand de două, eventual
de mai multe ori, numele noţiunii, ni se pare că i-am mărit cantitatea, intensitatea etc. Este ca un fel
de acumulare sau concentrare semantică, un adaos la ceea ce există deja şi nu satisface pe deplin
necesitățile noastre afective.
 Se poate repeta orice cuvânt. Singura condiție este cea arătată: noţiunea exprimată de el să
pună în mişcare afectul subiectului vorbitor. De asemenea se repetă sintagme întregi, chiar propoziții
adevărate. Avem repetitii totale, adică propriu-zise, când elementul lingvistic respectiv este spus de
două sau mai multe ori in acelaşi fel, fără nici o modificare formală, după cum avem repetiții pe care
le-am putea numi respectiv par tiale şi semantice: a doua oară cuvantul sau sintagma apare sub alt
aspect morfologic ori este pur şi simplu inlocuit printr-un sinonim. Cauza şi efectul sînt identice in
toate aceste cazuri. De aceea se cuvine să le discutăm împreună. Le grupez după natura gramaticală a
cuvântului repetat.

41. Substantivul, Formula cea mai răspândită pare a fi repetarea strictă: Cand l-am Luat la
rost, a început să schimbe feje fețe; Zilnic vad rânduri rânduri de soldați trecând spre front etc.
Valoarea ei semantică seamănă cu a unui superlativ de canti tate: feje fete, randuri randuri
însemnează '(foarte) multe fete", "(foarte) multe randuri', cu o deosebire, de expresivitate, În
favoarea repetiției. Aceasta, când substantivul stă la plural, de unde urmează că sensul 'superlativ
vine, in parte, şi de la forma pluralului. Singularul arată numai insistentă: Doamne! Doamne 13, de
ce ne părăseşti?; Tinere tinere 1, ține minte vorbele mele/ etc. Subiectul vorbitor « se teme » că
partenerul nu-l ascultă cu toată atenţia, şi atunci li spune de doua ori. Repetarea nu se face totdeauna
prin simplă juxtapunere. De pildă: Nu ştim ce să facem, e frig e frig: Frig şi frig poate primi un al
doilea și, la început: și frig și frig (de nu mai poți), cu o modificare a intonaţiei (substantivul se
accentuează puternic şi in fel in ambele poziții, pe cind la frig și frigare i accent Înalt prima dată şi
altul jos a doua oară). De asemenea se mai spune frig şi lar frig, cu ideea de repetitie Întărită, grație
lui fără, sinonim cu iarăși 'din nou.

Pretutindeni până aici substantivul își păstrează neschimbatá forma. Avem şi cazuri în care el
se repetă sub un aspect morfologic deosebit. Foarte frecvent, din cauza marii lui expresivități, este
tipul nomin. sing. urmat de genit. plur.: boul boilor; derbedeul der bedellor: minunea minunilor;
grozávia grozd villor etc. Adevărate formule superlative. click astfel de substantive au valoare
adjectivală, vreau să spun calificativă. trimit, în multe privințe, la un pui de ger şi o mamă de bătaie,
pe care le-am studiat in capitolul «Diminutive». Chiar raportul de filiație se face simțit, in bună parte,
şi aici: genitivul arată, în boul boilor, nu posesiunea, cum pare la prima vedere, ci, mai degrabă,
originea, descendentă. Individul calificat astfel este prezentat ca o căpetenie "boilor', un adevărat
prototip, o chintesență a noțiunii (-însușirii) respective. Formula se pretează şi la uzură ironice:
deşteptul deștepților (despre un prost); savantul savanților (despre un ignorant) etc..

Cu această construcţie poate fi pusă alături deşteptul tatel, deştept, unde apare şi un genitiv
(de la alt cuvint însă) şi repetiție propriu-zisă. În ce priveşte sensul, asemănarea este mare, întrucât şi
de astă dată avem un soi de superlativ (datorită noţiunii, aceeaşi sau foarte înrudită). Punctul de
plecare sintactic trebuie să fi fost băiatul tatel (cf. şi fatul meu), cu un genitiv de posesie, cum pare a
arăta și o contaminare de felul lui băiatul tatei cel deştept. Dacă suntem stãpiniți de dragoste,
simpatie etc., putem recurge la forma diminutivalá a substantivului: doctoraşul mamei, doctoraş.
Expresivitatea unei asemenea formule nu izvorăşte însă, ca la cele precedente, din repetiție, şi
aceasta, fiindcă avem un substantiv pur, lipsit de orice nuanţă calificativă.

Diminutivul (deoarece am pomenit de el) apare şi în alte condiţii, mai apropiate de ale
fenomenului care ne preocupă. BUCK, op. cit., p. 69 notează pe ger gerulet, färä citat. Eu însumi am
găsit (AL, 29 aug. 1937, p. 14) acest exemplu: Este cetioare, ostaşii cântau. Amândouă au aspect
popular, la fel cu puiul mamei, puisor, de pildă, căruia îi lipseşte însă forţa expresivă, din cauză că
repetiția constituie un element pur formal, aş zice de ritm (Întocmai ca la frunza, frunzulita; codrule,
codruțule şi alte fragmente de versuri populare; dealtfel puiul mamei puisor pare a fi începutul sau
refrenul unui cintec de leagan). Expresivitatea vine şi, dacă nu mai ales, de la diminutiv.

CAPITOLUL IV ELIPSA

Nevoia de expresivitate se satisface şi prin procedeul opus celui studiat in capitolul precedent.
Insistenja asupra notiunilor importante se manifestá nu numai prin repetarea lor, ci şi prin eliminarea
tuturor celor care nu ne interesează, fiindcă, din punct de vedere afectiv, sunt ca şi inexistente, cel
putin in momentul cind vorbim. Faptul poate părea sur prinzător pentru limbajul obiectiv, pur
intelectual sau 'rațional (ca produs exclusiv al rațiunii): cum să se ajungă la rezultate identice,
utilizând mijloace formale diametral opuse? În cazul repetitiei obținem o intensificare semantică prin
acumulare de cuvinte: Intrebuin tind de dorul, eventual de mai multe ori, acelaşi cuvânt, facem să-i
«crească» Înțelesul, căci li adăugăm, de fiecare dată, o cantitate nouă. De aceea ar trebui să vorbim
nu de Întărirea sensului, ci de "înmulțirea' sau 'sporirea' lui. La elipsă, înlăturăm toate cuvintele de
prisos, aşa că întreaga sau aproape întreaga noastră forța de expresie se aplică asupra noțiunii care ne
emotioneaza». În modul acesta înțelesul se întăreşte prin concentrarea atenției: atat subiectul
vorbitor, cât şi ascultătorul nu «simt» decit numele acelei noțiuni unice, pe care o percep mai
puternic şi mai adanc, grație tocmai izolárii ei de celelalte.

Situația seamănă, psihologic vorbind, cu ceea ce am constatat la topică. Acolo efectul cerea
să punem cuvintele neimportante in locul al doilea, aici el cere și nu le mai punem deloc. Deosebirea
este, in fond, numai de grad, adică de apreciere (subiectivă) a importan tei». Elipsa presupune că tot
ce lásăm la o parte n-are absolut nici o Însemnătate pentru spusele noastre, atât in sine, cât şi, mai
ales, in comparație cu noţiunile exprimate. La inversiune, disproporția dintre elementul sintactic
principal şi cel secundar nu-i așa de mare, încât să ducă la înlăturarea definitivă a acestuia (ne
mulțumim cu înlăturarea lui din poziția privilegiată pe care i-o acordă norma gramaticală). Asta
dovedeşte că în cazul clip sei afectul lucrează cu o forţă mai mare. Altminteri nu se înțelege
predominarea unei noţiuni asupra altora până la totală suprimare a acestora.

De construcții eliptice vorbesc şi gramaticii, căci fenomenul nu este necunoscut vorbirii

obiective. Din cauza aceasta se pot ivi neînțelegeri şi confuzii, mai cu seamă că nu orice eliminare de
cuvinte trebuie considerată drept elipsă. Astfel, ca să dau un exemplu, in limba noastră subiectul, sub
forma pronumelui personal, lipseşte regulat, fiindcă desinențe verbale indică suficient de clar care
persoană este autorul acțiunii. Într-un asemenea caz nu poate fi vorba de elipsă. Singurul membru al
propoziţiei absolut necesar pentru existența ei este predicatul. În consecinţă, numai absenţa lui
constituie o elipsă propriu-zisă. Tot aşa Într-o frază nu poate lipsi propoziția principală. Urmează,
deci, că frază eliptică va fi numai aceea care n-are o asemenea propozitie. Aceste norme sunt valabile
pentru vorbirea intelectuală.