MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

Lucru Individual
La Gramatica Istorică
și Istoria Limbii Române

A elaborat: Cebotari Daniela

Studenta grupei RoEn191ȘE

Chișinău 2021
Curpins:

1.Introducere. Descriere istorico-literară....................................................................................4

2.Fenomene fonetice, gramaticale și

lexicale..............................................................................5

3.Concluzii.................................................................................................................................8

2
Fragmentul analizat:
1. Iară după cuvintele aceastea, să făcu cuvântul lui Dumnezeu cătră Avram în videaniia nopții,
zicând: „Nu te teame, Avrame, eu-ți ajutorescu, plata ta multă va fi foarte”.

2. Și zise Avram: „Stăpâne, Doamne, ce vei da mie? Eu pier fără feciori, iară feciorul Mahse, al
slujnicei meale, acesta, Damascos Eliezer”

3. Și zise Avram: „De vreame ce mie nu mi-ai dat sămânță, iară poslușnicul mieu mă va moșteni”.

4. Și îndată glasul Domnului să făcu cătră dânsul, zicând: „Nu te va moșteni acesta, ci cela ce va ieși
dentru tine, acela te va moșteni”.

5.Și-l scoase pre dânsul afară și-i zise lui: „Caută dară în ceriu și numără stealele, de vei putea
număra pre eale!” Și zise: „Așa va fi semenția ta”.

6. Și crezu Avram pre Dumnezeu și i să socoti lui întru direptate.

7. Și zise cătră dânsul: „Eu, Dumnezău, care te-am scos den țara haldeilor ca să-ți dau pământul
acesta ca să-l moștenești!”

8. Și zise: „Stăpânitoare Doamne, dupre ce voiu cunoaște că voiu moșteni pre acesta?”

9. Și zise lui: „Ia mie juncă tretină și capră tretină, și berbeace tretin, și turturea, și porumbu”,

10. Și le luo lui toate aceastea, și le împărți pren mijloc, și le puse aceastea cu fața una cătră alta,
iară păsările nu le împărți.

(Biblia de la București, 1688, Facerea,15, 1-10)

3
 1. Introducere. Descriere istorico-literară.

Literatura religioasă a secolului al XVII-lea şi din prima jumătate a secolului al

XVIII-lea a avut un rol deosebit de important în afirmarea limbii române literare. Tipăriturile
religioase, prin larga lor difuzare, au impus o anumită formă a limbii române literare.

Una dintre cele mai importante scrieri religioase din secolul al XVII-lea a fost Biblia
de la Bucureşti 1688, operă care marchează un progres remarcabil în dezvoltarea limbii
române literare şi care a contribuit la introducerea limbii române în biserică. Biblia e, după
observaţia lui N. Cartojan opera care “încununează activitatea religioasă din epoca lui Şerban
Cantacuzino şi inaugurează domnia lui Brâncoveanu”. Această carte reprezintă prima tipărire
a Bibliei în versiune integrală. Versiunea iniţială a traducerii se datoreşte lui Nicolae Milescu.
Ajunsă în Ţara Românească, această traducere a fost revizuită de către câţiva cărturari .

Traducătorii Bibliei de la Bucureşti au folosit unele traduceri parţiale realizate

începând cu secolul al XVI-lea, reproducând, uneori, pasaje întregi din aceste traduceri. Prin
acest lucru se stabileşte o continuitate a limbii române în această perioadă. Prin Biblia de la
Bucureşti se pune în circulaţie o limbă literară ce reprezintă o sinteză a eforturilor tuturor
cărturarilor români de până atunci şi se deschide calea pe care se va dezvolta limba română
literară de mai târziu. Mai puţin unitară sub raport fonetic şi sintactic, limba Bibliei de la
Bucureşti prezintă, în schimb, o mai mare unitate în ceea ce priveşte morfologia. În domeniul
foneticii pot fi observate numeroase arhaisme, multe din ele populare, ca şi un mare număr de
alternanţe fonetice, care dovedesc lipsa unor norme fonetice stabile şi unitare în limba
română literară a epocii, mai ales în Ţara Românească.

Nicolae Iorga observa că Biblia de la Bucureşti este “cel dintâi document sigur de
limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor” şi că “este o operă de unitate naţională,
am putea chiar spune că este cea dintâi operă de unitate naţională în acel domeniu de unde
pleacă pe urmă toate celelalte”.

Traducătorii Bibliei din 1688 s-au străduit să utilizeze o limbă cât mai unitară, bazată
pe fonetismul graiului muntean, chiar dacă eforturile lor nu au fost întotdeauna coordonate.

Prin calităţile sale, prin amploarea textului şi prin circulaţia mare pe care a avut-o,
Biblia de la Bucureşti reprezintă triumful deplin al limbii române literare în biserică,
contribuind la impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare.

4
Biblia lui Şerban Cantacuzino este sinteza tuturor sforţărilor îndeplinite de cărturarii români
în cele mai vitrege împrejurări, timp de trei veacuri, în toate Ţările Româneşti, pentru a
înveşmînta cuvîntul Domnului în haina limbii naţionale. Din confruntarea tuturor textelor
anterioare cu originalul grecesc, ei au îndreptat erorile de sens şi au ales cuvintele care,
înţelese în toate ţinuturile româneşti, aveau mai multă rezonanţă în suflete şi care în acelaşi
timp exprimau cu mai multă exactitate noţiunea originalului grecesc.

2.Fenomene fonetice, gramaticale și lexicale.

Mai puţin unitară sub raport fonetic şi sintactic, limba Bibliei de la Bucureşti prezintă,
în schimb, o remarcabilă unitate a ceea ce priveşte morfologia.

În fonetică distingem numeroase arhaisme, dintre care multe sunt populare, precum şi
un număr considerabil de alternanţe fonetice, care ne dovedesc lipsa unor norme fonetice
stabile şi unitare în limba română literară a epocii, cel puţin în Ţara Românească.

Arhaisme (unele dintre ele ar putea fi simple grafii arhaice):

1. menţinerea lui -iu în sufixul –toriu : sprejenitoriu, judecătoriu

2. forme cu e în cazuri ca: denlăuntru, denafară
3. cazuri mai rare: pronumele eale: lacuiaşte
4. frecvenţa deosebită a lui –u după grupuri de doua consoane şi prezenţa lui sporadică
după o consoană sau după un i: un pumnu, de un cot de lungu.
Exemplele de scriere fară –u sunt destul de frecvente: de un cot şi jumâtate de nal, cu unt-
de-lemn

5. alte caturi: să rădice cîndu-l rădică pre el, voi răsipi.

Fonetisme populare mai noi:

1. închiderea lui e la ă după r, ş: zăvoarăle-păharăle

2. reducerea diftongului ea la a, după j ,ş ,ţ: să slujască, să şază, să înşală.
La intervale diferite, adesea pe aceeaşi pagină, fonetusmele mai vechi alternează cu
cele noi, populare sau regionale

1. e (vechi şi literar) –i (nou, popular):neputrede-neputride.

2. e (vechi şi literar)-ă(nou, popular):lănţuşă împletite-lănţuşele de aur-cele doao lănţuşă
etc
3. alte particularităţi fonetice (fonetismul nou alternează cu cel tradiţional): un drahmu
pe capu-pre el; dopre-preste-au pus peste cele doao paveze umerele cei de peste umăr.

5
 În legătură cu structura morfologică nu sunt multe fenomene de semnalat. În domeniul
flexiunii verbale se observă particularităţii arhaice mai numeroase decât în flexiunea
nominală. Întâlnim astfel:

1. la substantive, forme vechi de plural:izbânde, izbândelor, ceriuri.

2. articularea pronumelui relative care: împăratul carele era zălog la Roma;
3. forma de articol adjectival cei (astazi celei): Finees…au luat făgăduinta preoţiei cei
vecnice;
4. sporadic, forma veche a numeralului ordinal, pentru masculine neutre, alternănd cu
formele mai noi, predominante: al doilea…, al treilea…, al patrulea;
5. imperfectul indicative al verbelor de conjugarea a IV-a în –iam,-iai,-ia etc.: il
omorâia, să poreclia etc.;
6. persoana 3 plural a imperfectului indicativ terminată în –a (nu în –au, ca în limba
literă actuala): întra lăcuia;
7. auxiliarul au la persoana a 3 a singular a perfectului compus indicativ: au făcut, au
porîncit;
8. forme arhaice de perfect simplu, indicativ: ziş, puş
9. auxiliaru mai vechi are, la persoana a 3 a aingular şi plural a prezentului şi perfectului
optativ, alternând u forma mai nouă ar: mi-ar fi ajutat, are fi lăcuit.
În ceea ce priveşte sintaxa, menţionăm următoarele particularităţi:

1. acordul articolului posesiv în număr şi gen: den, douaosprăzece nume ale lor, celor
aleşi ai miei;
2. construcţia cu complementul drept în acuzativ alternând cu construcţia mai veche: „şi
o ferecă pre ea cu aur curat; şi făcu drugii de lemne neputride, şi ferec pre eale cu aur”.
3. construcţia cu complementul în dativ şi reluat prin pronume, alternând cu construcţia
mai veche: şi-au făcu lui grătariu:
4. lipsa morfemului pre la acuzativul pronumelui relativ care(le): ... ca praful carele
aruncă vântul de pre faţa pământului:
5. prepoziţia veche prejur+ acuzativul: cel prejur gură.
Spre deosebire de traducerile religioase din secolul anterior, construcşia frazei Bibliei de
la Bucureşti este, în general, mult mai firească: Împlutu-ne-am dimineaţa de mila ta
d(oa)mne, şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele noastre.

Se întâlnesc însă destule construcţii sintactice neobişnuite. Subliniem în special numărul

mare de cazuri în care regimul verbal al originalului, reprodus de traducători, nu corespunde
cu regimul verbal românesc; dezacorduri în gen, datorită diferenţelor de gen între română pe

6
de o parte, şi greacă sau slavonă, pe de altă parte; construcţii prepoziţionale traduse greşit, din
cauza diferenţelor de polisemie între prepoziţiile originalului şi prepoziţiile limbii române;
fraze redate într-o topică neobişnuită în limba română şi chiar construcţii confuze al căror
sens adesea nu poate fi sesizat de un cititor neavertizat.

În ceea ce priveşte vocabularul, comparând Biblia lui Şerban Cantacuzino cu traducerile

româneşti similare, efectuate anterior, remarcăm faptul că numărul termenilor bisericeşti de
origine slavă este faorte redus. Apar, în schimb, numeroase elemente populare care conferă
un caracter popular expunerii. Noţiunile noi petru cititorii români sunt redate după originalul
grecesc, prin multe grecisme, unele încă neadaptate la structura morfologică a limbii române.

Slavonismele: capişti s. f. pl. „temple păgâne”, clic, „ strigăt”

Se folosesc derivate pe teren românesc din elemente slave mai vechi: înpistrele s. f. pl.
„ţesătură în culori variate”.

După modelul slav, cuvântul limbă apare, ca şi în textele din secolul al XVI-lea, cu sensul
de „popor păgân”.

Pentru neologismele din greacă: „ şi ţesu într-însul ţesătură după piatră în patru rânduri:
rînd de pietri- sardion, şi topazion şi smaragd- un rând...”

Din cele douăsprezece cuvinte greceşti: care denumesc pietre preţioase numai două sunt
adaptate morfologic la limba română. Celelalte au fost împrumutate cu terminaţia
caracteristică grecească.

Introducerea unor asemenea grecisme în limba română e justificată astfel de Şerban

Canacuzino în predoslovia sa:

„ şi măcar că la unele cuvinte sa fie fost foarte cu nevoie talmacitorilor pentru strimtarea
limbii romanesti, iară încăţi având pildă pretălmăcitorii latinilor şi slovenilor, precum aceia,
aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”

Traducătorii n-au lăsat însă numai cuvinte greceşti în textul românesc, ci şi construcţii
sintactice adesea cu totil străine de structura limbii române.

Elemente de alte origini şi relativ mai noi sunt puţine. De exemplu, unele turcisme:
năstrapă, „cană”, pili, „elefanţi”.

Iată acum cuvinte sau elemente frazeologice pe care le considerăm populare în limba
epocii: adânca „a se adânci, a deveni mai profund”

7
 Comparând numeroasde pasaje ale Bibliei de la Bucureşti cu pasajele corespunzătoare din
Paliia de la Orăştie din Noul Testament al lui Simeon Ştefan şi din Biblia de la Blaj, Ioan
Bălan demonstrează că în Biblia de la Bucureşti apar numeroase cuvinte sau construcţii
traduse greşit. Aceste inadvertenţe de traducere sunt destul de numeroase, deşi e vădită
tendinţa de exprimare într-o limbă cât mai accesibilă cititorilor sau ascultătorilor.

3.Concluzii

N. Iorga are însă dreptate când afirmă că Biblia de la Bucureşti este „cel dintâi document
sigur de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor”, sau când susţine, în altă parte,
că „Biblia de la 1688 este o operă de unitate naţionala, am putea chiar spune că este cea dintâi
operă de unitate naţională din acel domeniu moral de unde pleacă pe urmă toate celelalte”.

Traucerea integrală a Bibliei în româneşte, în forma tipărită la Bucureşti, reprezintă, deci,

ăn literatura religioasă românească, precum şi în istoria culturii româneţti, un moment
important. Dacă traducătorii sau străduit ă dea o limbă cât mai unitară, bazată pe fonetismul
graiului multean, nu e mai puţin adevărat că strădaniile lor n-au fost câtuşi de puţin
coordonate. De aici numeroase alternanţe fonetice, numeroase slavonisme, grecisme,
turcisme, frecvente inconsecvenţe, unele fraze traduse confuz, deşi textul inteligibil este
totuşi predominant.

Valoarea Bibliei de la Bucureşi, sub raportul limbii literare, este deci foarte inegală. Cu
toate acestea, prin calităţile sale, prin amploarea textului, prin circulaţia mare pe care a avut-o
cartea pe întegul teritoriu de limbă românească, Biblia de la Bucureşti a contribuit la
impunerea graiului muntenesc ca baza a limbii literare. Datorită răspândirii acestei lucrări, -
apărută la un secol după tipăriturile lui Coresi, - se consolidează trăsăturile munteneşti ale
limbii române literare.