Raportul de coordonare

Raportul de coordonare din propoziţie este un raport sintactic de egalitate între

două sau multe părţi de propoziţie care nu depind formal una de alta şi stau pe acelaşi
plan sintactic.
Esenţa coordonării: În raport de coordonare se află cuvintele ce denumesc noţiuni
particulare, de specie diferită, care se includ în aceeaşi noţiune de gen 54.
Părţile de propoziţie care se găsesc pe acelaşi plan sintactic de egalitate cu altele,
fără a se subordona acestora, fără a depinde de ele, sînt părţi de propoziţie coordonate:
- subiecte (Ion, Vasile şi Vlad sînt prieteni); - NP (Florile sînt frumoase, gingaşe,
superbe); - complemente (Am citit poveşti, romane, poezii) etc.
Fraza compusă prin coordonare este fraza alcătuită din două sau mai multe
propoziţii relativ independente. Or raportul de coordonare este o relaţie sintactică de
egalitate între două sau mai multe propoziţii care nu depind formal una de alta, stau pe
acelaşi plan sintactic şi sînt interdependente ca înţeles, datorită legăturii pe care o fac
vorbitorii între acţiunile sau stările verbelor-predicate din structura lor. Toate gîndurile ce
se conţin în propoziţiile frazei sînt sudate semantic, redînd un tablou integru. Separarea
propoziţiilor coordonate duce la destrămarea integrităţii sintactice: El vine, se înalţă, în
cercuri line zboară / Şi repede ca gîndul la cuibu-i se coboară. Deşi sub aspect formal,
între propoziţiile acestei fraze s-ar putea pune puncte, ele nu pot fi analizate separat,
întrucît aceasta ar duce la destrămarea tabloului imaginii poetice concepută ca un tot integru.
Raportul de coordonare se realizează prin două mijloace fundamentale:
juxtapunerea (parataxa, asindetul), bazată pe intonaţie specifică, de enumerare, cu ridicări
şi coborîri de ton, care revin cu regularitate şi care sînt marcate în scris cu ajutorul virgulei,
şi joncţiunea marcată cu ajutorul conjucnţiilor sau locuţiunilor conjuncţionale etc.: E
vremea rozelor ce mor, / Mor în grădini, şi mor şi-n mine - / Şi-au fost atît de viaţă pline, /
Şi azi se sting aşa uşor (Al. Macedonschi).
Între cuvintele şi propoziţiile coordonate se stabilesc următoarele raporturi de sens:

Coordonare copulativă. Conţinutul raportual al coordonării copulative constă

în ideea de asociere a informaţiilor semantice existente în unităţile sintactice contractante 55.
Aşadar, coordonarea copulativă se stabileşte între părţi de propoziţie de acelaşi fel sau
diferite asociate, bazate pe continuitate, pe succesiune sau simultaneitate, legate între ele
prin conjuncţiile coordonatoare copulative şi, iar (= „şi”) şi plus (= „şi), prin locuţiunile
conjuncţionale coordonatoare şi cu şi precum şi, prin formulele corelative cu valoare
copulativă atît... cît şi, nu numai ... ci şi, nu numai....dar şi, sau precedate de adverbele de
mod de întărire, repetate nici...nici, nici...necum, şi....şi: - între subiecte cf. Elevii şi cu
profesorii lucrează mult; Viitorul şi trecutul / Sînt a filei două feţe (M. Eminescu); - între
NP cf. Şi de-aceea spusa voastră, era sîntă şi frumoasă (M. Eminescu); -între atribute cf. Şi-
a cumpărat cizme frumoase şi elegante; - între complemente cf. Am adus atît ţie, cît şi lui
cele necesare; - între propoziţii cf. La balta mare ajungea / Şi l-al ei mijloc înotam / La
insula cea verde (M. Eminescu); Trăiesc ca în poveste / Şi la nimica nu sînt bun... - /
Fireşte, sunt un biet nebun... (Al. Macedonschi).
Esenţa raportului: cuvintele coordonate nu intră în relaţii antagoniste (coexistă în
„bunăînţelegere”) şi se pronunţă cu o intonaţie enumeratoare; gîndurile ce se conţin în
propoziţiile coordonate nu se exclud, nu se contrapun, nu reies unul din altul.
Acest raport se poate realiza şi prin juxtapunere (parataxă): Munţii, dealurile, cîmpiile
sînt comori ale patriei noastre.
Cînd propoziţiile copulative sînt juxtapuse, ele totdeauna se izolează prin virgulă.
Dacă sînt legate prin conjuncţie şi aceasta nu se repetă, virgula înaintea conjuncţiei
copulative nu se pune, dar va apărea începînd cu conjuncţia a doua: Pe-un picior de plai, /
Pe-o gură de rai, / Iată vin în cale, / Se cobor la vale, / Trei turme de miei cu trei ciobănei
(Mioriţa).
Coordonarea adversativă. Conţinutul raportual al coordonării adversative
constă în ideea de divergenţă / nepotrivire a informaţiilor semantice existente în unităţile
sintactice care contractează acest tip de raport sintactic – între părţi de propoziţie sau
propoziţii de acelaşi fel, care sînt divergente una faţă de alta, fără a se opune, categoric sau
a se exclude reciproc, legate între ele prin conjuncţiile coordonatoare adversative dar, însă,
or (de intensitate mare), iar (= „dar”), şi („dar”) şi decît („dar”) – de intensitate slabă;
locuţiunile conuncţionale numai că, decît că (de intensitate mare); locuţiunile adverbiale în
schimb: - între atribute cf. Este un om bun, însă cam mizantrop; O, Şopteşte-mi-zise dînsul
– tu cu ochii plini d-eres / Dulci cuvinte neînţelese, însă pline de-nţeles (M. Eminescu); -
între elemente predicative suplimentare cf. Într-adevăr, i-am găsit supăraţi, dar
binevoitori; - între propoziţii cf. Şi sub dînsul universul într-o umbră se întinde, / Iar în
patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari (M. Eminescu); Poate fi-va şi el unul dintre cei
jertfiţi, dar după jertfe vine răscumpărarea şi biruinţa celor buni (M. Sadoveanu); De
mare, mare, dar minte n-are; Ţi-am scris, şi nu mi-ai răspuns; Au trecut atîţia ani de
atunci, dacă o mai doare; Din pricina asta ea nu stă de vorbă cu bărbaţi, ci îndată iese şi
se duce de porăieşte cu de-ale mîncării, pe cînd (=dar) în casa cea mare porneşte o vorbă
liniştită, bărbătească, vorbă de sărbătoare.
Parataxă: S-a dus la facultate, nu acasă; El a scris, nu a dat telefon etc.
Notă: Conţinutul coordonării adversative corespunde conţinutului subordonării
concesive: cf. Fata era urîtă, dar foarte deşteaptă. // În ciuda urîţeniei, fata era foarte
deşteaptă. Posibilitatea de convertire a coordonării adversative în subordonare concesivă nu
este posibilă, decît doar în unele contexte.
Privitor la conţinutul coordonării adversative, relevăm două situaţii: a) unităţile
sintactice care contractează acest raport sînt de acelaşi nivel sintactic, adică sau părţi de
propoziţie sau propoziţii etc. b) În limba română însă sînt reperate şi structuri de felul: Vii,
dar numai tu; A lipsit, dar numai azi; Cîntă şi dansează, dar nuami uneori etc. , în care
primul termen este evident o propoziţie sau o frază, iar al doilea termen apare ca o parte de
propoziţie principală sau secundară. De fapt, termenul al doilea este o propoziţie eliptică, la
care verbul-predicat există, dar nu se exprimă: Vii, dar [vii] numai tu; A lipsit, dar [a lipsit]
numai azi; Cîntă şi dansează, dar [asta o face] numai uneori.
Termenii coordonaţi adversativ au de regulă topică liberă, topica lor fixă întîlnindu-
se doar acolo unde logica faptelor/ontologicul obligă la o singură dispunere în spaţiu şi
timp a termenilor respectivi: Te-aş vîrî în sîn, dar nu încapi de urechi (I. Creangă).
Notă: În legătură cu însă notăm că – atunci cînd se află în limitele frazei şi ale
textului – ea poate apărea şi în varianta subiectivă a topicii dominante, fiind plasată nu
între propoziţiile/frazele coordonate, ci, median, în a doua propoziţie/frază din cele două
coordonate adversativ: X cunoaşte mulţi oameni, puţini, însă îi sînt apropiaţi; Am avut o
cunoştinţă care într-o vreme se întreba ce găsesc unii în şefie; Cînd însă s-a ivit ocazia,
această cunoştinţă a mea s-a făcut şef.
Or se întîlneşte rar, numai în exprimarea elevată, numai în cadrul textului şi numai la
începutul celui de-al doilea termen al textului: Se spune mereu că toţi şefii se gîndesc
numai la binele nostru; Or – dacă şefii trăiesc bine, iar noi nu – mie mi se pare că ceea ce
se spune nu este adevărat etc.
Pe lîngă conjuncţiile prezentate mai sus, cu circulaţie în toate variantele limbii, uneori
– în vorbirea populară şi familiară şi în literatura artistică – pot căpăta valoare de conjuncţii
coordonatoare adversative şi alte cîteva elemente: decît, perifrasticul numai cît: Afurisita de
turbincă mă vîră în toate boalele, zicea Moartea, suspinînd. Decît n-am încotro (I.
Creangă); Eu măcar am viers mai gros, cu dumneata nu mă pot lua în clanţă. Numai cît
astăzi eu puterea mea am să mi-o arăt cu căţelu ist cu picioarele strîmbe (M. Sadoveanu).

Coordonarea opozitivă – între părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel,

care se opun una alteia, în cadrul opoziţiei mai largi afirmativ-negative. Se exprimă cu
 ajutorul conjucţiilor coordonatoare opozitive ci (cea mai frecventă), şi („ci”) şi iar („ci”) – ci
se foloseşte cînd primul termen al coordonării este negat: - între atribute cf. Are picioare nu
lungi, ci scurte; între complemente cf. Succesele se datorează nu acestora, ci acelora; Nu-n
palma mea, / Ci-n palma ta e scrisă, Doamne, / linia vieţii mele (L. Blaga); - între subiecte cf.
Ion, şi nu Victor este un student eminent; - între propoziţii cf. Problema nu este să vrei, ci să
poţi; S-a dus acolo, iar nu unde am vrut eu; Cine munceşte, şi nu cine leneveşte merită toată
stima.
Opoziţia se poate exprima şi paratactic (cu pauză, virgulă şi intonaţie specifică) cf.
Nu galben, verde era grîul. Nu aici, acolo vreau să-mi continuu studiile.
Notă: Conţinutul coordonării opozitive corespunde conţinutului subordonării
opoziţionale cf. A venit nu Victoria, ci Maria. // În loc de Victoria, a venit Maria.
Notă: „Subiectul multiplu” coordonat opozitiv cu jonctivul ci nu influenţează forma
gramaticală a predicatului: Nu eu, ci tu pleci; Nu tu, ci celălalt citeşte; Nu băiatul, ci fata este
supărată. Aceasta se explică prin faptul că aici mai este vizibilă structura “iniţială”, în
care există încă un “predicat” pentru primul nominativ-subiect (cel dinaintea lui ci), din
care apare doar restul nu, care “predicat” introdus în “context” nu modifică, ci clarifică
intenţia comunicativă a vorbitorului: Nu [plec] eu, ci tu pleci; nu [citeşti] tu, ci celălalt
citeşte; nu [este supărat] băiatul, ci fata este supărată.
Interdependenţa dintre propoziţiile coordonate opozitive le apropie de subordonarea
opozitivă (fără a se confunda cu ea): Nu s-a dus acolo, ci a rămas aici; În loc să se ducă
acolo, a rămas aici.
Uneori raportul de coordonare opozitivă se poate releva şi nemarcat, prin
juxtapunerea propoziţiilor, cu ajutorul intonaţiei, pauzei şi punctuaţiei: Nu ascultă, face
cum vrea.

Coordonarea disjunctivă. Conţinutul raportual constă în ideea de excludere a

informaţiilor semantice care contractează acest tip de raport sintactic. Apare între părţi de
propoziţie de acelaşi fel sau diferite care se exclud reciproc, care sînt legate între ele prin
conjuncţiile coordonatoare disjunctive sau, ori şi fie (singure sau repetate pentru întărirea
disjuncţiei): - între subiecte cf. Pleacă la conferinţă fie tu, fie el; Mai încolo, o crenguţă de
măslin / Sau un ghimpe să te-ntîrzie puţin (G. Topîrceanu); - între atribute cf. Vreau un
costum cu fustă sau cu pantalon; -între complemente cf. Ori azi, ori mîine răspunsul e
acelaşi); - elemente predicative suplimentare cf. O consideri prietenă sau duşman?; - în frază
cf. Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate (M. Eminescu); - între propoziţii cf.
Mă voi duce ca să văd ce-i de făcut, ori, dacă n-am să pot, îl voi ruga pe amicul meu să
rezolve această situaţie.
Notă: Coordonarea joncţională disjunctivă există şi între numele predicative: Vremea
e fie bună, fie rea.
Notă: Cf. Eu sau mama rămînem acasă (subiect multiplu); Eu sau tu te duci? (Două
propoziţii coordonate disjunctiv: Eu [mă duc] sau tu te duci?).
Parataxă: Vorbeşte atunci cu mama, cu tata, cu cine vrei; Şi eu am, n-am înfăţişare,
mă duc la tribunal (I. L. Caragiale).
Neomogenitatea coordonării disjunctive constă în manifestările nuanţate ale ideii de
excludere:
1) excluderea propriu-zisă, logică cf. Mergi sau nu mergi?
2) atenuată/diminuată, văzută ca ipoteză cf. Nu se ştie dacă vine ploaia sau nu;
3) minimă, apropiată de ideea de asociere cf. Au venit trei sau patru studenţi
(disjuncţia aici are mai mult calitatea de marcă a aproximaţiei) 56.

Propoziţiile disjunctive seamănă cu propoziţiile opozitive, întrucît existenţa lor are

la bază tot o opoziţie între două conţinuturi. Deosebirea constă în faptul că la propoziţiile
disjunctive opoziţia e o contradicţie ireductubilă: cei doi termeni contradictorii, ambii
posibili, se exclud reciproc şi, în consecinţă, trebuie să ne decidem pentru unul sau pentru
altul (deci intervine o şovăire, motivată de necesitatea alegerii între două posibilităţi /
alternative. Aceasta presupune utilizarea repetată a conjuncţiilor.
Coordonarea disjunctivă se poate exprima prin juxtapunere: Taie-mă, nu mă tăia, /
Nu mă las de prada mea (V. Alecsandri).

Coordonarea alternativă - între părţi de propoziţie care se succed sau

alternează cu ajutorul formulelor corelative aci...aci, acum...acum (acu...acu), ba...ba,
cînd...cînd: -între complemente directe cf. Striga aci pe copii, aci pe soţ; - între
complemente circumstanţiale cf. Pleca ba la Chişinău, ba la Bucureşti; - între subiecte cf.
Ba efortul, ba drumul l-a obosit peste măsură; -între nume predicative cf. Era aci vesel, aci
trist; - între propoziţii cf. Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul; Eşti
nevastă ori eşti fată, / Ori zînă din cer picată? (V. Alecsandri); Sau că strada aceea nu mai
este, sau că amintirea mea a strămutat-o într-o lume ireală (G. Galaction).
Cînd conjuncţiile coordonatoare ori şi sau sînt folosite singure între două propoziţii
sau repetate în corelaţie, în faţa fiecăreia, ideea de excludere dintre acestea este ireductibilă.
Cînd însă sînt repetate în corelaţie, în faţa a două propoziţii coordonate – dintre care prima
pozitivă, iar a doua negativă – urmate de o a treia tot pozitivă, ele se apropie ca sens, pînă
la confuzie, de elementele introductive ale subordonatelor concesive : Ori spune, ori nu
spune, mi-e indiferent (= Chiar dacă spune); Sau vine, sau nu vine, puţin îmi pasă.
Cînd conjuncţia coordonatoare disjunctivă fie se repetă în corelaţie, dar urmată
imediat de conjuncţia subordonatoare că, îşi pierde sensul de excludere în favoarea celui
adverbial de precizare şi formează cu aceasta din urmă o locuţiune conjuncţională
subordonatoare concesivă, marcînd relaţia de subordonare: Fie că pleci, fie că nu pleci, mi-
e indiferent.

Coordonarea conclusivă – între părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel,

dintre care a doua reprezintă concluzia sau explicaţia celei dintîi, legate între ele prin
conjuncţiile coordonatoare conclusive deci, şi (= „deci”) şi aşadar sau prin locuţiunile
conjuncţionale coordonatoare conclusive prin urmare, în concluzie, în consecinţă, ca
atare, de aceea: - între subiecte cf. A trecut de atunci o lună, deci timp berechet. -între
atribute cf. Se anunţa o zi cu soare, aşadar frumoasă; - între complemente cf. Fuseseră
selecţionaţi de un antrenor, în consecinţă de către un cunoscător; - între apoziţii cf. Venise
şi Ion, prietenul, ca atare susţinătorul lui; - între nume predicative cf. Omul e pregătit, deci
corespunzător; Cînd cineva era prea de tot tînăr sau prea bătrîn, deci, incapabil de a
contribui şi el la luptă, făcea totuşi ceva: cînta imnul patriei (G. Călinescu); - între
propoziţii cf. S-a dus amorul un amic / Supus amîndurora. / Deci cînturile mele zic / Adio
tuturora (M. Eminescu).
Notă: Coordonarea conclusivă se află, din punct de vedere al dependenţei dintre
unităţile pe care le leagă, la limita dintre coordonare şi subordonare. Faptul se poate
vedea din imposibilitatea schimbării locului pe care îl ocupă conclusiva faţă de coordonată
şi din corespondenţa de sens dintre propoziţia conclusivă şi o subordonată consecutivă:
Măria-sa îi dăduse ş-un pitac; deci îl socotea prieten al său (M. Sadoveanu).
Parataxă: Am cumpărat de toate, am ce să le dau musafirilor.

Coordonarea conclusivă la nivel de frază exprimă ideea de urmare, de concluzie ce

decurge din acţiunea sau din starea exprimată de verbul-predicat din prima propoziţie.
Ideea propoziţiei a doua se prezintă ca o concluzie, urmare ce reiese din ideea precedentă:
deci (cea mai frecventă), aşadar (conjuncţii); prin urmare, în concluzie, în consecinţă, ca
atare, drept care, drept urmare, (care) va să zică, de aceea (locuţiuni conjuncţionale): S-a
dus amorul, un amic - / Supus amîndurora, / Deci cînturilor mele zic / Adio tuturora (M.
Eminescu); A plecat cînd se lumina de ziuă, prin urmare cînd oamenii încă dormeau; Ştie
carte puţină, şi crede orbeşte în tot ce-i scris pe hîrtie.
Notă: Uneori este folosită ca o conjuncţie coordonatoare conclusivă şi dar, şi
(„deci”), în mijlocul sau la sfîrşitul propoziţiei ce reprezintă concluzia: Nu ştiţi mai nimic,
puneţi dar mîna pe carte; Aşa nu mai merge, ne vom odihni dar; În ziua aceea avea să vină
Rusanda, şi pe la zori, Domnica umbla de-acuma val-vîrtej (I. Druţă).
Conclusiva se desparte prin virgulă de restul propoziţiilor.
Propoziţia conclusivă poate rezuma concluzia mai multor propoziţii sau fraze, adică
a unui context, apărînd izolată prin punct: Sufletul meu se bucură că stăpînul se
milostiveşte a întreba. Pot deci să mor cu bucurie (M. Sadoveanu).
Notă: În limba română ideea de urmare cunoaşte două realizări: la una, termenii
contractanţi ai raportului au importanţă ce poate fi considerată egală, acest lucru justificînd
aprecierea că aici raportul sintactic este de coordonare, anume conclusivă (Ion aleargă,
deci este obosit); la cea de-a doua realizare, termenii ce contractează raportul sintactic au
importanţă inegală (primul îl domină pe al doilea; ceea ce motivează aprecierea că raportul
sintactic de aici se încadrează la subordonare, anume la cea consecutivă (Ion aleargă
continuu, încît este obosit). Exemplificarea posibilă cu aceleaşi cuvinte (numai însoţite de
jonctive diferite) conduce, pe de o parte, la ideea că, din punctul de vedere al conţinutului,
nu există principial, deosebiri între coordonarea conclusivă şi subordonarea consecutivă; pe
de altă parte însă, aceasta înseamnă că la termenii coordonării conclusive importanţa doar
poate fi considerată egală, dar, de fapt, nu este întru totul egală, al doilea termen fiind, într-
o anumită măsură, mai puţin important decît primul sau, altfel spus, al doilea termen
subordonîndu-se, într-o măsură mai mică sau mai mare, primului termen. Drept argument,
ne poate servi şi topica fixă. La o eventuală transformare a acestor propoziţii în principale
independente, al doilea termen se caracterizează negativ în această privinţă (dacă se păstrează
intenţia comunicativă a vorbitorului ([deci] este obosit).