Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Privite ca unități lexicale, cuvintele se împart din punct de vedere al structurii în:
Dacă analizăm fraza, vom observa că este compusă din 17 cuvinte privite într-un
sens general, care înseamnă:
„Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă, să se bată el singur cu oştile
împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă
de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele
rupte de la gâturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore,
şi, când era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic.”
Formă și sens: sens de bază, sens secundar, sens propriu, sens figurat
Rolul contextului în crearea sensului
Sensul unui cuvânt se stabileşte numai într-un context, care poate fi înţeles ca:
a) un enunţ;
b) un text;
c) o situaţie de comunicare în care apare un cuvânt.
A. Sensul propriu de bază reprezintă ceea ce un cuvânt are specific în sine în orice context.
B. Sensul propriu secundar este sensul ce rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de
context.
Categoriile semantice exprimă proprietățile și relațiilor esențiale care apar între sensurile
cuvintelor. În funcție de posibilitățile cuvintelor de a avea unul sau mai multe sensuri și de
modul în care formele cuvintelor și sensurile acestora se grupează, se pot distinge următoarele
categorii semantice (semasiologice): monosemia, polisemia (polisemantism), sinonimia,
omonimia, antonimia și paronimia.
Polisemia (polisemantism) este însușirea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Cuvintele
cu această însușire se numesc cuvinte polisemantice.
Sinonimia este relația de echivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte care au formă
diferită. Cuvintele a căror sensuri se află în acest tip de relație se numesc sinonime.
Omonimia este relația de nonechivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte care se
pronunță în același fel. Cuvintele care se află în această relație se numesc omonime.
Antonimia este relația de opoziție între sensurile a două cuvinte care aparțin aceleiași clase
lexico-gramaticale și care se referă la aspecte opuse din realitate. Cuvintele cu acest tip de
relație se numesc antonime.
Paronimia este relația între două cuvinte cu formă aparent identică, dar cu sensuri diferite,
motiv pentru care acele cuvinte pot fi ușor confundate. Cuvintele care pot fi confundate datorită
formei cvasiidentice se numesc paronime.
II. Sinonimele
Sinonime sunt cuvintele cu forme diferite, dar cu înțeles identic sau foarte asemănător. Altfel
spus, două sau mai multe cuvinte sunt considerate sinonime dacă între sensurile lor există o
relație de echivalență.
Relația de sinonimie se stabilește la nivelul unui sens, iar uneori la nivelul mai multor sensuri.
• parfum = aromă
• speranță = nădejde
• amor = iubire, dragoste
• adevărat = real, autentic, veritabil
• a vorbi = a spune, a grăi, a rosti
• deștept = inteligent, isteț, ager
Teoretic, sinonimia se referă la capacitatea cuvintelor de a denumi în mod identic două aspecte
din realitate. Practic, însă, în cele mai multe situații nu se poate vorbi de o sinonimie perfectă,
totală între cuvinte. Chiar dacă sensul (sensurile) coincide, cuvintele respective nu pot fi
folosite în absolut orice context. Prin urmare, din perspectiva conținutului, cuvintele nu sunt
identice.
Spre exemplu timp = vreme, dar cele două sinonime nu pot fi folosite în aceleași contexte. În
contextul timp frumos, putem spune și vreme frumoasă, dar nu și în timpurile verbului,
rezultatul ar fi vremurile verbului.
Atunci când un cuvânt are mai multe sinonime, spunem despre ele că formează serii
sinonimice. Câteva exemple de serii sinonimice:
• mândru = îngâmfat, fudul, arogant, încrezut
• fermecat = încântat, vrăjit, captivat
• acord = concordanță, coincidență, congruență
• josnicie = ticăloșie, mârșăvie, nemernicie, infamie
• imobil = clădire, locuință, cămin, domiciliu, casă
A. Clasificarea sinonimelor
Din perspectiva tipurilor de unități lexicale între care pot exista relații de sinonimie,
sinonimele se împart în: lexicale, lexico-frazeologice, frazeologice.
1. Sinonime lexicale
Atunci când relația de echivalență se stabilește între două sau mai multe cuvinte, sinonimele
sunt lexicale. Când ne referim la sinonime, de cele mai multe ori, avem în vedere sinonimele
lexicale.
• ață = sfoară
• efemer = trecător
• frizură = coafură
• prieten = amic, apropiat
• vechi = antic, arhaic
• fruct = rod, poamă
2. Sinonime lexico-frazeologice
Atunci când relația de echivalență se stabilește între un cuvânt și o unitate frazeologică,
sinonimele sunt lexico-frazeologice.
• a muri = a da ortul popii, a trece în neființă
• stilou = toc rezervor
• epitaf = inscripție funerară
• capitală = cetate de scaun
• debușeu = piață de desfacere
3. Sinonime frazeologice
Atunci când relația de echivalență se stabilește între două unități frazeologice, sinonimele
sunt frazeologice.
• a trece în neființă = a-și da obștescul sfârșit
• a o lua la sănătoasa = a spăla putina
Sinonime totale (perfecte sau absolute), deși puține la număr, au sensul identic și se stabilesc
între:
• ambii termeni din limba populară sau familiară: bostan = dovleac („cap”); burtă =
pântece; cioc = plisc („gură”); femeie = muiere; gustar = secerar („august”)
• un termen din limba literară și un termen popular: antrax = dalac; caporal =
căprar; soldat = cătană; salivă = scuipat
• un termen din limba literară și un termen regional: căciulă = cușmă; compas =
țircălam; cumnat = șogor; ficat = mai; usturoi = ai; supă = leveșe
• un termen din limba literară și un termen învechit: colonel = polcovnic; document =
zapis; pompier = pojarnic
• un termen din limba literară și un termen poetic: cristal = cleștar; pământ =
glie; trandafir = roză; pahar = potir
2. Sinonime parțiale
Sinonimele parțiale (relative), cele mai multe ca număr, sunt apropiate ca sens și se întâlnesc
de regulă în cuvinte vechi și polisemantice.
• bun = prețios, valoros, blând, gustos
• a trimite = a expedia
• priceput = destoinic
• cuvânt = vorbă, discurs, cuvântare
• a uni = a lega, a conecta, a împreuna, a solidariza
Cuvintele anterioare sunt sinonime foarte apropiați sau identici dacă sunt privite izolat. Atunci
când sunt introduse în contexte diferite, apar o serie sensuri și nuanțe semantice diferite. Prin
urmare, sinonimele se diferențiază prin:
• nuanțe semantice: susur, șoaptă, freamăt, murmur, zvon
• nuanțe de întrebuințare: a făuri, a realiza, a înfăptui, a crea, a plăsmui
• răspândirea teritorială: noroi, glod, tină
• gradul de expresivitate: față, chip, obraz, figura, mutră, moacă
III. Antonimele
Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită și înțeles opus. Altfel spus, două sau mai multe
cuvinte sunt considerate antonime dacă între sensurile lor există o relație de opoziție.
Atunci când între sensurile opuse ale cuvintelor se poate stabili o diferențiere prin gen sau
specie (bărbat ≠ femeie; cocoș ≠ găină; domestic ≠ sălbatic; erbivor ≠ carnivor), vorbim de
opoziție parțială.
B. Clasificarea antonimelor
1. Antonime lexicale
Atunci când relația de opoziție se stabilește între două cuvinte, antonimele sunt lexicale. Când
ne referim la antonime, de cele mai multe ori, avem în vedere antonimele lexicale.
Antonimele lexicale pot avea rădăcină diferite sau aceeași rădăcină. Atunci când rădăcina
diferă, opoziția se realizează prin prefixe.
Cele mai numeroase și cele mai cunoscute sunt cele cu rădăcină diferită, multe din acestea fac
parte din fondul lexical vechi al limbii. În plus, după unii lingviști, antonimele autentice sunt
numai acelea care au radicali diferiți.
• antonime cu radicali diferiți (heterolexe): cald ≠ frig; lumină ≠ întuneric; sus ≠ jos;
aprinde ≠ stinge; bucurie ≠ tristețe
• antonime cu același radical (homolexe): antebelic ≠ postbelic; poetic ≠ apoetic; exclude
≠ include; prefață ≠ postfață
Antonimele cu același radical își manifestă opoziția prin:
• prefixe antonimice: ante-; post-; con-; in-; des-; în-; ex-; in-; dis-; con-; post-; pre-;
pro-; anti-; sub-; supra-
• prefixe negativ (privativ): ne-; in-; i-; dez-/des-
2. Antonime lexico-frazeologice
Atunci când relația de opoziție se stabilește între un cuvânt și o unitate frazeologică, antonimele
sunt lexico-frazeologice.
• a uita ≠ a-și aduce aminte
• rău ≠ de treabă
• a ascunde ≠ a da pe față
• a opri ≠ a da drumul
• a dormi ≠ a fi treaz
3. Antonime frazeologice
Atunci când relația de opoziție se stabilește între două unități frazeologice, antonimele
sunt frazeologice.
• slab de înger ≠ tare de înger
• a încurca ițele ≠ a descurca ițele
• a da cu împrumut ≠ a lua cu împrumut
• a o lua la sănătoasa ≠ a sta în loc
• a ridica în slăvi ≠ a face de două parale
4. Antonime afixale
Antonimele afixale sunt cuvintele în care opoziția se manifestă prin
intermediul afixelor (prefixelor și sufixelor).
• prefixale (opoziția se stabilește între prefixelor): hipotermie ≠ hipertermie
• sufixale (opoziția se stabilește între sufixelor): cățeluș ≠ cățelandru
IV. Omonimele
Omonimele sunt cuvinte cu formă identică și înțeles total diferit. Altfel spus, cuvintele identice
din punct de vedere sonor și grafic, dar diferite ca sens, sunt omonime.
• lac („apă stătătoare”) ‒ lac („soluție din rășini folosită pentru a proteja unele obiecte”)
• broască („animal amfibiu”) ‒ broască („încuietoarea ușii”)
• război („mașină folosită pentru obținerea țesăturilor) ‒ război („conflict armat”)
• bancă („scaun lung pentru mai multe persoane”) ‒ bancă („instituție financiară”)
A. Clasificarea omonimelor
În exemplele anterioare, omonimia a fost surprinsă între unități lexicale distincte. Dar există și
omonimie între formele flexionare ale unor cuvinte distincte sau chiar între formele flexionare
ale aceluiași cuvânt. În funcție de aceste caracteristici, omonimele pot fi împărțite în mai multe
feluri.
1. Omonime lexicale
a. Omonimele lexicale sunt cuvintele care aparțin aceleiași clase gramaticale, au sensuri
diferite și au origini diferite. La rândul lor, acestea se împart în omonime totale și parțiale.
• milă („sentiment”) ‒ milă („unitate de măsură”)
• leu („animal”) ‒ leu („unitate monetară românească”)
b. Omonimele totale sunt cuvintele care au toate formele flexionare identice (singular și
plural), dar care au etimologie (origine) diferită.
• baie/băi („scăldat”) ‒ baie/băi („încăpere pentru îmbăiere”)
• casă/case („clădire pentru locuit”) ‒ casă/case („dulap în care sunt ținuți banii”)
• bancă/bănci („scaun lung pentru mai multe persoane”) ‒ bancă/bănci („instituție
financiară”)
• lac/lacuri („apă stătătoare”) ‒ lac/lacuri („soluție din rășini folosită pentru a proteja
unele obiecte”)
c. Omonimele parțiale (numite și omonime false) sunt cuvintele care nu au toate formele
flexionare identice și au etimologii diferite.
• sare/defectiv de plural („folosită în alimentație”) ‒ sare/defectiv de plural („ceva spus
cu farmec”) ‒ sare/săruri („substanță chimică”)
• masă/mese („obiect de mobilă”) ‒ masă/mase („mulțime de oameni”)
• turna/torn/torni/toarnă („a vărsa un lichid”) ‒ turna/turnez/turnezi/turnează („a
înregistra un film cinematografic”)
• acorda/acord/acorzi/acordă („a da ceva cu grijă”)
‒ acorda/acordez/acordezi/acordează („a regla frecvența unui aparat”)
• cot/coate („parte a articulației”) ‒ cot/coturi („cotitură, întorsătură”)
‒ cot/coți („unitate de măsură”)
2. Omonime lexico-gramaticale
Omonimele lexico-gramaticale sau omoforme sunt cuvintele care aparțin unor clase
gramaticale diferite (părți de vorbire diferite), au sensuri diferite și origini diferite.
• mic (adjectiv) ‒ mic (substantiv „mâncare românească”)
• (un) cer (substantiv) ‒ (eu) cer (verb)
• (un) fluier (substantiv) ‒ (eu) fluier (verb)
• noi (pronume) ‒ noi (adjectiv)
• dar (conjuncție) ‒ (un) dar (substantiv)
• sare (verb) ‒ sare (substantiv)
• toc (verb) ‒ toc (substantiv)
3. Omonimele gramaticale
Omonimele gramaticale (morfologice) sunt forme flexionare identice ale aceluiași cuvânt,
care au sensuri diferite.
• (a unei) cărți (genitiv-dativ, singular) ‒ (niște) cărți (nominativ-acuzativ, plural)
• (a) aduna (infinitiv) ‒ aduna (imperfect persoana a III-a, singular)
• (eu) adunam ‒ (noi) adunam
• (el) cântă ‒ (ei) cântă
• (un) copil ‒ (acestui) copil
• (eu) merg ‒ (ei) merg
• (el să) vină ‒ (ele să) vină
Cuvinte omografe și omofone
Cuvintele se deosebesc între ele și în funcție de modul în care se realizează în scris și oral. Din
acest punct de vedere, cuvintele se împart în omografe și omofone.
Putem spune despre cuvintele omonime că sunt omografe și omofone, numai în măsura în care
folosim noțiunile de omograf și omofon pentru a sublinia forma grafică identică a
cuvintelor (omograf), respectiv forma sonoră identică a cuvintelor (omofon). Un cuvânt nu are
cum să fie și omograf și omofon în același timp, dacă ținem cont de faptul că omografia are ca
și caracteristică pronunția diferită, iar omofonia scrierea diferită.
Atunci când un cuvânt are o formă scrisă identică cu un alt cuvânt ( grafic identice ) și are
aceeași pronunție ( fonetic identice ), acel cuvânt este omonim.
V. Cuvinte polisemantice
Cuvintele polisemantice sunt acele cuvinte care au două sau mai multe sensuri. Aproximativ
80% din lexicul activ sunt cuvinte polisemantice.
Stabilirea calității de cuvânt polisemantic se face prin analiza comparată a contextelor în care
cuvântul respectiv este folosit. Toate contextele distincte în care regăsim cuvântul pot atribui
tot atâtea sensuri distincte cuvântului respectiv.
Atunci când un cuvânt este frecvent folosit în numeroase contexte și are multe sensuri, spunem
despre el că are parte de o inflație semantică (pletoră semantică). Fenomenul de inflație
semantică este întâlnit la multe cuvinte din vocabularul fundamental. Spre exemplu, cuvinte
precum gură, cap, mână, face, fi, lua au fiecare din ele peste zece sensuri principale, cărora li
se adaugă alte sensuri secundare.
În tabelul următor sunt enumerate câteva contexte în care apare cuvântul polisemantic cap și
sensurile pe care le primește în aceste contexte.
Cauzele polisemiei
Cuvintele nu denumesc un singur aspect din realitate, ci categorii diferite de aspecte, rezultate
din asociații convenționale. Spre exemplu, cuvântul prag are două sensuri, care trimit la două
categorii de obiecte: „partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți” și „ridicătură
de teren în formă de prag, treaptă de stâncă greu de trecut”. Pentru vorbitorii limbii române
există o asemănare între cele două categorii de obiecte care permite folosire aceluiași cuvânt
pentru ambele realități. Pe baza acestei asemănări, convențional, de la sensul de bază al
cuvântului prag „partea de jos a tocului ușii”, s-a format al doilea sens derivat „ridicătură de
teren”.
O altă cauză a polisemiei poate fi și influența unor cuvinte străine. Sensurile derivate ale unor
cuvinte pot fi împrumutate și folosite precum în limba străină din care au fost copiate. Spre
exemplu, cuvântul pânză cu înțelesul „țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă” a
primit după modelul împrumutat din limba franceză (fr. toile) sensul de „bucată de țesătură
deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; tablou”.
VI. Câmpul lexical
Cuvintele care alcătuiesc un câmp lexical reprezintă toate aceeași parte de vorbire: substantive
sau adjective sau verbe etc.
Exemple:
• câmpul lexical al culorilor – roșu, verde, albastru, verzui, albăstrui, sângeriu,
roșiatic, albastru de Voroneț, verde-închis, albastru-deschis, azuriu, smolit etc.
• câmpul lexical al meseriilor – zidar, pietrar, avocat, apărător, instalator, profesor,
dascăl, pedagog, avocățel, profesoraș, ajutor de tipograf, electrician auto, redactor
tehnic etc.
APLICAȚIE:
Identifică în textele de mai jos cuvinte care aparțin câmpului lexical al:
a. naturii :
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
(Lună în câmp- N. Stănescu)
b. orașului:
Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.
Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.
(Sufletul metalic al orașului- N. Stănescu)
c. armatei:
Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.
(Basorelief cu eroi- N. Stănescu)
d. spațiului:
Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă.
(Alfa- N. Stănescu)
e. timpului:
Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.
(Douăsprezece noaptea, cu dor – N. Stănescu)
f. somnului: …
Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic
şi nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.
Ne-am mărturisit unul altuia
cel mai tainic secret, –
acela că existăm…
Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,
cumplită vedere,
m-am trezit cu tâmpla pe tine
galbenule, snopule, grâule.
Şi m-am gândit -Doamne,
ce fel de pâine voi mai fi fiind
şi eu,
şi pentru cine?
(Somnul și trezia- N. Stănescu)