Materie examen clasa a 8 a

Textul în care sunt exprimate în mod direct sentimente, stări, emoții sau trăiri se numește
text liric. Acest tip de text dezvăluie complexitatea lumii interioare a autorului și viziunea despre
lume a acestuia. Eul liric este persoana sau „vocea“ căreia autorul îi atribuie rolul de a exprima
sentimentele și stările în textele lirice. O trăsătură importantă a textelor lirice este reprezentată de
expresivitatea sporită, realizată cu ajutorul limbajului predominant figurat, care stă la baza
diverselor figuri de stil (personificarea, comparația, epitetul, enumerația, metafora etc.) și a
imaginilor artistice (vizuale, auditive, dinamice etc.). La nivelul formei textelor lirice se remarcă
existența elementelor de versificație: strofe, versuri, rimă, măsură, ritm.
Tipuri de rima:
monorimă A A A A, împerecheată A A B B, încrucişată A B A B, îmbrăţişată A B B A
Într-un text liric, eul liric îşi face simţită prezenţa prin intermediul unor mărci ale
subiectivității, cum sunt: verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a, adjective pronominale
posesive (meu, tău, ta, noştri etc.), exclamaţii şi interogaţii retorice, adresări.

Textul în care ideile, impresiile, părerile sunt exprimate în mod indirect, prin intermediul
acțiunii, la care iau parte personaje, se numește text epic.
Autorul/Scriitorul este creatorul lumii imaginare a textului literar. În textele epice, există
repere spațiale și temporale, acțiunea fiind plasată în spațiu și timp.
Modul de expunere specific textului epic este narațiunea. În textul epic, regăsim și
celelalte moduri de expunere: descrierea, dialogul și monologul.
Naratorul este vocea din text care relatează obiectiv (la persoana a III-a) sau subiectiv (la
persoana I) întâmplările. Momentele subiectului sunt: expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii,
punctul culminant, deznodământul.

Mijloace de caracterizare a personajelor:

• directe: trăsături fizice și morale prezentate de către narator, de către alte personaje sau de
către personajul însuși (autocaracterizare)
• indirecte: trăsături morale deduse din: fapte, comportament, gesturi, mimică, limbaj,
relația cu alte personaje, vestimentație, mediul în care trăiește personajul etc.

În textele literare și nonliterare, pot fi identificate diverse tipare de structurare a ideilor:

narativ, descriptiv, dialogat, explicativ și argumentativ.
Prin intermediul textelor argumentative, ne susținem punctele de vedere.

Textul literar în care, prin intermediul dialogului dintre personaje, sunt relatate/ înfățișate
acțiuni care pot fi reprezentate pe scenă se numește text dramatic.
• Modurile de expunere specifice textelor dramatice sunt dialogul și monologul.
• Personajul dramatic este persoana care, prin intermediul dialogului sau al monologului,
 contribuie la derularea subiectului textului dramatic.
• Indicațiile scenice (didascaliile) sunt instrucțiuni date de autor pentru reprezentarea
 pe scenă a piesei. Prin acestea sunt oferite informaţii referitoare la decor, la atitudinea
 personajelor, la mişcarea în scenă sau la reacţiile acestora.
• Acțiunea din textele dramatice se desfășoară pe cele cinci momente ale subiectului:
 expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul.
 • Textul dramatic este împărțit în acte și scene, uneori și în tablouri.

Jurnalul conține însemnările zilnice ale unei persoane despre evenimente, întâmplări, călătorii
etc. Se poate scrie la orice vârstă.
Jurnalul poate fi:
• scriere personală;
• de călătorie (dacă se consemnează evenimente petrecute pe mare – jurnal de bord);
• literar;
• al unei expediții (militare, de explorare a unor noi teritorii etc.);
• al unor evenimente climaterice etc.

Sinonimele sunt cuvintele cu formă diferită și cu înțeles asemănător sau identic.

pădure = codru
Antonimele sunt cuvintele cu formă diferită și cu sens opus.
laș ≠ curajos
Omonimele sunt cuvintele cu formă identică (se scriu și se pronunță la fel) și cu sens
total diferit. leu = unitate monetară; animal sălbatic Cuvintele polisemantice sunt cuvintele care
au capacitatea de a exprima mai multe sensuri, stabilite în funcție de context. Spre deosebire de
omonime, în cazul cărora sensurile sunt total diferite, sensurile cuvintelor polisemantice sunt
apropiate, înrudite. După ce a trecut strada, băiatul a trecut pe la noi și ne-a spus că a trecut clasa.
Paronimele sunt cuvintele cu formă asemănătoare (diferă unu sau două sunete) și cu sens
diferit. În cazul în care un cuvânt este folosit în locul celuilalt, se produce o confuzie paronimică.
complement/compliment.

Mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului sunt procedeele prin care sunt formate
cuvinte noi de la cuvinte deja existente în limba română. Acestea sunt: derivarea și compunerea.
a. Derivarea este mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului care constă în formarea
de cuvinte noi cu ajutorul prefixelor și al sufixelor, pornind de la un cuvânt existent în vocabular,
numit cuvânt de bază. a citi: cititor, citeț, (a) reciti
Diminutivele sunt cuvinte derivate cu sufixe diminutivale, al căror sens diferă de cel al
cuvintelor de bază prin faptul că obiectele denumite de acestea sunt considerate mai mici.
trenuleț, copilaș, puișor
b. Compunerea este mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului care constă în
formarea de cuvinte noi cu ajutorul a două sau mai multe cuvinte existente în limbă. Compunerea
se poate realiza prin: • sudare: binefacere, untdelemn, despre • alăturare: - cu cratimă: după-
amiază, leu-de-mare, Cluj-Napoca - fără cratimă: de la, două sute, Mircea cel Bătrân • abreviere:
UE, TAROM, Plafar

ATENȚIE! A nu se confunda cuvintele compuse cu: • îmbinările libere de cuvinte: fată

înaltă, turul orașului, pahar de plastic, băiatul cel isteț; • locuțiunile (grupurile de cuvinte cu sens
unitar, care se comportă ca o singură parte de vorbire): aducere-aminte (= aminitire), din nou (=
iar), cu capul în nori (= distrat).
Totalitatea cuvintelor formate de la același cuvânt de bază sau de la aceeași rădăcină, prin
derivare, compunere sau conversiune, formează o familie lexicală. De exemplu, din familia
lexicală a cuvântului bun, fac parte cuvinte ca: (a) îmbuna, bunuț, bunăstare, bun-simț, îmbunat,
bunul (substantiv).
 CONVERSIUNEA-mijloc intern de îmbogățire a vocabularului
Substantivul poate proveni din:
• adjectiv;
• adverb;
• numeral;
• interjecție.
Adjectivul
poate proveni din:
• verb la participiu;
•verb la gerunziu.
Adverbul
poate proveni din:
• adjectiv;
• substantiv

Sunetele limbii române

În limba română există trei tipuri de sunete:
• consoanele (se pronunță cu ajutorul altor sunete): b, c, d, f, s, t etc.;
• vocalele (se pronunță singure): a, ă, î/â, e, i, o, u;
• semivocalele (asemănătoare cu vocalele, însă, spre deosebire de acestea, sunt pronunțate mai
puțin intens și nu pot alcătui singure silabe): e̯ , i, ̯o̯, u̯.

Silaba reprezintă sunetul sau grupul de sunete rostit printr-un singur efort expirator,
având obligatoriu în componență o vocală.
În funcție de numărul de silabe din componența lor, cuvintele pot fi clasificate astfel:
• monosilabice: zar, val, el;
• plurisilabice: masă, pălărie, florărie.

Accentul
În cadrul cuvintelor plurisilabice, silaba care este pronunțată mai intens se numește silabă
accentuată.
Norma actuală admite:
- o singură accentuare corectă, în cazul unor cuvinte cum sunt: caracter, regizor, sever.
- variante accentuale libere, la unele cuvinte ca: trafic/trafic, intim/intim, profesor/
profesor.
Accentul are un rol important în diferențierea cuvintelor care se scriu la fel (omografe),
dar care nu se pronunță la fel (nu sunt omofone).
de exemplu: acele/acele

Fenomene fonetice
Diftongul este grupul de două sunete, alcătuit dintr-o vocală și o semivocală,
pronunțate în aceeași silabă.
exemple: floare (floa-re), nouă (no-uă), iepure (ie-pu-re)

Triftongul este grupul de trei sunete, alcătuit dintr-o vocală și două semivocale,
pronunțate în aceeași silabă.
exemple: lupoaică (lu-poai-că), vreau, aripioară (a-ri-pioa-ră)

Hiatul este grupul de două vocale alăturate, dar pronunțate în silabe diferite.
exemple: alee (a-le-e), poet (po-et), pălărie (pă-lă-ri-e)

OBSERVAȚIE
Diftongul și triftongul pot apărea și între două cuvinte diferite care sunt pronunțate legat,
fapt marcat prin prezența cratimei.
exemple: Te-a căutat Ion. ; Le-au văzut în parc.

Argumentarea este un mijloc prin care se susţine sau se demonstrează un punct de vedere
privitor la o anumită temă, justificarea unei opinii pe care vrem să o susţinem.

Structura argumentării:
• IPOTEZA (TEZA) – enunțarea părerii – a considera
• ARGUMENTE (JUSTIFICARE, PROBE/EXEMPLE) – motivarea părerii cu cel puțin două
argumente dezvoltate – a dovedi
• CONCLUZIA – reformulare mai nuanțată a părerii inițiale – a întări

Mijloace lingvistice adecvate unei aprecieri (conectori):

• verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune etc.
• adverbe/locuțiuni adverbiale: așadar, probabil, fără îndoială, cu siguranță etc.
• conjuncții/locuțiuni conjuncționale cu rol argumentativ: ca să, deoarece, din cauză că,
încât etc.
• formule de început, mediane și finale: în opinia mea, după părerea mea, în primul rând,
mai întâi, apoi, de exemplu, în concluzie, nu în ultimul rând etc.

Apoziția este un cuvânt sau un grup de cuvinte care are scopul de a explica un termen,
numit bază, fiind așezată întotdeauna după termenul explicat. Atât baza, cât și apoziția se referă
la aceeași persoană.
Prietenul meu, vecinul, m-a felicitat de ziua mea.
termenul explicat/baza apoziția

Apoziția se realizează prin:

• substantiv comun/propriu: Mihai, colegul, m-a ajutat să car bagajele.
• pronume: Prietenul meu cel mai bun, adică el, m-a ajutat în clipele dificile.
• numeral: Ceilalți alergători, al treilea și al patrulea, au ratat cursa.
• adjectiv: Am vorbit cu un puști neascultător, adică impertinent.
• forme verbale nepersonale: A ieșit învingător exersând, adică muncind.

Apoziția poate fi:

• simplă: Vecinul meu, Andrei, mi-a împrumutat o carte interesantă.
• dezvoltată: Dorința lor, de fapt scopul jocului, era să creeze un univers unic

• Propoziția este comunicarea cu un singur predicat.

Iată!
Ioana citește.
Ea citește un articol apărut în revista școlii.

• Fraza este un enunț alcătuit din două sau mai multe propoziții, dintre care minimum una este
propoziție principală.
Ioana citește un articol1/ care a apărut în revista școlii.2/

• Raportul de coordonare se realizează între părți de propoziție și propoziții de același fel:

Bogdan și Mircea pregătesc împreună proiectul la matematică.
Ieri am fost la teatru,1/ apoi am discutat despre spectacol.2/
Nu se știe1/ dacă vine la noi2/ sau rămâne acasă.3/

• Raportul de coordonare se realizează prin:

 juxtapunere (prin virgulă, punct și virgulă, linie de pauză):
Munții, dealurile, podișurile, câmpiile sunt marcate prin culori diferite pe harta fizică a României.
 joncțiune:
- prin conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare (și, nici, precum și, dar, iar, numai că, doar
că, sau, ori, deci, așa că etc.):
Coperta cărții este lucioasă și colorată.
Mâine va ploua,1/ deci vom amâna plimbarea în aer liber.2/
- prin adverbe și locuțiuni adverbiale (așadar, vasăzică, prin urmare, în consecință etc.):
A avut multe ezitări,1/ așadar nu a fost convingător.2/

Conjuncții coordonatoare
a. copulative: și, nici;
b. adversative: dar, iar, însă, ci;
c. disjunctive: sau, ori, fie;
d. concluzivă: deci.