Teorie admitere jandarmi

MASA VOCABULARULUI cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul cuvintelor)
și este compusă din: - arhaisme; - regionalisme; - elemente de jargon și de argou; - neologisme; -
termeni tehnici și științifici.
1. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale și construcții sintactice care
au dispărut din limba comună și sunt de mai multe feluri:
• arhaisme lexicale - cuvinte vechi, ieșite din uz fie din cauză că obiectul sau profesia nu mai
există, fie că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer, caimacam, paharnic, logofăt, bejanie,
opaiț, colibă etc. • arhaisme fonetice - cuvinte cu forme vechi de pronunțare, ieșite din uzul
actual: pre, a îmbla, mezul etc; • arhaisme gramaticale - forme gramaticale vechi și structuri
sintactice învechite:

 morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.;

 sintactice: Gazeta de Transilvania;
2. Regionalismele sunt cuvintele și formele de limbă specifice vorbirii dintr-o anumită regiune:
barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău (porcar), sabău (croitor),
păpușoi (porumb);
• regionalisme fonetice - forme cu circulație restrânsă a unor cuvinte de uz
general: barbat (bărbat), dește (degete), gios (jos), frace (frate) etc;
3. Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuințate de anumite
persoane cu intenția de a impresiona și a-și evidenția o pretinsă superioritate culturală: bonjour,
madam, look.
Elementele de jargon au fost adesea satirizate de Alecsandri și Caragiale pentru ilustrarea
snobismului personajelor.
4. Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale
restrânse, cu scopul de a nu fi înțeleși: biștari (bani), curcan (polițist), a ciordi (a fura), pârnaie,
mititica (închisoare), mișto (frumos sau batjocură), nașpa (urat) etc.
5. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi:...

Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite, dar care au același sens. Ele sunt folosite pentru a
nuanța și a preciza ideea expusă în cadrul unei comunicări. Sinonimele au diferite grade de
echivalență între ele. În general nu există echivalență perfectă a cuvintelor existente într-o limbă.
[1]

Sinonimele pot fi clasificate în trei categorii:

 sinonime totale (absolute sau perfecte) Acestea corespund semantic în toată sfera lor de
înțelesuri.
 sinonime parțiale (relative sau imperfecte), adică cele ale căror sensuri nu se suprapun în
mod absolut. Ele se întâlnesc în special la cuvintele vechi și polisemantice:
 sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor, stabilind apropieri sau
coincidențe de termeni, atribuind valori, semantice figurate, metaforice cuvintelor uzuale
mărind sfera semantică a cuvintelor prin conotații imprevizibile cu o mare expresivitate.

Antonimele În semantică, termenul antonim denumește o entitate lexicală al cărei sens este opus
sensului alteia.

Omonimul este un cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunție cu alt cuvânt sau cu alte
cuvinte, de care diferă ca sens și ca origine.

Paronimele sunt cuvinte asemănătoare ca formă, dar cu înțeles diferit.

În lingvistică, termenul arhaism [< fr archaïsme < el αρχαϊσμός (arhaismós) < ἀρχαῖος (arhaios)

„vechi”] denumește un fapt de limbă învechit, ieșit din uzul comun, sau pe cale de dispariție în
acesta, dar încă prezent în unele varietăți de limbă. Calitatea de arhaism se raportează la starea
limbii comune la un moment dat al istoriei sale[1][2][3][4][5].
Termenul are și un sens mai restrâns: este arhaism și un fapt de limbă care în limba actuală este o
excepție, dar într-un stadiu anterior al limbii nu era. Astfel este, de pildă, în limba maghiară,
folosirea unui substantiv ca predicat verbal fără sufix formator de verbe: Minden reggel fagy „În
fiecare dimineață este ger”[6].

Regionalism (lingvistică)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

În lingvistică, termenul regionalism sau provincialism denumește un fapt de limbă caracteristic

unei sau unor anumite varietăți regionale a(le) unei limbi (dialect, grai), deci limitat la o anumită
regiune[1][2]. Regionalismul se identifică prin diferența pe care o prezintă față de ceea ce prevăd
normele limbii standard.
În lingvistică un pleonasm (din grecescul πλεονασμóς pleonasmos, exces) este exprimarea unei
idei folosind mai multe cuvinte decît este necesar. În funcție de context și de intenție pleonasmul
poate reprezenta fie o greșeală de logică sau o stîngăcie de exprimare — pentru că
aduce redundanță în transmiterea informației —, fie o figură de stil, îndeplinind același rol ca
repetiția retorică.

Sensul unui cuvânt

Sensul unui cuvânt se stabileşte numai în context, care poate fi înţeles ca un enunţ, ca un text sau ca o situaţie de comunicare în care apare
un cuvânt.

Sensul propriu
Sensul propriu este sensul obişnuit al unui cuvânt, cunoscut de toţi vorbitorii şi legat de un aspect din realitate.

Sensul propriu are două aspecte: sensul propriu de bază şi sensul propriu secundar.

Sensul propriu de bază

Sensul propiu de bază reprezintă ceea ce un cuvânt are specific în sine în orice context.

Exemple: braţ (parte a corpului omenesc), picior (parte a corpului omenesc), gură (cavitate bucală).

Sensul propriu secundar

Sensul propriu secundar este sensul ce rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de context.

Exemple:  braţul balanţei, piciorul podului, gură de canal.

Sensul figurat
Sensul figurat este sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit cu valoare expresivă pentru a forma o imagine poetică.

Exemple: pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, primăvara din sufletul meu, el este oglinda părinţilor săi, el a mers dupa steaua lui.

Derivarea
Serii derivative
Se pot forma serii derivative, când baza unui cuvânt derivat este un alt derivat.

Exemple de serii derivative

– grădină + sufixul -ar => grădinar + sufixul -ie => grădinărie.
– ţară + sufixul -an => ţăran + sufixul +că => ţărancă + sufixul -uţă => ţărăncuţă.

Derivatele parasintetice
Derivatele parasintetice sunt cele formate în acelaşi timp cu un sufix şi cu un prefix.

Exemple de derivate parasintetice

– îndrăgi, îndrepta, îndigui, îndruma, îndulci, înfrumuseţa, îngălbeni.
– înlănţui, înrudi, înstrăina, înzăpezi, împietri, împodobi, împuşca.

Clasificarea sufixelor
Sufixele pot da sens cuvintelor derivate, fiind folosite pentru crearea substantivelor, diminutivelor, aumentativelor, verbelor, adjectivelor,
adverbelor etc.

Sufixe pentru denumirea agentului

– substantivale (autor al acţiunii sau meseriaş)

Exemple: -agiu (scandalagiu), -ar (grădinar), -aş (nuntaş), -ist (fochist), -tor (judecător).

Sufixe pentru denumirea însuşirii

– sufixe adjectivale

Exemple: -al (săptămânal), -ar (fugar), -aş (mărginaş), -at (pistruiat), -bil (locuibil).
Exemple: -esc (sătesc), -iu (arămiu), -os (osos), -cios (mâncăcios).

Sufixe pentru denumirea colectivităţii

– sufixe substantivale

Exemple: -ăraie (fumăraie), -ărie (rufărie), -et (tineret), -ime (boierime), -iş (tufiş), -işte (trifoişte).

Sufixe pentru denumirea instrumentului

– sufixe substantivale
Exemple: -ar (cenuşar), -niţă (zaharniţă), -tor (încălţător).

Sufixe pentru denumirea unei noţiuni abstracte

– sufixe substantivale

Exemple: -anţă (cutezanţă), -ărie (copilărie), -ătate (singurătate), -eală (greşeală), -ie (sclavie).
Exemple: -ime (isteţime), -inţă (folosinţă), -ism (huliganism), -ură (arsură).

Sufixe pentru denumirea modalităţii

– sufixe adverbiale

Exemple: -eşte (lumeşte, ţărăneşte), -iş (furiş, grăpiş), -âş (târâş, chiorâş).

Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau
construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multă forță unei imagini sau expuneri. În
prezentarea celor mai importante figuri de stil se ține seamă de gradul lor de complexitate și de
relațiile care se stabilesc între ele.
Figurile de stil pot fi definite drept cuvinte sau grupuri de cuvinte (expresii) ce modifică
raporturile firești dintre semnificant și semnificat. Modificarea este înregistrată ca o deviere de la
modul curent, „normal” în care se realizează corespondența dintre obiectul desemnat și cuvântul
ce-l denumește.[1]

Cuprins

Clasificare
Figuri de stil la nivelul literelor
Aliterația
Aliterația constă în repetarea consoanelor sau silabelor inițiale

“ Nunta Zamfirei ”

—  George Coșbuc

Asonanța
Asonanța constă în repetarea unor vocale cu efect sonor.

“ În grădina lui Ion ”

— din folclor
Onomatopeea
Onomatopeea este un cuvânt alcătuit pe modelul armoniilor imitative, prin care se imită sau
sugerează sunete naturale.
Ex.:Tropotele de pe coridor i-au determinat să iasă din sala de ședințe.
Sincopa
Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete în interiorul unor cuvinte.
Ex.: dom’le, mulț'im (în loc de mulțumim)
Afereza
Afereza constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete de la începutul unui cuvânt.
Ex.: ’nalt, ’ngrămădeală
Apocopa
Apocopa constă în căderea unui sunet sau grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt.
Ex.: copilu’, săru’ mâna
Figuri de stil la nivel morfologic și sintactic
Repetiția
Repetiția constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite poziții ale enunțului.
La rândul ei, poate apărea în forma de:

 Anafora - care constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în propoziție și a unor
propoziții în frază, pentru a accentua o anumită idee.
Ex.: Era casa pe care și-o dorise din copilărie, casa pe care o visase de atâtea ori, casa pe
care de atâtea ori o desenase, casa  perfectă; casa pe care nu și-o putea însă permite.

 Epifora - care constă în reluarea unui cuvânt la sfârșitul unei propoziții sau a unei
propoziții la sfârșit de frază.
Ex.: În guvern se fură, în parlament se fură, în justiție se fură, până și din Biserică se fură.

 Anadiploza - care constă în reluarea ultimei părți dintr-o propoziție în propoziția

următoare.
Ex.: Au năpustit în biroul directorului  angajații,  angajați care nu și-au primit salariile de trei
luni.

 Antanaclaza - care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin repetarea unui cuvânt,
figură de stil bazată pe polisemie și omonimie.
Ex.: În acestă problemă ar trebui să arate că este moț și nu cu moț.
Enumerația
Enumerația constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau aspecte. Relația ce se stabilește
între termenii enumerării este una de coordonare.
Enumerarea poate fi întâlnită sub formă de:

 Polisindet - enumerație în care elementele enunțului sunt legate prin conjuncții.

Ex.: Nici nu mai vrea să locuiască împreună cu părinții, nici singură nu vrea să stea.

 Epimona – constă în utilizarea în mod excesiv a conjuncțiilor coordonatoare.

Ex.: Fata asta este  și inteligentă, și frumoasă, și harnică, și tot ce-ți poți dori.
Asindet
Asindetul constă în suprimarea conjuncțiilor coordonatoare dintre cuvinte sau dintre propoziții.
Ex.:Toți, politicieni, manifestanți, polițiști, au cântat împreună până au răgușit.
Elipsa
A nu se confunda cu elipsa, o curbă geometrică plană.
Elipsa constă în suprimarea unei părți din enunț, pentru că este neesențială sau se poate
deduce din context.
Ex.: Primul motiv vi l-am explicat. Iar al doilea derivă direct din primul. (se evită repetarea
cuvântului motiv).
Aposiopeza
Aposiopeza este procedeul de întrerupere a enunțului, partea omisă fiind considerată de
prisos sau subînțeleasă.
Ex.:Banca i-a anunțat de furtul din conturi. Cine însă le va da banii înapoi...
Brahilogia
Brahilogia constă în evitarea reluării în enunț a unor termeni exprimați anterior.
Ex.:Unii studenți au lipsit de la conferință, alții au fost prezenți și foarte activi.
Anacolutul
Anacolutul este o construcție gramaticală greșită, ce ilustrează lipsa de cultură sau lipsa de
logică a unor enunțuri formulate de unele persoane.

“ Dați-mi voie! Dați- ”

mi voie! (...) Din
doua una, dați-mi
voie: ori să se
revizuiască,
primesc! dar sa nu
se schimbe nimica,
ori sa nu se
revizuiască primesc!
 dar atunci să se
schimbe pe ici pe
colo, și anume în
punctele esențiale.
Din această dilemă
nu puteți ieși... Am
zis!

—  O scrisoare
pierdută, I.L.Caragiale

Inversiunea
Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziție, pentru a pune în evidență un
anumit termen. Exemple:
Impertinentul participant a fost scos afară din sala de conferințe.
Deșteptul copil a luat nota 10.
Hiperbatul
Hiperbatul este o inversare în topica normală prin care termenul asupra căruia se dorește
atragerea atenției este plasat în final.
Ex.:Cine până la ora aceasta nu știe despre ce e vorba, va afla acum: discutam despre rolul
Bisericii în stat.
Apostrofa
Apostrofa este o întrerupere a expunerii în care vorbitorul adresează unui interlocutor
(prezent sau absent) o întrebare, afirmație sau exclamație.
Ex.:Campania lor a avut rezultate foarte bune, dar cred oare domnii directori ai companiei
că ne pot minți pe față?
Interogația (întrebarea) retorică
Interogația retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns, acesta fiind evident și
cuprins sau sugerat în enunț.
Ex.:Poate cineva învăța într-o zi ceea ce noi studiem de ani buni?
Invocația retorică
Invocația retorică este o rugăminte adresată divinității, muzelor sau unor persoane reale
pentru a cere ajutor.

“ Cum nu vii tu,Țepeș

Doamne, ca punând
mâna pe ei
Să-i împarți în două
cete: în smintiți și în
mișei ”

—  Scrisoarea III, Mihai
 Eminescu

Eufemismul
Eufemismul - constă în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin înlocuirea ei cu alta.
Ex.: și-a pierdut viața, în loc de a murit.
Gradația
Gradația - constă în trecerea treptată,ascendentă sau descendentă, de la o idee la alta și prin
care se urmărește scoaterea în evidență a ideii sau nuanțarea exprimării.

“ Călăreții împlu
câmpul și roiesc
după un semn
Și în caii lor
sălbatici bat cu
scările de lemn;
Pe copite iau în fuga
fața negrului
pământ,
Lănci scânteie lungi
în soare, arcuri se
întind în vânt;
Și ca nouri de aramă
și ca ropotul de
grindeni,
Orizontu-
ntunecându-l, vin
săgeți de
pretutindeni... ”

— Scrisoarea III, M.
Eminescu

Imprecația
Imprecația - figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorința pedepsirii
unei persoane.
”
“ Te blestem sa te-
mpuți pe picioare.
Să-ți crească
măduva, bogată și
largă,
Umflată-n sofale,
mutată pe targă.
Să nu se cunoască
 de frunte piciorul,
Rotund ca
dovleacul, gingaș ca
urciorul.
Oriunde cu zgârciuri
ghicești mădulare,
Să simți ca te arde
puțin fiecare.

—  Blesteme, Tudor
Arghezi

Invectiva
Invectiva - Exprimarea violentă, apostrofă necruțătoare la adresa unei persoane etc.

“ Prea v-ați arătat

arama, sfâșiind
aceasta țară,
Prea făcurăți neamul
nostru de rușine și
ocară,
Prea v-ați bătut joc
de limbă, de
străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-
odată ce sunteți -
niște mișei! ”

—  Scrisoarea III, Mihai
Eminescu

Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt

Comparația
Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă în alăturarea a doi sau
mai mulți termeni cu scopul evidențierii primului termen, dar nu se poate scrie decât sub
forma epitetului personificator pentru a se alătura figurii de stil.
Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de stil în operele
literare, poate fi realizată în următoarele tipuri de comparații, determinate de natura
termenilor care se compară:

 un termen concret cu altul tot concret: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de

jăratic“ (M. Eminescu, Călin - file din poveste)
 un termen abstract cu altul concret: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri“ (M.
Eminescu, Trecut-au anii)
 un termen concret cu unul abstract: „Soarele  rotund și palid se prevede printre nori | Ca
un  vis de tinerețe printre anii trecători“ (V. Alecsandri, Iarna)
 un termen abstract cu altul abstract: „Anii tăi se par ca clipe |  Clipe dulci se par
ca veacuri“ (M. Eminescu, O, rămâi)
Expresivitatea unei comparații este și în funcție de caracterul cât mai diferit al domeniilor din
care provin termenii ei. O asociere între uman și vegetal întâlnim în poezia „Dar ochii tăi?“:

“ Dar ochii tăi? ”

— Tudor Arghezi

Metafora
Articol principal:  Metaforă.

Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens,
prin intermediul unei comparații subînțelese. Procesul de realizare a metaforei constă în
punerea semnului identității între două obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele
lor, pe baza unei analogii.
Urmărind exemplul metaforei din poezia eminesciană Melancolie:

“ Melancolie ”

—  Mihai Eminescu

se observă că această metaforă presupune o comparație inițială: „luna ca o regină moartă a

nopții”, comparație bazată pe două similitudini: paloarea astrului și a unei ființe moarte,
unicitatea lunii pe cerul nopții și prezența ei dominantă față de celelalte corpuri cerești.
Metafore legate de lună apar și în alte poezii ale lui Mihai Eminescu, de exemplu,
în Scrisoarea I:

“ Scrisoarea I ”

—  Mihai Eminescu

În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparația apare prescurtată, în lipsa

adverbului de comparație (cu valoare de prepoziție) ca și a termenului lună, în acest mod
realizându-se concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită textului poetic.
Contextul ajută la intuirea primului termen al presupusei comparații chiar în absența lui, ceea
ce demonstrează că, în înțelegerea metaforei, nu se poate face abstracție de suportul
contextului.
Metafora este o figură de stil esențială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt
personificarea, alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul.
Clasificarea metaforei

 Clasificarea, după Ortega y Gasset, - în metafora conștiinței-tablă (metaforă simplă cu o

singură semnificație; sens denotativ - propriu) și metafora conștiinței-vas (metaforă
complexă cu mai multe semnificații; sens conotativ)
 Clasificarea, după Tudor Vianu, - în metaforă explicită și metaforă implicită - in
absentia (alcătuită dintr-un singur cuvânt cu valoare de sugestie, de regulă pe lângă o
construcție verbală; se aseamănă cu simbolul)
 Clasificarea, după Lucian Blaga, - în metaforă plasticizantă și metaforă revelatorie.
Epitetul
Articol principal:  Epitet.

Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un
adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea
lui așa cum se reflectă în simțirea și fantezia scriitorului.
„Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut,
nume predicativ sau circumstanțial de mod este numit epitet când conține în același timp o
metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc., sau când face el însuși să apară o
asemenea figură. Dacă nu cuprinde așa ceva, atunci el nu este epitet.“
Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situații ca cele din textele
de mai jos determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea
imaginației sau afectivității scriitorului:

 „[...] și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși.“ (I. Creangă, Amintiri din

copilărie)
 „Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise închipuirea-i dădi buzna
[...].“ (Ionel Teodoreanu, La Medeleni)
Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I. Teodoreanu, adjectivul
„închise“ ar fi înlocuit cu altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi „zăvorâte“, atunci
termenul câștigă în expresivitate și devine epitet.
În versurile lui Tudor Arghezi din poezia Testament:
„În seara  răzvrătită  care vine
De la străbunii mei până la tine
[...]
Durerea noastră surdă și amară“,
epitetul „răzvrătită“ presupune la bază o personificare, iar epitetele „surdă“ și „amară“
sunt rezultatul unei metonimii în care s-a înlocuit efectul prin cauză.
Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum și cel de atragere a
cititorului.
Metonimia
`Metonimia`-figură de stil înrudită cu metafora, care constă în înlocuirea cauzei prin
efect, a efectului prin cauză, a operei cu numele autorului, a unui produs cu originea lui,
a concretului cu abstractul etc., pe baza unei relații logice:
Ex:”La noi sunt cântece și flori,
Și lacrimi multe, multe…” Goga
Metonimia poate exprima 1) Cauza prin efect; 2) Efectul prin cauza; 3) Denumirea
recipientului în locul conținutului 4) Semnul în locul obiectului semnificat.
Sinecdoca
Sinecdoca este o figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui
cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul
generalului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuși etc. Astfel,
în expresia „50 de capete de vite“, „capete“ este folosit pentru a desemna animalele
cu totul. În propoziția „Această firmă deține cele mai bune creiere din țară.“,
„creiere“ desemnează oamenii cu cele mai strălucite minți.
Personificarea
`Personificarea` este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor
li se atribuie însușiri umane.
exemple: norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă;
sălciile triste; pisica vorbește lin.
Hiperbola
Articol principal: Hiperbolă (figură de stil).

Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează intenționat, mărind sau

micșorând, trăsăturile unei ființe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-i
impresiona pe cititori.
Ex: "Gigantică poartă-o cupolă pe frunte," ( G.Coșbuc "Pașa Hassan")
Antiteza
`Antiteza` este o figură de stil care constă în opoziția dintre două cuvinte, fapte,
personaje, idei, situații. În creația lui M. Eminescu antiteza apare și în formularea
unor titluri: Venere și Madonă, Înger și demon, Împărat și proletar.
Exemplu
„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat.” (M. Eminescu)
Cuvinte și expresii la figurat
Figuratul este o modificare a valorii semantice a cuvântului sau expresiei, utilizată în
anumite împrejurări. Înțelesul devine altul decât cel uzual, propriu-zis. O figură de
stil strâns înrudită cu figuratul este metafora.
 Exemple de expresii la figurat:

 s-a dus de râpă, cu semnificația: s-a pierdut, s-a stricat, a eșuat

 i-a pus coarne (= l-a înșelat)
 a cincea roată la căruță (= inutilitate)
 valurile vieții (= întâmplările vieții)

Mijloace de îmbogăţire a vocabularului

Interne – derivarea , compunerea , conversiunea

Externe – cuvinte provenite din alte limbi (împrumuturile)

DERIVAREA
Este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi
cu ajutorul afixelor (sufixelor şi prefixelor ).

Sufixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate după rădăcina cuvântului .

Clasificare :

- sufixele lexicale , când formează cuvinte noi : grădinar .

- sufixele gramaticale , când creează forme gramaticale (sufixe de mod şi
timp ) : citi , scris
- sufixele lexico-gramaticale , când exprimă un sens nou şi o categorie
gramaticală (sufixe moţionale) : gâscă – gâscan
Sufixele denumesc:

- agentul ( -tor , - ar , -ist , -aş ) : agricultor , fierar , gronist , luntraş

- însuşirea ( -iu , -oş , -cios , -bil , -at , -al ) : aurcz , fricos , mîncăcios ,
purtabil , sprîncenat , vamal
- colectivitatea ( -et , -raie , -işte , -ime , -is) : brădet , apăraie ,
porumbişte , studenţime , zmeuriş
- instrumentul ( -ar , -nită , -tor ) : alfabetar , pipernită , ştergător
 - noţiuni abstracte ( -inţă , -ie , -ime , -cală , -ura , -anţă ) : cerinţă ,
domnie , grăsime , răceală , scursura , siguranţă
- modalităţi ( -este , -iş , -âş) : româneşte , pietriş , ţărâş
- locul şi originea ( -ărie , -ice , -ean ) : benzărie , fierărie , bucureştean
- obiecte sau însuşiri mici – sufixe diminutivale (ulet , uc , ior , ică , ice) :
binişor , căscioară , cerceluş , coşuleţ , lănţuc , pantofior , singurică ,
vanticel
- obiecte sau însuşiri mari – sufixe augmentative ( andru , an , oaie , oi )
: băieţandru , grăsan , căsoaie , pietroi

Prefixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate înaintea rădăcinii cuvântului
pentru a forma cuvinte noi . Prefixele modifică sensul cuvântului de bază , fiind :

- negative ( re-, in- ) : neseamă , inegalitate .

- privative ( des- , de- ) : a descreti , deşire .
- iterative ( re- , răs - ) : a reaminti , rasucit .
Prefixele pot forma :

- substantive ( neregulă ) .
- adjective ( nefiresc ) .
- adverbe ( negreşit ) .
Prefixele pot fi :

- vechi ( ne , în , des , răs ) .

- noi ( arhi , anti , pre , inter ) .
Derivatele parasintetice sunt cuvintele care conţin şi sufixe şi prefixe . ( înnodat ) .

Seriile derative apar atunci când baza unui cuvânt derivat este un alt cuvânt derivat

Compunerea

Compunerea este mijlocul intern de îmbogăţire al vocabularului prin care se

formează cuvinte noi sau termeni diferiţi .

Termenii din care se formează un cuvânt compus îşi pierd de cele mai multe ori
sensul pe care îl au când există independent .
 Cuvintele compuse pot fi :

- substantive ( floarea-soarelui , ochiul-boului ) .

- verbe : a binevoi .
- adjective : cumsecade .
- pronume : fiecare .
- numerale : douăzeci
- adverbe : după-amiază .
- prepoziţii : pâna la .
- conjuncţii : ca să .
- interjecţii : bring-bana
Există elemente de compunere cu înţeles de sine stătător ( prefixoide ) :

- cid ( ucigător ) .
- craţie ( conducător ) .
- fil ( iubitor )
- fob ( care urăşte ) .
- fug ( care îndepărtează ) .
- log ( specialist ) .
Sufixoide :

- aero ( aer ) .
- bio ( viaţă ) .
- filo ( iubitor ) .
- hidro ( referitor la apă ) .
- macro ( mare ) .
- micro ( mic ) .
- orto ( corect ) .
- poli ( mai mulţi ) .
- pseudo( fals ) .
- tele ( la distanţă ) .
Procedee de compunere :

A. JUXTAPUNERE , ALĂTURARE : câine lup .

a. Compunerea prin contopire :
bunăvoinţă,untdelemn,cuminte,binefăcător,unsprezece, orişicine,niciodată, deasupra,
binevoi,dedesubt etc.
b. Compunerea prin alăturare:bun-simţ,prim-ministru,Valea Călugărească,nou-
născut,o mie trei sute,după-amiază,de către etc.

B. SUBORDONARE : floarea-soarelui .
Prin compunere prin subordonare se înţelege:

1. Subordonarea atributivă:

a) substantiv + adjectiv; botgros, coate-goale, vorbă-lungă, acid clorhidric,

Almaşul-Mare ş.a.

b) adjectiv + substantiv (în unele formaţii mai vechi): bună-credinţă, bună-

cuviinţă, bunăvoinţă, rea-credinţă, rea-voinţă etc.;

c) substantiv + substantiv în genitiv: Calea Laptelui, ciuboţica cucului, gura-

leului, floarea-soarelui, ochiul-boului, Gura Ocniţei, Neagra Şarului […], Delta
Dunării ş.a.;

d) substantiv + substantiv cu prepoziţie: apă de plumb, bou de baltă, floare-

de-colţ, Roşiori de Vede, Baia de Aramă etc.;

2. Subordonare completivă (rezultatul unor izolări): fluieră-vânt, încurcă-

lume, pierde-vară, zgârie-brânză, ducă-se pe pustii;

3. Subordonare faţă de un adjectiv, având ca rezultat un alt adjectiv:

a) adjectiv nume de culoare combinat cu determinanţii deschis, închis:

roşu închis/deschis;

b)două adjective nume de culoare: galben-portocaliu, galben-verzui;

c) adjectiv verbal precedat de un circumstanţial: bine-credincios, bine-

venit, clar-văzător;
4. Subordonarea eterogenă prin care se formează numeralele:

a) subordonarea circumstanţială de la 11 la 19: doisprezece (doi „peste"

zece);

b)subordonarea atributivă de la 20 la 90, unde numerele ca 2, 3, 4 sunt

atributele lui zece (22, 23, 24 etc.).

C. ABREVIERE :
- iniţiale : CEE , BCR .
- iniţiale şi fragmente de cuvinte : Tarom .
- fragmente de cuvinte : Asirom
- fragmente de cuvinte si cuvinte : Romarta .

Conversiunea

(Schimbarea valorii gramaticale)

Este mijlocul intern de îmbogăţire al vocabularului prin care se formează cuvinte noi
de la o parte de vorbire la alta :

a) Substantive din :
- adjective : Frumosul traversează stradă .
- verbe la participii : Răniţii au fost transportaţi la spital .
- verbe la supin : Mersul pe jos este sănătos .
- verbe la gerunziu : Suferindul era trist .
- adverbe : Aproapele lui s-a accidentat .
- pronume : Nu îmi pierd vremea cu nimicuri .
- interjecţie : N-a auzit oful .
b) Adjective din :
- verbe la participiu : Cerul înnorat nu-mi place .
 - verbe la gerunziu : Mâinile tremurânde ale fetiţei arătau emoţia .
- pronume : Acest băiat învaţă bine .
- adverbe : Mi-am luat haine gata .
c) Adverbe din :
- adjective : Vorbeşte frumos .
- verbe la participiu : Vorbeşte îngânat .
- substantive : Pleacă luni .
d) Prepoziţii din :
- adverbe : Deasupra crengii s-a aşezat o pasăre .
- substantive : Picta frumos graţie talentului .
- verbe la participiu : A câştigat mulţumită muncii .
Familia lexicală reprezintă cuvinte obţinute prin derivare , compunere sau
schimbarea valorii gramaticale de la un cuvânt de bază .

Împrumuturile . Neologismele

Împrumuturile sunt mijloace externe de îmbogăţire al vocabularului şi sunt

introduse în limba română din alte limbi .

Împrumuturile apar ca rezultat al contactului dintre două limbi fiind favorizate de mai
multi factori :

- vecinătatea geografică
 - amestecul şi convieţuirea unor populaţii .
- raporturile culturale , economice şi politice .
Împrumuturile pot fi :

I vechi : Provenite din :

1) limba slavă ( izvor , plug , cocoş , voinic , babă , boier , ieftin ) .

2) limba maghiară ( hotar , vameş , viclean , oraş , gazdă , gând ) .

3) limba turcă ( baclava , iaurt , zarzavaturi , chirie , halva ) .

4) limba greacă ( duşman , frică , tacticos , proaspăt ) .

II noi : Vin din :

1) franceză ( elev , cafe-bar , bleu , bleumarin , a soluţiona ) .

2) engleză ( stand-by , talk-show , hobby , voler ) .

3) germană ( crenvurşti , foen , iceberg , manager ) .

4) italiană ( pian , spaghete ) .

5) latină ( graţie , colocviu , insulă ) .

Neologismele sunt cuvintele noi împrumutate din alte limbi sau create în interiorul
limbii sau prin derivare sau compunere . Ex : liceu , tractor , seism , metrou , dolar , inginer
, secol , oxigen , şampon , parizer , whisky , fotbal , box .

COMPUNEREA

Compunerea este un procedeu de formare a cuvintelor care consta in crearea unui cuvant nou
din mai multe cuvinte intregi existente si independent in limba, din elemente de compunere fara
existenta independenta sau din abrevieri ale unor cuvinte.

In limba romana, in functie de felul termenilor componenti, cuvintele compuse se grupeaza in

trei categorii mari:

a)      compuse formate din cuvinte intregi existente si independent in limba noastra (bunavointa, sus-
numit, doisprezece, binecuvanta, deseara, floarea-soarelui etc.);
 b)          compuse formate din elemente de compunere inexistente si independent in limba romana
(auto-, cvasi-, deca-, foto-, -vor, -fob etc.), combinate fie intre ele (balneolog, bicefal, decapod
etc.), fie cu cuvinte existente si independent (colontitlu, termocentrala, centigrad,
electrocauteriza etc.);

c)      compuse formate numai initiale sau din abrevieri ale unor cuvinte (C.F.R, O.N.U, P.N.L, Asirom,
Tarom, Petrom).

In compunerea romaneasca locul central il ocupa primul dintre aceste trei tipuri de cuvinte
compuse. Aici se intalnesc exemple apartinand tuturor partilor de vorbire. Compusele din cea de-a doua
grupa sunt reprezentate prin substantive, adjective, pronume, verbe si adverbe, iar cele din ultima,
numai prin substantive.

Compusele formate din cuvinte intregi se combina sau nu dupa regulile sintactice obisnuite ale
limbii; in primul caz ele se numesc compuse sintactice, iar in cel de-al doilea caz, compuse asintactice.

Spre deosebire de compusele in structura carora intra elemente de compunere sau abrevieri, care
se comporta ca si niste cuvinte simple, compusele din cuvinte intregi, de foarte multe ori, nu se
deosebesc din punct de vedere formal de grupurile sintactice alcatuite din mai multe cuvinte, intre care
se stabilesc diferite raporturi. De aceea este necesara o atenta delimitare intre compuse (problema se
pune in special la substantiv si in mai mica masura la adjectiv, pronume si numeral) si diferite grupuri
sintactice: locutiuni si grupuri sintactice nelocutionale. Aceasta delimitare este cu atat mai necesara, cu
cat compunerea apartine formarii cuvintelor, in timp ce grupurile de cuvinte apartin sintaxei. De aceea,
trebuie sa se porneasca de la ideea ca un compus reprezinta un singur cuvant, iar grupul sintactic,
evident, mai multe cuvinte. Dupa cum se stie, nu exista pana acum o definitie completa, satisfacatoare a
cuvantului. Din aceasta cauza nu va fi avuta in vedere o defintie, ci numai trei caracteristici: unitatea
morfologica, unitatea semantica si comportamentul sintactic - intre ele existand o stransa legatura.

In limba romana unitatea morfologica a cuvantului presupune in cazul cuvintelor flexibile, care
alcatuiesc marea majoritate a vocabularului, modificari flexionare (desinente, articol) la finala. Prin
urmare, o formatie care isi modifica in flexiune finala este un cuvant si nu un grup sintactic, chiar este
alcatuita din mai multi termeni. De exemplu: botgros, botgrosului, botgrosi; untdelemn, untdelemnul,
untdelemnului; Campulungul, Campulungului, Mos-ajun, Mos-ajunului; Santamaria, Santamariei etc. In
foarte multe cazuri insa, cand formatia este mai putin sudata, primul sau ambii termeni ai compuului
primesc marci flexionare ori articol: cal-de-apa, calul-de-apa, calului-de-apa; rea-vointa, relei-vointe;
domnia-sa, domniei-sale etc. Exemplele de ultimul tip nu se deosebesc din punctul de vedere al unitatii
morfologice de: director adjunct, directorului adjunct; gazeta de perete, gazeta de perete, gazetei de
perete; mar cretesc, marului cretesc etc., fiind caracterizate, toate, prin lipsa unitatii morfologice. Uneori
putem surprinde faza de trecere de la categoria compuselor fara unitate morfologica la categoria celor
cu unitate morfologica: bunastare, bunei-stari si bunastarii; prim-ministru, primului-ministru si prim-
ministrului; alb-verzui, alba-verzuie si alb-verzuie etc.(de obicei una dintre forme este mai frecventa, de
exemplu bunastarii fata de bunei-stari).Unele pronume, desi isi modifica in flexiune si primul termen (de
exemplu: dumneata, dumitale; celalalt, celuilalt; insumi, insami, insine etc.), prezinta totusi unitate
morfologica, deoarece modificarile flexionare nu au ca urmare recunoasterea termenilor componenti ca
unitati distincte. Cand primul termen al compusului este o parte de vorbire neflexibila sau una care nu
primeste articol, sudarea se face cu mai multa usurinta, tocmai datorita faptului ca nu exista
posibilitatea modificarilor in interiorul formatiei.

Din punct de vedere semantic, compusele reprezinta o unitate. Adesea termenii care intra in
compunere isi pierd, intr-o masura mai mare sau mai mica, intelesul lor initial si independenta lor
semantica, sensul compusului nu rezulta din suma sensurilor cuvintelor care il alcatuiesc, ci este ceva
nou, uneori foarte departat de sensurile termenilor componenti. Aceasta situatie se intalneste mai ales
la substantivele care au la baza o metafora: Calea-Laptelui, cele-cinci-degete, Closca-cu-Pui, coada-de-
randunica, lapte-de-pasare, laptele-cucului, lemn-cainesc, leu-de-mare, ochi-de-pisica, poale-n-brau,
rochita-randunicii, sange-de-noua-frati etc. De asemenea, o unitate semantica noua se poate constata si
la substantive formatii nemetaforice ca: primavara, proces-verbal, stat-major, untdelemn etc.

Spre deosebire de compusele discutate mai sus, grupurile sintactice nelocutionale, ca: acid
clorhidric, director general, gazeta de perete, inalta tradare, mar cretesc, om de stat, parere de rau etc.
sunt formate din cuvinte care isi pastreaza sensul lor (desi au loc unele modificari semantice), intelesul
integului reiesind din suma intelesurilor acestor cuvinte. Acidul clorhidric este intr-adevar un acid, si
anume cel clorhidric, marul cretesc este un mar de soi cretesc etc. Prin urmare deosebirea dintre cele
doua categorii pe care le discutam aici este clara.

In cazurile mai rare, in care grupurile nelocutionale au la baza o metafora, ca in exemplele: aurul
negru, braul cerului (=curcubeu), corabia desertului (=camila), ferestrele sufletului (=ochi), poalele
muntelui, sare si piper (despre o stofa) intelesul nu mai poate constitui un indiciu diferentiator, deoarece
sensul grupurilor este la fel de nou, de diferit de cel al termenilor alcatuitori, ca si sensul compuselor.

Pe de alta parte, exista si compuse care pot fi analizate semantic intocmai ca si grupurile sintactice
nelocutionale mentionate mai inainte si care nu pot fi deosebite decat cu greutate de aceste grupuri pe
baza criteriului semantic.

Termenii unora dintre aceste compuse isi pastreaza toti, in mare masura, sensul lor. Dintre termenii
altora, unul si-a putut modifica mult intelesul, celalalt sau ceilalti ramanand cu sensul lor initial. Si aceste
formatii au unitate seantica, fie dobandita printr-o folosire frecventa, fie datorita faptului ca ele
calchiaza compuse din alte limbi. Ne referim la exemple de tipul: apa-tare, fata-mare,mama-
mare,ramas-bun, Alba-ca-Zapada, Fat-Frumos, Mama-Padurii, Pasari-Lati-Lungila, Statu-Palma-Barba-
Cot, Anu nou, Joia mare, 1 Mai, Marea Britanie, Coasta de Fildes, Noua Zeelanda, Volta Superioara,
Baia-Mare, Campulung-Moldovenesc, Curtea-de-Arges, Poiana-Tapului, Serbestii-Vechi, Valenii-de-
Munte, Balta-Alba, Trei-Scaune etc. Denumirile geografice si teritorial- adminitrative al caror prim
element este un substantiv nume generic (munte, rau, insula, strada etc.) prezinta doua situatii:

a) „cand substantivul nume generic este insotit de un substantiv in genitiv sau de un adjectiv care
nu este foloit si singur ca toponimic (hidronimic, oronimic etc.) avem a face cu o unitate semantica
(deoarece ambele elemente alcatuiesc denumirea). De exemplu: Delta Dunarii, Drumul Scarii, Insula
Serpilor, Muntii Macinului, Raul Doamnei, Lacul Rosu, Marea Neagra, Peninsula Balcanica, Republica
Sud-Africana, Strada Mare, Tara Romaneasca etc.”1[1]

b) cand substantivul nume generic este insotit de un substantiv folosit in forma sa de nominativ
exclusiv ca nume topic (de loc, de munte, de apa etc.), de un nume de persoana sau de un adjectiv care
poate denumi si singur un loc, un munte, o apa etc., cele doua cuvinte nu alcatuiesc un compus, nefiind
intrebuintate, in mod obligatoriu, impreuna: muntii Carpati (si Carpatii), fluviul Dunarea (si Dunarea),
raul Olt (si Oltul), lacul Gilcescu (si Gilcescul), marea Mediterana (si Mediterana), oceanul Pacific (si
Pacificul) etc.

1[1] Fulvia Ciobanu si Finuta Hasan, Formarea cuvintelor in limba romana, Compunerea, vol. I,
Editura Academiei, 1970.
 In ceea ce priveste adjectivul, pronumele si numeralul, observam ca aici compusele prezinta diferite
grade de unitate semantica. Cele mai multe exemple se plaseaza pe o treapta inferioara din acest punct
de vedere: alb-galbui, dulce-acrisor, vocal-instrumental, roman-german, domnia-ta, nici unul, douazeci
si doi etc., mai putine, pe o treapta superioara: cuminte, cumsecade, dumneata, tustrei, unsprezece etc.

Comportamentul sintactic.

1) Comportamentul sintactic al substantivului comun compus insotit de un determinant adjectival difera

in special de cel al grupurilor sintactice libere si intr-o masura mult mai mica de comportamentul
sintactic al grupurilor sintactice stabile.

a) Compusele care prezinta unitate morfologica, caracterizate sau nu prin modificari flexionare,
indiferent de tipul de compunere, se comporta si sintactic intocmai ca orice cuvant simplu.
Determinantul adjectival de orice fel se refera la intregul compus din punctul de vedere al intelesului si
se acorda in gen, numar si caz cu compusul. Faptul acesta este clar cand genul si numarul compusului
este altul decat genul si numarul substantivului din interiorul lui sau atunci cand elementul de baza al
compusului este verb : burtaverde, indraznet, acest coate-goale, acesti coate-golae, o umila nu-ma-uita,
asa-numitul sparge-val activ, zgarie-branza asta etc. Cand insa substantivul cu rol de determinant din
interiorul compusului este de acelasi gen cu genul intregului compus, nu exista nici o dovada ca atributul
se refera la intregul compu si nu umai la substantivul din interiorul lui : Mos-ajun vesel, ca si ajun vesel,
primavara timpurie, ca si vara timpuri etc.

Atributul adjectival, indiferent de felul lui, nu poate separa termenii compuselor cu unitate
morfologica, putand fi plasat numai in urma sau inaintea lor : botgrosul ala, burtaverde asta, scurt-
metrajul nostru, interesantul scurt-metrj etc. Nu sunt posibile constructii ca : botul ala gros, burta asta
verde, scurtul nostru metraj, scurtul interesant metraj.

b) Pe langa compusele care nu au unitate morfologica, prezenta unui determinant adjectival, cu

exceptia adjectivelor pronominale posesive si demonstrative, ne poate ajuta la delimitarea unui compus
de un grup sintactic stabil numai atunci cand este clar ca din punct de vedere semantic adjectivul se
refera la intreaga formatie si nu numai la unu din termeni : cap-de-mort frumos colorat, poale-n-brau
gustoase, un ramas-bun trist etc. Mai frecvente sunt insa cazurile in care adjectivul, prin sensul sau, nu
serveste ca indiciu de compunere, deoarece poate fi interpretat atat ca determinant al intregului
compus, cat si al primului termen de compunere, intocmai ca atunci cand se afla pe langa un grup
sintactic : floare-soarelui frumoasa, floare-de-sfanta-Ana rasaritade curand, iarba-mare uscata.
Constructii formate dintr-un compus urmat de un determinant adjectival, nu se deosebesc de : acvila de
stanca impaiata, acid clorhidric tare, fata de perna curata, gazea de perete interesanta, grau arnaut
bun, grau de toamna frumos, mar cretesc gustos, grupuri sintactice stabile, determinate, la randul lor,
de adjective.

Avem de a face cu grupuri sintactice libere si stabile. Intr-un grup sintactic liber format dintr-un
substantiv urmat de doua sau mai multe atribute, dintre care unul exprimat printr-un adjectiv posesiv
sau demonstrativ, posesivul sau demonstrativul se aseaza imediat dupa substantivul determinat inaintea
celui de-al doilea atribut : cartea mea frumoasa, casa asta de piatra, floarea aceea rosie a copilului. Pe
langa un grup sintactic stabil, adjectivul posesiv si cel demonstrativ se comporta intocmai ca pe langa
orice grup sintactic liber. Ele separa cuvintele care alcatuiesc grupul, asezandu-se imediat dupa
substantivul cu rol de determinant : acidul acesta clorhidric, directorul nostru general, gazeta asta de
perete, iepurii astia de casa, marul meu cretesc.

O serie de compuse fara unitate morfologica, cum sunt mama-mare, tata-mare etc., nu permit
intercalarea adjectivelor posesive si demonstrative intre termenii alcatuitori : mama-mare a mea,
mama-mare asta, tata-mare al tau.

Exista insa compuse fara unitate morfologica ale caror componente pot fi separate prin
adjective posesive sau demonstrative ca si grupurile sintactice: laptele acesta de pasare, procesul acesta
verbal, procesul nostru verbal etc.

c) Din punct de vedere sintactic numele proprii de persoane si de sarbatori, indiferent de

structura lor si de gradul lor de unitate morfologica, se comporta ca un singur cuvant. Determinantul, de
orice fel ar fi el, nu se poate intercala intre termenii compusului: Fat-Frumosul nostru, Galben-de-Soare
al ei, Muma-Padurii cea rea, Stan Patitul asta, 1 Mai al nostru.

Comportarea denumirilor geografice si a celor aministrativ-teritoriale este diferita de a celorlalte

nume proprii, remarcand-se imposibilitatea disocierii numeleui prin intercalarea unor determinanti intre
termenii alcatuitori: Curte-de-Arges a nostra, Gura-Ocnitei asta, Poiana-Tapului frumoasa, Satul-Mare
insorit, Targu-Jiul nostru etc.
 Singurele toponimice separabile sunt cele formate dintr-un substantiv nume generic urmat de
un substantiv in genitiv, acestea fiind mai usor analizate: Delta asta a Dunarii, Podisul acesta al
Moldovei, Valea aceasta a Prahovei etc.

2) Grupurile sintactice stabile formand serii in care determinantele se refera la acelasi determinant se
comporta ca si imbinarile libere: gazeta noastra de perete este mai reusita decat cea de strada;
intalnindu-se mai rar constructiile cu repetare: gazeta noastra de perete este mai reusita decat gazeta
de strada etc.

Prin urmare, in timp ce in grupurile sintactice libere si in cele stabile se evita repetarea, in cazul
compuselor cu acelasi determinant inlocuirea este neobisnuita.

De obicei termenii compusului se afla in aceeasi ordine ca si partile de propozitie dintr-un grup sintactic
obisnuit (vorba-lunga, floarea-soarelui, untdelemn, cuminte, casa mare, casa de lemn, cu cap). „ Ordinea
termenilor compuului, inversa fata de ordinea obisnuita a grupului sintactic construit din aceleasi parti
de vorbire, poate constitui de asemenea un indiciu al compuner Ea se datoreste, de cele mai multe ori,
copierii unor modele straine: lung-metraj, sus-numit, atotputernic, clarvazator etc.” 2[2]

Luand in considerare forma externa sau forma interna a cuvintelor compuse se pot clasifica
dupa patru criter

„In cazul unor cuvinte compuse, din punct de vedere al flexiunii, elementele lor constitutive s-au
contopit in asa masura incat- chiar si dupa o cercetare asidua- abia le putem deosebi; asa sunt de
exemplu: cocotarc, mujdaiu, Dumnezau luceafar, Sanziene, primavara, codobatura, vinars, Marea-
neagra, Buna-vestire, argint-viu etc.” 3[3]

Dupa cum Nicolae Draganu precizeaza in Compunerea cuvintelor in limba romana, mai exista si
cuvinte ale caror parti componente stau separat, se prezinta in asa fel ca si cum am pronunta sau chiar
am scrie doua, trei cuvinte, intre care exista doar relatii sintactice, intr-un singur cuvant, pe care le

2[2] Fulvia Ciobanu si Finuta Hasan, Formarea cuvintelor in limba romana, Compunerea, vol.
I, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1970.

3[3] Nicolae Draganu, Compunerea cuvintelor in limba romana, Timisoara, Editura Amphora,
1998.
putem scrie si despartit, acestea neavand o caracteristica aparte. Exemple de astfel de cuvinte sunt:
drum-de-fier, unt-de-lemn, ceapa-ceoarei etc.

„In functie de modul in care raportul dintre cele doua parti constituiente ajunge sa fie
concretizat sau nu si formal, distingem compuneri marcate si nemarcate: daca la elementele
constituiente este marcat raportul in care se aflau ca parti de propozitie, atunci compunerea este
marcata: argint-viu, ceapa-ceoarei, unt-de-lemn, papa-lapte etc.; iar compuneri nemarcate sunt acelea
in care raportul elementelor constituiente nu este marcat: valvartej, cocostarc etc.” 4[4]

Prin urmare, in masura in care diferitele parti componente pot fi flexioate sau nu, putem
distinge grade diferite de contopire, iar aceasta trasatura externa pare sa fie un principiu suficient de
potrivit in clasificarea cuvintelor compuse.

Cuvintele compuse, dupa forma lor externa, mai pot fi clasificate si din punct de vedere
gramatical. „Vom include intr-o categorie acele cuvinte care sunt compuse din doua substantive, intr-o
alta categorie pe cele compuse dintr-un substantiv si un adjectiv sau dintr-un substantiv si un adverb
etc., deci dupa cum se schimba aspectul gramatical al elementelor constitutive, se schimba si natura
compusului. Aceasta clasificare pare a fi fireasca si logica intrucat se bazeaza pe caracteristicile cele mai
importante ale partilor componente.” 5[5]

Dar dupa cum Nicolae Draganu explica in Compunerea cuvintelor in limba romana, dintr-un alt
punct de vedere, un compus nu poate fi considerat a fi o simpla combinatie de cuvinte (substantive cu
substantive, substantive cu adjective, verbe cu substantive etc.), ci o combinatie de notiuni, de
concepte, exprimata si concretizata printr-o combinatie de cuvinte. Astfel definirea relatiilor existente
intre elementele compusului este criteriul fundamental care serveste drept punct de plecare pentru cea
dea treia categorie a clasificar

„In ceea ce priveste relatia logica in care se pot afla cele doua patti ale compusului, compunerea
poate fi de doua feluiri: subordonatoare sau coordonatoare.”6[6]

4[4] Ibidem

5[5] A. Darmesteter, op. cit.

6[6] Nicolae Draganu, op. cit.

 „ Cel de-al patrulea criteriu de clasificare se fundamenteaza pe motivatia psihologica si pe
modul de formare a compusului.” 7[7]

Flexiunea este o consecinta si o urmare a evolutiei elementelor constitutive ale compusului.

Forma cuvintelor simple sau compuse este transformata de trecerea timpului, precum si de catre
actiunea legilor fonetice. Ca urmare a folosirii indelungate, cuvintele se tocesc in asa masura incat abia
mai raman trasaturi din forma lor initiala. La cuvintele simple, consecinta acestui proces este
simplificarea lor si mai accentuata: caballus a devenit cal etc., pe de alta parte, cuvintele compuse se
simplifica, devenind simple.

„Flexiunea, cu diferitelesale grade, nu constituie o trasatura aparte a compunerii, ci este

rezultatul unei legi generale a sistemului, care se resfrange asupra limbii in intregimea ei. Este deci doar
un accident si nu o putem folosi drept criteriu de baza in aceasta clasificare.”8[8]

Cea de-a doua clasificare, din punct de vedere gramatical, prezinta si ea dificultati, aceasta
referindu-se doar la forma externa, este pur mecanica si nu patrunde in esenta compusului. „Cuvinte ca
pasare-musca (colibri), valvartej, coada-soricelului, unt-de-lemn etc. pot fi oare incadrate in aceeasi
categorie? Fiecare dintre aceste compuse este de alta natura; modul lor de formare, ba chiar si
raporturile logice existente intre elementele lor constitutive sunt diferite. Este adevarat ca la lingvistii
germani gasim de regula aceasta clasificare, dar primim si explicatia: comunicarea in limba germana
corespunde de minune acestei clasificari.”9[9]

„Nici clasificarea logica nu ne multumeste, cu toate ca pare a fi foarte riguroasa. Asa cum este
evident ca forma externa a compusului din punct de vedere psihologic prezinta interes doar indirect, asa
cum natura legaturii in cazul cuvintelor apa-tare, Cornul-Luncei, unt-de-lemn pune pe primul plan
momentul analitic, iar in cazul lui luceafar, Statu-Palma, cocostarc pe cel sintetic, dupa parerea lui
Wundt, care va fi considerata drept baza in continuarea clasificarii noastre, va fi lipsita de valoare si
clasificarea lui Darmesteter care considera drept marca reala de identificare a compusului elidarea

7[7] Ibidem

8[8] Nicolae Draganu, op. cit.

9[9] Ibidem
elementelor gramaticale de legatura (ellipse), iar in cazurile unde ea exista, in opozitie cu componentele
propriu-zise, el le numeste juxtapunere.” 10[10]

Mai raspandita decat clasificarea formala, clasificarea logica, este si mai lipsita de valoare.
Aceasta nu este cauza raportului dintre doua elemente, ea putea exista la fel de bine atat inaintea
formarii compusului, cat si dupa aceasta.

Din punct de vedere psihologic, formarea compusului este un proces cu dublu aspect: pe de-o
parte este analiza, in masura in care elementele compusului se desprind din intergul propozitiei, iar pe
de alta parte este sinteza, in masura in care partile de propozitie astfel desprinse se intrepatrund mai
strans si formeaza. Fata de celelalte cuvinte ale propozitiei, o unitate noua, de sine statatoare. Daca insa
studiem diferitele cazuri de compunere, ajungem la concluzia ca procedeul analitic si cel sintetic, in cele
mai multe cazuri, nu se concretizeaza in aceeasi proportie. Daca avem in vedere reletia procesului psihic
care actioneaza la formarea compusului, putem distinge trei categorii:

a)      In prima categorie sunt incluse acele compuse care s-au desprins, in mod vizibil,

direct din intregul propozitiei. „In aceste cazuri procesul analitic se gaseste in asa masura pe primul plan
incat compusul pare rezultatul segmentarii sintactice, iar procesul sintetic (actiunea fortelor psihice de
legare a membrilor) trece cu totul in planul al doilea.” 11[11]

b)      In cea de a doua categorie sunt incluse acele compuse ale caror parti constitutive

nu pot aparea exact in aceeasi ordine ca in compus, unele langa altele, si in cadrul propozitiei;
„asocierea conceptuala care a unit partile compusului le-a transformat si din punct de vedere al
formei.”12[12] In acest caz, procesul sintetic a trecut in prim plan fata de cel analitic.

c)      „Cea de a treia categorie este constituita din acele cazuri in care una din partile

10[10] Ibidem

11[11] Nicolae Draganu, op. cit.

12[12] Ibidem
constitutive ale compusului probabil nici nu a facut parte initial din acea unitate conceptuala din care a
fost desprins celalalt element constitutiv al compusului. Acest ultim component, care totodata a
desemnat conceptul de baza, a atras din alte unitati sintactice primul component ca rezultat al asocierii
conceptuale. Formarea unui asemenea compus este aproape intru totul un proces sintetic; analiza se
restrange aproape numai la alegerea unui cuvant.” 13[13]

Nicolae Draganu in Compunerea cuvintelor in limba romana, ajunge la concluzia ca toate

compusele din prima categorie s-au format prin actiunea de contact in cadrul asocierii de idei, cele din a
doua grupa prin actiunea de apropiere in asocierea de idei, iar cele din a treia grupa au rezultat din
actiunea la distanta a acesteia.

Evolutia ulterioara a compusului este marcata de transformari formale si semantice; rezultatul

comun al acestor procese consta in aceea ca elementele compusului, care initial nu au fost intr-un
raport prea strans, incep sa se intrepatrunda tot mai mult. In acelasi timp, cei doi formanti partiali isi
pierd autonomia, iar la finalul evolutiei sale cuvantul primeste statutul de cuvant simplu.

Wundt distinge trei etape diferite, prima fiind aglutinatia- „astfel de compuse sunt, de exemplu,
Joia-Mare, drum-de-fier, tren-fulger etc”14[14].; cea de-a doua etapa a evolutiei este contopirea partiala-
aceasta este foarte fregventa in cazurile in care aspectul fonetic al compusului este neschimbat, dar
intelesul sau se intuneca intr-o masura mai mare sau mai mica, ca, de exemplu, in cuvintele primavara,
vinars, dedau etc. „Compusul se apropie si mai mult de contopirea totala cand unul din elementele
constitutive a disparut din uzul limbii in calitate de cuvant de sine statator sau a devenit de
nerecunoscut din punct de vedere formal, ca, de exemplu, Dumnezau, stramos, cocostarc, mujdaiu etc.”
15
[15] Contopirea completa se afla pe ultima treapta a evolutiei, unde compusul se prezinta unitar, fara
ca sa poata fi deosebit de cuvantul simplu, ca, de exemplu: harnic, luceafar, spun, cos, asa etc. In
asemenea cazuri doar studii de istoria limbii sau gramatica comparata pot stabili daca acel cuvant a fost
vreodata un compus.

O alta clasificare a cuvintelor compuse ar fi :

13[13] Ibidem

14[14] Nicolae Draganu, op. cit.

15[15] Ibidem
a) cuvinte compuse prin alaturare: inginer-sef, nou-nascut, prim-ministru, o suta doi, ca sa, de la etc;

b) cuvinte compuse prin contopire: untdelemn, cumsecade, oarecare etc;

c) cuvinte compuse din initiale sau abrevieri: Asirom (Asigurarile Romane), C.F.R. (Caile Ferate Romane),
Tarom (Transporturi aeriene romane), Comaliment (Comert cu alimente), Petrom (Petrol Romania) etc;16
[16]

1. Compunerea analitica

Limba romana cunoaste un numar insemnat de cuvinte compuse pe cale analitica: substantive,
adjective, pronume, verbe, cuvinte neflexibile.

a) Substantive compuse pe cale analitica

Nicolae Draganu le clasifica din punct de vedere formal, cand acestea pot fi marcate si nemarcate si pot
fi alcatuite din substantive, adjective, adverbe legate prin prepozitii, respectiv prefixe; si din punct de
vedere logic, cand acestea pot fi clasificate in doua grupe: coordonate si subordonate.

„Compusele coordonate sunt acelea ale caror parti constitutive sunt de acelasi rang, care se determina
reciproc si deci sunt constituite din parti de vorbire identice, de exemplu cucu si fuga etc”17[17]. Acestea
exista intr-un numar foarte redus in limba romana si sunt compue din doua substantive imbinate cu
ajutorul conjunctiei „si”: cucu si fuga, sperla si cenusa, vai si amar, punct si virgula etc. Cand una din
patti functioneaza ca element determinant, vorbim de compunere subordonata. Elementul subordonat,
respectiv determinant, poate fi substantiv, adjectiv, adverb etc.: Ajunul-Craciunului, unt-de-lemn, apa-
tare etc.; el poate sta la inceputul compusului: primavara sau la sfarsitul acestuia: vinars.

b) Adjective compuse pe cale analitica

Din punct de vedere formal, combinatiile sunt foarte diferite:

        Adjectivul este compus dintr-un cuvant scurt si un adjectiv (respectiv

16[16] Alexandru Metea, Limba romana esentiala, p.50.

17[17] Nicolae Draganu, op. cit.

 participiu):

1)      Dintr-un adverb si un adjectiv(respectiv participiu): neadevarat, nedrept,

nespus, nebun, nevrednic, bine-cuvantat, bine-voitoriu, bine-crescut, bine-facatoriu, bine-

meritet, bine-mirositoriu, bine-naravit, bine-placut, bine-simtitoriu, hat-atata, indelung-
rabdatoriu, lesne-iertatoriu, rau-simtitoriu, rau-voitoriu etc.

2)          Dintr-o propozitie sau o particula si un nume: „afund (ad+fundum), adanc

(ad+ancus), amanunt (ad+minutum), atat (eccum sau atque+tantum), atare, acatare (eccum
sau atque+talis), destul, forobraz, suptpamantean.” 18[18]

Tot aici trebuie sa amintim si compusele in care partea a doua este un

participiu. Putem considera adjective compuse din particule si adjective

toate formele gradelor de comparatie- superlativ si comparativ-, deoarece

ele exprima o noua nuanta intr-o unitate conceptuala.

        Adjective compuse analitic dintr-un adjectiv si un substantiv nu intalnim in cadrul

compunerii din limba romana populara, ele exista insa in cadrul compunerii din limba
literara: fructifer etc.

        Raportul logic existent intre partile componente ale adjectivului compus analitic din alte
doua adjective poate fi:

1)      De coordonare. „Pe acestea le folosim atunci cand vrem sa

exprimam faptul ca un obiect poseda doua caracteristici in aceeasi maura, dar

totusi in asa fel incat una o determina mai strans pe cealalta, din contopirea
lor rezultand o noua nuanta semantica: beat-orb, baloaches (balaiu-oaches),
bun-bucuros, bun-voitoriu, drept-credincios, dulce-lesinat, mult-putin, mort-

18[18] Nicolae Draganu, op. cit.

 copt, nou-nascut, rosu-inchis, vanat-deschis, verde-albastru, roman-magiar
etc.” 19[19]

Cateodata partile componente sunt legate prin conjunctia si:

verde si albastru, surd si mut etc., in locul lor, limba romana

literara foloseste, de obicei, compuse savante: surdo-mut, etc.

Aici ar mai trebui amintite si asa numitele adjective compuse reduplicate, cum
ar fi: mare-mare, bun-bun, dulce-dulce; cateodata partii a doua a compusului i
se adauga un sufix diminutival: nou-nout, singur-singurel etc. Unii insa nici nu
le considera pe acestea cuvinte compuse, deoarece aceeasi parte componenta
se repeta. In aceste cazuri, partea a doua a compusului are doar functie
argumentativa, deci intareste, intensifica, sporeste sensul primei parti
componente.

2)      De subordonare: „ a-tot-puternic, atotstiutor si a-toate-

stiutor, a-toate-cutropitoriu etc.” 20[20]

c) Numerale compuse analitic

         Dintre numeralele cardinale trebuie considerate drept substantive compuse analitice
zecile, sutele, miile, milioanele, miliardele etc.: doua-zeci, trei-sute, patru mii, cinci milioane,
sase miliarde etc. Acest lucru este intarit si de utilizarea permanenta a prepozitiei de in
legatura cu ele. Intre elementele componente exista, de altfel un raport de subordonare.

19[19] Ibidem

20[20] Nicolae Draganu, op. cit.

         Celelalte numerale cardinale compuse trebuie considerate ca fiind adjective. De la 10 la
9 ele sunt formate cu ajutorul prepozitiei super, spre, deci sunt adjective compuse analitic,
intre partile lor constitutive existand un raport de subordonare: un+spre+zece,
doi+spre+zece si doua+spre+zece etc. Incepand cu 20, numeralele sunt alcatuite cu ajutorul
conjunctiei si, deci ele sunt adjective compuse analitic, ale caror elemente componente se
afla intr-un raport de coordonare: doua+zeci si unu sau una etc.; prin analogie cu zecile, si in
urma acestor numerale, se intrebuinteaza prepozitia de.

Trebuie sa fie coniderate numerale compuse analitic si numeralele ordinale. Acestea sunt
compuse dintr-un articol adjectival (articulus), dintr-un numeral cardinal si dintr-un articol
substantival, respectiv un articol enclitic: al doi+le+a (in limba veche: al doi+le), a dou+a etc.

Adjective compue analitic sunt si urmatoarele numerale:amandoi, tus-trei, tus-cinci etc.;

apoi numeralele: cate unul, cate una, cate+si+trei etc., precum si numerale nehotarate ca:
nici+unul, cat+va, oare+cat, ori+cat, ori si cat, nescai, nus-cat, vre-un etc.

        Exista numerale care determina verbe, deci poseda caracteristici adverbiale. Asemenea
numerale sunt cele multiplicative, care, in limba romana, sunt compuse dintr-un numeral
cardinal si un substantiv, iar compusul astfel format este precedet de prepozitia de: o+data,
de doua+ori, de cate+ori etc. Numerale ordinale cu caracteristici adverbiale sunt
urmatoarele: intaia+oara, a doua+oara etc., care sunt alcatuite dintr-un numeral ordinal si
un substantiv; apoi numeralele multiplicative si distributive: cate+o+data, cate de doua ori
etc.

d) Pronume compuse analitic

Ele exista intr-un numar destul de mare. Raportul intre partile constitutive este, in parte, unuul
de coordonare, in parte, unul de subordonare.

Ele provin din combinarea unor nume, particule si verbe cu pronume.

        Personale : insu+mi, Dumnia-Ta, Maria-Ta, Santia-Ta etc.

        Demonstrative : dans, acest(a), acel(a), celalalt, astalalt, alalalt si alalant.

         Interogative : cine.

        Nehotarate : ori+care, veri+care, oare+care, ori+si+care, ori+cine, ori+si cine, ce+va,
ce+va+si, ce+va+si+ce+va, care+va, acatare si cutare, fie+care, fie+cine, fie+si+cine,
macar+cine, nestine si nus+cine etc.

e) Verbe compuse analitic

        Verbe provenite din contopirea unui prefix cu un verb : bine-voiesc,

bine-cuvant(ez), nesocotesc, nenorocesc, preamaresc, adap, adun, verbe parasintetice etc.

        Verbe compuse din alte doua verbe. Unul din verbe este obiectul celuilalt.

Astfel, cu ajutorul verbelor a face si a lasa formam verbele factitive : a lasa sa strice, a face sa
vorbeasca, a sti sa doboare, a putea smulge etc. Infinitivele acestea pot fi considerate substantive
compuse analitic, cu toate ca unitatea conceptuala lipseste apropape cu desavarsire.

  Trebuie sa amintim si formele verbale alcatuite ca urmare a compunerii analitice, timpurile

verbale formate cu ajutorul verbelor auxiliare am si voiu: am facut, am fost facut, am sa fac, voiu
face, voiu fi facut, voiu fi fost facut , as face, as fi facut, as fi fost facut, facere-as, va fi facand si
formele pasive : sunt laudat, erai laudat, a fost laudat etc.

In afara verbelor auxiliare, pentru redarea diferitelor forme, verbale servesc si

anumite cuvinte ajutatoare. Acestea sunt sa si de(daca) (in limba romana veche a

existat numai sa), ele ajutand la formarea conjunctivului si a conditionalului-

optativ.

f) Adverbe si locutiuni adverbiale compuse analitic

        Adverbe provenite din combinarea a doua sau mai multe particule : aici,
ici, afara, acolo, ainde, aiure, nicaire, aproape, atunci, acum, amu, acusi, abia, asa,
asisderea, cinde, colo, inainte, inapoi, indarat, inlauntru, inca, impreuna, incotro, jos, numai, mai-
inte; compuse mai noi : de-ici, de-aici, pan-aici, inafara, dinafara, pe dinafara, pan-acolo, intr-
acolo, dintr-acolo, ici-colo, dintr-acoace, dintr-acoa, de-acolea, pan-acolea, de-aiurea, pe-aiurea,
de pe aiurea, intr-aiurea, de nicaierea, de-aproape, pe-aproape, de-atunci, pan-atunci, pan-acum,
pentr-acum, de-abia, cam asa, intr-atata, de-asupra, pe de-asupra, d-incolo, de d-incolo, desupt,
de desupt, d-incoace, de d-incoace, intr-acoace, d-intr-acoace, d-inainte, de d-inainte, laolalta, d-
iapoi, d-idarat, pe d-idarat, d-ilauntru, pe d-ilauntru, d-ipreuna, d-incotro, in jos, pe jos, din jos,
nici-cum, nici-de-cum, nici-ca-cat, nu numai, numai-ca, numai decat, pre sus, de din sus, de-a-
pururea, nici cand, cand si cand, din cand in cand, de cand, pe cand, in zadar, de zadar, intocmai,
ici si colea, cat de cat, din contra, precum, d-valma, degeaba, de-unde, de-unde-nu etc.

        Adverbe provenite din imbinarea prepozitiilor cu substantive : ades, adesea,

auarea, adinioara, pretutindeni, poimane, raspoimane, indelung, imprejur, totdeauna, daunazi, a

daunazi, de-o-parte, delaturi, alaturi, alaturea, alocuri, pe-alocuri, amana, de-amana, alalta-ieri,
alalta-mane, alalta-ieri-sara, asara, de-sara, de cu sara, spre sara, in de sara, anevoie, aseminea,
indata, pe data, de+o+cam+data, inadins, dinadins, de loc, pe loc, fara indoiala, preste putin, de
una, de- a-una, de-a dreapta, de-a stanga, in dreapta, in stanga, in fata, in dos, de tot, tot-atat,
de-o potriva, de-mult, de de-mult, de-vreme, de cu vreme, nainte-vereme, de vale, de-alatul,
alungul, de-alungul, cu de-amaruntul, cu ziua, de cu ziua, intr-adevar etc.

        Adverbe provenite din folosirea unor substantive si adjective la forma lor de

acuzativ si de ablativ absolut : azi, altmintere, astazi, asta-noapte, asta-sara, asta-data, ast-feliu,
o-data, buna-oara, buna-minte, asta-oara, intaia-oara, une-ori, rare-ori etc.

        Adverbe provenite din intrebuintatea unor propozitii sau expresii cu valoare de

cuvinte scurte (particule): adeca, ori-unde, ori-si-unde, unde-va, cand-va, cat-va, in-cat-va, zau lui
D-zau, asa zau, ba zau, poate-ca, cine-stie, crica si cre’ca, nus-cum, vezi-bine, vezi-ca etc.

Compunerea analitica a adverbelor este aidoma unui izvor nesecat.

 Adverbele formate printr-una din cele patru modalitati amintite le putem combina

cu alte adverbe simple sau compuse sau cu prefixe, de exemplu: alalta-ieri-sara,

azi-noapte, a-rare-ori, a-une-ori etc.

2. Compunerea sintetica

Acest tip de compunere este de doua feluri: compunerea din radacini si compunerea din
cuvinte. Compunerea din radacini nu a putut fi pastrata, disparand din limba populara, in parte din
cauza unor transformari fonetice, in parte pentru ca nu corespunde caracterului analitic al limbii
romane. Limba romana populara cunoaste numai fenomenul de combinare si compunere a cuvintelor.

        Cuvinte compuse sintetic care s-au format pe baza unui raport de coordonare sau din apozit

„In limba latina asemenea cuvinte compuse sunt putin numeroase. Spiritul limbii n-a favorizat
formarea unor astfel de compuse. Imbinarea de doua substantive intr-un singur cuvant este foarte rara
in limba latina si nu este intamplator faptul ca din doua asemenea exemple unul face parte, de obicei,
din vocabularul militarilor, iar celalalt din cel al agricultorilor. Se pare ca nici in limba romana acest tip de
compunere nu este prea bogat. Cu toate ca elementele constitutive ale compusului se afla intr-un raport
de coordonare, totusi se pare ca unul din ele il determina in mai mare masura pe celalalt; acesta este de
fapt determinantul propriu-zis si este, de regula, ultimul: Dumnezau, Abrud-sat, Baba-Dochia, Baba-
cloanta, Baba-radacina,Barba-cot, Balta-Liman, Calu-iapa, fat-logofat, han-tatar, Mos-Ajun, mos-teaca,
pasare-musca, tata-mos, tren-fulger, Targu-Jiu, Statu-palma, val-vartej, Ciocoflendura, ciocofleac etc.”
21
[21]

Limba foloseste acest mod de compunere pentru a putea conferi unui substantiv valoare
adjectivala, adica rol de adjectiv. „Un asemenea gen de compunere serveste drept baza pentru un sir de
compuse.” 22[22]

21[21] Nicolae Draganu, op. cit.

22[22] A. Darmesteter, Cours de grammaire historique de la langue française, I p.43.

 a)      Nume proprii: Fredric Brba-rosie, richard Inima-de-leu, Sandu Punga-goala, Andrei Muresan,
Aliman Voinicul, Inzula Margareta etc.

b)      Diferite expresii de politete si respect: Santia Sa Papa, Majestatea Sa Regele, Santul Ioan
Botezatorul, Domnul Maiorescu, Doamna Cosma, Domnisoara Gall, fratele Petru, Mos-Precu,
neica-nvatator etc.

c)      Cuvinte compuse din doua substantive, unul din ele denumind un obiect colorat sau distins prin
alta caracteristica: un vesmant lila, un om zahar etc.

d)      Nume de flori: regina-margareta etc.

        Cuvinte compuse sintetic aflate intr-un raport de subordonare.

Exista compuse sintetice ale caror prim element component se afla in cazul

genitiv, deci relatia care exista intre parti este una de subordonare. Acestea sunt alcatuite in doua feluri:
fie prin eliminarea formei vechi de genitiv datorita formarii unui cuvant simplu (ex: anutimp), fie prin
eliminarea prepozitiei care marcheaza raportul de subordonare (ex: pruncucigas, pruncucidere, cap-
caine, cap-caun etc.). In categoria celor de mai sus include si adjective ca: legedatoriu, binevoitoriu etc.

        Compuse sintetice formate cu ajutorul prefixelor.

Compusele sintetice alcatuite cu ajutorul prefixelor, exceptand verbele compuse

cu prepozitii si cateva compuse verbale parasintetice, exista intr-un numar relativ mic in limba romana.
„Vom aminti cateva dintre cuvintele noi care imbogatesc intr-o masura tot mai mare inventarul de
compuse sintetice al limbii romane, cum ar fi: anticamera, confrate, consatean, concasan, contra-
admiral, contra-recurs, contra-punct, disordine, desavantagiu, extrafin, interval, intreval, suptcapitan,
supravizita etc.” 23[23]

        Compuse verbale alcatuite dintr-un verb si un cuvant complementar.

23[23] Nicolae Draganu, op. cit.

 Aceasta modalitate de compunere a cunoscut-o si limba latina, dar cuvintele

compuse astfel formate erau numai analitice; limbile romanice au dezvoltat aceasta modalitate de
compunere si dupa ce cuvantul complementar isi pierduse forma flexionara, cuvintele astfel formate au
devenit sintetice. Ele abia daca exista in limba romana. Le-am putea aminti pe urmatoarele: busumfla,
apuc, fumeg etc.

        Compuse parasintetice. Dupa acestea putem aminti cateva compuse parasintetice nominale,
care apar in limba romana si care, se pare, provin din astfel de verbe: codobatura, bajocura,
batjocura, manestergura etc.

        Dublarea. „Unii considera drept cuvinte compuse sintetic cu marca specifica acele cuvinte,
care, dupa parerea altora, reprezinta un tip aparte al formarii cuvintelor, anume cel al dublar
Exista trei modalitati de dublare”24[24]:

a)          Repetarea radacinii: murmur, pic-pic, poc-poc, dub-dub, bum-bum, mama, tata, par-par, gal-
gal, bal-bal, tiptil-tiptil, ham-ham,tutuesc, cane-caneste etc.

b)          „Reduplicarea sunetelor: cucurbeta etc.” 25[25]

c) Reduplicarea sunetelor si cuvintelor asociata cu variatia radacinii: terea-perea, talmes-balmes,

ciga-miga, tura-vura, tanda-manda, treanca-fleanca, cling-clang, ting-tang, hopa-tropa etc.

24[24] Nicolae Draganu, op. cit.

25[25] Ibidem
 

3. Compunerea prin prefixare.

In limbile romanice, dintre toate tipurile de compuse cunoscute, compunerea prin prefixare este
partial, de natura sintetica; chiar si in cazul compunerii parasintetice este cea mai bogata.

Printr-o actiune permanenta, ea transforma si reinnoieste treptat limba. In cazul compunerii

prin prefixare, primul element al compusului este intotdeauna un adverb sau o prepozitie care, datorita
pozitiei sale in cuvant, a primit si denumirea de prefix. Conjunctiile, in fata carora trebuie sa apara
intotdeauna alte cuvinte, nu pot avea rol de prefix.

Vocalele sunt sunetele care se pronunta independent (a, a, a, e, i, i, o, u) si

care formeaza o silaba singure (a-er), dar si insotite de una sau mai multe
consoane (con-struc-tor), de o semivocala (diftong: oa-ie), de doua semivocale
(cre-ioa-ne) sau de combinatia consoana/ consoane + semivocala (mai-ca,
leoar-ca); sunetele a, a, a, i sunt, totdeauna, vocale, iar sunetele e, i, o,
u sunt vocale sau semivocale, in functie de combinatiile existente in cuvant
(e-lev = e vocalic; bea = e semivocalic).

Semivocalele (e, i, o, u) sunt sunetele pronuntate cu jumatate din durata si

intensitatea unei vocale; ele nu pot forma singure o silaba, ci numai
impreuna cu o vocala (obtinandu-se diftongi sau triftongi: moa- ra, le-oai-
ca).

Diftongii sunt grupurile de sunete formate dintr-o semivocala + o vocala

( ascendenti sau crescatori: bia-ta) sau dintr-o vocala + o semivocala
(descendenti sau descrescatori: cai-ne), care nu se despart in silabe diferite;
pot aparea in acelasi cuvant (dia-vol) sau intre doua cuvinte alaturate,
scrise cu cratima si pronuntate legat, mai ales datorita ritmului rapid al
vorbirii (de-abia = de-a + bia = 2 silabe, iar e-a este diftong ascendent).

Triftongii sunt grupurile de sunete formate dintr-o vocala + doua semivocale

(a-veau, ci-teai, ta-iai), care nu se despart in silabe diferite; pot aparea in
acelasi cuvant (le-oai-ca) sau intre doua cuvinte alaturate, scrise cu cratima
 si pronuntate legat, mai ales datorita ritmului rapid al vorbirii (de-au venit =
de-au+ ve-nit = 3 silabe, iar e-au este triftong).

Hiatul este grupul de sunete format din doua vocale alaturate, care se despart
in silabe diferite (a-e-ri-an, bac-te-ri-e, al-co-ol, i-de-e, po-et); in pronuntarea
si in scrierea neingrijita exista o tendinta de evitare a hiatului prin
eliminarea unei vocale (alcol, zologie) sau prin intercalarea unei semivocale
(ideie, poiet), ambele procedee fiind gretite; este corect insa procedeul
pronuntarii legate, in ritm rapid, a cuvintelor, ceea ce conduce la scrierea cu
cratima si la transformarea unei vocale in semivocala (de aceea = de + a-ce-
ea, in care e + a sunt vocale, fata de de-aceea = de-a + ce +ea, situatie in
care e-a este un diftong, rezultat din transformarea vocalei e in
semivocala).

ATENTIE ! Folosirea cratimei (semn de ortografie) in asemenea situatii

poate avea mai multe consecinte:

pronuntarea legata a doua cuvinte diferite (datorita ritmului rapid al

vorbirii: de abia = de-abia);

transformarea unei vocale in semivocala (de a venit = de-a venit);

eliminarea/ elidarea unei vocale (de ar da = de-ar da = d-ar da);

disparitia unei silabe (se aduce = se + a-du-ce = 4 silabe; se-aduce = se-a + du-
ce = 3 silabe);

in poezie, procedeul este folosit pentru conservarea metricii (pastrarea masurii

versului si mentinerea ritmului).

1. Atunci când o consoană se află între două vocale, aceasta trece în silaba următoare:  ca-să; pa-du-re; u-ti-li-za-re, re-ce, ve-cin, po-diș, a-fiș,
le-ge, o-lea-că, lu-nă, soa-re, ra-zei.
Dacă înaintea consoanei sau după ea se află un  diftong sau un triftong, consoana trece în silaba  următoare: 
pâi-ne; stro-pea-lă; cre-ioa-ne.
 
Litera x este considerată  ca o singură consoană şi trece în silaba următoare atunci când se află între  două vocale: a-xă; e-xa-men; e-xer-ci-ţiu.
Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) notează câte o singură consoană, k', g'; de aceea, cuvintele în care apar se despart astfel: u-re-che, a-
chi-tat, le-ghe, o-ghial
 
 2. Atunci când două consoane se află între două vocale, prima consoană trece în silaba dinainte, iar a doua în silaba următoare:  ar-că; ar-tist,
mun-te, un-ghi-e, ic-ni, tic-sit, ac-tiv, caf-tan, mul-te, în-ger, lun-git, un-gher, în-ghi-ți, mun-te, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e, as-tăzi.
Însă dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t ori v, iar a doua consoană este l ori r, cele două consoane vor face parte din aceeaşi silabă: o-
braz, co-dru, a-flu-ent, a-fri-can, a-gra-fa,  su-ple-ţe; pa-tru; co-vrig; e-vla-vi-e, o-blo-ni, a-cla-ma, a-cru, Co-dlea, a-fla, A-fri-ca, a-glu-ti-nant, a-gro-
nom, pe-hli-van, po-hrib, su-plu, cu-pru, a-tlet, etc.
 
3. Atunci când trei sau mai multe consoane se află între vocale, prima consoană se duce la silaba  dinainte, iar celelalte două trec la silaba
următoare: as-tru, mon-stru.
În cazul grupurilor lpt, mpt,  nct, ncţ,  ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se face după a douaconsoană din grup: sculp-tu-ră, somp-tu-os, linc-şii, 
func-ţi-e, arc-tic, jert-fă, ast-ma-tic, sculp-tor,  re-demp-ți-u-ne, linc-șii, punc-taj, punc-ți-e, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-ma-tic etc.
 
4. Atunci când două vocale se află în hiat, acestea formează silabe diferite: a-er, po-e-zi-e.
Atunci când o vocală este urmată de un diftong sau de un triftong, despărţirea  se face înaintea acestora: plo-uă; le-oai-că; fra-ier; su-iau; du-
ios; stea-ua.
 
Tipuri de accent
1. pe ultima silabă [accent oxiton] – popór, topór, măséa, debará
2. pe penultima silabă [accent  paroxiton] – cásă,  másă, scáun, blúză, búrsă, fústă, frúnte, róșu, ápă, cárte
3. pe antepenultima silabă [accent  proparoxiton] – áncoră, cámeră, répede, márgine, pásăre
Cele mai multe cuvinte românești au accent pe penultima silabă (paroxiton).
Cuvintele derivate cu sufixe au accent pe ultima silabă (oxiton) – amărúi, băiețél, drăgúț, muncitorésc, lăptós
Accentul mobil
 compánie = subunitate militară  ⇒  Comandantul companiei a dispus întoarcerea la baza militară.
 companíe = firmă  ⇒  Cei doi prieteni și-au înființat o companie de publicitate.
 comédie = lucru neașteptat, întâmplare hazlie ⇒ Era o comedie cum nu mai pomenisem.
 comedíe  =  piesă de teatru care provoacă râsul  ⇒  „O noapte furtunoasă” este o comedie de moravuri.
 cópii   (sg copie) = reproducere după un document sau o operă de artă ⇒  Am făcut mai multe copii după buletin.
 copíi (sg copil) ⇒ Erau doar doi copii în sala de curs.
 țárină = pământ, ogor  ⇒  Țăranii au găsit o comoară în țarina pe care o arau.
 țarínă = soția țarului  ⇒  Țarina Elisabeta era o femeie ambițioasă.
 véselă  = persoană bine dispusă, voioasă  ⇒  Era foarte veselă și jucăușă.
 vesélă = vasele de la o masă ⇒ Am pus vesela pe masă.
 ácele (sg ac)  ⇒ Acele ceasornicului erau rupte.
 acéle = pronume demonstrativ de depărtare, feminin, plural ⇒ Acele flori nu miros la fel de frumos ca acestea.
 (se) repéde = pornește în grabă ⇒ Și se repede dintr-o dată la găină și o ia la bătaie.
 répede =iute, rapid  ⇒  Am plecat repede ca să nu pierdem trenul.
 adúnă  – verb, indicativ, prezent, persoana a treia singular  ⇒ Ea adună cioburile vasului spart, în timp ce sora ei face ordine.
 adună′ – verb, indicativ, imperfect, persoana a treia singular  ⇒  Când văzu cioburile pe jos, ea le adună.

 deșí – conjuncție – Plec deși nu vreau.

 déși – adjectiv, masculin, plural. Codri deși ai Carpaților adăpostesc izvoare cristaline.

Verbul
În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte cuvinte care,
deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă îndeplinită de subiect, din punct de vedere morfologic se comportă identic. Astfel, există verbe care exprimă existența sau starea (a fi, a
sta), recepționarea pasivă a unei acțiuni exterioare (a primi, a auzi), o transformare (a crește, a dispărea) etc.

Termenul verb vine în românește din franțuzescul verbe, cu același sens, și care la rîndul lui provine din latinescul verbum (cuvînt, verb). Romanii au preluat noțiunea
din grecește, unde rhema avea același sens.

Datorită importanței sale în comunicare, verbul este una dintre cele două părți de vorbire prezente în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi, inclusiv limba
română, cele mai scurte propoziții corecte gramatical și cu sens de sine stătător sunt cele care conțin un verb.[1]

Categorii de verbe[modificare | modificare sursă]

Valență[modificare | modificare sursă]
Valența este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează cîte conexiuni pot lega verbul de alte părți de vorbire. Astfel valența poate fi:

0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu interacționează cu niciun alt obiect: "Plouă de două zile."
1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acțiunea denumită de verbul a alerga are o singură conexiune, și anume cu subiectul: "Copiii alergau printre copaci."
2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atît de subiect cît și de complementul direct: "Ion a băut toată apa din sticlă."
3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de subiect, de complementul direct și de complementul indirect: "Bunica îi
spune nepotului povestea cu ursul."

Predicativ[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Verb predicativ.

Verbele predicative (sau personale) sunt verbele la moduri predicative. Verbul predicativ are întotdeauna funcția sintactică de predicat verbal.

Modurile predicative sunt:

Indicativ (se formează la toate timpurile). Exemplu: „Eu citesc”. Conjunctiv. Exemplu: „Eu trebuie să citesc”. Condițional-optativ. Exemplu: „Eu aṣ
citi”. Imperativ (se formează numai în propoziții exclamative la persoana a doua singular și plural). Exemplu: „Citește!”

Verbe auxiliare[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Verb auxiliar.

Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de mai jos verbele auxiliare sunt subliniate:

În română: Spectacolul a fost superb, dar aș fi vrut să fie mai lung.

În engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe care l-a spart John?)
În franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé. (Invitații au sosit deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)
În japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 (Doamna Suzuki s-a îngrășat, dar se pare că nu vrea să i se spună.)

Verbe copulative[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Verb copulativ.

Când predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume predicativ, cuvîntul de legătură dintre acesta și subiect se
numește copulă. În multe limbi acest cuvînt este un verb, numit în această poziție verb copulativ. De exemplu, în
propoziția "[...] iubirea de moșie e un zid [...]" verbul "e" este un astfel de verb.

Sunt verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a rămâne, a părea, a însemna, a reprezenta.

Flexiune în limba
română[modificare | modificare sursă]
În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcție de persoana, numărul și
uneori genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul își poate schimba forma în funcție de alți parametri,
precum timpul, modul, aspectul sau diateza.

Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor lipsind o parte din forme.

În limba română verbele se clasifică adesea în funcție de terminația de la modul infinitiv în patru grupe,
numite conjugări:

 conjugarea I, verbe terminate în -a: a lucra, a cînta, a crea,[2] a veghea;[3]

 conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a cădea;
 conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a cere, a merge;
 conjugarea a IV-a, verbe terminate în -i sau -î: a citi, a fugi, a coborî, a hotărî.

Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai degrabă în scopuri didactice și are o valoare practică
limitată. Astfel, de exemplu, deși verbele a purta și a scurta se comportă diferit în timpul conjugării — eu port, dar eu
scurtez — asemănarea formală a infinitivului le pune în aceeași grupă. Analiza detaliată a fenomenelor morfologice
duce la concluzia că verbele limbii române se organizează în circa 11 grupe (numărul precis depinde de tratarea
verbelor rare ca excepții sau ca formînd grupe mici) și că, dacă se ține cont de toate tipurile de alternanțe fonetice,
numărul grupelor ajunge la cîteva zeci, fără a include verbele neregulate.

Mod[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Mod (gramatică).

Modul este o categorie gramaticală, specifică verbului, care indică raportarea la realitate a acțiunii sau a stării
exprimate de verbul respectiv. El este asociat cu alte categorii ale verbului, ca timpul și aspectul.

Moduri personale [modificare | modificare sursă]

Forme verbale predicative [modificare | modificare sursă]
În limba română există cinci moduri personale. Aceste moduri personale au rol numai de predicat.

Indicativ

 Prezent: Învăț, înveți, învață, învățăm, învățați, învață

 Trecut:

 Perfect compus - exprimă un proces trecut și încheiat dar neprecizat în timp

Am învățat, ai..., a..., am..., ați..., au învățat
  Imperfect - exprimă un proces trecut dar neterminat în momentul vorbirii
Învățam, învățai, învăța, învățam, învățați, învățau

 Mai mult ca perfect - exprimă un proces trecut și încheiat înaintea altui proces trecut și încheiat

Învățasem, învățaseși, învățase, învățaserăm, învățaserăți, învățaseră

 Perfect simplu - exprimă un proces trecut și încheiat momentan sau într-un interval de timp delimitat

Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară

 Viitor: Voi învăța, vei..., va..., vom..., veți..., vor învăța

 Viitor anterior: Voi fi învățat, vei..., va..., vom..., veți..., vor fi învățat
 Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să învățăm, o să învățați, o să învețe

Condițional-optativ

 Prezent:

 Aceste scînduri ar fi cam greu de ridicat.

 M-aș duce dar n-am chef.
 Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.
 Ți-aș da-o dar am pierdut-o.

 Perfect:

 Aceste scînduri ar fi fost cam greu de ridicat.

 M-aș fi dus dar n-aveam chef.
 Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.
 Ți-aș fi dat-o dar am pierdut-o.

Imperativ. Modul imperativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o poruncă (imperativ

își are originea în latinescul „imperare”, care înseamnă a porunci), un îndemn, o rugăminte sau
un sfat:

 Pleacă!
 Scoală-te!
 Urmărește-i!
 Povestiți-ne!

Conjunctiv

 Prezent:

 Mi-aș dori să pot.

 Vrem ca tu să ne arăți.
 Majoritatea copiilor nu vor decît să se joace.

 Perfect:

 Mi-aș dori să fi putut.

 Voiam ca tu să ne fi arătat.
 Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.

Prezumtiv

 Prezent:

 Crezi că o fi acolo?

 Ne-or vedea dacă-l facem aici?
 S-or duce fără noi?

 Perfect:

 L-o fi mîncat?
 O fi fost în sală?
 O fi plecat deja, dar nu sînt sigur.
Moduri nepersonale [modificare | modificare
sursă]
Forme verbale

[modificare | modificare
nepredicative

sursă]
Formele verbale nepredicative/nepersonale sînt uneori
considerate moduri împreună cu cele personale, dar, din cauza
unor diferențe fundamentale în de natură semantică, morfologică și
sintactică, în gramatica modernă sînt luate separat. În limba
română există patru forme verbale nepredicative. Acestea nu au rol
de predicat.

Infinitiv

 Ți-am dat-o pentru a te ghida.

 A se păstra în loc răcoros și uscat.
 A învăța bine o limbă străină poate dura ani.
 Au luat-o fără a ști ce să facă cu ea.

Participiu

 Pariul a fost mărit.
 Căsătoria ne va fi binecuvîntată.
 Hoții erau înconjurați.
 Cămășile au fost șifonate.

Gerunziu

 M-am încălțat în grabă, uitînd să mă leg la șireturi.

 I-a enervat pe toți, netăcînd din gură.
 M-am trezit, nemaiputînd dormi.
 Ne-am dus la piață gîndindu-ne la ce să cumpărăm.

Supinul este o formă impersonală și nepredicativă a verbului avînd

în general trăsături substantivale:

 Mersul pe jos este sănătos.

 Nu mă deranjează lătratul cîinilor.
 A răcit după atîta așteptat în ploaie.
 Frigul nu mai este de suportat.
 Fumatul interzis!

Diateza[modificare | modificare
sursă]
Prin diateză se exprimă relația dintre acțiune și participanții la
aceasta: agentul (cel care face acțiunea) și pacientul (cel care
suferă consecințele acțiunii). În funcție de definiția exactă a diatezei
și de criteriile care decurg din definiție, limba română are un număr
de diateze care variază între două și șase. În toate analizele apar
diateza activă și cea pasivă, la care se mai pot adăuga următoarele
diateze: reflexivă, impersonală, reciprocă și dinamică. Gramatica
limbii române (Editura Academiei, 2005) propune un sistem de trei
diateze aflate în două relații de opoziție: activă vs pasivă și activă
vs impersonală, renunțînd astfel la diateza reflexivă.[4]

Exemple:

 Diateza activă în contrast cu cea pasivă: Copiii au cules

cireșe. - Cireșele au fost culese de copii.
 Diateza activă în contrast cu cea impersonală: Salariații
cîștigă mult. - Se cîștigă mult.