UNIVERSITATEA BIOTERRA

FACULTATEA DE DREPT
ANUL 1 I.F
GRUPA 1.2
STUDENT: Covercă Ionela Cosmina

Referat

Istoria statului si dreptului romanesc

ISDR

STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ

DACIA
 Introducere

În această unitate de studiu se face o prezentare a istoriei dreptului din perioada stăpânirii
romane când asistăm la implicarea puternică și impunerea instituțiilor specifice acesteia în toate
domeniile vieții sociale, pornind de la organizarea centrală și locală a Daciei Provincie Romană,
în organizarea armatei și în dreptul aplicabil pe teritoriul întregii provincii. Aceste instituții au
avut o mare influență în formarea principalelor instituții juridice care au însoțit societatea
românească în întreaga sa evoluție, ce impune cunoașterea lor.
Dacia în timpul regelui Decebal ( 87 - 106 d.Hr.)
Alegerea lui Decebal ca urmaş al regelui Duras Durpaneus avea desigur, în vedere nu
doar faptul că era succesor la tron, în puterea vârstei, ci realele sale calităţi deopotrivă de
comandant militar şi diplomat. Iată caracterizarea ce i-o face Cassius Dio:
„foarte priceput la planurile de rǎzboi şi iscusit în înfǎptuirea lor, ştiind sǎ aleagǎ
prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, ,, era un
bun luptǎtor şi se pricepea sǎ foloseascǎ izbânda, dar şi sǎ iasǎ cu bine dintr-o înfrângere. Din
aceastǎ pricinǎ, multǎ vreme a fost un duşman de temut pentru romani”.
Dintre toţi regii daci Decebal este singurul al cărui chip a fost reprodus de arta plastică
antică (reprezentat în opt scene pe Columna lui Traian).
Primul război dacic al împăratului Traian (98-117) este declanşat în primăvara anului
101 (25 martie), când acesta în fruntea unei armate de 150.000 de soldaţi traversează pe poduri
de vase Dunărea la Lederata (Ramna) şi Dierna (Orşova), pătrunzând în Banat. O primă bătălie
la Tapae se încheie cu victoria romană. Spre sfârşitul anului 101, importante forţe dacice, aliate
cu sarmaţi şi bastarni, traversează Dunărea şi pătrund în Moesia, obligându-l pe Traian să se
deplaseze pe noul teatru de război. Ingeniosul plan strategic care îl face pe Traian să nu poată
exploata succesul de la Tapae, se prăbuşeşte după înfrângerea fortelor lui Decebal în iarna 101
şi primăvara anului 102 la Nicopolis ad Istrum şi la Adamclisi, în Dobrogea. În toamna anului
102, rezistenţa lui Decebal îl obligă pe Traian să încheie pace cu regele dac, pace înteleasă de
ambele părti doar un simplu armistiţiu.
În anii 103 - 105 arhitectul Apollodor din Damasc construieşte celebrul pod peste
Dunăre între Drobeta şi Pontes, capodoperă a tehnicii romane.
Al doilea război dacic (105-106) a început în primăvara anului 105, în condiţii mult
mai grele pentru daci, deoarece dacii abandonaţi de aliaţi, au fost atacaţi pe trei
direcţii (Banat, Valea Oltului şi Moldova) şi constrânşi la defensivă. Decebal se retrage în
Munţii Orăştiei. În pofida unei eroice rezistenţe, cade şi capitala Sarmisegetusa. Urmărit de
cavaleria romană, pentru a nu cădea viu în mâinile romanilor Decebal se sinucide. Aceasta
însemnând sfârşitul statului dac. Cea mai mare parte a Daciei este transformată, în vara anului
106, în provincie romană. Traian rămâne în continuare în ţinuturile cucerite, până în primăvara
anului 107, luând personal măsurile de organizare a noii provincii romane.
Organele puterii în provincia Dacia
Organele centrale
 Organizarea conducerii politice
Istoria politică a provinciei Dacia este, în fond, istoria imperiului roman, mai exact a
acelor evenimente militare şi politice care au afectat fie numai Dacia, fie zone mai întinse din
centru, estul şi sud - estul european al Imperiului roman.
Drept caracteristică generală trebuie remarcată alternanţa perioadelor de prosperitate şi
linişte cu epocile frământate, dominate de pericole şi invazii.
În pofida acestei pendulări a istorieiDaciei Romane, între acalmie militară şi pericole,
să remarcăm o a doua caracteristică generală: provincia, locuitorii ei şi armata, cu rare excepţii,
au dovedit spirit de colaborare cu statul roman şi loialitate faţă de împăraţi.
a) Guvernatorul era însărcinat să îndeplinească atribuţiile imperiale, politice,
administrative, militare şi judecătoreşti.
Rangul unui guvernator era determinat de importanţa provinciei şi de numărul legiunilor
cantonate pe teritoriul ei. O provincie care avea două sau mai multe legiuni trebuia să fie
condusă de un guvernator de rang consular, fost consul, iar dacă dispunea numai de o singură
legiune, guvernatorul era de rang pretorian, fost pretor. În cazul când provincia nu avea nici o
legiune, ci numai trupe auxiliare, ea era guvernată de un procurator Augusti provenit din rândul
ordinului ecvestru. Un legatus Augusti propraetore, pe lângă atribuţiunile civile (excepţie cele
financiare) avea comanda supremă asupra întregii armate din provincie, legiuni şi trupe
auxiliare. Dar într-o provincie cu cel puţin două legiuni, conducerea efectivă a fiecăruia în parte
se încredinţa unui comandant de rang pretorian, subordonat atât împăratului cât şi
guvernatorului. Pe de altă parte administraţia financiară a provinciei (fixarea şi încasarea
impozitelor de către stat, plata soldelor şi altele) nu intra în sfera de competenţă a
guvernatorului de rang consular, ci se exercita efectiv de un procurator financiar (procurator
Augusti), provenit din rândul ecvestru şi dependent de împărat, dar nesubordonat
guvernatorului.
Interesant de remarcat că în Dacia, spre deosebire de multe provincii, nici unul dintre
guvernatorii cunoscuţi documentar nu au avut obârşie patriciană. Toţi au fost de origine
plebeiană şi au ajuns prin îmbogăţire în senatul de la Roma, fiind astfel capabili să plătească
censul de un milion de sesterţi, la fel ca senatorii proveniţi din patricieni.
Guvernatorii Daciei traiane dispuneau de numeroase efective militare, legiuni şi trupe
auxiliare. De asemenea, în această perioadă se confruntau cu dificultăţile de constituire a
sistemului defensiv roman în spaţiul dacic, precum şi cele legate de permanentizarea
structurilor organizatorice şi administrativ - politice romane, de aplicarea sistemului juridic şi
rezolvarea numeroaselor probleme generate de colonizarea masivă în curs de desfăşurare. De
aceea, primii guvernatori ai provinciei au fost aleşi dintre consulii cei mai vrednici, cu
multă experienţă politică, militară şi administrativă.
Dacia Superior era condusă de un legatus Augusti propraetore de rang pretorian, fost
pretor, deoarece provincia dispunea atunci numai de legiunea XIII Gemina, singura care a
rămas în Dacia după 118. Reşedinţa guvernatorului se află la Apulum, el fiind totodată şi
comandantul legiunii staţionate acolo.
Dacia Inferior în lipsa unei legiuni a făcut ca în fruntea ei să nu se afle decât un procuror
presidial, numit de împărat din rândul ordinului ecvestru. Acest procurator Augusti dispunea de
toate atribuţiile administrative, judecătoreşti, financiare şi militare, în mâna lui
concentrându-se întreaga putere de conducere a provinciei.
Dacia Porolissensis, cu nume derivat de la localitatea Porolissum se găsea sub
conducerea unui procurator Augusti presidial, de rang ecvestru, care cumula toate atribuţiile
administrative, judecătoreşti, financiare, fiind în acelaşi timp comandantul suprem al trupelor,
ne subordonat celui al Daciei Superior. Sediul său permanent se afla la Napoca.
Sistemul politico - administrativ şi militaro - defensiv format prin reorganizarea
hadrianică a rămas nemodificat o jumătate de secol.
b) Consiliul provinciei. Guvernatorul general era ajutat de un Concilium - trium
Daciarum sau Concilium Provinciae - organ central al puterii de stat - era Adunarea provinciei
imperiale, alcătuit din reprezentanţii oraşelor, adunarea se întrunea anual la Sarmisegetusa în
palatul Augustalilor. Adunarea era prezidată de preotul provinciei, numit "preot al altarului lui
Augustus" şi cel ce poartă coroana celor trei Dacii. Prerogativele adunării erau reduse;
atribuţiile ei mărginindu- se doar la susţinerea intereselor oraşelor în faţa guvernatorului
provinciei. În realitate Consiliul celor trei Dacii avea misiunea întreţinerii cultului imperial,
acreditarea ideii că împăratul este simbolul puterii romane, a unităţii tuturor provinciilor
imperiului.
Dreptul în provincia romană Dacia
Izvoarele dreptului
După cucerirea Daciei de către romani s-a aplicat şi în noua provincie, din aceleaşi
considerente economice - politice valabile pentru întregul imperiu, dreptul roman. Deşi nu
avem date suficiente (cu excepţia tablelor cerate )privind aplicarea sistemului juridic roman în
Dacia, totuşi, din felul în care erau organizate provinciile, imperiale şi din textele juridice
referitoare la acestea, se poate reconstitui în linii mari aplicarea dreptului roman în noua
provincie. De asemenea, dificultăţile decurg din faptul că la instaurarea stăpânirii romane în
Dacia s-au aplicat în paralel, dreptul scris roman, şi dreptul nescris local, pentru a constata că
după câteva decenii de la cucerirea romană s-au creat instituţii juridice noi, care nu pot fi
încadrate în dreptul local, dar nici în dreptul roman, a luat naştere un sistem de drept nou daco -
roman.
Aplicarea în paralel a două sisteme juridice a fost posibilă datorită faptului că romanii
tolerau obiceiurile juridice ale popoarelor din provincii, dacă nu veneau în conflict cu normele
fundamentale ale dreptului roman. Totodată, acest paralelism juridic a fost
posibil şi pentru că în perioada scursă până la edictul împăratului Caracalla din anul
212, regimul juridic al persoanelor era diferit şi reglementat prin norme juridice distincte. Aşa
se face că în Dacia s-a putut aplica dreptul civil roman, dreptul ginţilor şi obiceiul juridic al
dacilor.
Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplicau normele de drept civil (ius civile).
Dreptul civil, numit şi drept quiritar, erau dreptul cetăţenilor romani, extrem de rigid şi de
formalist şi profund exclusivist.
Izvoarele noului sistem introdus în Dacia romană constau în edictele guvernatorilor şi în
constituţiile imperiale. Edictele cuprindeau reguli de drept roman, dar şi unele dispoziţii din
dreptul autohton geto - dac. După reforma jurisconsultului Salvius Iulianus, făcută sub
împăratul Hadrian, guvernatorii îşi pierd însă din iniţiativă şi din posibilitatea de a crea norme
juridice noi, întrucât trebuiau să se conformeze unui edict tipizat ce urmărea întărirea puterii
imperiale centrale.
La rândul lor constituţiile imperiale se materializau fie în mandate, ordine date de
împărat guvernatorilor, fie în edicte imperiale, dispoziţii valabile pe tot timpul domniei
împăratului care le -a emis şi pe întreg Imperiul roman
Romanizarea
Romanizarea teritoriului şi a populaţiei geto - dacice prezintă o importanţă deosebită,
deoarece acest proces, desfăşurat în spaţiul carpato - danubiano - pontic, stă la baza formării
limbii şi a poporului român.
În ansamblul ei, romanizarea populaţiilor autohtone constituie un proces istoric de mari
proporţii şi cu consecinţe uriaşe. Relevând însemnătate a şi complexitatea romani zării ca
fenomen istoric, trebuie să remarcăm în acelaşi timp că, pe lângă trăsăturile sale generale, ea
prezintă şi o serie de particularităţi legate de locul, timpul şi baza etnică pe care s-a altoit.
La fel ca în cazul altor provincii, şi în cazul Daciei în noţiune a de romanizare se includ
două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar:
a) colonizarea teritoriului daco - getic cu populaţie romanizată latinofonă, venită din
toate părţile imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare.
b) asimilarea băştinaşilor daco - geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi
-au însuşit modul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană,
schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică.