UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC

ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI ROMANE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lector Univ. Dr. Andrei Tinu

STUDENT: Zamfir Alexandra-Cristina, seria A, grupa 103, an I, IF

1
 INTRODUCERE

Motivația personală în ceea ce privește alegerea acestei teme “Organizarea de stat a

Daciei romane” a fost faptul că organizarea politică și juridică este și astăzi în plină
dezvoltare. De aceea, ca viitor jurist doresc să cunosc cum au evoluat lucrurile în aceste
domenii înca din vremuri străvechi pentru a observa diferențele dintre ceea ce s-a petrecut în
trecut și ceea ce se petrece acum.

Importanța temei în domeniul statului și dreptului romanesc este aceea că organizarea

Daciei romane este un instrument convențional de fragmentare a evoluției societatii umane în
funcție de evenimentele si transformările cele mai importante din acea perioadă. Sunt de
interes pentru domeniul statului și dreptului romanesc cele două elemente fundamentale:
evoluția statului si evoluția dreptului din Dacia Romană.

La baza acestui referat au stat o serie de lucrări științifice și inspirații ce provin de la

autori si profesori universitari precum: Emil Molcuț, Vladimir Hanga si Ion Negru.

2
 Organizarea de stat a Daciei Romane

Cucerirea daciei

Cucerirea Daciei de către romani, în urma celor doua războaie (101-102 și 105-106), a adus
cu ea o nouă organizare, un nou model politic de funcționare a instituțiilor, o nouă abordare
a vieții spirituale, civile si sociale, noua provincie împrumutand și asimiland treptat
obiceiurile, legislația și religia capitalei imperiale.

Pacea prin care Traian a încheiat primul război cu dacii, nu a dus la o rezolvare permanentă și
definitivă a tulburărilor dintre daci și romani. De aceea, inevitabil a urmat al doilea război
condus de îsusi împaratul Traian cu o armată de douăsprezece legiuni. La sfarșitul războiului
culminand cu lupte crancene și cucerirea capitalei dace Sarmizegetusa, Decebal s-a sinucis,
iar apropiații lui au capitulat.

După cucerirea Daciei de către romani, începand cu perioada anilor 105-106 d.Hr., o parte
însemnată din teritoriul Daciei a devenit provincie romană imperială. Între cucerirea daciei,
anul 106 și moartea lui Traian, anul 117, Dacia a funcționat ca o provincie unitară, fiind
subordonată direct împaratului care o administra printr-un guvernator - legatus Augusti
propraetoti, numit de împarat din randul membrilor ordinului senatorial de rang consular
deoarece avea sub comanda sa mai multe legiuni, era învestit cu imperium, exercita la nivel
central atribuții militare, administrative si judecătorești.

În 117, la moartea împăratului Traian, izbucneşte o mare răscoală a dacilor subjugaţi,

sprijiniţi de dacii liberi şi de sarmaţi, împotriva romanilor. Odată cu venirea pe tron a lui
Hadrian, nevoit să abandoneze sudul Moldovei și cea mai mare parte din Muntenia, dă o nouă
organizare Daciei Romane. Teritoriul rămas a fost denumit provincia Dacia Superioară,
alături de care înfiinţează o nouă provincie cu numele de Dacia Inferioară, cuprinzând
teritoriile dacice anexate anterior Moesiei Inferioare (colţul sud-estic dintre Olt şi Carpaţi ca
şi vestul Olteniei) care făcea mai înainte parte din vechea provincie Dacia. Prin anul 124,
împaratul Hadrian a creat în nord noua provincie Dacia Porilissensis desprinzand din Dacia
superioară teritoriul aflat la nord de Muresul superior și de Valea Ariesului.

Ultima reorganizare o face Marc Aurelius in urma răscoalei din 168, contopind Dacia
Superioară și Dacia Inferioară sub numele de Dacia Apulensis, din care desprinde în anul
următor Banatul de vest ca o nouă provincie numită Dacia Malvensis. Acestea erau denumite
astfel de la orașul-centru administrativ, respectiv Apulum si Malva.

3
Organele centrale ale provinciei Dacia Romană

Fiind o provincie imperială, organul suprem în Dacia era guvernatorul care îl reprezenta pe
împărat - legatus Augusti pro praetore. El era numit de împarat dintre membrii ordinului
senatoial de rang consular deoarece avea mai multe legiuni sub comanda sa. Reședința sa era
în capitala provinciei Ulpia Traiana. Guvernatorul avea atribuții în domeniul administrativ, al
păstrarii ordinii și liniștii publice, precum și dreptul de a da edicte – ius edicendi. Dispunea de
aceeași competență jurisdicțională ca aceea a consulilor, a pretorilor și prefectului orașului.
Situaţia aceasta se menţine şi în Dacia Superioară, cu deosebirea că legatul imperial aparţine
tot ordinului senatorial, dar de rang pretorian, deoarece comanda o singură legiune. Capitala
rămâne Ulpia Traiana, căreia i se adaugă şi denumirea autohtonă Sarmizegetusa.

Concilium provinciae Daciarum trium (Adunarea provincială), formată din delegați ai

orașelor ce se întruneau o dată pe an la Sarmizegetusa, fiind un organ consultativ îngrijindu-
se de cultul oficial al împaratului în scopul cimentării unităţii provincialilor, loialităţii şi
devotamentului faţă de puterea romană, și avand competențe în problemele de interes ale
orașelor și provinciilor.

Membrii adunării erau reprezentanți ai tuturor orașelor din întreaga Dacie, aleși dintre cei mai
de seamă foști magistrați ai metropolei. Președintele adunării era ales de către mebrii adunării
și totodată avea și funcția de preot al cultului imperial.

Procuratorul financiar al provinciei se ocupa de administrarea si coordonarea finanțelor

provinciei avand sediul la Sarmizegetusa, era in subordinea legatului imperial, stabilea
impozitele, făcea recensăminte din 5 în 5 ani prin magistrați specializați. Era numit de
împărat dintre membrii ordinului ecvestru. Această situație a continuat și în Dacia superioară
și în Dacia Apulensis cu excepția cazului în care locul guvernatorului consular era vacant,
interimatul conducerii celor trei Dacii era asigurat de către procuratorul financiar al acestei
provincii, competent să acționeze vice praesidis.

În Dacia Inferioară și în Dacia Porolissensis atribuțiile financiare aparțineau procuratorilor

presidiali ai acestor provincii. În Dacia Porolissensis s-a produs o schimbare în momentul
stabilirii Legiunii V Macedonica pe teritoriul său, cand comandantul acesteia deține sarcinile
de conducere a provinciei, iar atribuțiile fiscale sunt încredințate unui procurator financiar ce
nu mai are calitatea de praeses.

4
Aparatul fiscal era alcătuit din: tabularii (contabilii), librarii (registratorii), dispesantores
(casierii), încasatori ai impozitelor. Impozitele erau și ele de doua forme: directe (tributa) si
indirecte (vectigalia). Din categoria impozitelor directe făceau parte impozitul funciar și
capitatia. Impozitul funciar (cens) provenea de la toți cei care stăpaneau un lot de pamanat în
Dacia cucerită, mai puțin veteranii de război care au participat la razboaiele de cucerire a
Daciei și au fost improprietăriți la Sarmizegetusa. Capitația provenea de la toți locuitorii
provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetățeni romani.

Alături de formele de ipozitare directă, o sursă importantă mai erau și impozitele indirecte.
Aceste forme de impozite erau percepute de la cei aflați în varful ierarhiei sociale, clasele
dominante fiind scutite de formele indirecte de impozit. Din randul impozitelor indirecte
făceau parte: impozitul cu privier la moștenire, impozitele pe vanzările de sclavi și mărfuri,
impozitele vamale și impozitul pe eliberările din scalvie.

În caz de neplată a impozitelor, statul trecea la executarea silită a averii debitorilor prin
funcționarii însarcinați să exercite asemenea măsuri.

Organizarea militară în Dacia Romană

Alături de organizarea fiscală si cea politică, organizarea militară este una din principalele
preocupări ale administrației romane în Dacia, fiind modalitatea prin care se asigura linistea
și ordinea în provincie. Dacia era apărată de două legiuni: Legiunea a XIII-a Gemina și
Legiunea a V-a Macedonică) și de mai multe detașamente ale altor legiuni (I Italica, IV
Flavia, XI Claudia, XXII Primigenis), legiuni la care se adăugau trupele auxiliare, care erau
regulate și neregulate. Legiunile erau înzestrate după tipicul roman, la care se adaugă un
sistem complex de castre (fortificații în general patrulatere, înconjurate de unul sau mai multe
șanțuri paralele si de un val de pămant bătătorit, rezultat din săparea șanțurilor) și îtăriri din
piatară și lemn.

Tuturor unităţilor militare, şi nu doar lor, li se atribuiau loturi de pământ din teritoriul Daciei
cucerite întrucât teritoriul Daciei a devenit proprietate a statului roman (ager publicus).Pentru
aceasta, o primă măsură care s-a impus a fost parcelarea şi distribuirea tertoriului.

După transformarea Daciei în provincie romană, trupele romane participante la luptele de

cucerire au fost retrase din Dacia rămanand doar cateva legiuni cu scop de pază și ordine
internă și externă: Legiunea a XIII-a Gemina, a fost permanent staționată pe teritoriul Daciei

5
cucerite, garnizoana sa a fost castrul de la Apulum. Ea s-a aflat sub comand legatului imperial
de rang consular al Daciei, apoi a legatului de rang pretorian al Daciei Superior, până la
reorganizarea lui Marcu Aureliu (163-169), când are un comandant propriu, subordonat
legatului consular al celor trei Dacii; Legiunea a V-a Macedonică transferată de Marcu
Aureliu din Moesia inferior (Troesmis-Dobrogea) şi stabilită la Potaissa (Turda), pentru paza
Daciei Porolissensis, Legiunea a IV- a Flavia Felix care a staţionat în Banat până la 118, când
a fost retrasă la Singidunum în Moesia Superior; Legiunea I Adiutrix cu reşedinţa pe lângă
fosta capitală dacică a fost transferată în anul 114 în Orient pentru a participa la războiul
împotriva părţilor şi apoi stabilită în Pannonia Superior.

Există dovezi prin care se atestă existența unor trupe auxiliare în Dacia. Aceste trupe erau
recrutate fie din randul populației autohtone, fie din regiunile mai puțin romanizate ale
Imperiului și erau aduse în Dacia.

Beneficiare ale unui statut aparte, legiunile care au staționat în provincia Dacia Romană între
anii 106 si 275, momentul așa-numitei retrageri aureliene cand armata și administrația
imperială părăsesc Dacia Romană, dispuneau de un teritoriu propriu, folosit pentru
necesitățile economice ale formațiunilor militare.

6
 CONCLUZIE

O primă concluzie este aceea că la fel ca istoria oricărui alt domeniu, “Organizarea de stat a
Daciei Romane” are o importanță destul de mare în evoluția societății umane.

Provincia Dacia a reprezentat ultima cucerire europeană a Imperiului Roman. Ea a devenit

primul teritoriu roman situat mult spre nord față de granița romană tradițională de pe Dunăre
din secolul I.

Regatul dacic condus de ultimul său rege, Decebal fusese un stat barbar cu o structură
asemănătoare monarhiilor orientale, ajuns la un nivel social și politic neajuns de ceilalți. De
aceea, noua provincie Dacia a avut cateva caracteristici originale, care fac diferența atunci
cand ea este comaparată cu celelalte provincii europene ale Imperiului Roman.

O a doua concluzie este aceea că Dacia a avut pe parcursul întregii sale existențe un puternic
caracter militar, deși mai tarziu numarul trupelor legionare a fost redus, importanța militară s-
a menținut.

7
 Bibliografie

1. Istoria statului și a dreptului romanesc -Note de curs- Andrei Tinu și Cătălin

Boboc
2. 401157032-Emil-CERNEA-Emil-MOLCUT-Istoria-statului-si-dreptului-roman-UJ-2013-
3WA-pdf.pdf
3. file:///C:/Users/Alexandra/Downloads/istoria_dreptului_romanesc1.pdf
4. https://www.academia.edu/10557119/
STATUL_SI_DREPTUL_IN_DACIA_PROVINCIE_ROMANA