Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea „ NICOLAE TITULESCU ’’

Facultatea de DREPT
Grupa 17

- REFERAT -

ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC

STATUL SI DREPTUL IN DACIA


PROVINCIE ROMANA

STUDENT :

FECIORU OVIDIU ALEXANDRU


STATUL SI DREPTUL IN DACIA PROVINCIE ROMANA

Sectiunea I. Evolutia conflictelor dintre daci si romani

Conflictul dintre daci si romani s-a declansat inca de la inceputul secolului I e. n. si a


ajuns la apogeu in perioada cuprinsa intre anii 85 si 106 e. n.
Perioada de apogeu cunoaste doua perioade:
- 85-89 e. n.;
- 101-106 e. n.
Dupa razboaiele incepute in anul 85 e. n., s-a incheiat un tratat de pace in anul 89 e. n.
intre romani, reprezentati de imparatul Domitian, si geto-daci, reprezentati de Diegis, fratele
lui Decebal. Conform dispozitiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar, deoarece
prin clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor sa construiasca fortificatii in nordul
Dunarii si sa traverseze teritoriul statului geto-dac spre nord-vest, in vederea luptelor cu
quazii si marcomanii. In schimb, romanii se obligau a plati dacilor subsidii anuale, sa le dea
ajutoare in mesteri constructori si tehnica de constructie.
Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, incat a declansat cele doua
razboaie, la finele carora, prin victoria romana, s-a format provincia Dacia Felix.

Sectiunea a II-a. Constituirea si structura provinciei Dacia

In urma cuceririi Daciei de catre romani, nu toate teritoriile locuite de catre daci au fost
incluse in provincia romana Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvana
dintre Olt si Carpati, Muntenia de astazi, sudul Modovei erau si ele teritorii supuse romanilor,
dar nu fusesera incluse in Dacia Traiana, ci in provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie
sa ne surprinda faptul ca au fost romanizati si geto-dacii ce nu se aflau in provincia Dacia,
pentru ca si ei se aflau sub stapanire romana. Hotarele provinciei Dacia incep, la vest, de la
confluenta Dunarii cu Tisa (in Banatul sarbesc de astazi), apoi urcam pe Valea Tisei pana la
confluenta Muresului cu Tisa, apoi la nord urmam linia Muresului in amonte pana la Deva, de
unde urca prin Muntii Apuseni pana langa Zalau, dupa care urmam o linie paralela cu Valea
Somesului pana la pasul Oituz. La est avem versantul transilvan al Carpatilor Orientali. Apoi,
coboram spre sud pana la izvoarele Oltului, urmam Valea Oltului pana la confluenta Oltului
cu Dunarea. La sud urcam pe Valea Dunarii pana la punctul de plecare.
Cata vreme a trait imparatul Traian, provincia a avut o conducere si o organizare unitara.
Dupa moartea lui Traian (117 e. n.), imparatul Hadrian a reorganizat provincia. Astfel, pe la
118 e. n., Hadrian a desprins zona transilvana dintre Olt si Carpati din Moesia Inferior, a unit-
o cu Oltenia de astazi si a format provincia Dacia Inferioara. Celelalte teritorii ale fostei
provincii au format Dacia Superioara. In anul 124 e. n., Hadrian a desprins din Dacia
Superioara partea aflata la nord de Muresul superior si de Aries, formand Dacia Porolissensis.
Urmatoarea reforma a fost infaptuita de catre Marc Aureliu, care, in anul 168 e. n., a unit
Dacia Inferioara cu Dacia Superioara, formand Dacia Appulensis. In anul 169 e. n., Marc
Aureliu a desprins din Dacia Appulensis partea din vestul Banatului, formand Dacia
Malvensis. Dacia Porolissensis a ramas in aceleasi granite.

Sectiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei

Conducerea provinciei si apoi, a provinciilor, a evoluat in functie de organizarea


teritoriala. Astfel, cata vreme Dacia a fost o provincie unitara, ea era condusa de un
guvernator numit legatus augusti pro consule (legat imperial de ordin senatorial si de grad
consular). Acest guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar si militar.
Avea in subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia Felix si XIII Gemina), intrucat la
romani guvernatorii de rang consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni.
Dupa reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusa de catre un legatus augusti pro
praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adica un fost pretor la Roma. Acest
guvernator exercita si el in Dacia Superior atributii adminstrative, judiciare si militare, dar el
avea dreptul de a conduce o singura legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior si Dacia
Porolissensis erau conduse de guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei
proveneau din randurile cavalerilor (ordinul ecvestru) si exercitau in provinciile conduse
atributii administrative, militare si judiciare.
Dupa reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis dobandeste atributii de
coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium (legatul imperial al
celor trei Dacii). El redobandeste rangul consular. Are in subordine doua legiuni (V
Macedonica si XIII Gemina) si supravegheaza activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis
si Dacia Porolissensis, deoarece Dacia Malvensis era condusa tot de catre un procurator
prezidial, pe cand Dacia Porolissensis era condusa, incepand din anul 168 e. n., de
comandantul Legiunii a V-a Macedonica.
Tot la nivel central se intrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium provinciae sau Concilium
Daciarum trium), format din reprezentantii municipiilor si coloniilor. Acest consiliu se
intrunea o data pe an si avea rolul de a promova interesele comunitatilor locale pe langa
guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plange imparatului pentru eventualele abuzuri ale
guvernatorului, desi, in realitate, acest consiliu indeplinea rolul de a promova cultul imperial,
persoana imparatului simbolizand unitatea imperiului, dovada ca acest consiliu era condus de
un sacerdos arae augusti (preot al cultului imperial).

Sectiunea a IV-a. Sistemul financiar

Cat Dacia a fost provincie unitara, atributiile financiare erau exercitate la nivel central
de catre un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. Dupa reformele lui
Hadrian, in Dacia Superior a continuat sa existe un procurator financiar, iar in Dacia Inferior
si in Dacia Porolissensis atributiile fiscale erau exercitate de guvernatori (procuratorii
prezidiali). Dupa reformele lui Marc Aureliu, in Dacia Appulensis exista un procurator
financiar subordonat guvernatorului, in Dacia Malvensis atributiile financiare reveneau
guvernatorului, iar in Dacia Porolissensis exista un procurator financiar de sine statator,
intrucat la romani comandantii legiunilor nu aveau dreptul sa exercite atributiuni fiscale.
In Dacia Traiana existau trei tipuri de impozite:
- impozitul direct (tributa) – se platea pe proprietatile funciare si pe cladiri;
- impozitul pe persoana (tributum capitis);
- impozitele indirecte (vectigalia) – se plateau pe dezrobirile de sclavi, pe succesiuni, pe
vanzarea de bunuri mobile (sclavi) si imobile.

Sectiunea a V-a. Organizarea locala a provinciei

Aceasta a cunoscut o anumita evolutie, astfel incat, dupa moartea lui Traian, constatam ca
exista localitati urbane si localitati rurale cu regimuri juridice diferite.
Localitatile urbane erau coloniile si municipiile.
In epoca Republicii romane, distinctia dintre municipii si colonii era clara, in sensul ca toate
coloniile erau fondate de cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor. Unele
dintre acestea se bucurau de fictiunea lui ius italicum, conform careia teritoriul coloniilor era
considerat ca facand parte din teritoriul Italiei. Pe aceasta cale, terenul acestor colonii nu era
supus impozitelor.
Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, aceasta
distinctie s-a estompat, dovada ca in vremea Daciei Traiane distinctia dintre municipii si
colonii se facea mai degraba pe criteriul dezvoltarii economice si culturale.
Localitatile urbane din Dacia Traiana au fost vechi asezari ale autohtonilor ridicate prin
hotarari ale imparatului la rangul de municipii si mai tarziu colonii, cu exceptia capitalei,
deoarece Traian a distrus vechea capitala a Daciei, construind o noua capitala in apropierea
celei vechi – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la care imparatul Hadrian a adaugat si
vechea denumire – Sarmizegetusa. Acest oras a fost fondat prin colonizarea cetatenilor
romani (cca 20000 de locuitori) si avea o suprafata de circa 32 ha. In aceasta colonie se afla
administratia centrala, precum si cele mai importante institutii financiare si judiciare.
De asemenea, cu doua exceptii, avem in vedere capitala si Romula, municipiile si
coloniile din Dacia Traiana au purtat denumirile traditionale geto-dace: Drobeta, Appulum,
Napoca, Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alaturi de Romula si Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alte orase au ramas la nivelul de municipii: Porolissum,
Dierna, Ampelum, Tibiscum.
Coloniile si municipiile din Dacia Traiana aveau o conducere aproape identica. Fapt e ca
in centrul sistemului de conducere locala se aflau asa-zisele senate municipale – ordo
decurionum – , organizate dupa model roman, intrucat, asa cum spunea Aullu Geliu, toate
coloniile si municipiile din provincii erau organizate dupa modelul Romei, fiind considerate
mici efigii ale Romei. Numarul membrilor acestora (decurionii) era fixat prin hotararea prin
care imparatul infiinta orasul respectiv si oscila intre 30 si 50.
Membrii senatelor locale, asa-zisele municipale, erau desemnati dintre cetatenii romani
ingenui ce aveau cel putin 25 de ani si o avere de minimum 100000 de sesterti. Din senatele
municipale faceau parte de drept toti fostii magistrati locali.
Acest senat:
- conducea intreaga activitate administrativa si financiara din oras;
- rezolva problemele edilitare cu privire la constructii;
- hotara cu privire la atribuirea de terenuri;
- organiza jocurile publice;
- intretinea cultul imperial in cadrul orasului;
- ii alegea pe toti magistratii laici si sacerdotali.
Dintre magistratii laici amintim pe cei care exercitau atributii judiciare si care, pe aceasta cale,
organizau judecarea proceselor, si anume faza in iure. In cadrul coloniilor, acesti magistrati
erau duumviri iure dicundo (cei doi barbati care sa spuna dreptul), iar in municipii aceste
atributii erau exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru barbati care sa spuna dreptul).

Tot din categoria magistratilor laici faceau parte si edilii, care:


- asigurau ordinea publica si aprovizionarea oraselor;
- se ocupau de administrarea targurilor si pietelor;
Questorii erau acei magistrati care coordonau activitatea fiscala.
In subordinea acestor magistrati se afla un aparat de functionari inferiori – apparitores.
Magistratii sacerdotali erau de trei feluri:
- pontifii;
- flaminii;
- augurii.
Totodata, in fiecare oras se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre persoanele
care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura si el promovarea
cultului imperial.
In toate coloniile si municipiile se organizau asociatii – colegia – pe criterii profesionale,
etnice sau religioase. Conducatorii lor erau denumiti prefecti sau magistri.
Localitatile rurale erau de doua feluri. Unele erau organizate dupa model roman, iar altele
erau organizate dupa modelul geto-dac. Cele organizate dupa nivel roman erau, la randul lor,
de doua feluri: pagus si vicus.
Se numeau pagi localitatile rurale fondate pe teritoriile dependente de orase. Erau conduse de
prefecti, care erau in acelasi timp si membri ai senatelor municipale (decurioni).
Se numeau vici localitatile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de orase sau care se
aflau in zone unde nu existau orase. Acestea aveau conducere proprie.
Localitatile rurale organizate dupa modelul geto-dac se numeau obsti satesti (teritoriale).
Desi ele erau integrate in provincie, aveau dreptul de a se autoconduce in sistemul democratiei
obstesti.
Mai existau si alte localitati cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau locuite de veterani,
membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat, cum ar fi cea
aflata langa Ampulum, care a devenit oras.
Un regim juridic diferit aveau si localitatile balneare, dintre care o amintim pe cea de la
Aquae.

Sectiunea a VI-a. Dreptul in Dacia provincie romana

Evolutia dreptului ne atesta faptul ca si pe plan juridic, in Dacia Traiana, a avut loc un
proces de sinteza, in cadrul sintezei produsa pe plan etnic si institutional. In cadrul acestui
proces evolutiv, initial, in Dacia Traiana se aplicau randuieli juridice paralele – dreptul geto-
dac, pe de o parte, si dreptul civil roman si dreptul gintilor (ius gentium), pe de alta parte.
Normele de drept civil se aplicau, in principiu, numai cetatenilor romani aflati in provincie,
care se bucurau, ca orice cetatean roman, de toate drepturile civile si politice – ius commercii,
ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.
Dreptul gintilor se aplica in relatiile cetateni-latini-peregrini sau in relatiile dintre peregrini.
In relatiile dintre daci se aplica cutuma geto-daca.
Cu timpul insa, in urma dezvoltarii economice si culturale, in urma sintezei in planul
organizarii administrative si sub presiunea cerintelor economiei de schimb asistam la un
proces de impletire a celor trei randuieli juridice. Pe aceasta cale iau nastere noi institutii
juridice, care nu corespund nici cerintelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci au
o fizionomie originala, caci in procesul impletirii institutiilor romane cu cele locale iau
nastere noi institutii juridice, in cadrul carora dispozitiile de drept roman au dobandit functii si
finalitati noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprinde
dispozitii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni si, mai ales, cu privire la obligatii.
In materia bunurilor constatam ca dreptul daco-roman consacra trei forme distincte de
proprietate: proprietatea quiritara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.
Proprietatea provinciala a luat nastere in legatura cu regimul juridic pe care il aveau teritoriile
cucerite de romani. Acele teritorii treceau in ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenuri
spre folosinta provincialilor. Aceasta folosinta era desemnata de romani prin sintagma
“possessio vel usufructus” (uzufruct sau posesiune), pe cand modernii desemnau aceasta
folosinta prin sintagma “proprietate provinciala”, intrucat acea folosinta prezenta trasaturile
unui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele
terenuri prin acte inter vivos (intre vii) si mortis causa (pentru cauza de moarte), le puteau
greva cu sarcini, le puteau urmari in justitie printr-o actiune in rem (reala) creata dupa
modelul actiunii in revendicare (rei vindicatio), intrucat in formula aceastei actiuni se
introducea fictiunea ca provincialul este cetatean roman, astfel incat si peregrinul putea
intenta actiunea in revendicare. Totodata, proprietatea provinciala putea fi dobandita si printr-
o varianta a uzucapiunii romane, cunoscuta in Dacia Traiana sub denumirea de prescriptio
longi temporis. Provincialul recunostea proprietatea suprema a statului roman asupra acelui
pamant prin plata anuala a unei sume de bani numita tributum (stipendium).
Totodata in provincia Dacia s-a putut exercita si proprietatea quiritara, pe baza
fictiunii lui ius italicum, intrucat proprietatea quiritara putea fi exercitata doar de catre
cetatenii romani si purta asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din provincii nu
se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele din Italia. De aceea, pe baza lui ius
italicum, se considera ca teritoriile dependente de anumite colonii se afla in Italia. Pe aceasta
cale acele terenuri deveneau lucruri romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietatii
quiritare. Aceasta proprietate era exercitata doar de catre cetatenii romani aflati in Dacia.
De asemenea, a fost cunoscuta si proprietatea peregrina, distincta de cea provinciala,
intrucat ea purta doar asupra constructiilor si a bunurilor mobile. Era sanctionata printr-o
actiune in rem speciala.
In materia persoanelor se aplicau dispozitiile dreptului roman, dar numai in primele decenii de
la fondarea provinciei. In primele decenii, cam pana in vremea domniei lui Antonin Piul (138-
162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind considerate categorii sociale
inchise si ereditare.
Cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice.
Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Faceau parte din categoria latinilor
fictivi, intrucat se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu si din punct de
vedere etnic, deoarece nu erau rude de sange cu romanii.
Peregrinii se imparteau in doua categorii: obisnuiti si dediticii.
Peregrinii obisnuiti aveau acces la ius gentium si la cutuma locala.
Peregrinii dediticii aveau o conditie juridica inferioara, pentru ca s-au opus cu arma
expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetatile. Acesti peregrini nu puteau dobandi
cetatenia romana, fiind exceptati de constitutiunea lui Caracalla. Acestia nu puteau veni la
Roma fara a nu cadea in sclavie.
Cu timpul, pe fondul unificarii institutiilor juridice, asistam la un proces de unificare a
conditiei juridice a persoanelor, in intelesul ca asistam la o tendinta conform careia toti
oamenii liberi din Dacia Traiana dobandesc aceeasi conditie juridica. Acest proces s-a
desavarsit in anul 212 e. n. cand, prin edictul lui Caracalla, toti locuitorii liberi din Dacia
Traiana au devenit cetateni romani, dobandind astfel acces la dreptul civil roman, cu exceptia
peregrinilor si a latinilor iuniani.
In materie succesorala, pana in vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate
randuieli paralele, insa, incepand din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.)
constatam ca si dispozitiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, intrucat
oamenii liberi din Dacia Traiana dobandesc testamenti factio (capacitate testamentara).
Dar cele mai importante dispozitii ale dreptului daco-roman sunt in domeniul obligatiilor,
avand in vedere faptul ca in Dacia Traiana productia si economia de schimb au cunoscut o
dezvoltare fara precedent, or institutiile din domeniul obligatiilor trebuie sa reglementeze
aceasta categorie de relatii. Aceste institutii juridice ne sunt cunoscute amanuntit, caci
fizionomia lor juridica ne-a fost transmisa pe cale directa, prin intermediul tripticelor din
Tansilvania.
BIBLIOGRAFIE :

1. Istoria Statului si Dreptului Romanesc – Prof.Univ.Dr. IOAN CHIŞ

2. Istoria romanilor - Titu Georgescu ( Editura Fundatiei “Romania de

maine”, Bucuresti 1997 )

3. O istorie sincera a poporului roman - Florin Constantiniu (Editura

Univers Enciclopedic, Bucuresti 1998 )