Dreptul in Tarile Romane in secolele XIV-XVII.

1. Izvoarele dreptului medieval:

In cursul evului mediu, notiunea de izvor de drept a avut doua sensuri: unul material si
unul formal. In sens material, izvoarele dreptului se constituie din conditiile vietii materiale care
influenteaza sensul vointei clasei dominante. Pe cale de consecinta, ele determina apoi aparitia si
continutul nomelor de drept. In sens formal, prin izvoare de drept se inteleg formele speciale pe
care le imbraca normele juridice, respectiv cutuma si legea.
In cursul secolelor XIV-XVII cutuma, numita in continuare Legea tarii, a inregistrat un
proces de evolutie, in cadrul caruia unele dintre vechile obiceiuri juridice au fost pastrate, in
vreme ce altele au fost adaptate la noile realitati politice, economice, sociale si culturale. In
paralel cu vechile norme adaptate si-au facut aparitia insa si reglementari noi care au avut
caracter inovator. Trebuie spus insa ca si unele si celelalte au luat nastere plecand de la vechile
precepte ale dreptului consuetudinar.
Legile scrise si-au facut aparitia in Tarile Romane in a doua jumatate a secolului al XVlea, pe fondul interesului firesc manifestat de institutia domniei pentru consolidarea propriei
puteri in cadrul statului. Existenta numeroaselor cutume, foarte diversificate din punct de vedere
teritorial, i-a permis domniei sa isi motiveze demersul de legiferare prin invocarea necesitatii de
a uniformiza normele juridice existente. In acest fel, domnia a obtinut un instrument foarte
eficient pentru actul de guvernare. Acesta din urma se lega insa de ideea de responsabilitate in
fata divinitatii si presupunea existenta unui act de vointa din partea acesteia (in momentul
alegerii Domnului, de pilda).
Din aceste considerente, un sprijin foarte util in cadrul demersului legiferare a venit din
partea bisericii, care a pus la dispozitie domniei oameni cu un anumit nivel de educatie, dar si un
sistem de drept bine articulat: propria legislatie. In acest fel, legea scrisa romaneasca a luat
nastere ca o adaptare a principiilor si a normelor religioase (numite canoane) la conditiile
economico-sociale interne. Inca de la inceputurile sale, biserica ortodoxa romana s-a aflat sub
influenta patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol, prin urmare legislatia sa interna, cea care a
servit drept model domnilor romani, a fost de sorginte bizantina.
Ulterior insa, odata cu dezvoltarea interesului pentru actiunea de legiferare, dar si cu
evolutia societatii autohtone, domnii romani au inceput sa mearga mai departe cu implementarea
textelor juridice bizantine, adoptand inclusiv legislatia laica a statului bizantin (basilicale).
Preluarea acestor texte nu s-a facut totusi direct din sursele originale bizantine, ci prin
intermediul traducerilor facute de calugarii sarbi si bulgari in manastirile de la sudul Dunarii.
Acesta este motivul pentru care cele mai vechi texte juridice utilizate in spatiul romanesc
au fost redactate in limba slavona. La aceasta situatie a contribuit insa si faptul ca in Tarile
Romane limba slavona era limba oficiala a cancelariei si chiar limba de oficiere a liturghiei in
biserica. Cele mai vechi texte juridice din tarile romane au fost traduceri slavone ale
nomocanonului "Sintagma alfabetica", redactat de Matei Vlastares in anul 1335. Ele au purtat

numele de pravile (de la termenul slav pravo, insemnand drept) si, in majoritatea cazurilor, au
fost redactate in cadrul unor manastiri din porunca domnitorilor celor doua tari romane. Astfel de
traduceri au fost facute in Tara Romaneasca, la Targoviste (1452), iar in Moldova, la m-rea
Neamt (1474, 1557); m-rea Bisericani (1512); m-rea Putna (1581); m-rea Bistrita-Neamt (1618);
Galati (inceputul secolului al XVII-lea).
Primele pravile scrise in limba romana au fost redactate in a doua jumatate a secolului al
XVI-lea. Cea mai veche este Pravila Sfintilor Apostoli, tiparita la Brasov de diaconul Coresi,
intre anii 1560-1562. Aceasta a servit drept prototip pentru cateva dintre pravilele mai recente,
asa cum au fost Pravila lui Lucaci Scholasticul (1581) siPravila de isprava oamenilor si de toate
pacatele si gresalele (secolul al XVII-lea). Foarte asemanatoare cu pravila lui Coresi este un alt
text, datand de la inceputul secolului al XVII-lea, text intitulat: Pravila sfintilor parinti 318 dupa
invatatura marelui Vasile. Similitudinile existente intre aceste ultime doua pravile demonstreaza
ca ele au avut un izvor comun, care trebuie sa fi fost o traducere mai veche, probabil din prima
jumatate a secolului al XVI-lea. Ceva mai evoluata din punctul de vedere al continutului
este Pravila de la Govora (1640), scrisa din porunca lui Matei Basarab. Spre deosebire de
pravilele anterioare, care contineau exclusiv dispozitii canonice, aceasta din urma introduce
pentru prima data si dispozitii de drept laic.
Cele mai importante izvoare ale dreptului scris in tarile romane au fost insa pravilele
redactate din ordinele domnilor Vasile Lupu si Matei Basarab. Pravila lui Vasile Lupu a fost
publicata la Iasi, in anul 1646 si a purtat titlul de Carte romaneasca de invatatura de la pravilele
imparatesti si de la alte giudete. Ea reprezinta prima legiuire romaneasca laica care a fost
investita cu autoritate legala. Potrivit informatiilor oferite in chiar prefata lucrarii, continutul sau
reprezinta o culegere de reglementari juridice extrase din doua surse: legea agrara bizantina din
secolele VIII-IX si opera romanistului italian Prosper Farinaccius, intitulata Praxis et theoriae
criminalis.
Pravila lui Matei Basarab a aparut la Targoviste, in anul 1652, si a purtat titlul de
Indreptarea legii sau Pravila cea mare (prin raportare la pravila de la Govora, care a mai fost
numita si Pravila cea mica). Continutul acesteia era identic cu cel al Cartii romanesti de
invatatura, singurele diferente fiind cele care priveau calitatea traducerilor.
Continutul pravilelor este unul foarte variat, ele punand alaturi reglementari cu caracter
juridic, texte religioase, date istorice despre sinoadele bisericesti, date despre autorii pravilelor,
tabele de calculare a timpului, cronici etc.
Dispozitiile cu caracter juridic se refera la problema drepturilor (tipologia, exercitiul,
dobandirea si pierderea lor); reglementeaza institutii ale dreptului civil (conditia juridica a
persoanelor, institutii privind familia si persoanele, reguli cu privire la patrimoniul bunurilor,
obligatiuni, mosteniri), precum si dispozitii de drept penal (tipologia infractiunilor, tipologia
pedepselor, circumstantele agravante, circumstantele atenuante). Ele sunt insa departe de a fi
sistematizate, astfel incat in mod frecvent nomele de drept canonic sunt amestecate cu cele de
drept civil, iar cele de drept civil cu cele de drept penal.

Pravilele au avut finalitate practica, ele fiind utilizate in activitatea tuturor instantelor de
judecata. Afirmatia poate fi sustinuta, in ciuda faptului ca hotararile judecatoresti date pe baza
pravilelor sunt putine la numar. Ponderea redusa a acestui gen de hotarari se explica prin faptul
ca hotararile din domeniul dreptului penal sau al dreptului familiei se dadeau frecvent in forma
orala, iar in masura in care au fost date in scris, ele nu indica textul pravilei pe care se
intemeiaza. In plus, este de crezut ca partile care castigau procesele nu erau interesate sa pastreze
actele de acest gen, astfel incat cele mai multe dintre ele au disparut.
Includerea in pravilele medievale romanesti a dispozitiilor din textele juridice bizantine a
continuat si pe parcursul secolelor urmatoare (XVIII-XIX), intregul proces fiind cunoscut sub
denumirea de receptarea dreptului romano-bizantin. El a fost favorizat de faptul ca
monumentele juridice folosite de legislatorii romani in secolele XV-XIX mai avusesera odata
caracter de drept pozitiv in spatiul autohton. Este vorba despre perioadele de timp in care
populatia romaneasca de la Dunarea de Jos s-a aflat sub stapanire bizantina, perioade in care, in
mod evident, au utilizat normele dreptului bizantin.
Procesul de receptare a dreptului romano-bizantin nu a presupus insa o preluare mecanica
a normelor bizantine in legislatia autohtona, ci o armonizare a acestora prin prelucrarea si
adaptarea lor la conditiile interne. Acest fapt ne este dovedit de constatarea ca, in unele cazuri,
legiuirile romanesti au inclus in textele lor norme cutumiare, acordandu-le astfel putere de lege;
in vreme ce in alte cazuri au evitat sa introduca reglementari straine pentru a lasa libertate de
actiune cutumelor. Modul de interpretare a textelor si modul de aplicare a lor au tinut cont de
asemenea de specificitatile societatii romanesti, astfel incat receptarea dreptului bizantin poate fi
considerata drept o opera legislativa autohtona cu elemente clare de originalitate.
2. Organizarea judecatoreasca:
Justitia cuprindea in evul mediu, ca de altfel si in contemporaneitate, totalitatea organelor
si activitatilor care urmareau impartirea dreptatii. Termenul justitie nu era insa folosit ca atare in
epoca, in locul sau fiind intrebuintate conceptele de drept, dreptate si judecata.
In statele medievale romanesti justitia a fost exercitata de numeroase organe: Domnul si
Divanul domnesc; unele categorii de dregatori centrali si locali; unii stapani feudali in raport cu
persoanele aflate in stare de dependenta (boierii si manastirile); clerul si organele de conducere
ale oraselor.
Privita in ansamblu, justitia medievala romaneasca prezinta mai multe trasaturi:
a) impartirea dreptatii era un instrument de guvernare, aflat in la dispozitia clasei
dominante, cea care se bucura de numeroase privilegii;
b) atributiile judecatoresti erau exercitate impreuna cu cele executive de catre aceleasi
organe ale statului; despre o separare a puterilor in stat nu se poate vorbi decat dupa momentul
introducerii Regulamentelor Organice;

c) in organizarea judecatoreasca a Tarilor Romane nu a existat deosebire intre jurisdictia

civila si cea penala;
d) exercitarea atributiilor judecatoresti avea caracter venal; cu alte cuvinte, impartirea
dreptatii era producatoare de venituri importante pentru Domn si dregatorii sai;
e) in justitia medievala romaneasca nu a existat autoritatea lucrului judecat; o pricina
solutionata putea fi reluata sub acelasi Domn si cu atat mai mult sub Domnul urmator; explicatia
este aceea ca Domnia nu avea un caracter pur institutional, ci mai mult unul personal;
f) justitia medievala romaneasca era autonoma in raport cu puterea suzerana; in ciuda
faptului ca Tarile Romane erau vasale in raport cu Imperiul Otoman, totusi hotararile instantelor
romane nu erau supuse aprobarii suzeranului (sultanul otoman) si nici nu se pronuntau in numele
acestuia, ci in numele Domnului.
Justitia domneasca. Organizarea judecatoreasca si procedura judiciara erau dominate de
justitia domneasca. Avand calitatea de conducator autocrat al tarii si al poporului sau, Domnul
era in mod necesar si judecatorul suprem al supusilor sai. Atunci cand judeca, obiceiul tarii il
obliga insa pe Domn sa se consulte cu reprezentantii clasei dominante (boierii). Acestora din
urma, acelasi obicei al tarii le recunostea un rol efectiv doar in cercetarea pricinilor, intrucat
adoptarea hotararilor judecatoresti era apanajul exclusiv al Domnului.
Date fiind intinderea teritoriului, numarul locuitorilor si multimea pricinilor, Domnul nu
putea judeca intotdeauna personal. Din acest considerent, el dadea drept de judecata dregatorilor
sai centrali si locali. Acesti judecau insa numai in numele sau si sub controlul sau. Competentele
jurisdictionale ale dregatorilor centrali variau in functie de importanta dregatoriei ocupate in
ierarhia statului.
Drept de judecata aveau insa si dregatorii locali aflati la conducerea unitatilor
administrativ teritoriale (sudetii si parcalabii), dregatorii domnesti din targuri si orase (vornicii si
parcalabii de oras), precum si dregatorii alesi ai comunitatilor urbane (soltuzul/judetul si
pargarii).
Un alt grup important de dregatori cu atributii judecatoresti era alcatuit din dregatorii
subalterni ai marilor dregatori, subalterni care erau desemnati generic sub denumirea de slugi ale
domniei (banii de judet, banisorii, vornicii mici, vorniceii, armaseii etc.). Foarte important de
precizat este faptul ca fiecare dintre acesti agenti administrativi domnesti era in acelasi timp si
judecator si executor, ceea ce deschidea larg calea catre abuzuri.
Justitia stapanului feudal era exercitata de boieri si de manastiri asupra persoanelor care
locuiau pe domeniile lor. Ea se exercita in conditiile in care acest drept era recunoscut de catre
Domn si era stipulat in actele de danie sau de confirmare.
Dreptul de judecata imbraca forma unei imunitati judiciare, de care se bucura domeniul
respectivului stapan (de fapt, locuitorii sai), in raport cu organele administrative si judecatoresti
ale statului. Rolul unei astfel de imunitati nu era neaparat acela de a ceda un drept regal in

favoarea beneficiarului (boier sau manastire), ci mai ales acela de a-i oferi acestuia din urma un
venit suplimentar, rezultat din incasarea taxelor judecatoresti si a amenzilor aplicate in bani sau
bunuri imobiliare (vite mari, in special).
Justitia ecleziastica. Intrucat in tarile romane raporturile dintre stat si biserica au fost
statuate potrivit traditiei romano-bizantine, intre activitatea autoritatilor laice si cea a organelor
ecleziastice au intervenit frecvente interferente. De aceea, atat nomocanoanele bizantine, cat si
pravilele romanesti din secolul al XVII-lea au consacrat separarea si, in acelasi timp, colaborarea
dintre justitia bisericeasca si cea laica.
Potrivit pravilelor, judecarea calugarilor si a preotilor trebuia facuta de catre biserica
pentru toate pricinile care interveneau intre ei. Cat priveste apelul la judecata organelor
judecatoresti laice, acesta era permis numai in anumite conditii, foarte strict reglementate: pentru
pricinile de competenta stricta a justitiei laice (litigiile care priveau bunurile funciare ale
acestora, de exemplu) si atunci cand impricinatii conveneau asupra arbitrajului justitiei laice, iar
superiorul ierarhic le permitea sa se adreseze instantelor laice.
Aceste dispozitii se completau cu cele prin care episcopilor le era recunoscut dreptul de ai judeca pe preoti si pe diaconi, iar sinoadelor prezidate de mitropoliti le era recunoscut dreptul
de a-i judeca pe episcopi.
Eludarea instantelor bisericesti atragea dupa sine caterisirea clericilor implicati in litigii,
chiar daca ei obtinusera castig de cauza in fata instantelor laice. Judecatile facute de episcopi si
de sinoade aveau ca obiect orice tip de infractiune si orice tip de litigiu ivit intre clericii inferiori.
In cazurile infractiunilor, dupa judecata bisericii urma caterisirea, iar apoi judecata laica.
Un alt principiu consacrat in pravile este acela ca hotararile instantele laice puteau sa
verifice hotararile date de instantele bisericesti, daca considerau ca acest lucru este necesar,
singura exceptie de la aceasta regula fiind cazurile de erezie.
Justitia urbana. Organele administrative alese de catre comunitatea orasenilor au
avut largi atributii judiciare, functionand ca instante autonome de judecata. In completele de
judecata intrau soltuzul/judetul, ca presedinte, iar ca membri, pargarii, alaturi de care puteau sa
mai figureze fosti demnitari sau cetateni in varsta, considerati ca au o anumita experienta. Cea
mai consistenta parte a activitatii judiciare a instantelor orasenesti se referea la judecarea
litigiilor comerciale aparute intre negustorii, respectiv mestesugarii locali si cei straini.
Din cauza abuzurilor savarsite, Domnia a primit numeroase plangeri din partea strainilor,
astfel incat in cele din urma dreptul de judecata al conducerilor orasenesti a fost limitat. Astfel,
domnii au introdus regula ca in aceste situatii, procesele sa fie judecate de conducerea orasului
numai daca negustorii straini erau de acord cu judecata, in caz contrar instanta de judecata
urmand sa fie Domnul.
O alta zona de competenta a fost legata de judecarea infractiunilor savarsite de membrii
comunitatii sau de catre straini. In aceste cazuri, instantele urbane puteau folosi tortura in timpul
anchetei si puteau pronunta pedeapsa cu moartea.

Incepand cu a doua jumatate a secolului al XVII-lea, atributiile judecatoresti ale

instantelor urbane au fost treptat limitate, iar apoi insusite de catre reprezentantii justitiei
domnesti din orase (vornicul de targ, respectiv parcalabul). Acestia din urma au preluat
presedintia completelor de judecata, astfel incat soltuzul/judetul si pargarii au ajuns de cele mai
multe ori auxiliari ai instantelor domnesti. Mai mult decat atat, in prima jumatate a secolului al
XVIII-lea sunt atestate procese in care judecata se tine de catre dregatorii domnesti fara prezenta
soltuzului sau a pargarilor. Reducerea atributiilor organelor alese este si ea vizibila. In aceasta
perioada, ei nu mai judeca procese, ci redacteaza "marturiile" care priveau intelegerile dintre
parti; atesta efectuarea platilor intre parti sau restituirea cheltuielilor de judecata, executa
hotararile judecatoresti pronuntate de alte instante.
Un alt tip de reprezentant domnesc care si-a suprapus jurisdictia peste cea a organelor
alese al orasenilor a fost conducatorul administratiei de tinut/judet: starostele sau parcalabul.
Avandu-si resedinta in cel mai important oras al tinutului/judetului, acesta isi putea insusi
judecarea unor procese sau erau invitati sa participe la ele, in virtutea pozitiei superioare pe care
o aveau, atat in raport cu organele alese ale orasului (judetul/soltuzul si pargarii), cat si in raport
cu organele numite de Domn (parcalabul de oras/vornicul de targ). In aceste situatii, starostele
sau parcalabul putea judeca pricini ivite intre locuitorii orasului fara a tine seama de atributiile
parcalabilor/vornicilor de targ sau de cele ale judetului/soltuzului si pargarilor. Daca una dintre
parti nu accepta hotararea starostelui a parcalabului, acesta din urma era obligat sa ii fixeze un
termen de judecata in fata Sfatului domnesc.
3. Procedura de judecata:
3. 1. Organizarea procesului:
In materie civila se recurgea la procedura pentru apararea unui drept incalcat sau pentru
amenintarea cu vatamarea unui drept.
Pricina si impricinatii. In evul mediu romanesc, litigiile sau conflictele de interese purtau
denumiri diverse: pricina, galceava, treaba. Reclamantul se numea paras, jaluitor sau prigonitor,
in vreme ce paratul se numea prigonit si invinuit. In ceea ce priveste capacitatea de a sta in
justitie, trebuie spus ca oamenii liberi si personale juridice puteau sta in justitie in toate tipurile
de cauze. Taranii dependenti (rumanii/vecinii) si robii aveau insa capacitatea limitata la procesele
care priveau propriile persoane. Femeia putea sa stea in justitie numai daca era necasatorita sau
vaduva.
Reprezentarea in justitie. De regula impricinatii se prezentau in persoana in fata instantei.
Se practica insa si formula reprezentarii: cetele de neam erau reprezentate de capii de familie,
calugarii din manastiri de catre egumeni; locuitorii comunitatilor urbane sau rurale erau
reprezentati de catre conducatorii lor alesi.
Chemarea in judecata se facea pe doua cai: oral si in scris. In cea mai mare parte a
perioadei analizate forma predominanta a fost cea orala; abia incepand cu secolul al XVIII-lea sa incetatenit obiceiul de a adresa in scris plangerile destinate Domnului.

Fixarea termenului de judecata. Cea care fixa termenul de judecata era instanta de
judecata. Cele mai numeroase litigii, despre care, de altfel, exista si izvoare istorice, erau cele
care priveau dreptul de proprietate. In aceste cazuri Sfatul domnesc sau Divanul era cel care fixa
termenul, urmand ca termenul fixat sau la urmatoarele sa asculte partile, sa administreze probele
si sa procedeze la judecarea cauzei. Existau insa si situatii in care fixarea termenului se facea de
catre Domn, ca urmare a unei proceduri urgente si provizorii declansate de acesta. Domnul
emitea o carte de volnicie prin care partea vatamata era imputernicita sa isi exercite in continuare
dreptul amenintat sau incalcat, si totodata fixa ziua in care cele doua parti aflate in litigiu
trebuiau sa se prezinte la judecata. Cartile de volnicie puteau fi incredintate unor dregatori
domnesti, partii vatamate sau chiar celui care era acuzat de tulburarea dreptului de proprietate.
Daca unul dintre impricinati nu se prezenta la termenul fixat, el putea fi adus cu forta la un nou
termen de catre slujbasii domnesti in urma unui ordin al Domnului.
Treapadul si ciubotele. Cheltuielile slujbasilor trimisi pentru aducerea la judecata trebuiau
sa fie suportate de catre cei adusi. Aceste cheltuieli se numeau: treapad in Tara Romaneasca si
ciubote in Moldova.
Procesul civil si procesul penal. In vechea procedura judiciara nu exista deosebirea de
astazi intre procesul civil si cel penal. Cu exceptia torturii (ca mijloc de aflare a adevarului),
normele care se aplicau erau identice in ambele tipuri de procese.
3. 2. Administrarea probelor:
Atunci cand impricinatii se prezentau la ziua fixata, pricina putea fi solutionata inca de la
primul termen. Daca era insa necesara administrarea unor probe cerute de instanta (juramant,
proba cu martori, cercetare la fata locului), atunci pricina se amana pentru acest scop. Dupa
administrarea probelor si a contraprobelor cerute de parti, procesul era dezbatut pe fond, iar apoi
se pronunta hotararea. Daca solutia favorabila reclamantului presupunea si pretentii in bani,
atunci paratul avea posibilitatea de a plati de bunavoie; daca insa nu o facea, atunci urma sa-i fie
executata averea pana la indestularea reclamantului.
Partea care invoca un drept trebuia sa il dovedeasca. Pentru aceasta ea trebuia sa ofere
judecatorului suficiente elemente pentru a-l convinge cu privire la justetea afirmatiilor sale. Pe de
alta parte, cel care formula o acuzatie era si chemat sa-si dovedeasca afirmatiile. Principiul s-a
aplicat in Tarile Romane cu o singura exceptie: institutia cojuratorilor.
Mijloacele de probatiune in evul mediu romanesc au fost: marturisirea impricinatului,
marturiile martorilor, cojuratorii, juramantul impricinatului, blestemul sau cartea de blestem,
cercetarea la fata locului, expertiza si cunostinta personala a judecatorului.
Marturisirea si juramantul. Marturisirea era recunoasterea de catre un impricinat a
afirmatiilor facute de celalalt impricinat. Daca insa impricinatul nu recunostea, se apela la
formula juramantului in biserica, pe Evanghelie. Prin depunerea juramantului se crea o
responsabilitate dubla in caz de sperjur: fata de divinitate, care il sanctiona prin compromiterea
sanselor de mantuire, si fata de autoritatea publica, care il sanctiona penal. Pretentia uneia dintre
parti era definitiv dovedita prin recunoasterea venita la juramant din partea celeilalte parti sau era

iremediabil compromisa prin negarea la juramant a celeilalte parti. Juramantul putea fi cerut nu
numai partii care afirmase o pretentie, ci si partii impotriva careia se formulase o pretentie.
Uneori se cereau juraminte chiar si din partea ambelor parti. Impricinatul caruia i se cerea sa
depuna juramant putea sa il accepte, sa il refuze sau sa il transfere partii adverse.
Martorii sau juratorii. Reprezinta un mijloc de probatiune mostenit din organizarea
obstilor satesti, in sanul carora faptele unei pricini nu era stabilite de indivizi, ci de grupuri de
sateni care jurau in comun (cojuratori adeveritori). Ca parte a lui jus valachicum, el a fost preluat
apoi in dreptul medieval romanesc. Documentele atesta procese in care numarul martorilor a
variat, ajungand uneori pana la 150 de persoane. Fara a depune intotdeauna juramant, acesti
martori atestau faptele, aducand un gir moral si social prin numarul lor. Ei puteau fi prezenti in
cadrul oricarui tip de pricina. In cadrul proceselor penale cojuratorii adevereau dreptatea celui
acuzat; in cadrul celor civile, sustinerile reclamantului. Cu timpul institutia s-a transformat;
martorii au incetat sa mai fie un grup omogen, ajungand sa depuna marturii in mod individual.
In afara martorilor din procese, a mai existat si categoria martorilor prezenti la incheierea
actelor juridice particulare (vanzari, zalogiri, inzestrari, testamente). In caz de proces, acestia
erau chemati in instanta pentru a da marturie cu privire la cele stiute (uneori chiar sub juramant,
devenind juratori tocmelnici).
Blestemul si cartea de blestem. Blestemul era un mijloc suplimentar de presiune care
venea sa dubleze eficienta juramantul ca mijloc de proba. Una dintre partile implicate in proces
putea cere si obtine din partea inaltilor ierarhi ai bisericii ortodoxe o carte de blestem, prin care
impricinatilor li se punea in vedere faptul ca sperjurul va atrage dupa sine damnarea sufletelor.
Eficienta blestemului se baza pe credinta incetatenita in evul mediu ca sufletelor celor care
comiteau sperjur erau destinate iremediabil iadului si chinurilor aferente acestuia. Inscrisurile.
Pentru solutionarea pricinilor, se foloseau inscrisurile emanate de autoritati sau de catre
particulari. Acestea purtau denumiri diverse, in functie de specific: carti, ispisoace, hrisoave,
urice, zapise, dresuri, sineturi etc.
Majoritatea acestor mijloace de probatiune era invocata pentru dovedirea dreptului de
stapanire.
Cercetarea la fata locului era ancheta care se facea la fata locului de catre instanta de
judecata sau de catre un delegat ala acesteia. Daca dregatorul insarcinat cu cercetarea la fata
locului avea imputernicire din partea Domnului, el putea sa judece si sa dea hotararea in baza
cercetarii facute. Tot el punea in aplicare hotararea, cu rezerva ca partea nemultumita se putea
plange Domnului, cerandu-i judecata in fata Sfatului domnesc. Daca dregatorul insarcinat cu
ancheta la fata locului nu avea imputernicire de a judeca, atunci el intocmea doar un referat
adresat Domnului, in care isi prezenta concluziile la care a ajuns, urmand ca Domnul sa judece si
sa dea hotararea.
Expertiza intervenea atunci cand, pentru clarificarea aspectelor de ordin tehnic, erau
necesare cunostinte de specialitate. De cele mai multe ori, aceste expertize vizau stabilirea valorii
bunurilor aflate in litigiu.

Cunostinta personala a judecatorului. Judecatorul isi putea intemeia hotararea nu numai

pe probele administrate, ci si pe cunostintele sale proprii, adica pe ceea ce stia el in legatura cu
pricina aflata in desfasurarea inaintea sa.
3. 3. Pronuntarea hotararii judecatoresti:
Cartea de judecata. Modul de desfasurare a procesului era consemnat intr-o hotarare
scrisa numita carte de judecata. Aici erau inserate: numele impricinatilor daca acestia au fost
prezenti in persoana la judecata sau prin reprezentanti, obiectul litigiului, afirmatiile partilor,
probele administrate si analiza acestora, hotararea care a fost data si intarirea acesteia de catre
Domn.
Caile de atac constau din depunerea unei plangeri in fata unui organ superior impotriva
judecatii efectuate de un organ inferior.
Principiul autoritatii lucrului judecat nu a fost cunoscut in vechea organizare judiciara a
Tarilor Romane. Din acest motiv, hotararile judecatoresti pronuntate de un Domn puteau fi
atacate oricand in timpul domniei altui domn. Mai multe decat atat, sunt cunoscute situatii in
care aceeasi pricina era rejudecata de acelasi domn, invocandu-se pentru aceasta aducerea in
dezbatere a unor probe noi. Instabilitatea creata in acest fel conducea la consecinte grave, mai
ales in materia dreptului de proprietate, motiv pentru care au fost cautate solutii prin care sa se
blocheze redeschiderea proceselor judecate. Intre aceste solutii figurau: zavesca, prada si
blestemul. Zavesca (in Moldova) si prada (in Tara Romaneasca) reprezentau o suma de bani (de
obicei foarte mare) pe care trebuia sa o plateasca partea participanta intr-un litigiu judecat
anterior, pentru redeschiderea procesului. Cuantumul acesteia era fixat de catre Domn prin
intermediul cartii de judecata.
Executarea hotararilor. Hotararile civile se executau asupra bunurilor datornicului sau
asupra persoanei acestuia. Datornicul putea fi inchis pana isi recunostea datoria, pana platea
datoria sau pana aducea chezasi care garantau pentru el. Executarea silita incepea de obicei cu o
somatie adresata datornicului, prin care era amenintat ca daca nu se supune de bunavoie
hotararii, urma sa fie executat de catre agentii domnesti. De cele mai multe ori ordinul de
executare era trimis boierului care judecase pricina sau unui inalt prelat pentru a-l pune in
aplicare.
4. Infractiuni si pedepse:
Infractiunea era, in dreptul medieval romanesc, fapta considerata periculoasa de catre
puterea publica si sanctionata cu o pedeapsa penala. Ea a purtat diferite denumiri: vina,
vinovatie, pacat, fapta, fapta rea, greseala mare. Conceptele de vina si de pedeapsa s-au
cristalizat in cadrul organizarii obstilor satesti prestatale. Dupa intemeierea statelor medievale
romanesti, locul obstii satesti ca autoritate publica indreptatita sa pedepseasca faptele penale a
fost luat de stat. Acesta si-a exercitat dreptul de represiune penala prin intermediul judecatorilor
domnesti, cei care au fost imputerniciti sa judece si sa pedepseasca populatia tarii pentru orice tip
de fapta.

Conform pravilelor, raspunderea penala era individuala. In paralel cu aceasta, au existat

insa si doua forme de raspundere colectiva, reprezentand norme cutumiare mostenite din
organizarea obstilor satesti prestatale. Aceste forme erau raspunderea solidara a obstii si
raspunderea familiala. Raspunderea solidara a obstii actiona in virtutea obligatiei pe care o avea
obstea prestatala de a-i prinde si a-i pedepsi pe infractori, obligatie care a fost mentinuta si dupa
intemeiere. Ea intervenea in cazul in care membrii obstii nu reuseau sa-i prinda pe infractori
pentru a-i preda autoritatii publice si se manifesta prin impunerea intregii comunitati la plata in
solidar a unei amenzi penale foarte mari (dusegubina). Raspunderea familiala era o forma de
raspundere pe care nu o stipula nici dreptul cutumiar, nici pravilele scrise. Ea a fost aplicata in
schimb de catre domnitori atunci cand ii judecau si pedepseau pe boierii considerati tradatori.
Pedepsele se materializau prin confiscarea bunurilor apartinand familiilor acestora si
chiar prin executarea rudelor.
4. 1. Infractiuni:
Abaterile de la dogmele religioase erau considerate infractiuni foarte grave. In aceasta
categorie intrau: erezia, apostasia si ierosilia.
Erezia era exprimarea ca adevarata credinta a unei convingeri religioase care intra in
contradictie cu dogma bisericii dominante. Erezia se pedepsea cu moartea.
Apostasia era renuntarea calugarului la viata monahala si reintrarea in viata laica.
Pedeapsa era afurisenia pe linie canonica, urmata de o perioada de gratie de un an in care
calugarul putea sa revina in manastire. Dupa expirarea anului de gratie, calugarul era acuzat de
erezie si urma sa fie judecat si pedepsit in consecinta.
Ierosilia era profanarea obiectelor considerate a fi sfinte si se pedepsea cu moartea.
Hiclenia sau inalta tradare consta din incalcarea juramantului de credinta depus fata de
Domn. Cazurile de hiclenie erau judecate de regula numai de catre Domn; ele erau pedepsite cu
moartea si cu confiscarea averii.
Lezmajestatea sau sudalma era insulta adusa Domnului de catre un supus. Pedeapsa
ramanea la latitudinea judecatorului, aceasta putand merge pana la executia capitala.
Calpuzania era infractiunea de falsificare a monedei. Pedeapsa era decapitarea, urmata de
arderea cadavrului si de confiscarea bunurilor.
Omorul era denumit mai ales moarte de om si era considerata fapta mare. Pedepsele
prevazute erau moartea, mutilarea, tortura ocna, inchisoarea, confiscarea averii, gloaba si
exilarea.
Talharia sau furtul insotit de violenta se numea: jac, jacuire, jaf si talharie Pedeapsa
prevazuta de pravile era moartea prin spanzuratoare.

Furtul sau furtisagul era definit ca insusirea pe nedrept si in chip ascuns a bunurilor
apartinand altuia. Pedepsele erau similare cu cele aplicate in cazurile de omor.
Ranirile si lovirile simple erau pedepsite dupa cum considera necesar judecatorul. De
obicei se aplicau insa amenzi: gloaba si hatalmul.
Incalcarea hotarelor reprezenta distrugerea semnelor de hotar dintre sate, mutarea
acestora, nesocotirea lor sau insusirea ilicita unei bucati de pamant din hotarul unui sat.
Pedepsele erau, pe linie civila, pierderea muncii, a semintei si a roadelor pentru cel care cultiva
pamantul altuia; iar pe linie penala, plata unei amenzi (hatalmul) si pedepse corporale.
Incendierea caselor, a culturilor agricole, a viilor, a livezilor sau a fanetelor se pedepsea
cu infierarea mainilor, bataie si plata indoita a pagubei.
Rapirea fetelor sau a femeilor era considerata o vina grava, pe care pravilele au rezervat-o
exclusiv judecatii domnesti. Pedepsele puteau merge pana la cea capitala, insa de regula se apela
la amenda penala (gloaba) prin care vina era rascumparata.
Sodomia era denumirea data relatiilor sexuale intretinute intre barbati. Aceasta infractiune
era pedepsita atat canonic, cat si laic. Pedeapsa prevazuta de pravile era moartea.
Desfranarea sau curvia erau denumiri date legaturii sexuale dintre un barbat si o femeie in
afara casatoriei. Privita ca infractiune, ea se pedepsea canonic si laic, cu amenda penala (gloaba
mare). Asociata cu desfranarea era sisugubina de muieri, adica nasterea de catre o femeie a unui
copil nelegitim.
Incestul se numea sange amestecat si se pedepsea in mod diferit. Pravilele prevedeau
moartea, taierea nasului si bataia; canoanele prevedeau interdictia la impartasanie, in vreme ce
cutuma prevedea amenda penala (gloaba mare).
Adulterul sau preacurvia era vina sotiei, mai tarziu si a sotului, de a fi intretinut relatii
sexuale in afara casatoriei. Pedepsele variau in functie de tipul izvorului de drept pe care se
intemeia judecata. Pravilele dadeau barbatului care isi prindea sotia in flagrant delict dreptul de a
o ucide, fara a risca condamnarea sa ca ucigas si dreptul de a o pune in fiare sau in temnita.
Dreptul consuetudinar practica insa rascumpararea vinei prin compozitiune, numita in
documente rascumpararea capului, ceea ce inseamna ca in absenta acesteia din urma se aplica
pedeapsa cu moartea.
Neascultarea reprezenta nesupunerea fata de poruncile si hotararile domnesti si
nesupunerea taranilor fata de stapanii lor. Infractiunea nu a fost reglementata de pravile, motiv
pentru care pedepsele erau foarte variate. Acestea mergeau de la simpla amenintare pana la
pedeapsa cu moartea, aplicabila in cazurile considerate a fi mai grave. De regula insa se aplica
amenda penala (gloaba) sau bataia.

Sperjurul sau juramantul mincinos era pedepsit de regula cu amenda penala (gloaba).
Gloaba se aplica nu numai celor care depuneau marturie mincinoasa sub juramant, ci si
martorilor care nu depuneau marturie sub juramant.
Vrajitoria, numita vraja, farmec, descantec, facatura etc., se pedepsea cu moartea pentru
oamenii de rand si cu surghiunul pentru boieri.
4. 2. Pedepse:
Pedepsele puse in aplicare in evul mediu romanesc pot fi clasificate in patru mari
categorii: corporale, privative de libertate, pecuniare si complementare.
Pedepsele corporale erau: pedeapsa cu moartea (prin spanzurare, prin decapitare, tragerea
in teapa, arderea de viu, inecarea ingroparea de viu si sugrumarea), mutilarea (scoaterea ochilor,
taierea mainilor, a picioarelor, a nasului, a limbii), infirarea (insemnarea cu fierul rosu intr-un loc
vizibil) si bataia.
Pedepsele privative de libertate erau: ocna (munca silnica), temnita, varta sau grosul
(inchisoarea) si surghiunul (exilul pe durata determinata sau nedeterminata).
Pedepsele pecuniare aplicate cel mai des erau: dusegubina (pedeapsa colectiva pentru
pierderea unui suflet sau pentru moartea unui om); confiscarea bunurilor (in folosul domniei, al
victimei sau al rudelor victimei); gloaba (amenda platita domniei de catre vinovat in numerar sau
in natura); hatalmul (amenda platita pentru distrugerea sau stramutarea hotarelor); osluhul
(amenda aplicata celor vinovati de neascultare); tretina (amenda egala cu o treime din valoarea
bunului litigios sau furat); pripasul (amenda aplicata pentru vitele care erau gasite pascand pe
locuri straine).
Pedepsele complementare sau accesorii erau tortura (care se aplica odata cu pedeapsa
principala, la moarte sau la ocna) si raderea barbii (echivala cu pierderea onoarei si era insotita
de anumite incapacitati: pierderea drepturilor politice pentru boieri, incapacitatea de a fi martor,
incapacitatea de a contracta, de a face testament, de a sta in justitie etc.).
5. Institutii de drept:
5. 1. Proprietatea:
Proprietatea asupra pamantul a fost institutia fundamentala care a stat la baza cristalizarii
tuturor celorlalte institutii politice si juridice. Ea a avut un caracter complex, caracterizandu-se
prin existenta in paralel a mai multor forme de stapanire cu regimuri juridice diferite, exercitate
de titulari cu pozitii diferite in ierarhia sociala. Dominium eminens reprezenta dreptul de
stapanire superioara pe care Domnul il exercita asupra intregului teritoriu al tarii, drept care se
suprapunea peste toate celelalte stapaniri funciare, indiferent de natura acestora (ereditare,
primite ca danie de la Domn sau cumparate). In virtutea acestui drept, Domnul facea danii de
sate si mosii (mile), intemeia asezari (sate si orase), confisca satele si mosiile celor care incalcau

contractul de vasalitate (hiclenie), confirma sau intarea dreptul de stapanire asupra pamantului
exercitat de catre orice supus al sau.
In calitate de stapan superior al pamantului tarii, Domnul controla toate transferurile de
stapanire funciara din tara, nici unul dintre acestea nefiind recunoscut legal decat in momentul in
care cancelaria domneasca elibera un act scris de confirmare. Tot in cadrul conceptului despre
dreptul de stapanire superioara asupra pamantului tarii intra sidreptul de preluare a pamanturilor
ramase fara stapani masculini (desherenta), pamanturi care, mai departe, puteau ramane in
stapanirea institutiei sau puteau fi daruite de Domn unui boier sau unei manastiri. Alaturi de
aceste elemente, dominium eminens mai presupunea un drept de control al Domnului asupra
tuturor categoriilor de terenuri si bunuri care nu apartineau vreunei persoane juridice. In aceasta
categorie intrau: padurile si terenurile care nu au fost niciodata in stapanire individuala, apele
curgatoare si baltile de mari dimensiuni. O ultima categorie de terenuri aflata in stapanirea
domniei erau vetrele si hotarele oraselor.
Proprietatea nobiliara (boiereasca) este proprietatea cneziala din perioada prestatala care a
fost intarita, extinsa si protejata cu ajutorul privilegiilor emise de cancelaria domneasca. Asadar,
una dintre caile de formare a proprietatii boieresti a fost mostenirea intarita de catre autoritatea
centrala. A doua cale a fost donatia domneasca (miluirea) acordata pentru slujba credincioasa
prestata Domnului, materializata n principal prin serviciu militar. In acest ultim caz este vorba
despre o proprietate conditionata de realizarea sarcinilor asumate; nerealizarea acestora putea
atrage dupa sine retragerea de catre Domn a dreptului de proprietate, prin intermediul institutiei
numite pradalica. Domnul putea insa renunta la dreptul de retract (de a relua pe seama Domniei
pamantul donat), astfel incat dreptul de proprietate se transforma dintr-unul conditionat intr-unul
ereditar. In schimbul acestei confirmari, beneficiarul era dator a darui suveranului un cal (darea
calului) sau o cupa, ca recunoastere a dreptului superior pe care il avea acesta din urma asupra
satului sau mosiei respective.
Cea de-a treia cale de formare a proprietatii boieresti a fost infiintarea de asezari noi, fie
prin colonizarea unor sate ramase pustii (selisti), fie prin colonizarea unor terenuri defrisate
(poieni, curaturi, arsuri, jaristi, secaturi) cu ajutorul taranilor dependenti. Proprietatile boieresti
puteau fi instrainate cu conditia respectariidreptului de preemtiune (protimissis) al rudelor. In caz
de hiclenie, proprietatea putea fi confiscata de Domn si daruita unui alt boier credincios sau unei
manastiri.
Proprietatea bisericeasca s-a constituit dupa intemeierea celor doua state medievale,
principala cale de formare fiind donatiile venite din partea credinciosilor (domni, boieri, prelati,
oraseni). Donatiile facute bisericii au avut si ele un caracter conditionat. In schimbul
proprietatilor primite, manastirile se angajau sa ii inmormanteze pe donatori in interiorul
lacasurilor de cult; sa ii treaca in pomelnice; sa le faca slujbe de pomenire; sa dea de pomana
pentru sufletele lor etc. Toate aceste angajamente luate de clerici aveau drept finalitate mantuirea
sufletelor donatorilor.
Practica inchinarii manastirilor autohtone fata de asezamintele similare de la locurile
sfinte (Muntele Athos si Ierusalim), le-a privat insa de multe dintre sursele de venit astfel

obtinute. Asemenea boierilor, clerul avea si posibilitatea de a infiinta asezari noi, prin colonizarea
unor localitati ramase pustii (selisti) sau prin colonizarea unor terenuri defrisate (poieni, curaturi,
arsuri, jaristi, secaturi) cu ajutorul taranilor dependenti Proprietatea Domnului cuprindea bunurile
sale personale, bunuri pe care le stapanea ca membru al clasei nobiliare inainte de urcarea sa pe
tron. Acestei categorii de bunuri i se puteau adauga bunurile achizitionate sau create pe cheltuiala
proprie in timpul domniei.
Proprietatea taraneasca in cadrul obstii aservite. Dreptul de proprietate asupra hotarului
satului apartinea stapanului acestuia (domn, boier sau manastire). Taranul aservit avea in schimb
dreptul de stapanire asupra casei; drepturile de folosinta si de posesie asupra delnitei mostenite
de la parinti; drepturile de folosinta si de posesie asupra bunurilor funciare create prin munca
personala (curaturi, iazuri, vii); dreptul de proprietate deplina asupra lotului de casa, asupra
inventarului agricol si asupra septelului.
Proprietatea taraneasca in cadrul obstii libere. Dreptul de proprietate in interiorul satelor
de mosneni si de razesi a avut un caracter mixt; ea combina un drept de stapanire in indiviziune,
asupra islazului, padurii si apelor din hotarul satului, cu un drept de stapanire personala asupra
terenurilor amenajate prin munca proprie a membrilor obstii: lotul de casa, tarlaua, curaturile,
prisacile, viile, livezile, gradinile de legume, fanetele, iazurile, vadurile de moara, morile si
branistile. Obstea si-a consolidat totusi dreptul de control pe care il avea inca din vechime asupra
instrainarii terenurilor din hotarul satului. Instrumentul aflat la dispozitie a fost reprezentat de
institutia dreptului de preemtiune sau de protimissis. Acesta prevedea faptul ca la cumpararea
terenurilor au prioritate in primul rand rudele vanzatorului, apoi ceilalti membri ai obstii si abia
in ultima instanta strainii. In acest fel, obstea avea posibilitatea sa-si pastreze pe de o parte
unitatea, iar pe de alta parte sa impiedice intrarea in obste a unor persoane alogene care ar fi
putut acapara ulterior intregul hotar al obstii prin cumparari succesive.
Proprietatea funciara urbana. In mod principial, dreptul de proprietate asupra terenurilor
pe care se aflau targurile si orasele apartinea domniei. Comunitatile urbane au beneficiat insa din
partea domnilor de privilegii prin care le era recunoscut dreptul de stapanire asupra vetrei
oraselor, precum si asupra hotarului sau tarinei fiecarui targ (zona in care targovetii practicau
agricultura). Stapanirea funciara in interiorul oraselor a cunoscut forme diferite, in functie de
titularii dreptului de proprietate: domnia, boierii manastirile si targovetii.
Locurile domnesti, numite "drepte domnesti", erau: terenurile nedaruite inca din vechea
mosie domneasca pe care s-a intemeiat targul ori s-a extins acesta, terenurile langa care s-au
constituit orasele, terenurile confiscate pentru hiclenie, terenurile ramase desherente, terenurile
achizitionate de domni. Aceste terenuri puteau fi pastrate si administrate direct de catre domnie
sau putea constitui un fond din care Domnul facea danii catre boieri si manastiri.
Proprietatile boierilor si manastirilor din orase se constituiau, asadar, in primul rand prin
donatii. Acestei cai de constituire i se adaugau insa si altele, precum schimburile, cumpararile
sau chiar inglobarea in perimetrul orasului a unor proprietati boieresti. Drepturile de stapanire ale
orasenilor imbracau doua forme, asemenea dreptului de stapanire din sanul obstii taranesti libere.
De o parte se afla stapanirea colectiva exercitata asupra intregului hotar si asupra locurilor lasate

de domnie in folosinta exclusiva a targovetilor; de partea cealalta se afla stapanirea privata a

targovetilor.
Obstea targovetilor avea drept de control si administrare asupra mosiei domnesti din
hotarul orasului. Acest drept se manifesta prin aceea ca instrainarea de catre domnie a locurilor
stapanite privat se facea numai cu permisiunea targovetilor. In acest fel intre domeniul eminent al
Domnului si dreptul de stapanire al obstii orasenilor se stabilea un raport de conditionare
reciproca. In consecinta, orice deturnare semnificativa a hotarului orasului de la destinatia sa
initiala (aceea de a-i hrani pe oraseni) constituia o incalcare a contractului feudal existent intre
domnie si oraseni.
In ceea ce priveste stapanirile private ale orasenilor, trebuie spus ca si aici avem de-a face
tot cu doua forme de proprietate. Asupra terenurilor din vatra orasului (casa, curte, gradina,
pravalii) targovetii aveau un drept de proprietate consolidat. Proprietatea asupra acestora era
ereditara si beneficia de un larg drept de dispozitie (vanzare, danie, schimb, zalogire, inzestrare).
Ea putea fi instrainata fara acordul domniei si nu obliga la plata unei dari cu caracter de
recunoastere a domeniului eminent al domniei. Asupra terenurilor de cultura din hotarul targului,
targovetii aveau in schimb un drept de stapanire precar, conditionat de recunoasterea lui de catre
domnie. Terenurile respective nu apartineau indivizilor, ci obstii in totalitate, obste care facea
anual repartizarea lor intre familii, in functie de necesitati si de puterea economica a acestora. Cu
timpul si-a facut aparitia si tendinta de a transmite pe cale ereditara terenurile din tarina targului.
La sfarsitul secolului al XVII-lea, domnia a pus insa capat acestor tendinte; incalcand
unilateral contractul feudal, ea a inceput sa doneze orase intregi manastirilor si boierilor. In ciuda
proceselor deschise de catre targoveti, multe dintre hotarele oraselor au fost desfiintate (Siret,
Suceava, Falciu, Baia, Barlad, Vaslui, Tagu Frumos, Scheia, Harlau, Orhei etc.), iar unele dintre
au ramas proprietati particulare pana spre mijlocul secolului al XIX-lea (Vaslui, Dorohoi, Piatra
Neamt).
5. 2. Persoanele: In conformitate cu normele consuetudinare si cu reglementarile scrise
din Tarile Romane, notiunea de persoana juridica avea un dublu inteles. Ea desemna pe de o
parte pe orice om (persoana fizica) considerat a fi subiect de drepturi si obligatii, iar pe de alta
parte asociatia sau functia cu patrimoniu propriu (persoana juridica), cea care avea drepturi si
obligatii distincte de cele ale membrilor sai. Ambele erau protejate de ordinea juridica pentru a-si
putea exercita drepturile si obligatiile.
Calitatea de subiect de drepturi si obligatii o avea fiecare fiinta umana inca din clipa
nasterii sale. Ea nu era conditionata nici de varsta, nici de sanatatea mintala, nici de vointa
subiectului. Existau insa incapacitati de folosinta sau de exercitiu, admise din diverse cauze
(varsta, starea mintala, casatoria, condamnarile penale). Acestea nu desfiintau calitatea de
persoana a celor incapabili, ci aveau rosturi de protectie (in special in interesul familiei).
Incetarea calitatii de subiect de drepturi si obligatii avea loc prin decesul persoanei fizice
sau prin dovedirea mortii sale prezumate.

Statutul juridic al persoanei se determina in functie de capacitatea juridica a acesteia. Prin

aceasta din urma se intelegea capacitatea de folosinta a persoanei (aptitudinea de a avea anumite
drepturi si obligatii) si capacitatea sa de exercitiu (aptitudinea de a-si exercita respectivele
drepturi si de a-si asuma obligatii). In principiu, toate persoanele libere aveau capacitate de
folosinta; continutul acestei capacitati se diferentia insa in functie de pozitia sociala a fiecarei
persoane. Cu cat aceasta se afla mai sus in ierarhia sociala, cu atat ea se bucura de mai multe
drepturi. Din acest punct de vedere, drepturile subiective se constituiau in privilegii de clasa.
Diferentierea subiectilor de drept in functie de clasele sociale existente a determinat,
asadar, diferentierea situatiei juridice a persoanelor dupa pozitia ocupata in sanul societatii.
Plecand de la aceste distinctii, dreptul medieval romanesc distingea intre urmatoarele categorii
de subiecti de drept: boierii, inaltul cler, targovetii, taranii liberi, taranii dependenti si robii.
Boierii s-au bucurat de capacitate juridica deplina, avand atributii politice si militare
similare cu cele ale nobilimii europene. Boieri erau in secolele XIV-XVI toti proprietarii de
pamanturi. Incepand insa cu secolul al XVII-lea, denumirea de boier a capatat si un sens mai
restrans, care facea referire numai la categoria dregatorilor. Acest sens a devenit, de altfel, sensul
dominant in epoca, el fiind regasit mai ales in textele cronicilor (redactate de catre marii boieri
cu dregatorii). In felul acesta, detinatorii demnitatilor de la curtile domnesti incercau sa se
diferentieze de razesi si de mosneni, care, proprietari fiind si ei, intrau teoretic in aceeasi
categorie a boierilor. Calitatea de boier se dobandea prin nastere, prin achizitionarea unui
domeniu sau prin numirea intr-o functie publica.
Proba calitatii de boier se putea face pe baza marturiilor altor boieri, care ii atestau
dreptul de proprietate asupra unei bucati de pamant, sau pe baza actelor domnesti care ii atestau
acelasi drept. Boierii beneficiau de renta in produse, bani si munca din partea taranilor
dependenti, iar unii dintre ei au beneficiat de imunitati pentru domeniile lor, acestea din urma
asigurandu-le surse suplimentare de venit. Ca privilegii, boierii au primit scutiri si reduceri in
raport cu darile de cotitate (oierit, vama porcilor, vinarici etc.). Scutirile de bir (darile de
repartitie) in schimb au avut numai un caracter individual, fiind acordate exclusiv nominal.
Boierilor nu li se aplicau pedepse corporale, intrucat erau considerate degradante.
In cazul condamnarii la moarte, pedeapsa se punea in aplicare prin taierea capului.
Spanzurarea era interzisa, fiind considerata si ea degradanta. Calitatea de boier se pierdea in
urma unor condamnari infamante, cea mai des intalnita fiind aceea cauzata de tradarea Domnului
si a tarii. Decaderea din boierie nu antrena insa pierderea statutului de boier pentru urmasii celui
decazut.
Inaltul cler, alcatuit din ierarhii superiori ai Bisericii si manastiri (ca persoane juridice), a
constituit o parte fundamentala a clasei dominante. Ca stare sociala, inaltul cler a detinut
proprietati funciare, a avut tarani dependenti, a stapanit robi, a beneficiat de privilegii si imunitati
de ordin administrativ, fiscal si judiciar. In consecinta, clericii s-au bucurat de atributii de ordin
public, participand la administrarea treburilor tarii in cadrul Sfatului domnesc si in Adunarile de
stari; dar si de atributii de ordin judiciar, avand drept de judecata in anumite procese civile,
penale si canonice (in functie de locul ocupat in ierarhia bisericeasca).

Orasenii. Statutul de oameni liberi al orasenilor a fost fixat atat prin privilegii speciale
acordate de catre domnie (Campulung, Vaslui, Barlad), cat si prin reglementari de drept cutumiar.
Tot potrivit acestora, strainii nu se puteau aseza in oras fara aprobarea comunitatii targovetilor
sau fara acordul Domnului. Targovetii aveau dreptul de a participa la administrarea propriilor
orase si targuri; de a dispune de bunurile lor; de a-si rezolva singuri diferendele judiciare (mai
ales in secolele XIV-XVI). In plus, comunitatea avea dreptul de a incheia acte de comert; avea
dreptul de a incasa vama (vama cea mica); avea dreptul de a face repartizarea sarcinii fiscale
globale (cisla) intre familiile care intrau in alcatuirea sa.
Taranii liberi. Razesii si mosnenii aveau o capacitate juridica foarte apropiata de aceea a
boierilor si a clerului, avand practic aceleasi drepturi. Diferentele apareau in special la capitolul
obligatiilor fata de stat: in vreme ce boierimea mare si clerul primeau scutiri sau reduceri, razesii
si mosnenii achitau toate categoriile de dari, ei constituind impreuna cu taranii dependenti
principala masa impozabila. De altfel, presiunea fiscala foarte mare a domniei a condus la
aparitia fenomenului social-juridic de rumanire sau vecinire a taranilor liberi. Acesta s-a
manifestat prin vanzarea catre boieri sau manastiri a pamantului si a libertatii personale, fostii
mosneni sau razesi transformandu-se in tarani dependenti (rumani/vecini). Motivul era acela ca
nivelul darilor era atat de mare, incat gospodaria taraneasca nu mai avea capacitatea de se
regenera economic, iar razesii si mosnenii riscau sa ramana fara mijloace de subzistenta.
Trecerea lor in randul taranilor dependenti le asigura in schimb un nivel al impozitarii ceva mai
relaxat.
Taranii dependenti (rumani si vecini) aveau libertatea ingradita de dreptul de proprietate
incomplet pe care il avea stapanul pamantului asupra persoanei lor. Prin urmare, ei nu puteau
participa la exercitiul drepturilor publice. In secolele XIV-XVI, proprietarii (boierii sau
manastirile) puteau sa-i vanda, sa ii daruiasca sau sa-i dea drept zestre impreuna cu pamantul pe
care se aflau. Incepand cu secolul al XVII-lea, ei puteau fi vanduti, daruiti sau donati chiar si fara
pamantul pe care erau asezati.
Initial, taranii dependenti aveau libertatea de a se aseza pe orice mosie; incepand insa cu
sfarsitul secolului al XVI-lea, aceasta libertate le-a fost restransa, pentru ca in final sa fie
desfiintata. Dreptul avut de stapan asupra taranului dependent se transmitea si asupra urmasilor
de sex masculin ai acestuia din urma. Asupra pamantului pe care il lucra, taranul dependent avea
drept de posesiune si de folosinta, neputand fi inlaturat de pe acesta.
Incepand insa cu secolul al XVII-lea, taranii dependenti au pierdut in mod treptat dreptul
de posesiune in favoarea stapanilor, ramanand in final doar cu cel de folosinta. Taranul
dependent avea proprietate deplina asupra gospodariei proprii (lotul de casa), dar si asupra
bunurile funciare create prin munca proprie: curaturi, gradini, vii, livezi. Drept de proprietate
avea si asupra unei cote importante din produsele obtinute prin exploatarea lotului propriu
(produsele agrare ramase dupa achitarea darilor catre stapan si catre domnie).
Avand aceste drepturi de proprietate, taranul dependent dispunea si de o minima
capacitate juridica, pentru a putea participa la tranzactii cu produsele sale sau cu bunurile
funciare create prin munca sa. Limitele acestei capacitati au fost insa extinse odata cu
dezvoltarea relatiilor capitaliste si cu trecerea de la rentele in munca si produse la rentele in bani.

Starea de dependenta lua sfarsit numai cu acordul stapanului. Ea intervenea in urma unui act
unilateral al stapanului (motivat de considerente pioase) sau in schimbul unei rascumparari.
Singura situatie in care eliberarea se facea fara acordul stapanului, era aceea in care taranul cadea
in robie si reusea sa se intoarca in tara. Starea de dependenta era imprescriptibila; in consecinta,
stapanul ii putea revendica nu numai pe copiii taranului dependent, ci si pe urmasii acestora.
Robii. In Tarile Romane, robi au fost tiganii adusi ca sclavi de catre tatari si prizonierii
tatari (in Moldova, mai ales). Robii se imparteau in trei categorii: robii domnesti (toti tiganii care
intrau in Tarile Romane intrau direct in stapanirea Domnului); robii manastiresti (proveniti din
danii si din cumparari); robii boieresti (proveniti din danii si din cumparari).
Dreptul de a detine robi era conditionat de acordul domnesc si se obtinea prin intermediul
unui act scris; in consecinta actele juridice referitoare la robi (confiscarea, donatia,
vanzarea/cumpararea etc.) aveau acelasi regim ca si actele referitoare la proprietatile funciare.
Stapanii dispuneau de robii lor ca de orice alt bun mobil sau imobil. Singura obligatie care le
revenea stapanilor in raport cu robii lor era aceea de a-i hrani si de a-i imbraca. Robii puteau fi
casatoriti de catre stapan sau despartiti de catre acesta, puteau fi pedepsiti cu inchisoarea si cu
bataia, dar nu puteau fi ucisi de catre stapani.
Pentru daunele provocate, ei nu raspundeau material in justitie. Raspunderea le revenea
stapanilor, care puteau renunta la robii vinovati in favoarea partii lezate, atunci cand considerau
exagerate despagubirile pretinse. In cazul in care un rob omora un alt rob, ucigasul era
condamnat la moarte, insa de regula sentintele nu erau puse in aplicare, intrucat robul ucigas era
dat in schimbul celui ucis. Anularea pedepsei capitale se facea numai cu aprobarea familiei celui
ucis. Procesele in care erau judecati robii erau judecate de catre Domn impreuna cu Sfatul
domnesc. In raporturile lor cu domnii, manastirile si boierii, robii erau reprezentati de o
conducere proprie formata din juzi, cnezi sau vatamani, organe de conducere alese din sanul
comunitatilor proprii. Activitatea acestora era controlata de catre conducerea administratiei de la
nivelul judetelor si tinuturilor.
5. 3. Rudenia:
Rudenia a fost definita in evul mediu romanesc ca o relatie speciala intre persoane
izvorata din mai multe surse: originea comuna biologica (rudenia de sange), fictiunea juridica a
infierii, legatura care se creeaza intre grupul de rude al unuia dintre soti si grupul de rude al
celuilalt sot (rudenia prin alianta sau cuscria), legatura rezultata intre nasi si fini in urma
botezului si a cununiei (rudenia spirituala). Rudenia naturala sau rudenia de sange se intemeia pe
faptul nasterii. Ea putea fi directa, atunci cand se stabilea intre tata si fiu, sau colaterala, cand era
vorba despre frati.
Gradele de rudenie reprezentau generatiile urmarite in linie ascendenta si descendenta;
colateralii mergeau pana la stramosul comun, iar de aici la ruda respectiva. Rudenia de sange a
impus introducerea in sistemul juridic a unor impedimente la casatoria persoanelor inrudite prin
sange, cu scopul de a evita nasterea unor urmasi degenerati din punct de vedere fizic. In general,
aceste impedimente vizau rudele pana la gradul sapte (in dreptul cutumiar) sau gradul opt (in

dreptul scris). Biserica a intarit si ea aceste reglementari, condamnand incestul si casatoriile intre
rude de grad apropiat.
Rudenia prin alianta avea la baza casatoria. Aceasta facea ca socrii sa fie asimilati cu
parintii, iar, in unele zone ale tarii, ca rudele sotiei sa aiba anumite drepturi in familia barbatului.
Intrucat casatoria era una dintre tainele bisericesti, rudenia prin alianta a fost asimilata, sub
influenta dreptului canonic, cu cea naturala. In acest fel s-a ajuns si aici la introducerea unor
interdictii in materie matrimoniala.
Rudenia spirituala sau nasia era legatura dintre nasi si fini stabilita prin taina bisericeasca
a botezului. Regulile canonice o considerau chiar mai puternica decat rudenia de sange. Legatura
de rudenie dintre nas si fin crea numeroase consecinte. Astfel, pe de o parte, finul ii datora
nasului ascultare si daruri; pe de alta parte, nasul ii datora finului ocrotire, tot el trebuind sa il si
cunune.
Calculul gradelor de rudenie se facea ca si in cazul rudeniei de sange. O alta forma de
rudenie legata de taina botezului era "fratia de cristelnita", respectiv legatura dintre copiii
botezati in aceeasi apa. Acestia copii erau considerati intre ei ca fiind frati buni. In aceeasi
situatie erau, in unele zone ale tarii, copiii alaptati de aceeasi doica, denumirea lor populara fiind
aceea de "frati de lapte".
Adoptia, si infratirea au fost forme de inrudire intemeiate pe consimtamantul celor
implicati. Adoptia mai era numita infiere sau "luare de suflet". Cel mai des intervenea in cazul in
care unei familii ii lipseau mostenitorii, dar sunt cunoscute si cazuri in care ea a avut la baza
motive umanitare. Adoptia crea relatii de rudenie intre infiat, infietori si rudele acestora din
urma. Ea se facea cu consimtamantul parintilor celui infiat, acesta din urma obtinand prin infiere
numele noilor sai parinti, precum si toate drepturile rezultate din noua sa filiatie. Infratirea este o
forma de inrudire care a intervenit mai ales in sanul clasei dominante. Prin intermediul ei, doua
sau chiar mai multe persoane hotarau sa se infrateasca, pentru ca in acest fel sa poata stapani in
comun aceeasi mosie, ocolind in acelasi timp dreptul de protimissis. Aceasta forma de rudenie
mai este cunoscuta si sub denumirea de "infratire pe mosie".
5. 4. Familia:
Familia medievala romaneasca era constituita din rudele cele mai apropiate, avandu-i
drept nucleu pe parinti si pe copii. Cu exceptia ultimului nascut, care ramanea in casa cu parintii
pana la moarte acestora, toti ceilalti copii ramaneau in sanul familiei numai pana la casatorie.
Dupa ce isi intemeiau propriile familii, acestia se mutau in gospodariile lor.
La baza familiei a stat casatoria, aceasta fiind definita in dreptul scris ca fiind "legatura
dintre barbat si femeie si comunitatea intregii vieti". Casatoria era insa precedata de logodna.
Aceasta era considerata ca o "promisiune" care producea efecte juridice atat in privinta situatiei
tinerilor, cat si in privinta bunurilor avansate cu acest prilej.
In traditia populara, logodna avea loc cu ocazia petitului, cand cele doua parti cadeau de
acord cu privire la incheierea viitoarei casatorii. Tot atunci avea loc un schimb de daruri intre

tineri si parinti; se prezenta zestrea fetei; viitorul ginere isi prezenta averea cu partea de pamant
care i se cuvenea de la parinti; iar in final se organiza un ospat.
Incheierea casatoriei presupunea indeplinirea unor conditii prealabile din partea viitorilor
soti, eliminarea oricaror impedimente, precum si punerea in aplicare a unor formalitati.
Nerespectarea conditiilor de forma si de fond putea atrage dupa sine nulitatea actului de
casatorie. Conditiile incheierii casatoriei erau in principal: manifestarea libera a vointei ambilor
soti si implinirea varstei minime prevazute de pravile: 14 ani la baieti, respectiv 12 ani la fete.
In ceea ce priveste impedimentele, acestea erau numeroase: sotii nu trebuiau sa fie
consangvini sau afini mai aproape de al optulea grad; sotii trebuiau sa fie de aceeasi religie si
chiar de aceeasi confesiune, altminteri ei nu erau cununati de catre preot; tutorele nu se putea
casatori cu pupila atat timp cat ii administra averea; calugarii si cei care hotarasera sa traiasca
singuri nu puteau fi obligati sa se casatoreasca; cel casatorit nu putea avea o a doua sotie decat
dupa ce a divortat; cel casatorit de trei ori nu se mai putea recasatori a patra oara; parintele
adoptiv nu se putea casatori cu fiica infiata; iar casatoria intre persoanele cu situatii sociale foarte
diferite era interzisa.
Formalitatile incheierii casatoriei erau reprezentate de ritualurile laice si religioase care
alcatuiau nunta. Rostul acesteia din urma era, in principal, acela de a face publicitatea necesara
introducerii noului cuplu in comunitatea sateasca. Nerespectarea conditiilor de fond si de forma
conduceau la nulitatea actului de casatorie. Cele mai importante nulitati absolute erau: casatoriile
intre rude de grad apropiat ("neingaduite"); casatoriile intre tutore si pupila sa nevarstnica
("nelegiuite"); casatoriile intre persoane din randul cinului monahal ("blestemate"); oficierea
cununiei de catre persoane lipsite de calitate.
Nulitatea relativa intervenea in cazul viciilor de consimtamant, la solicitarea partii lezate.
Nulitati relative erau: eroarea asupra identitatii persoanei; eroarea asupra conditiei sociale a
persoanei; eroarea asupra starii materiale a persoanei. Raporturile dintre soti se bazau pe
principiul inegalitatii sexelor, principiu consacrat si de preceptele religioase.
Conform pravilelor, sotia avea obligatia de a-i fi fidela sotului, de a-i da ascultare si de a-l
urma pe acesta; in vreme ce barbatul avea dreptul de corectiune asupra sotiei, putand sa o certe
sau sa o bata.
Puterea parinteasca era absoluta, parintii avand chiar posibilitatea de a-si vinde copii,
atunci cand erau nevoiti sa o faca. Ea se exercita atata timp cat traiau parintii si actiona inclusiv
dupa casatoria copiilor.
Decaderea din puterea parinteasca avea loc numai atunci cand tatal isi lasa in parasire fiul
bolnav sau isi indemna fiica la fapte imorale. Acestea sunt motivele pentru care, in familiile cu
mai multe generatii, puterea parinteasca era exercitata de catre bunic.
Divortul era admis destul de rar. Intrucat casatoria era initiata in general de parinti,
desfacerea ei insemna incalcarea vointei acestora, ceea ce conducea la tensiuni si violente intre
familii. Din acest considerent motivele divortului trebuia sa fie foarte puternice: neintelegeri

grave urmate de tentative nereusite de impacare; parasirea domiciliului conjugal de catre sotie
fara incuviintarea sotului; dovedirea sotiei ca fiind vinovata de adulter; persistenta sotului in
adulter; uneltirea impotriva vietii sotului/sotiei; uneltirea impotriva stapanirii; neputinta
barbatului mai mult de trei ani; consacrarea unuia dintre soti vietii monahale; disparitia unuia
dintre soti mai mult de cinci ani.
La despartire, avea loc impartirea bunurilor aduse sau dobandite in timpul casatoriei.
In privinta copiilor, pravilele atribuiau baietii tatalui, iar fetele mamei. Atunci cand
casatoria era desfacuta din motive care nu puteau fi imputate sotiei, aceasta isi putea recupera
zestrea; dimpotriva, atunci cand sotia era cea vinovata pentru desfacerea casatoriei, zestrea ei
trecea in proprietatea sotului.
Recasatoria era permisa in dreptul cutumiar, dar in regiunile cu puternice traditii
patriarhale-pastorale nu era bine vazuta. In aceste regiuni, obiceiul spunea ca, atunci cand are
copii, vaduva trebuia sa ramana cu rudele barbatului; in acest fel cumnatii sai urmau sa se
ingrijeasca de copii si de avere. In alte zone insa, recasatoria era considerata ca fiind ceva firesc.
Potrivit pravilelor, sotia vaduva trebuia sa astepte un an pana sa se recasatoreasca, timp in care se
considera ca se afla in doliu. Ea se putea logodi totusi inainte de trecerea anului de doliu, daca
beneficia de o aprobare speciala. Daca insa dadea nastere unui copil, ea se putea casatori imediat.
Numarul casatoriilor succesive era limitat la trei.
5. 5. Succesiunile:
Succesiunea sau mostenirea reprezenta transmiterea averii unei persoane decedate catre
succesorii acesteia. Determinarea succesorilor se facea insa pe doua cai: prin vointa legii sau prin
vointa defunctului. Transmiterea averii in virtutea legii poarta astazi denumirea de mostenire
legala, in vreme ce transmiterea aceleiasi averi in virtutea vointei defunctului se numeste
mostenire testamentara.
5. 5. 1. Mostenirea legala revenea in dreptul medieval romanesc urmatoarelor categorii de
persoane: mostenitorilor legitimi (descendenti, ascendenti si colaterali); copilului din afara
casatoriei in raport cu mama si cu rudele ei si reciproc; sotului supravietuitor sau vaduvei sarace;
autoritatilor publice (Domnul, fiscul domnesc, cutia milelor). Descendentii erau coboratorii in
linie directa din acelasi autor comun. Ei ii inlaturau de la mostenire pe ascendentii si pe
colateralii defunctului.
Intre descendenti, cei mai apropiati de defunct treceau inaintea celor mai indepartati. In
materia mostenirilor, in ambele tari romane sistemul egalitatii sexelor a coexistat cu privilegiul
masculinitatii. Acesta din urma prevedea ca fiii si descendentii masculini ai acestora aveau
dreptul de a le exclude pe fiice de la mostenirea bunurilor funciare ale parintilor. Ele isi primeau
partea care le revenea din avere prin inzestrare, aceasta fiind materializata prin bani si bunuri
mobiliare. Atunci cand nu existau urmasi masculini (desherenta), averea defunctului risca sa fie
preluata de domnie prin institutia pradalicii.
Pentru a evita pierderea averii, boierimea romana a avut la indemana doua solutii:

a) tatal putea obtine, prin favor domnesc, anularea aplicarii institutiei pradalica asupra
averii sale;
b) apeland la o fictiune juridica, tatal isi putea aseza fiica in loc de fiu, aceasta devenind
mostenitoare (eventual, chiar alaturi de frati).
Existenta acestor procedee arata ca privilegiului masculinitatii a pierdut treptat teren in
fata principiului egalitatii sexelor. De altfel, pravilele scrise din secolul al XVII-lea au consacrat
si ele acest din urma principiu. Copiii rezultati din mai multe casatorii isi imparteau intre ei
succesiunea parintelui comun. Copiii nelegitimi erau de regula inlaturati de la mostenirea tatalui
si chemati doar la mostenirea mamei; exceptiile admise erau copiii nelegitimi ai marilor boieri si
mai ales cei ai domnilor. In ceea ce-i privesti pe copiii infiati, acestia aveau drept la mostenirea
parintilor infietori egal cu cel al copiilor legitimi.
Ascendentii erau parintii, bunicii si strabunicii defunctului. Acestia erau chemati la
succesiune numai in lipsa descendentilor, situatie in care ii inlaturau pe colateralii defunctului.
Colateralii erau chemati, de regula, la mostenire in absenta descendentilor si ascendentilor. Ei
erau impartiti in: privilegiati (frati, surori si descendentii lor) si ordinari (restul rudelor pana la un
anumit grad). Aceasta insemna ca daca o persoana murea fara descendenti, erau chemati la
succesiune mai intai colateralii privilegiati, iar daca nici acestia nu existau, atunci mostenirea
revenea colateralilor ordinari.
Sotul supravietuitor. In principiu, pravilele recunosteau dreptul succesoral al sotului
supravietuitor, atunci cand sotul defunct nu a lasat rude mai apropiate de gradul al saselea; in
aceasta situatie sotul supravietuitor mostenea jumatate din averea succesorala, in vreme ce
jumatatea cealalta revenea statului. Desherenta era o succesiune neceruta si neluata de nimeni. In
lipsa succesorilor, ea revenea Domnului, conform principiului potrivit caruia bunurile fara stapan
apartin autoritatii publice.
5. 5. 2. Mostenirea testamentara reprezenta transmiterea averii pe baza testamentului oral
sau scris. Incheierea testamentului avea caracter solemn si se incheia in fata unui numar variabil
de martori. Printre acestia figurau de obicei persoane cu pozitie sociala care le faceau demne de
incredere: preoti, calugari, egumeni, episcopi etc.
Unele dintre testamente (ale marilor boieri, in special) erau incheiate chiar in fata
Domnului si a Sfatului domnesc. Atunci cand testamentele erau semnate de catre testatori,
martorii nu mai erau insa necesari.
Dezmostenirea era modificarea de catre detinatorul averii a ordinii succesorale legale,
prin indepartarea de la mostenire a unuia sau mai multor succesori. Excluderea tuturor posibililor
succesori, fara a-i indica pe altii, facea ca mostenirea sa revina Domnului.
5. 6. Obligatii si contracte:
Dreptul cutumiar a consacrat ca izvoare ale obligatiunilor contractele si delictele, tendinta
fiind aceea de a deplasa accentul de pe raspunderea colectiva pe cea personala. Ca forme de

raspundere colectiva, evul mediu romanesc a cunoscut: cisla, dusegubina si despagubirea de la

altul.
Cisla era sistemul de impozitare si de achitare a darilor banesti catre stat, sistem in care o
colectivitate (satul, breasla fiscala, orasul) era impusa la plata unei sume globale. Suma era apoi
repartizata intre gospodariile componente, in functie de puterea economica a fiecareia.
Responsabilitatea achitarii sumei globale revenea insa intregii comunitati, in baza principiului
solidaritatii intre membrii ei. De aceea, atunci cand unul dintre capii de familie nu putea plati
partea care ii fusese repartizata din cisla, celelalte familii trebuiau sa acopere respectiva parte,
urmand sa se despagubeasca din bunurile celui rau platnic.
Dusegubina era amenda pe care o aplica statul comunitatilor pe teritoriul carora s-au
produs fapte penale, fara ca acestea sa-i fi prins pe faptuitori. Institutia se baza obligatia
comunitatilor de a veghea asupra hotarelor proprii si de a-i prinde pe faptuitori, precum si pe
principiul solidaritatii intre membrii obstii. Aceasta insemna ca amenda se impartea intre
membrii comunitatii, in functie de puterea economica a fiecarei gospodarii.
Despagubirea de la altul era o modalitate de raspundere colectiva care actiona pe plan
international si se baza pe principiul solidaritatii intre locuitorii aceleiasi tari. Conform acestei
norme juridice, o persoana prejudiciata material intr-o tara straina putea sa ceara si sa obtina
despagubiri de la conationalii celui care ii crease prejudiciul care se aflau pe teritoriul tarii sale.
In aceasta situatie se aflau cel mai adesea negustorii, intrucat circulau cu produsele lor dintr-o
tara in alta si incheiau cu negustorii locali diverse acte de comert.
Ca forme de raspundere personala, dreptul medieval romanesc a cunoscut contractele,
acte juridice care creau drepturi si obligatii pentru partile contractante. In aceasta categorie
intrau: contractul de vanzare-cumparare, donatia, contractul de schimb, contractul de imprumut,
contractul de comodat, contractele de arenda.
Contractul de vanzare-cumparare. Consimtamantul contractantilor trebuia sa fie liber,
fara vicii si irevocabil. Contractul in care consimtamantul era viciat, era considerat nul. Motivele
pentru care vanzatorul fusese "constrans" sa vanda (foametea, robia, amenzile penale etc.) nu
erau insa vicii de consimtamant. Pentru a se evita viciile, tranzactiile se desfasurau intotdeauna
cu martori. In cazul contractelor de vanzarecumparare care aveau drept obiect pamantul, era
nevoie si de consimtamantul rudelor si al vecinilor, intrucat acestia aveau drept de preemtiune la
cumparare (dreptul de protimissis).
Obiectul vanzarii il constituia mai ales pamantul. In cazul mosnenilor si razesilor, acesta
se prezenta sub forma unei cote parti ideale din suprafata si venitul satului, intrucat acestia
stapaneau in indiviziune. In cazul marilor boieri si al manastirilor, suprafetele de pamant erau
bine determinate prin semne de hotar. Se vindeau insa si bunuri mobiliare, unele de sine
statatoare, alte impreuna cu pamanturile. Intre aceste, figurau frecvent robii, taranii dependenti,
dar si taranii liberi care isi vindeau libertatea.

Pretul era determinat in bani; in bani si produse; respectiv in produse pretuite in bani. El
se platea integral in momentul incheierii contractului sau doar partial, urmand ca restul sa fie
platit la un termen fixat prin contract.
Pentru nerespectarea termenului de plata, in contracte era prevazuta de obicei sanctiunea
rezilierii conventiei.
Donatia. Donatori puteau fi in special Domnul si boierii, in vreme ce beneficiari puteau fi
aproape toate categoriile de persoane. Pentru a fi valabile, actele care priveau donatiile de bunuri
imobiliare intre particulari trebuiau confirmate de catre Domnie, in virtutea dreptului sau
eminent.
O categorie aparte de donatii erau cele facute bisericilor si manastirilor. In aceste cazuri,
dania avea drept scop obtinerea din partea asezamantului bisericesc a unor servicii religioase:
inscrierea in pomelnicul cel mare al bisericii respective, pentru ca donatorul sa fie pomenit la
marile sarbatori; organizarea periodica de parastase si slujbe de pomenire a donatorului si a
familiei sale; inmormantarea donatorului si a membrilor familiei sale in interiorul lacasului de
cult etc.
Contractele de schimb puteau sa aiba ca obiect bunuri mobiliare sau bunuri imobiliare.
In cazurile in care schimbul avea ca obiect proprietati funciare, tarani dependenti sau robi, el era
valabil numai daca era confirmat de catre Domnie.
Contractele de imprumut cele mai des intalnite erau cele sub forma de bani. In cazul in
care restituirea sumei nu era posibila, se apela la plata in natura, creditorului fiindu-i solicitate
bunuri imobiliare sau mobiliare. Daca insa partile nu ajungeau la intelegere, intervenea justitia
sau arbitrajul Domnului, care putea stabili noi termene sau noi garantii pentru restituirea sumei.
Contractul de comodat era contractul prin care o persoana punea la dispozitia altei
persoane spre folosinta gratuita diverse bunuri (pamanturi, unelte, vite de munca), cu singura
obligatia pentru aceasta din urma de a-l restitui la termen.
Contractele de arendare aveau drept obiect crasmele, livezile, viile si pasunile. Pentru
arendarea acestora din urma de la boieri, taranii se obligau sa faca in schimbul dreptului de
pasunat diverse munci (arat si secerat).
O categorie foarte frecventa de contracte de arendare este aceea prin care unii boieri sau
negustori arendau unele drepturi regaliene: vamile,ocnele de sare, minele de cupru, incasarea
darilor. Pentru dovedirea intelegerilor si a contractelor, dreptul medieval prevedea o serie de
probe. Date fiind raritatea inscrisurilor si dificultatea obtinerii acestora, probele erau in cea mai
mare parte de ordin testimonial. Este vorba in principal despre marturiile aldamasarilor sau ale
martorilor prezenti la incheierea contractelor.
Pentru autentificarea inscrisurilor, se foloseau sigiliile personale ale partilor si ale
martorilor, sau chiar pecetea oficiala a tarii, daca contractul se incheia in cancelaria domneasca.

Garantarea executarii obligatiilor civile se facea prin garantii personale si reale. Garantiile
personale erau depuse de catre persoane numite chezasi; ele erau executate de catre creditor in
cazul in care debitorul nu se achita de obligatiile asumate prin contract Garantia reala cea mai
utilizata era gajul sau zalogul, cuprinzand atat bunuri mobiliare, cat si imobiliare. Principalul bun
imobiliar oferit era pamantul, mai ales atunci cand contractele se incheiau intre reprezentanti ai
clasei boieresti.
Bibliografie
*** Institutii feudale din Tarile Romane. Dictionar, coordonatori: Ovid Sachelarie si
Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1988.
*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei
RSR, Bucuresti, 1980, p. 191-458, 471-581.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav,
Galati, 2003, p. 75-103.
Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de
editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 96-125.
Ciurea, D., Organizarea administrativa a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), in
Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, tom II, 1965, p. 143-235.
Costachel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viata feudala in Tara Romaneasca si
Moldova (sec. XIV-XVII), Bucuresti, 1957.
Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativa a Principatelor Romane, extras din
Revista de drept public, an 1934-1935, 75p. Idem, Vechiul drept penal roman. Intregiri privitoare
la vechea organizare judecatoreasca, Bucuresti, 1937.
Firoiu, D. V., Istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1976, p. 57-100.
Giurescu, Constantin C., Cum se impartea dreptatea la noi. Juramantul cu brazda in cap,
in vol. Din trecut, Bucuresti, 1942, p. 182-203.
Grigoras, Nicolae, Proprietatea funciara a oraselor moldovenesti, in Studii si cercetari
stiintifice, Iasi, fascicula Istorie, an XII, 1961, nr. 2, p. 213-232. Idem, Principalele amenzi din
Moldove in timpul oranduirii feudale (secolele al XV-lea - al XVIII-lea), in Anuarul Institutului
de Istorie si Arheologie, Iasi, tom VI, 1969, p. 159-176. Idem, Institutii feudale din Moldova.
Organizarea de stat pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucuresti, 1971.
Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita,
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006.

Sachelarie, O., Autoritatea hotararilor judecatoresti in vechiul drept romanesc, in Studii si

materiale de istorie medie, VII, 1974, p. 217-222.