Curs III

 DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI

TURCO-FANARIOT

În epoca feudalismului dezvoltat „legea ţării” a fost principalul izvor de drept, dar în paralel s-a aplicat
şi dreptul scris, în forma pravilelor bisericeşti şi laice sau a codificării unor obiceiuri juridice.
Obiceiul tradiţional, format într-o perioadă istorică îndelungată, în procesul formării şi consolidării
relaţiilor feudale, a fost până în secolul al XV-lea unicul izvor de drept.
În Transilvania, faţă de încercările nobilimii celor trei naţiuni privilegiate de a impune noi reglementări,
românii şi-au apărat vechile obiceiuri juridice, mai mult, chiar au reuşit să impună codificarea şi publicarea lor,
dându-le astfel o formă scrisă, aşa cum a fost cazul Statutelor Ţării Făgăraşului.
Începând din secolul XV, promovând o politică de centralizare tot mai accentuată a statului, domnii, cu
sprijinul bisericii, au introdus legislaţia scrisă care oferea posibilitatea introducerii unor noi reglementări pe
întregul cuprins al statului, în toate domeniile vieţii sociale şi economice.
Pravilele adoptate în epoca feudalismului dezvoltat au avut izvoare comune, ceea ce a contribuit la
accentuarea caracterului unitar al dreptului nostru.

 Evoluţia dreptului scris până în secolul al XVII-lea

 Apariţia primelor pravile

După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat îndeaproape de organizarea
bisericii. Datorită organizării ierarhice şi a rolului de principal factor ideologic în societatea feudală biserica a
fost în măsură să elaboreze norme de conduită care să fie aplicate pe întreg cuprinsul ţării prin extinderea
autorităţii sale spirituale şi cu sprijinul statului.
În scopul consolidării statului feudal şi al centralizării puterii, domnii erau interesaţi să introducă noi
regulamente juridice şi să le asigure un caracter uniform, spre deosebire de obicei, care prezenta unele trăsături
specifice de la o regiune la alta1.
Pravilele bisericeşti prezintă un caracter oficial, căci ele au fost întocmite din ordinul domnului sau al
mitropolitului şi pe cheltuiala lor. Dispoziţiile din pravile erau impuse atât clerului, cât şi laicilor, în domeniul
religios propriu-zis şi în domeniul juridic. De altfel, potrivit concepţiei autorilor de pravile bisericeşti
reglementările de drept civil, penal sau procesual ţineau tot de domeniul religios2.
Biserica ortodoxă din Ţările Române a fost organizată şi s-a aflat sub autoritatea spirituală a patriarhului
din Bizanţ. întrucât regula conform căreia pravilele bisericii ortodoxe se întocmesc numai după izvoare cano-
nice bizantine era demult consacrată, domnii şi mitropoliţii români au respectat-o întru totul. Datorită fondului
religios comun, precum şi datorită îndelungatelor contacte politice şi culturale, românii au preluat o serie de
elemente bizantine atât în domeniul organizării statului şi bisericii, cât şi în edictarea primelor izvoare ale
dreptului scris3.
Procesul creştinării daco-romanilor şi apoi a românilor a început încă în epoca dominaţiei romane şi a
continuat după retragerea Aureliană. Aşa se explică utilizarea unui mare număr de cuvinte latine în limbajul
religios. Începând din epoca feudalismului timpuriu, influenţa bizantină a fost receptată prin filieră slavă, aşa
încât slavona a devenit limba cancelariei domneşti şi a cultului religios.
Datorită acestui fapt, influenţa bizantină asupra primelor pravile bisericeşti a fost exercitată în forma
limbii slavone. Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, datorită faptului că urmau a fi aplicate în viaţa unui popor
care nu cunoştea limba slavonă pravilele bisericeşti au început să fie redactate şi în limba română.
Atât pravilele în limba slavonă, cât şi cele în limba română au fost iniţial multiplicate în manuscrise,
pentru ca începând din secolul XVII să apară primele pravile tipărite.

1
Al. Grecu (P.P. Panaitescu), Începulurile d r e p t u l u i s c r i s î n l i m b a r o m â n ă . Studii, VII, 1954, p. 224; C. A. Spulber,
C e a m a i v e c h e p r a v i l ă r o m â n e a s c ă . Cernăuţi, 1930.
2
Floca, Originile dreptului scris in Biserica ortodoxă română, Sibiu, 1969.
3
D. Cantemir, D e s c r i p t i o M o l d a v i a e , Bucureşti, 1973, XI, p. 274.

1
  Pravilele scrise în limba slavonă

Cele mai vechi izvoare de drept canonic care s-au păstrat sunt:
 Pravila de la Târgovişte, scrisă în 1452 de către grămăticul Dragomir din porunca domnului
Vladislav;
 Pravila de la Putna (1581);
 Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) din 1618;
 Pravila de la Galaţi (începutul secolului XVII).
Toate aceste scrieri de drept canonic au folosit izvoare bizantine. Pravila de la Târgovişte, cea de la
Mănăstirea Neamţ (1474), Pravila de la Galaţi şi cea de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia) au un conţinut
asemănător deoarece au folosit izvoare comune.
Cele mai importante izvoare au fost „Sintagma alfabetică" a lui Matei Vlastares (scrisă în 1335 la
Salonic), unele nomocanoane ale „părinţilor bisericii", texte din legislaţia împăraţilor bizantini, dispoziţiile
privind organizarea ierarhică a bisericii.

 Pravilele scrise în limba română

Pravilele scrise în limba română datează din secolul al XVI-lea, dar conţinutul lor ne indică faptul că ele
au folosit manuscrise mai vechi.
 Pravila Sfinţilor apostoli a fost tipărită de către diaconul Coresi la Braşov între anii 1560-1580. Un
exemplar din această legiuire s-a descoperit la Ieud (Maramureş) în 1921, motiv pentru care este
cunoscută şi sub numele de Pravila de la Ieud. Textele folosite în elaborarea Pravilei de la Ieud au fost
reproduse, sub forma unor manuscrise, şi în Moldova la începutul secolului al XVII-Iea.
 Pravila sfinţilor părinţi după învăţătura marelui Vasile are un conţinut aproape identic cu cel al
pravilei tipărite de Coresi.
 Pravila aleasă a fost scrisă de către logofătul Eustratie în anul 1632 (Moldova). El a folosit izvoare
bizantine, preluate din nomocanonul lui Mihail Malaxos (1561) pe care 1-a tradus din greacă în
română.
 Pravila de la Govora sau Pravila cea mică a fost edictată şi tipărită din porunca lui Matei Basarab la
1640. La întocmirea ei au fost utilizate izvoarele mai vechi ale dreptului nostru scris. Pravila cuprinde
atât dispoziţii de drept bisericesc, cât şi de drept laic.
O dată cu apariţia pravilelor în limba română, importanţa dreptului scris a crescut, iar sfera sa de
aplicare s-a extins.
Utilizarea în practică a pravilelor în limba slavonă a cunoscut mari dificultăţi, deoarece poporul, ca de
altfel şi cea mai mare parte a clerului, nu cunoştea slavona. Dovadă în acest sens şi faptul că textele mai
importante ale Pravilei de la Putna (scrisă în slavonă) sunt traduse printre rânduri în româneşte.
Pravilele scrise în limba română prezintă o serie de trăsături comune datorită faptului că au folosit
aceleaşi izvoare şi s-au adresat aceluiaşi popor. Ele au circulat şi s-au aplicat în toate cele trei ţări române.
Astfel, Pravila de la Govora a fost publicată în două ediţii identice, una pentru Ţara Românească şi alta pentru
Transilvania, cu deosebirea că cea din Ţara Românească era prefaţată de mitropolitul Teofil, iar cea din
Transilvania de către mitropolitul Ghenadie.

 Conţinutul, importanţa şi aplicarea primelor pravile

Conţinutul pravilelor bisericeşti este extrem de variat, căci alături de dispoziţiile cu caracter juridic se
află texte dintre cele mai diverse cum ar fi extrasele din lucrări religioase, date istorice despre sinoade şi despre
autorii de pravile (părinţi ai bisericii), tabele de calcularea timpului, cronici, diferite formulare pentru
întocmirea unor acte.

2
 Dispoziţiile juridice propriu-zise nu sunt redate într-o formă sistematică, pe ramuri şi instituţii, astfel că
normele de drept canonic alternează cu cele de drept laic, sau cele de drept civil cu cele de drept penal. De
altfel, fenomenul nu trebuie să ne surprindă faţă de stadiul evoluţiei juridice la acea epocă.
Numeroase dispoziţii se referă la condiţia juridică a persoanelor, în primul rând la organizarea familiei
(logodnă, căsătorie, divorţ). Rudenia de sânge era de două feluri: în linie directă şi în linie colaterală (în sus, în
jos şi de mijloc). înfrăţirea persoanelor era condiţionată de respectarea unor forme religioase.
Materia contractelor este reglementată prin texte ale dreptului bizantin referitoare la contractele de
emfiteoză, vânzare, împrumut, zălog, depozit.
Normele de drept penal sunt elaborate într-o formă corespunzătoare concepţiei religioase asupra
infracţiunilor şi pedepselor. Astfel, infracţiunea era socotită păcat, iar pedeapsa ispăşire („păcatul uciderii").
Sunt încriminate, pe baza unor texte bizantine sau biblice, fapte ca omorul, insulta, calomnia, vrăjitoria.
Pedepsele erau fizice (bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală) sau duhovniceşti (mătănii, rugăciuni, posturi).
Unele texte se referă la procedura de judecată, în special la probele care puteau fi administrate injustiţie.
Prin conţinutul lor mistic şi prin discriminările sociale pe care le consacrau, pravilele bisericeşti au
contribuit la consolidarea relaţiilor de tip feudal.
Pe de altă parte, fiind inspirate din izvoare bizantine, aceste pravile au marcat începutul procesului de
receptare a ideilor şi instituţiilor juridice romane, astfel cum au fost ele adaptate la realităţile feudale ale
Bizanţului, începând din acest moment, influenţa, dreptului roman asupra dreptului românesc s-a exercitat în
formă scrisă, prin filieră bizantină.
În epoca anterioară, influenţa romană s-a manifestat sub forma sintezei dintre dreptul dac şi cel roman,
pe terenul căreia s-a format şi a evoluat dreptul nescris românesc, cu trăsăturile sale specifice. Dacă, însă în
sistemul Legii Ţării elementele de drept roman s-au adaptat la cerinţele proprii feudalismului timpuriu,
caracterizat prin existenţa devălmăşiei şi a solidarităţii comunităţii umane, în dreptul nostru scris ideile şi
instituţiile romane dobândesc funcţii noi.
Dezvoltarea proprietăţii private şi a producţiei de mărfuri au impus introducerea unor principii de drept
conform cu individualismul care începea să se opună tot mai mult vechii solidarităţi a obştii. Aceste principii
erau gata elaborate în opera legislativă a lui Justinian pe care împăraţii bizantini au preluat-o şi au adaptat-o.
Aşa se explică faptul că deasupra primului strat al influenţei romane, exercitată în epoca formării poporului
român, s-a adăugat un al doilea, determinat de cerinţele începutului economiei de schimb. În fapt, cel de al
doilea moment al influenţei dreptului roman asupra dreptului nostru nu poate fi delimitat în mod mecanic de cel
anterior, el constituind mai degrabă o continuare a aceluiaşi proces, ajuns într-un stadiu superior.
În al doilea rând, dreptul nostru scris are un conţinut similar, mergând uneori până la identitate în toate
cele trei ţări române. Acest fenomen prezintă o semnificaţie deosebită, căci el atestă persistenţa unităţii de
concepţie a dreptului nostru, ca parte integrantă a conştiinţei unitare a poporului. Aşa cum dreptul nescris s-a
caracterizat prin unitatea de reglementare în toate teritoriile locuite de români, tot aşa şi dreptul scris, ca o
continuare firească a vechii concepţii, ajunsă într-un stadiu nou, a consacrat la rândul său un regim unitar de
reglementare juridică. Folosirea acestor pravile cu ocazia elaborării legislaţiei laice de mai târziu a contribuit,
de asemenea, la păstrarea şi consolidarea unităţii dreptului nostru scris.
Pravilele bisericeşti au avut o finalitate practică, fiind aplicate în activitatea tuturor instanţelor. Cu
toate acestea, documentele care atestă faptul că hotărârile judecătoreşti erau date pe baza pravilelor sunt puţine
la număr. Acest fenomen se explică prin aceea că hotărârile din domeniul dreptului penal sau al dreptului
familial se dădeau frecvent în formă orală, iar dacă erau date în formă scrisă nu se indica textul din pravilă pe
care se întemeiază. Pe de altă parte, părţile nu erau interesate să păstreze asemenea documente, aşa că ele s-au
pierdut. Cu totul alta era situaţia în cazul litigiilor privitoare la proprietate, care se soluţionau prin redactarea
unor hotărâri scrise şi motivate, pe care părţile aveau tot interesul să le păstreze, dovadă că asemenea hotărâri s-
au păstrat, confirmând, aplicarea primelor pravile în activitatea judiciară.

 Hrisoavele legislative

3
 Până către sfârşitul secolului al XVI-lea hrisoavele domneşti aveau valoarea unor acte individuale, de
aplicare a Legii ţării la cazurile practice care îi erau înfăţişate domnului spre soluţionare. Începând din această
epocă unele hrisoave domneşti au dobândit valoare normativă, deoarece cuprindeau norme cu caracter general,
aplicabile pe întregul cuprins al ţării.
Aşa a fost cazul Aşezămintelor din 1595 prin care Mihai Viteazul a modificat unele dispoziţii din Legea
ţării cu privire la relaţiile dintre boieri şi ţăranii aserviţi1. Conform Legii Ţării, rumânia era imprescriptibilă, aşa
încât ţăranii legaţi de pământ puteau fi urmăriţi oriunde ar fi fugit şi readuşi pe moşie.
Mihai Viteazul modifică această regulă, stabilind că ţăranii care au fugit înainte de adoptarea
Aşezământului să nu mai poată fi urmăriţi, ci să rămână acolo unde se află („care pe unde va fi, să fie vecin pe
veci").
Este evident că legarea de pământ a fost anterioară aşa numitei „legături" a lui Mihai, de vreme ce s-a
dat hrisov domnesc de interzicere a urmăririi şi readucerii pe moşii a ţăranilor fugiţi înainte de 1595; dacă până
la adoptarea Aşezământului ţăranii puteau fi urmăriţi, înseamnă că erau legaţi de pământ încă din epoca
anterioară. Pe de altă parte, prin acest Aşezământ sfera rumâniei a fost extinsă, deoarece puteau fi legaţi de
pământ şi oamenii liberi aflaţi pe moşii la acea dată (rumânii de legătură).
Şi în Moldova, Ştefan Tomşa şi Miron Barnovski au dat hrisoave legislative de modificare a
dispoziţiilor dreptului nescris referitoare la urmărirea vecinilor2. Conţinutul lor este similar cu cel al
Aşezământului dat de Mihai Viteazul, căci se interzice urmărirea ţăranilor fugiţi înainte de anumite fapte, fapt
ce atestă, şi pentru Moldova, legarea ţăranilor de pământ înaintea adoptării acestor hrisoave.

 Cartea Românească de învăţătură şi îndreptarea Legii

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate cele mai importante izvoare ale dreptului nostru scris
din epoca feudalismului. Ele au apărut aproape în acelaşi timp - Cartea românească de învăţătură la 1646, iar
Îndreptarea legii la 1652 şi au un conţinut similar. Cele mai multe dispoziţii se referă la relaţiile din agricultură
şi la dreptul penal.
Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului
nostru. Ea a fost întocmită de către logofătul Eustratie din ordinul lui Vasile Lupu şi tipărită în anul 1646 la
tipografia mănăstirii Trei Sfetitele din Iaşi.
Titlul integral al lucrării ne indică izvoarele pravilei, metoda de lucru, precum şi scopul urmărit prin
adoptarea ei. („Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată
cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţărei Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den limba ilinească pe
limba românească").
În primul rând titlul lucrării ne indică faptul că lucrările străine au fost codificate într-o viziune proprie,
ca urmare a iniţiativei domneşti şi constituie o operă de sinteză cu trăsături originale.
În al doilea rând, termenul de „învăţătură" nu trebuie înţeles în sens didactic, ci în sensul de poruncă
domnească, de dispoziţie obligatorie, cu caracter juridic.
Îndreptarea legii a fost tipărită în anul 1652 la Târgovişte, din porunca domnitorului Matei Basarab, sub
denumirea de Pravila cea mare. Autorul Pravilei este Daniil Panoneanul, un călugăr care a ajuns, câteva de-
cenii mai târziu, mitropolit al Ardealului.
„Îndreptarea legii" cuprinde, pe lângă versiunea muntenizată a Pravilei lui Vasile Lupu de la 1646,
traduceri şi prelucrări ale unor acte din nomocanoanele bizantine.
În partea finală a pravilei sunt expuse unele probleme de interes mai general din domenii ca medicina,
gramatica, fiiosofia, alături de diverse chestiuni canonice.
Atât „Cartea românească de învăţătură" cât şi „Îndreptarea legii" sunt structurate în pricini, glave şi
zaciale (capitole, secţiuni, articole).
Dispoziţiile celor două Pravile sunt în linii generale asemănătoare. Astfel, partea I-a reglementează
relaţiile feudale din agricultură. Deosebit de semnificative în acest sens sunt dispoziţiile privind legarea

1
I. Minea, Despre ferâia din aşezământul lui Miron Vodă Barnovschi, Cercetări istorice, X-XII, 1934-1936, p. 206.
2
Cartea românescă de învăţătură, 1646. Ediţie critică, Bucureşti, 1961; Şt.C. Longinescu, Pravila lui Vasile Lupu şi Prosper
Farinaccius, romanistul italian. Bucureşti, 1909.

4
ţăranilor de pământ, dreptul boierilor de a-i urmări pe ţărani şi de a-i readuce pe moşii, interdicţia de a se primi
ţărani fugari pe domeniile feudale, precum şi obligaţia de a-i preda adevăraţilor stăpâni3.
Sunt prevăzute în amănunt obligaţiile ţăranilor aserviţi faţă de boieri şi consecinţele neîndeplinirii
acestor obligaţii. Astfel, dacă boierul considera că munca ţăranului este necorespunzătoare, avea dreptul să-i
reţină întreaga recoltă de pe pământul dat în folosinţă.
O serie de texte se referă la paza bunurilor agricole (recolte, vite, pomi, inventar agricol) şi la pedepsele
aplicate celor care se sustrăgeau sau distrugeau asemenea bunuri. Multe texte se referă nemijlocit la normele
după care trebuie să se desfăşoare producţia în diferite domenii.
În partea a II-a sunt reglementate, pe larg, instituţii de drept civil, penal şi procesual. Astfel, în „Cartea
românească de învăţătură" se face o clasificare a bunurilor în mobile (arme, bani) şi imobile (moşii) cele
imobile fiind socotite mai preţioase şi, ca atare, protejate cu mai multă grijă. În paralel, se făcea o distincţie
între bunurile stăpânite conform dreptului laic şi cele „sfinţite", stăpânite conform dreptului bisericesc.
Unele dispoziţii se referă la modurile de dobândire a proprietăţii deoarece uzucapiunea nu era
recunoscută, acţiunea în revendicare putea fi intentată oricând.

Clasificarea persoanelor se întemeia pe criteriul situaţiei sociale.

 Obrazele (persoanele fizice) puteau face parte din categoria oamenilor liberi sau din a robilor.
 La rândul lor, oamenii liberi erau împărţiţi în boieri, pe de o parte, ţărani şi săraci, pe de altă parte.
 Boierii cu dregătorii erau numiţi oameni domneşti, iar ceilalţi erau socotiţi rudă bună, aleasă (nobilii) şi
de folos ţării.
 Ţăranii erau desconsideraţi datorită poziţiei lor sociale, fiind desemnaţi prin termeni ca: ţăranul gros,
neînţelegător, om de gios.
 Robii se aflau în proprietatea stăpânului, care avea asupra lor un drept de corecţie. Ei puteau dobândi
libertatea prin dezrobire sau prin denunţarea stăpânului care comitea anumite infracţiuni (ex. facerea de
bani falşi).
 Deşi majoratul era fixat la 25 ani, persoanele răspundeau de faptele lor de la vârsta de 18 ani.

Relaţiile de familie sunt reglementate pe baza unor dispoziţii preluate din pravilele anterioare.
 Căsătoria era precedată de logodnă, care producea anumite efecte juridice.
 Bărbatul avea dreptul de a administra bunurile dotale şi de a exercita puterea maritală asupra soţiei, inclusiv
un drept foarte larg de corecţie.
 Desfacerea căsătoriei se putea face de către biserică, în aplicarea principiului simetriei sau prin simpla
repudiere pentru fapte indicate în pravilă (adulter, vrăjitorie, rudenie, bătaie peste măsură).

În materia obligaţiilor apar unele principii noi, decurgând din caracterul individual al răspunderii. Ca
izvoare de obligaţii sunt menţionate contractele (tocmeala) şi delictele (nesocotinţă, înşelăciune).
La încheierea contractelor voinţa putea fi viciată prin violenţă (silă) sau prin doi (amăgire). Actele
puteau fi încheiate şi prin reprezentanţi (ispravnici, pristavi).
Textele se referă mai frecvent la contracte de vânzare, închiriere, împrumut, donaţie. Sunt consacrate
atât garanţiile personale (chezăşia), cât şi cele reale (zălogul).

Succesiunea putea fi lăsată prin testament scris (zapis) sau oral (cu limbă de moarte) şi fără testament.
Nu puteau veni la moştenire cei condamnaţi pentru infracţiuni contra moralei (nevolnici) ca şi asasinii celor
care urmau a fi moşteniţi.
Moştenitorii erau clasificaţi în descendenţi şi colaterali. Copiii naturali veneau la succesiunea mamei.
Rezerva şi cotitatea disponibilă erau stabilite în raport cu numărul copiilor.

Dispoziţiile penale sunt formulate pe baza unor principii moderne, preluate din lucrarea lui Prosper
Farinaccius. Infracţiunile erau numite vini sau greşeli. Ele erau clasificate în vini mari şi vini mici. În calificarea
faptelor se aveau în vedere aspectul intenţional, locul şi timpul comiterii lor, ca şi caracterul flagrant (vină de

3
Cartea românescă de învăţătură, pricina 1, zac. 18

5
faţă) sau neflagrant. Se operează cu noţiuni evoluate ca: tentativa, concursul de infracţiuni, complicitatea,
recidiva.
Sunt enumerate faptele care înlătură răspunderea penală (nebunia, legitima apărare, vârsta sub 7 ani,
ordinul superiorului), precum şi cele care micşorează răspunderea (ignoranţa, mânia, pasiunea,
somnambulismul, greşeala fără înşelăciune).
Se aplicau pedepse fizice (decapitarea, spânzurătoarea, tragerea în ţeapă, arderea în foc, mutilarea),
pedepse privative de libertate (ocna, temniţa, surghiunul la mănăstire), pedepse care vizau expunerea celui
vinovat oprobriul public (purtarea prin târg), pedepse religioase (afurisenia, oprirea de la biserică), şi amenzile
sau gloabele.
În anumite cazuri se aplica şi pedeapsa talionului, ca o urmă a sistemului răzbunării private (suflet
pentru suflet). În stabilirea pedepselor judecătorul avea o foarte largă posibilitate de apreciere (voinţa
giudeţului). Pravilele recomandă ca pedepsele fizice să nu fie aplicate boierilor şi clericilor, iar atunci când
pedeapsa este lăsată la voia giudeţului certarea boierilor să fie mai mică. Dimpotrivă, atunci când se făceau
vinovaţi de hiclenie, boierii erau pedepsiţi mai grav, deoarece fapta lor era îndreptată împotriva statului. Între
faptele incriminate de pravile menţionăm: hiclenia, calpuzania (falsificarea de bani), furtul, omorul, mărturia
mincinoasă, răpirea, incestul, bigamia, adulterul, erezia.
Conceptul de furt avea o sferă foarte largă, incluzând pe lângă sustragerea unui lucru şi neîndeplinirea
obligaţiilor de către debitor, după modelul dreptului roman evoluat.
Instanţele de judecată erau laice şi bisericeşti.
Activitatea judiciară era marcată de confuzia atribuţiilor judecătoreşti şi administrative şi de inexistenţa
specializării instanţelor, toate procesele, indiferent dacă erau civile sau penale, fiind soluţionate de aceiaşi
dregători1.
În domeniul dreptului penal acţiunea era intentată fie de către victimă, fie de către altă persoană (părinte
pentru copil, soţ pentru soţie). În anumite cazuri (hiclenie, calpuzanie) denunţarea era obligatorie.
Pravilele prevedeau ca mijloace de probă: înscrisurile, martorii, jurământul, expertizele. Judecătorul
avea dreptul să aprecieze mărturiile în funcţie de condiţia socială a persoanelor.
Partea nemulţumită de soluţia dată se putea adresa unui judecător superior, cu toate că sistemul apelului
nu se constituise încă.
Unele progrese s-au realizat în direcţia recunoaşterii prescripţiei acţiunii. Astfel, acţiunea pentru
valorificarea creanţelor se prescria în 30 de ani. Şi în dreptul procesului penal s-au introdus termene de
prescriere a acţiunii (furt - 5 ani, rănire - 10 ani).