Problema subiectului dreptului de proprietate în Biserică 1 (I)

Pr.Conf.univ.dr. Irimie Marga,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Şaguna" Sibiu

Problema subiectului dreptului de proprietate în Biserică a fost abordată, încă de la începuturi, cu

spectru foarte larg, între teologie şi dreptul civil. E uşor de dedus că oamenii Bisericii au tratat problema
preponderent teologic, iar juriştii au privit-o dintr-o perspectivă preponderent legală. Aparent cele două
opinii ar fi incompatibile, totuşi istoria bisericească ne arată că, şi în situaţiile cele mai tensionate, s-au
găsit soluţii pline de înţelepciune.
În privinţa confruntărilor, Biserica are o experienţă foarte bogată, chiar dacă nu întotdeauna
pozitivă, dar care a adus teologiei mari progrese. De exemplu, din confruntarea învăţăturii revelate cu
filosofia pagână, teologia a cunoscut o evoluţie fascinantă, din care au câştigat ambele părţi.
La fel s-a întâmplat şi cu disputa dintre teologie şi dreptul de stat. De pildă, teologia pune accent
mai mult pe cuvânt şi pe credinţă, în timp ce dreptul stăruie preponderent pe actul scris şi pe dovadă,

dar cu toate acestea, cele două situaţii nu sunt deloc ireconciliabile, ci ele se pot completa reciproc cu
beneficii mutuale. Aşa s-a născut canonul, ca o realitate intermediară între Legea cea Nouă

dumnezeiască şi legea pozitivă omenească. Astfel canonul este actul scris, dar care se bazează pe
Cuvântul viu, ţine cont de dovezi, cere chiar dovezi, dar se fundamentează pe credinţă.
Un alt exemplu concludent este legat de noţiunea de „persoană". În învăţătura creştină persoana
defineşte fiinţa umană purtătoare a chipului lui Dumnezeu (în greceşte „ipostas"), dar în limbajul juridic
noţiunea de persoană se referă atât la om (persoana fizică), cât şi la un grup organizat de oameni sau la o
instituţie (persoana juridică). Aparent cele două viziuni par contradictorii, şi totuşi Biserica le-a acceptat
ca atare, fără a le pune în opziţie, folosin limbajul potrivit contextului şi partenerului de dialog. Atunci

1 Conferinţă susţinută la Simpozionul internaţional de drept bisericesc de la Centrul social-pastoral „Sîanta Cruce" de la Mănăstirea
Caraiman, din 16-17 noiembrie 2014, şi publicată în vol. ,,Bunurile Bisericii: ieri şi azi", coord. Lect.univ.dr. Georgică Grigoriţă,
Editura Basilica, Bucureşti 2016, p. 155-168.
1
când s-a adresat credincioşilor a vorbit în limbajul înţeles şi acceptat de ei, dar atunci când s-a adresat
statului a vorbit cu terminologia acceptată de stat.
În acest sens s-a tratat şi problema subiectului dreptului de proprietate bisericească, fie din
perpectivă teologică, fie din perpectivă juridică, fie din ambele perspective, în ansamblu abordările
neavând un caracter unitar. Din acest motiv problema în cauză a rămas mereu actuală, până astăzi.
Cel care a abordat această problemă, pentru prima dată în Biserica noastră, a fost Profesorul
universitar Dr. Iorgu D. Ivan, în renumita sa teză de doctorat în Teologie, cu titlul „Bunurile bisericeşti
în primele şase secole. Situaţia lor juridică şi canonică" (Bucureşti 193 7, reeditată la Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureşti 2014; citatele următoare vor fi luate din ultima ediţie). Prestigiosul
profesor a şi afirmat că subiectul proprietăţii bisericeşti „a format chiar una din cele mai delicate
chestiuni, în legătură cu proprietatea bisericească" (p.141 ).
Tendinţa majorităţii teologilor a fost aceea de a prezenta o viziune unitară şi general valabilă în
privinţa subiectului dreptului de proprietate bisericească. Adevărul este că o astfel de viziune unitară
este imposibilă, pentru că statul şi-a schimbat mereu viziunea juridică - lucru firesc într-o societate
schimbătoare din punct de vedere politico-juridic - chiar dacă teologia a rămas mereu aceeaşi (deşi şi
teologia a avut fluctuaţiile ei odată cu apariţia divizării Bisericii celei una).
Analizând sfintele canoane se poate constata uşor că ele nu prevăd nimic în privinţa subiectului
dreptului de proprietate bisericească, ci doar principiul clar şi constant: episcopul locului este
administratorul transparent al averii bisericeşti, indiferent cine este subiectul dreptului de proprietate
bisericească, în acord însă cu comunitatea bisericească, faţă de care răspunde de corectitudinea actelor
sale (a se vedea canoanele 41 apostolic, 24 şi 25 Antiohia).
Astfel, privind în istorie, subiectul dreptului de proprietate bisericească a variat în funcţie de
perioadă şi de apartenenţa confesională. Prof. Iorgu Ivan enumeră toate aceste variante, căutând să arate
temeinicia sau netemeinicia lor. Chiar dacă Prof. Iorgu Ivan apără ca valabilă doar una dintre ele, totuşi
se poate constata că fiecare variantă are un sâmbure de adevăr, în funcţie de perspectiva din care este
privită, respectiv preponderent juridic sau preponderent teologic. Dar să analizăm în concret aceste
variante:
I .Prima variantă este aceea care susţine că subiectul dreptului de proprietate bisericească este
numai Biserica universală. Apărătorii acestei opinii au fost preponderent canonişti catolici. Unul dintre
aceştia este Prof. Fr. H. Vering care „admite că fiecare instituţie bisericească se prezintă, în afară, ca

2
subiect al bunurilor bisericeşti, dar că acest subiect nu este independent. Bunurile bisericeşti formează o
ramură particulară a averii totale a Bisericii, un fel de peculium profecticium, iar proprietară este
Biserica în totalitatea ei. Şi după cum Biserica este una prin unitatea scopului pe care îl urmăreşte, unul
trebuie să fie şi subiectul proprietăţii bisericeşti, care nu poate fi folosită decât în acelaşi singur scop al
Bisericii" (Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, op. cit., p.143-144).
În sprijinul acestei teorii se aduc edictele lui Constantin şi Licinius din anul 312 şi edictul de la
Milan din anul 313, unde se vorbeşte de „corpus christianorum, id est ecclesiarum", care ar fi subiectul
proprietăţii bisericeşti. Prin „corpul (trupul) creştinilor" ei înţeleg Biserica universală. În acelaşi timp,

canoniştii amintiţi recunosc existenţa unei independenţe a unor unităţi bisericeşti restrânse, ca subiecte
ale dreptului de proprietate bisericească, din cadrul Bisericii universale, dar această independenţă este
relativă. Aceste sub-unităţi (episcopii, parohii, mânăstiri, instituţii sociale bisericeşti ş.a.) aveau drept de
proprietate asupra bunurilor lor, dar le administrau numai în concordanţă cu Biserica universală, ca şi

cum acestea ar fi părţi din averea unitară a întregii Biserici.

Prof. Iorgu Ivan respinge, pe bună dreptate, această teorie care se potriveşte foarte bine cu
concepţia universalistă papală, unde singurul subiect al dreptului de proprietate bisericească nu poate fi
decât Biserica Catolică, în frunte cu papa ca deplin administrator. Chiar dacă se vorbeşte de Biserici
locale sau particulare, totuşi acestea sunt sufocate de centralismul papal. Aici se observă cum viziunea
teologică se răsfrânge asupra concepţiei juridice, încercând să impună pe plan patrimonial, învăţătura

centralistă catolică.

Prof. Iorgu Ivan arată incorectitudinea acestui centralism în plan juridic, susţinând că autonomia
Bisericilor locale dă acestora dreptul de a fi subiecte ale proprietăţii bisericeşti, inclusiv în cazul tuturor
aşezămintelor sociale (spitale, azile, orfelinate, şcoli etc.). In concluzie Prof. Iorgu Ivan notează: ,,În

Biserica Răsăriteană, după legislaţia bisericească şi legislaţia greco-romană, toate aceste instituţii, alături

de mânăstiri şi Biserici locale, sunt subiecte ale dreptului de proprietate, independente, spre deosebire de
concepţia Bisericii romano-catolice, după care Biserica centrală singură este proprietară a tuturor
bunurilor bisericeşti, Bisericile particulare şi celelalte instituţii bisericeşti fiind simple membre
uzufructuare" (Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, op. cit., p.158-159).
Totuşi, privind în ansamblu, nu putem spune că această teorie este cu totul falsă. Această teorie
devine falsă atunci când este dusă la extrem, respectiv fie la un centralism care sufocă Bisericile locale

3
(catolicism), fie la un separatism al Bisericilor locale, care fărâmiţează sau pierde aspectul unitar al
Bisericii (protestantism).
Adevărul este undeva la mijloc, nici centralism, nici separatism, ci o autonomie locală specifică
Bisericii Ortodoxe (vezi concepţia organică a Sf. Mitropolit Andrei Şaguna), care lasă Bisericii locale
dreptul de a fi subiect al dreptului de proprietate bisericească, dar care se poate exercita transparent
numai în unitate şi în acord cu episcopul locului - şi prin el cu Biserica toată - ca garant al adevăratei

administrări a averii bisericeşti.

Dacă averea bisericească ar avea ca subiect al proprietăţii, în mod cu totul independent, Biserica
locală, atunci averea bisericească s-ar fărâmiţa şi s-ar administra egoist, şi invers, dacă averea
bisericească ar avea ca subiect al proprietăţii numai Biserica universală, sau cea ierarhic superioară,

atunci Biserica locală şi-ar pierde „existenţa" juridică şi, totodată, ataşamentul pentru bunurile ei.
In concluzie, opinia că subiectul dreptului de proprietate bisericească este numai Biserica
universală, sau Biserica în totalitatea ei, este o opinie greşită, dar care are o parte de adevăr în ea, anume
că prin dreptul de proprietate bisericească locală nu trebuie să pierdem dimensiunea universală a
Bisericii.
2. Cea de-a doua opinie susţine că subiectul dreptului de proprietate bisericească ar fi însuşi

Dumnezeu, sau numai Iisus Hristos, sau un înger, sau un sfânt. Susţinătorii acestei teorii au plecat de la
teoria lui „consecratio" în Biserica creştină (adică actul de sfinţire), sau al lui „dedicatio" din lumea
păgână (adică actul de trecere a unor bunuri în proprietatea zeilor).
Intr-adevăr, după dreptul roman se puteau atribui zeilor, prin actul dedicării, diferite proprietăţi,

pentru că zeii erau percepuţi ca persoane fizice, cu existenţă materială ca şi a oamenilor. După învăţătura

creştină, acest fapt este imposibil, întrucât Dumnezeu este Fiinţa absolută, deplin spirituală, de aceea Lui
nu i se pot atribui calităţi şi responsabilităţi, ca unor persoane fizice materiale. Unii teologi au recurs la
subterfugiul că Dumnezeu poate fi proprietar al bunurilor bisericeşti prin intermediul sfinţilor, care au
calităţi omeneşti, inclusiv capacitatea de a deţine proprietăţi bisericeşti. Dar sfinţii, chiar dacă au fost
oameni, nu pot fi după moarte subiecte ale dreptului de proprietate bisericească. Potrivit legislaţiei civile
ar trebui să existe unele dispoziţii testamentare sau alte acte juridice ca expresii ale voinţei lor, ori despre
aşa ceva nu poate fi vorba în cazul sfinţilor.
Totuşi, teologic vorbind, această opinie pleacă de la un adevăr că autenticul proprietar, în sensul
spiritual iar nu juridic al cuvântului, este numai Dumnezeu (I Cor. 1O, 26). Însuşi termenul de

4
„proprietate" derivă de la cuvântul „propriu", ori omului nu-i este propriu nimic, în afară de faptele lui
cu care merge la judecată. De aceea adevăratul şi deplinul „proprietar" al întregii creaţii este numai
Dumnezeu Creatorul, fapt care arată că şi cea de-a doua opinie cu privire la subiectul dreptului de
proprietate bisericească, nu este în totalitate eronată, ci are şi ea un sâmbure de adevăr.

Bibliografie selectivă:
Andrei Şaguna, Compendiu de Drept canonic, Sibiu 1868;
I.S. Berdnicov, Curs de Drept bisericesc, Bucureşti 1892;
Veniamin Pocitan, Compendiu de Drept bisericesc al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti 1898;
Dumitru Boroianu, Dreptul bisericesc, 2 vol., Iaşi 1899;
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, Bucureşti 1915;
Valeriu Moldovan, Curs elementar de Drept bisericesc comparat, Cluj 1930;
Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericeşti în primele şase secole. Situaţia lor juridică şi canonică, Bucureşti

1937, reeditată la Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti 2014;

Liviu Stan, Mirenii în Biserică, Sibiu 1939;
Liviu Stan, Biserica şi Dreptul. Studii de Drept Canonic Ortodox, 6 vol., Sibiu 2010-2015;
Petre Gheorghiu, Drept canonic, Bucureşti 1942;
Valerian Şesan, Curs de Drept bisericesc universal, Cernăuţi 1942;
Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, 2 vol., Bucureşti 1990;
Peter L'Huillier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, Ed.Gnosis, Bucureşti 2000;
Vlasios Phidas, Droit canon, Chambesy, Geneve 1998 (Ed.Trinitas, Iaşi 2008);
Richard Potz, Eva Synek, Orthodoxes Kirchenrecht, Verlag Plochl, Freistadt 2014;
Mircea Florin Cricovean, Proprietatea în gândirea patristică, Arhiepiscopia Timişoarei, 2005;
Liviu-Marius Harosa, Bunurile temporale ale Bisericii. Regimul juridic al bunurilor aparţinând
Bisericii, EdituraUniversul Juridic, Bucureşti 2011;
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2008;