Libertatea cultelor, condiţie sine qua non a politicii

statelor din Uniunea Europeană

a)Libertatea religioasă în ţările din Uniunea Europeană

Ỉn limbajul juridic internaţional, expresia “libertate religioasă”este folosită pentru a

desemna "dreptul de a exprima liber şi public un act personal de credinţă într-o transcendenţă
divină"1. Termenii acestei definiţii au fost şi ei explicaţi de Joel-Benoit d'Ontario. El arăta că
libertatea religioasă vizează o libertate de relaţie cu divinitatea supremă. Chiar dacă este
inclusă în noţiunea generică de "libertate de conştiinţă", libertatea religioasă formează o
categorie distinctă. Trebuie să fie făcută o diferenţiere clară între simpla convingere şi
religiozitate, deoarece chiar dacă "toate ideile religioase sunt convingeri, nu toate convingerile
sunt de natură religioasă"2.
Libertatea religioasă aduce în discuţie un act individual de credinţă, care este rodul
determinării conştiinţei fiecăruia, iar pentru ca acest act de conştiinţă să fie personal, el trebuie
să fie liber. O convingere impusă nu angajează în totalitate spiritul, nu este decât o manifestare
exterioară. Printr-o violentare a conştiinţei, pot sa fie influenţate statisticile, dar în nici un caz
credinţă. Actul de credinţă liber şi conştient realizat trebuie să poata fi manifestat public.
Această libertate de manifestare este normal însă să fie restransă pentru motive de ordine
publică şi atentare la bunele moravuri, deoarece nu ar putea fi tolerat un cult care ar propovădui
sacrificiul uman sau alte comportamente antisociale. Trebuie precizat că în acelaşi timp
societatea trebuie să respingă acele culte sau forme de manifestare religioasă care ofensează
grav morala naturală, chiar dacă nu există sancţiuni penale în acest sens3.
Libertatea religioasă nu trebuie să ajungă să fie folosită ca şi scut pentru practici ce
contravin normelor de drept, iar în revanşă, toate cultele inofensive pentru binele comun social

1
Joel-Benoit d'Ontario La liberte religieuse, droit fondamental, in La liberte religieuse dans le monde,
Editions Universitaires, Paris, 1990.
2
Ibidem, p. 13.
3
Este cazul prostitutiei rituale intr-un stat in care prostitutia nu este pedepsita.
trebuie să aibă dreptul de a se exersa liber. Este necesar însă să se practice aceste manifestări
fără a stânjeni libertatea religioasă a celorlalţi şi fără a violenta conştiinţele.
Dreptul la libertate religioasă este totodata un drept natural şi astfel el trebuie să fie
integrat în dreptul de stat. Este un drept civil care are în vedere respectarea convingerilor
religioase de cetăţeni între ei şi de puterea publică. Ỉn extinderea sa, acest drept garantează
demersul de credinţă al fiecăruia, familiilor le subliniază obligaţia şi libertatea de a transmite
credinţa, iar colectivităţilor religioase, libertatea de a trăi conform credinţei. Când în conţinutul
lui, acest drept acoperă dreptul la o liberă adeziune la credinţă, libera observare a normelor de
credinţă şi libera răspândire a acesteia, el garantează de fapt libertatea conştiinţei.
Rolul Statului nu se reduce în aceste situaţii la o simplă toleranţă, dar trebuie să aibă
respect pentru acest fenomen care îl depăşeşte, deoarece religia şi manifestarea religioasă ating
insuşi spiritul umanităţii.
Tradiţia include în conceptul de "libertate religioasă" ansamblul de drepturi relative la
demersul religios al persoanei, pe planul individual şi comunitar. Această libertate presupune
în consecinţă libertatea de conştiinţă şi de religie, libertatea de a învăţa şi de a-şi manifesta
credinţa în public sau în privat, libertatea de a comunica cu coreligionarii, întelegându-se prin
aceasta o comunicare şi cu cei ce rezidă în afara frontierelor tării sale, de a exersa misiunea
prin mijloace convenabile, de a se asocia şi de a se organiza pe plan comunitar de o manieră
autonomă4. Pentru ca dreptul la libertate religioasă să fie efectiv exersat, este important ca
aceasta să fie recunoscută şi garantată de către Stat. Această recunoaştere ia o dublă formă, de
garanţie a libertăţii persoanelor şi a comunităţilor din care fac parte. Specificitatea libertăţii
religioase este că ea nu se lasă redusă la nici una din componentele care o constituie şi care o
presupun; la fel, ea face apel la libertatea de conştiinţă, dar nu se restrânge la sfera personală,
ea nu se confundă în nici un caz cu libertatea de opinie sau libertatea filosofică, deoarece ea
este libera adeziune la un adevăr revelat şi profesat în comun.
Libertatea de religie ca şi drept individual este recunoscută fără excepţie şi în
integralitatea sa de către ţările Uniunii Europene. Trebuie să observăm de asemenea o tendinţă
generală de recunoaştere a dreptului la libera determinare a cultelor. Cu toate că în unele
sisteme marcate de tradiţiile Bisericii de stat, organele autorităţii laice rămân competente în
ceea ce priveşte puterea de decizie finală în chestiuni pur religioase5, toate cultele care nu

4
Mgr Roland Minnerath, " Les relations Eglise-Etat et la liberte de conscience — La position de l'Eglise
catholique, in Conscience et liberte — Nr. 39, 1990, pg. 113.
5
Tarile din nordul Europei.
doresc să se supună unui astfel de regim rămân libere de a forma comunităţile lor
independente.
Relaţiile Biserică-Stat în diferite ţări din Uniunea Europeana sunt strâns legate de
specificul istoric şi cultural-religios al fiecărei naţiuni şi reprezintă un element intrinsec legat
de fiecare configuraţie naţională în particularităţile sale culturale şi socio-politice. Libertatea
religioasă fiind un element important al democraţiei, şi element de bază în relaţiile Biserică-
Stat, problema pluralismului religios trebuie privită cu multă seriozitate în fiecare societate
unde se instituţionalizează democraţia. Intervenţia directă a structurilor europene în acest
domeniu al tipului de relaţie Biserică-Stat este dificilă, deoarece o astfel de intervenţie ar putea
fi comparată cu situaţia în care "o oarecare instituţie vine să se amestece în sistemul politic
propriu fiecărei ţări"6. Construcţia europeană, în măsura în care ea atinge exerciţiul
suveranităţii politice, întâlneşte inevitabil maniera de tratare a religiosului. Altfel spus,
construcţia europeană nu există fără incidente religioase. Aceasta poate fi constatată la nivelul
Conventiei Europene Pentru Drepturile Omului, la nivelul câtorva consecinţe ale Uniunii
Europene şi la nivelul relaţiilor Biserică-instituţii europene7. Se pare că există un fel de
convergenţă în pofida tuturor diferenţelor existente între sisteme. Ỉn cateva ţări, emoţiile
istorice tradiţionale anti-ecleziastice şi anti-clericale şi consecinţele lor juridice s-au diminuat.
Religia este considerată ca parte integrantă a vieţţi sociale, iar Statul îsi asumă obligaţia de a
asigura condiţiile care depind de el. Importante diferenţe apar în ceea ce priveşte modalitatea
juridică de existenţă a cultelor, respectându-se principiul libertăţii religioase.
Cea mai mare parte a instrumentelor juridice internaţionale sau naţionale relative la
libertate în domeniul religios, plasează pe acelaşi plan libertăţile de conştiinţă, de opinie, de
religie şi de convingeri, cu riscul de a reduce demersul religios la dimensiunea sa individuală şi
subiectivă. Ỉn realitate, aceasta este întotdeauna trăită în interiorul unei comunităţi de credinţă.
Dreptul la libertate de conşţiintă religioasă nu va putea să se exerseze în domeniul religios dacă
instituţiile comunitare ale vieţii religioase nu vor putea funcţiona liber8. Această realitate ne

6
Mgr Roland Minnerath, Op. cit. p. 114.
7
Gerhard Robbers Etat et Eglises dans l'Union europeenne, dans Etat et Eglises dans l'Union europeenne,
pag. 350.

8
Ibidem.
trimite la o altă conexiune care trebuie facută, adică cea între libertatea religioasă şi autonomia
instituţiilor cu caracter religios.
Garanţia de autonomie religioasa presupune ca Biserica si Statul să fie, fiecare în
domeniul său, independente şi suverane. Biserica nu are nici competenţă, nici misiunea de a
administra problemele materiale ale unei naţiuni, dar ea nu poate fi indiferentă la ceea ce se
întamplă. Statul nu are nici competenţă, nici misiunea de a conduce omul spre mântuire, dar
are obligaţia de a nu împiedica dezvoltarea morală a cetăţeanului. Recunoaşterea reciprocă a
sferelor de competenţa a Bisericii şi a Statului este o garanţie a aplicării principiului libertăţii
religioase în societate.

b)Texte constituţionale privind libertatea cultului

în ţările europene

Regimul juridic al cultelor este stabilit în texte juridice internaţionale, în textele unor
legi fundamentale, în legi interne, principii juridice şi decizii ale forurilor de judecată
constituţională, a căror competenţă în acest domeniu a fost recunoscută9, iar noţiunea de bază
în jurul căreia este structurat acest Statut este cea de "libertate de cult". Ỉn general, după cum
am precizat deja într-un subpunct anterior, Constituţiile europene recunosc de la bun început
libertatea religioasă, dar această libertate ar trebui să implice şi autonomia cultelor. Aceasta
autonomie nu este întotdeauna recunoscută prin Constituţie, fiind obiectul unor alte acte
normative, după tradiţia juridică a fiecărui Stat. Pentru ca libertatea cultelor să fie efectivă,
recunoaşterea acestei libertăţi este insuficientă10, cultele trebuind să fie protejate din punct de
vedere juridic şi mai ales la nivel de lege fundamentală.
Ỉn cea mai mare parte a ţărilor europene, prin Constituţie este garantată libertatea
cultelor, făcându-se adesea precizarea că această libertate nu trebuie să lezeze ordinea publică.
Notiunea de "ordine publică" este formulată în maniere diferite, dar se referă în sens pozitiv la
menţinerea unei linişti sociale caracteristică Statului de drept, sau în sens pozitiv, la evitarea
unor cazuri de tulburare a acestei "păci sociale". Unele State au prevăzut in legislaţia lor
posibilitatea restrângerii acestor libertăţi pentru cauze de interes public. Astfel, articolul 1

9
Consortium Europeen: Rapports Religion Etat, Le statut constitutionnel des cultes dans les Pays
de l'Union Europeenne, Ed. Litec 1995, p. 2.
10
Ibidem, pag. 2.
aliniatul 1 al legii din 9 decembrie 1905, privind separaţia dintre Biserică şi Stat în Franţa,
precizează: "Republica asigură libertatea de conştiinţă. Ea garantează liberul exerciţiu al
cultului, sub rezerva singurelor restricţii date în interes public"11. Articolul 6 paragraful 1 din
Constitutia Olandei (17 februarie 1983) dispune că "fiecare are dreptul de a-şi manifesta liber
convingerea, individual sau în comuniune cu alţii, fără a fi exonerat de responsabilităţile ce îi
revin în virtutea legii"12 . Ỉn prevederile constituţionale ale unor ţări, alături de noţiunea de
"ordine publică", apare şi cea de "bune moravuri". Articolul 12 al Legii constituţionale daneze
din 5 iunie 1953 dispune că: "cetăţenii au dreptul de a se reuni în comunităţi pentru a-l adora pe
Dumnezeu în maniera care corespunde convingerilor lor", menţionând că "nimic din ceea ce
este contrar bunelor moravuri şi ordinii publice nu trebuie învăţat sau practicat"13. Constituţia
italiană precizează în articolul 19 că "fiecare are dreptul de a face liber profesiune de credinţă
religioasă, individual sau colectiv, de a împărtăşi altora şi de a practica, fie în public, fie
individual, cu condiţia de a nu se folosi de rituri contrare bunelor moravuri"14.
Ỉntr-o decizie a Curţii Constituţionale 15 din Italia, aceasta a dedus din adverbul
"liber" abrogarea declarării prealabile în faţa autorităţilor competente a ceremoniilor şi
practicilor de cult ce se desfăşoară în locurile publice16. Articolul 8 din Constituţie dispune că
"toate credinţele religioase se bucură de o egală libertate în faţa legii, pe baza acordului realizat
cu reprezentanţii lor."17

Articolul 5 din Constitutia Greciei (1975) dispune că "toţi cei care se găsesc pe pământul
elenic se bucură de protecţie absolută a vieţii lor, a onoarei şi a libertăţii, fără deosebire de
convingeri religioase. Această garanţie care nu este limitată la cetăţţenii greci este recunoscută
expres cultelor prin articolul 13 paragraful 2: "Toate religiile cunoscute sunt libere şi
practicarea cultului se exercită fără piedica sub protecţia legii. Nu este permis ca exerciţiul
cultului să atenteze la ordinea publică sau la bunele moravuri. Prozelitismul este interzis".

11
ibidem, pag. 3.
12
Ibidem, p. 5.
13
Ibidem, pag. 3.
14
Ibidem, p. 4.
15
D. nr. 45 din 8 martie 1957.
16
Margiotta Broglio F. , Vers une separation contractuelle" le nouveau regime des cultes en Italie,
le supplement CERF 1990, 91 s.u.
17
Natiunile Unite, CCPR/C6/Add4, 26 febr. 1980.
După doctrina Consiliului de Stat, libertatea esta recunoscută la toate religiile cunoscute18,
adică pentru toate religiile care au dogme, practici de cult şi învăţământ accesibile, şi nu sunt
secrete.
Observăm că în Grecia este introdus termenul de "religii cunoscute". Această menţiune
vrea să protejeze libertatea religioasă de unele practici ce contravin normelor de conduită
socială sau normelor morale. Se cunosc cazuri în care în spatele denumirii de cult, grupuri aşa-
zis religioase au desfăşurat activităţi de terorism, proxenetism, pedofilie, în cadrul anumitor
ritualuri secrete. Autoritatea de Stat poate să considere anumite practice ca inacceptabile, de
exemplu cele care atentează la integritatea corporală a minorilor, ori direct sau indirect la
educaţia lor. Se poate vorbi de atentat direct19 în caz de amăgire fizică sau de pedepse corporale
exagerate revendicate ca mod de educaţie20.
Necesitatea cunoaşterii ideologiei şi practicilor de cult, pentru o protejare a ordinii
publice şi a bunelor moravuri, a dus şi la apariţia noţiunii de "recunoaştere a cultelor" de către
Stat. Această "recunoaştere" conferă totodată pluralism, dar şi preferinţă. Recunoaşterea
conferă câteva avantaje care sunt obţinute după criterii stabilite de către Stat. Ỉn această situaţie
se află cinci State: Belgia, Austria, Spania, Franţa (pentru Alsace-Lorraine) şi Luxemburg.
Articolul 15 din Legea fundamentală de Stat în legatură cu drepturile civice generale din
21 decembrie 1867, care în Austria are valoare constitutională, recunoaşte libera exercitare a
religiei, pentru Bisericile şi comunităţile religioase recunoscute prin lege 21. Această garanţie a
fost extinsă prin articolul 63 al Tratatului din Saint Germain, care de asemenea are valoare
constituţională: " Toţi locuitorii Austriei au dreptul la liberul exerciţiu public sau privat a
tuturor credinţelor dacă practicarea lor nu este incompatibilă cu ordinea publică si bunele

18
Natiunile Unite, Comite pour l'elimination de la discrimination raciale, onzieme rapport Grece de 7

august 1991 CERD/C/210/Add 1, 30 sept. 1991, Nr.45.

19
In literatura de specialitate se vorbeste despre "atentat la bunele moravuri", prin aceasta intelegandu-se
acte de imoralitate avand ca si obiectiv fie propria satisfactie a subiectului ( ex. violul, ultrajul public la
pudoare, adulterul), fie stimularea pasiunilor altei persoane ( acostarea si seducerea minorilor,
proxenetismul etc. ) vezi Cornu Gerard, Vocabulair juridique, Paris 1987, pag 72.
20
Huyette Michel, Magistrat, Les sectes et la protection judiciaire des mineurs, RECUEIL DALLOZ
SYREY, 1996, 32e CAHIER. CHRONIQUE. , p. 272.

21
Consortium europeen: Raports religion — etat, op. cit. pag. 2-3.
moravuri"22. Tradiţional, Ministerul Culturii avea puterea discreţională de a recunoaşte un cult.
După decizia Tribunalului Suprem Constituţional din 1988, Ministerul a fost ţinut să
recunoască Bisericile care îndeplineau condiţiile legale pentru obţinerea recunoaşterii. Există în
acest moment treisprezece religii şi comunităţi religioase recunoscute23. Bisericile şi
comunităţile religioase nerecunoscute nu pot obţine personalitatea juridică de drept privat.
Dimpotrivă, cele care sunt recunoscute au personalitate juridică nu numai de drept privat, dar şi
de drept public, ca şi persoanele publice (Statul Federal si Statele federate). Bisericile şi
comunităţile religioase recunoscute, cu excepţia Bisericii Ortodoxe24, pot aduce în faţa
tribunalului laic resortisanţii lor care nu achită impozitul ecclesial obligatoriu. Credincioşii
unei confesiuni determinate sunt obligatoriu afiliaţi Bisericii sau comunităţii religioase care
corespunde confesiunii, iar copiii care frecventează o Biserică sau o comunitate religioasă
recunoscută trebuie să urmeze cursurile de religie ţinute de cultul respectiv în scoală. Pe lângă
toate acestea, recunoaşterea cultului conferă dreptul de folosinţă exclusivă a numelui cultului
respectiv25.
Ỉn Belgia se proclamă "libertatea de cult, a exercitării lui în mod public, la fel ca şi
manifestarea opiniilor religioase (...) în afara pedepsirii delictelor" şi prevede că nimeni nu
poate fi constrâns să participe la actele de cult şi nici să respecte ziua de odihnă. Statul asigură
salarizarea pentru personalul de cult ce deserveşte cultele recunoscute legal. Aceste culte sunt:
Cultul catolic, protestant, iudaic şi anglican26 , islamic27 şi cultul ortodox (rus şi grec)28 .
Articolul 16 al Constituţiei spaniole proclamă libertatea de religie şi de manifestare
religioasă sub rezerva limitelor "necesare în vederea menţinerii ordinii publice protejate prin
lege". Articolul 5 din legea 7/1980 cu privire la libertatea religioasă precizează că Bisericile,
confesiunile şi comunităţile religioase şi federaţiile lor se bucură de personalitate juridică o
data ce ele sunt înscrise în registrul public care este creat în acest scop la Ministerul Justiţiei. Ỉn
Articolul 6 se arată că această înscriere aduce pentru Biserici, confesiuni şi comunităti
22
Natiunile Unite, CCPR/C/51/Add. 2, 9 nov. Nr.198.
23
Dupa doctrina si jurisprudenta, Bisericile corespund structurilor organizate de comunitatile crestine, iar
"comunitatile religioase " structurilor organizate de comunitatile necrestine.
24
Biserica Ortodoxa nu percepe taxe obligatorii, contributia credinciosilor fiind benevola.
25
Pentru detalii, vezi Primetofer Bruno, The Constitutional status of Religious Enties in Austria.

26
Legea din 4 martie 1870.
27
Legea din 19 iulie 1974.
28
Legea din 17 aprilie 1985.
religioase dreptul la autonomie şi la auto-organizare, cât şi cel de a putea încheia convenţii şi
acorduri de cooperare cu Statul, care sunt aprobate de catre Cortes29 .
Ỉn Franţa, cultele se bucură de un statut special în departamentele Bas-Rhin, Haut-Rhin,
şi Moselle, statut juridic care a fost în vigoare înainte de introducerea în dreptul francez a legii
din 9 decembrie 1905, privind separaţia dintre Biserica şi Stat. Acest statut special face
distincţia între cultele recunoscute şi cultele nerecunoscute. Sunt patru culte recunoscute:
Cultul catolic, Biserica Luterana a conferinţei de Augsburg, Biserica Reformată şi cultul
Israelit. Numirea episcopilor catolici, ca şi a conducătorilor cultelor recunoscute, nu se face
decât cu aprobarea guvernului francez, iar acest personal de cult beneficiază de tratament
special constând în avantaje materiale30. Culturile musulman, ortodox, protestant neataşat la cel
recunoscut şi diversele secte nu sunt recunoscute. Decretul din 18 martie 1959 subordonează în
principiu exercitarea acestor culte unei autorizări, dar de fapt textul nu a fost aplicat.
Credincioşii acestor culte se organizează în asociaţii, care dobândesc personalitate juridică şi
capacitate juridică, prin înscrierea la grefierul tribunalului competent pentru sediul lor. După
decizia Consiliului de Stat din 4 iulie 1980, autoritatea administrativă nu se poate opune
înscrierii unei asociaţii religioase pentru motive străine exigenţelor de ordine publică31.
Articolul 22 din Constituţia luxemburgheză dispune: "Intervenţia Statului în numirea şi
instalarea şefilor de culte, modul de numire şi revocarea altor angajaţi ai cultelor, facultatea
pentru unii sau pentru alţii de a ţine legătura cu superiorii lor şi de a publica actele lor ca şi
raportul Bisericii cu Statul, fac obiectul convenţiilor ce trebuie aduse în discuţia Camerei
Deputaţilor, pentru dispoziţii care necesită intervenţia lor. Textul acestui articol nu numeşte
Biserica catolică, dar din contextul istoric general şi din tradiţia concordatară a Luxemburgului
se poate face legatura cu această Biserică32. O lege ce datează din 23 noiembrie 1982
recunoaşte Biserica protestantă reformată din Luxemburg, acordând personalitate juridică
acestei Biserici, şi determină functiile şi muncile remunerate de către Stat. Suedia asigură
fiecărui cetaţean "libertatea religiei, adică libertatea de a practica propria religie singur sau
împreună cu alţii33.

29
Dufar Jean, art. cit, pag 15.
30
Robert J. si Dufar J., Droit de l'Homme et libertes fondamentales, Monctchrestien, 1993, p. 515.
31
Comitetul pentru drepturilor omului, CCPR/C/46/Add2, 26 august1987, Nr. 384.

32
Pauly A, Les cultes au Luxemburg. Un modeele concordataire Luxemburg, Forum 1989.
33
Art. 6 din Constitutia Suediei din 1975.
 Observăm că, şi în cazurile în care apare instituţia recunoaşterii cultelor, aceasta nu are
ca obiectiv restrângerea libertăţii religioase, ci este doar o garanţie pentru ocrotirea liniştii
publice şi a bunelor moravuri. Articolul 41 din Constituţia portugheză precizează că "libertatea
religiei este "inviolabilă" şi că "nimeni nu poate fi urmărit, privat de drepturi... pe motivul
convingerilor" sau "practicilor religioase". Constituţia portugheză merge mai departe,
garantând protecţia secretului convingerilor.
Ỉn Statele în care există un regim privilegiat pentru una sau mai multe Biserici, este
garantată, într-o manieră satisfacatoare, libertatea religioasă. Doar regii Danemarcii şi ai
Angliei nu au libertatea de a aparţine oricărui cult.

c) Morala europeană şi morala religioasă în ţările comunitare

Din textele citate mai sus se poate observa preocuparea legiuitorului pentru păstrarea
"ordinii publice" şi ocrotirea "bunelor moravuri". Cele două noţiuni au o legatură strânsă între
ele, deoarece au menirea de a sublinia doua aspecte ce stau la temelia "securităţii sociale".
Ỉn limbajul juridic, "ordine publică" înseamnă o stare socială în care liniştea, pacea şi
securitatea publică nu sunt tulburate. Ỉn cadrul ordinii juridice, termenul vine să caracterizeze
câteva reguli care se impun cu o forţa particulară şi care uneori sunt numite chiar "dispoziţii de
ordine publică". Normele privind ordinea publică fiind imperative, trebuie să fie respectate de
către persoanele fizice sau juridice, ele corespunzând în ansamblu exigenţelor fundamentale
(sociale, politice, etc.)34 . Considerate ca esenţiale în funcţionarea serviciilor publice şi în
menţinerea securităţii şi a moralităţii, normele sus menţionate înglobează şi conţinutul
expresiei "bune moravuri".
Prin "bune moravuri" se întelege ansamblul de reguli impuse de către morala socială,
receptate într-un timp sau un loc dat, care în paralel cu "ordinea publică" constituie o normă de
referinţă35 după care comportamentele sunt apreciate36 . Ỉn decursul timpului, în funcţie de ţară,

34
Cornu Gerard, Vocabulair juridique Association Henri Capitant, Paris 1987 lit. "O".
35
Ibidem lit. "B".
36
In anumite sisteme de drept, se subliniaza faptul ca acele conventii care contravin bunelor moravuri sunt
lovite de nulitate absoluta (Codul Civil Francez art. 6). Aceasta definitie are un caracter pur juridic,
devalorizat din punctul de vedere al moralei crestine.
de cultură şi tradiţii, conţinutul expresiei a fost modificat, ajungându-se la situaţii delicate37 .
Putem spune astăzi că noţiunea de "bune moravuri" a fost transformată într-o noţiune cu un
conţinut prea puţin precizat şi din acest motiv
foarte usor de modificat după principii strict raţionale, eliminându-se factorul spiritual. Deşi
etimologia termenului ne duce la protejarea valorilor morale, expresia a fost laicizată, asupra
moralităţii sau imoralităţii unor acte sau fapte pronunţându-se doar raţiunea mai mult sau mai
puţin influenţată de capriciile omeneşti. Astfel este greu de găsit calea de ieşire din această
inversare axiologică, "ordinea publică" şi "bunele moravuri" rămânând din pacate doar simple
instrumente în mâna Statului, cu ajutorul cărora se încearcă să se afişeze o onestitate a Statului
de drept şi o "protejare a valorilor culturii europene".

d)Libertatea religioasă în lumina jurisprudenţei europene a

drepturilor omului

Ỉn opinia juriştilor europeni, drepturile omului sunt „un ansamblu de drepturi care
condiţionează în acelaşi timp libertatea omului, demnitatea sa şi dezvoltarea personalităţii sale,
tinzând spre un ideal nesatisfăcut"38. La rândul ei, „libertatea" este definită ca „o valoare, un
ideal pe care oamenii încearcă să şi-1 împroprieze"39
Drepturile omului sunt „exigenţe obiective, care nu sunt lipsite de prelungiri juridice,
dar care nu pot să fie calificate de drepturi subiective, adică, de puterea de-a impune, de-a cere
sau interzice, . . . . Punctul de plecare al oricărei reflecţii asupra raporturilor între libertate şi
drept (sau drepturi) ni se pare a se situa - scrie un jurist francez - în dreptul natural, adică, într-
un fel, în idealism"40.
37
Datorita presiunilor unor cercuri de influenta si datorita secularizarii societatii, in lipsa unui sistem de referinta
moral, refuzandu-se sistemele religioase traditionale, mai ales in tarile asa-zise laice, limitele de aplicare a acestei
norme sunt stabilite de catre judecator. In ceea ce priveste morala sexuala si respectul persoanei umane,
jurisprudenta se pronunta diferit de la o tara la alta. S-a ajuns ca ceea ce intr-o tara contravine bunelor moravuri, si
ca atare provoaca scandal public, intr-o alta tara sa fie considerat un drept fundamental, in numele libertatii
(homosexualitatea, prostitutia, etc).

38
A. Pouille et J. Roche, Libertés publiques et droits de l'homme, Dalloz, 2002, pg. 6.
39
J. M. Pontier, Droits fondamentaux et libertés publiques, Ed. Hachette, Paris, 2001, pg. 9.
40
Yves Madiot, Droits de l'homme, 2-e édition, Paris 1991, pg. 17.
 Aşadar, după părerea unor jurişti, „libertăţile" nu sunt „drepturi subiective", şi, ca atare,
orice reflecţie privind raportul între libertate şi drept îşi găseşte refugiu în dreptul natural.
Juriştii respectivi ocultează însă faptul că atât drepturile, cât şi libertăţile omului îşi au originea
şi temeiul lor juridic tocmai în acest ,jus naturale", care enunţă întâi de toate dreptul la viaţă şi
dreptul la libertate şi la siguranţă al oricărei persoane umane.
Libertatea naturală, devenind libertate politică, voinţa individului a fost determinată de ordinea
socială. Prin această libertate politică - ca libertate în ordinea socială - se înţelege „auto-
determinarea individului prin participarea sa la crearea ordinei sociale. Libertatea politică
,precizeaza Hans Kelsen ,este libertate, şi libertatea este autonomie41.
Drepturile omului sunt clasificate de obicei în drepturi civile, politice, sociale, economice
şi culturale, sau în drepturi individuale şi drepturi colective42.
Se vorbeşte şi de „statutul juridic internaţional al individului", care „cuprinde ansamblul
drepturilor de care individul trebuie să fie titular pentru a dezvolta la maximum facultăţile sale
atât pe plan personal, cât şi pe plan colectiv"43.
In cadrul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, „libertăţile religioase" ocupă
un loc aparte44. Conform articolului 4 din „Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi
politice" -adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, intrat în
vigoare la 23 martie 1976, - Statele nu pot deroga de la drepturile şi libertăţile religioase nici
„în cazul în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii ..."
Pentru unii jurişti, „... protecţia identităţii religioase se prezintă ca parte integrantă a
protecţiei identităţii persoanelor care fac parte din minorităţi şi a minorităţilor ca atare, în
ansamblul lor"45. Această protecţie a identităţii religioase se răsfrânge într-adevăr şi asupra
persoanelor care fac parte din minorităţile naţionale (sau etnice), de unde deci şi necesitatea
unor reglementări juridice -internaţionale şi naţionale - privind drepturile şi libertăţile
41
H. Kelsen, Théorie générale du droit et de l'état, trad, de l'anglais par B. Laroche, Éd. Bruylant
(Belgique). 1997, pg. 334.
42
Cf. D. Rouget, Le guide de la protection internationale de droits de l'homme, Ed. La Pensée sauvage,
Dijon, 2000, p. 61.
43
H. Tousard, L'Internationalisation des constitutions nationales, Paris, 2000, p. 393.
44
1. Diaconii,Minorităţile. Identitate. Egalitate, Bucureşti, 1998, p. 101.
45
Cf. D. Rouget, Le guide de la protection internationale de droits de l'homme, Ed. La Pensée sauvage,
Dijon, 2000, p. 61.
religioase, dar, ea nu poate fi limitată doar la persoanele care fac parte din minorităţile
naţionale, fiindcă această protecţie a identităţii religioase este necesară pentru toţi membrii
societăţii umane care împărtăşesc şi exprimă o credinţă religioasă, indiferent de originea lor
etnică şi de statutul lor majoritar sau minoritar.
Curtea europeană a drepturilor omului a învederat şi faptul că libertatea religioasă „este
crucială pentru o societate democratică, iar dimensiunea religioasă, un element vital pentru ... o
societate pluralistă"46. Aceeaşi Curte a anulat numeroase hotărâri de condamnare pentru
prozelitism pronunţate de jurisdicţiile unor ţări - precum Grecia, de pildă, - în cazul unor
Iehovişti, invocându-se respectul datorat libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie al
altora prevăzut de articolul 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului47.

Libertatea gandirii, conştiinţei şi religiei este una dintre cele mai importante libertăţi,
care ţine de însăşi fiinţa omului şi condiţionează existenţa oricărei societăţi democratice.
încălcarea acestei libertăţi este practic echivalentă cu instituirea statului totalitar. Această
libertate implică în mod necesar şi pluralitatea opiniilor şi credinţelor iar autorităţile statului
trebuie să se abţină de la orice imixtiune cu excepţia cazurilor în care este ameninţată siguranţa
publică, ordinea, sănătatea sau morala publică sau drepturile şi libertăţile altora.
Articolul 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale48 prevede în paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de
conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,
precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv,
în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Paragraful
2 prevede că libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori
pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

46
Ibidem, p. 113.
47
V. Berger, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, trad. I. Olteanu şi C. Atanasiu,
Bucureşti, 1998, pg. 419 .
48
România a ratificat Convenţia prin Lg. nr. 30/1994 - M.Of. nr. 135/31.05.1994;
 Pluralismul credinţelor religioase este asigurat de existenţa comunităţilor religioase
autonome49. Pluralismul religios este inerent conceptului de societate democratică.50 Ỉn opinia
Curţii libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie este unul din fundamentele societăţii
democratice in sensul Convenţiei. Pluralismul inerent unei societăţi democratice depinde de
această libertate. Este adevărat că într-o societate democratică în care mai multe religii coexistă
în rîndul unei populaţii, poate fi necesar să se impună restricţii ale libertăţii religiei pentru a
reconcilia interesele a diverse grupuri religioase şi pentru a asigura că, credinţa fiecăruia este
respectată. Dar, orice asemenea restricţii trebuie să corespundă unei nevoi sociale presante şi
trebuie să fie proporţională scopului legitim urmărit51. Curtea lasă statelor o anumită marjă de
apreciere în a decide dacă şi în ce măsură o inerferentă este necesară, însă aceasta merge mînă
în mînă cu supravegherea europeană atît a legislaţiei relevante cît şi a deciziilor prin care este
aplicată.52
Ỉn opinia Curţii, libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie în dimensiunea ei religioasă este
unul din elementele vitale care conduc la crearea identităţii credincioşilor şi a concepţiei lor
asupra vieţii, dar este de asemenea preţioasă pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi.
Eliminarea pluralismului religios nu poate fi justificată într-o societate democratică nici
măcar pentru a soluţiona un conflict între diverse grupuri religioase.în acest caz statul trebuie
să asigure faptul că grupurile aflate în conflict se tolerează reciproc53. în acest sens poate fi
necesar ca statul să medieze între grupurile cu poziţii opuse şi eventual să asiste unificarea
acestora, iar o mediere neutră între grupuri de credincioşi în principiu nu încalcă art. 9 din

49
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - cazul Supreme holy council of the muslim community v. Bulgaria
hotărîrea din 16 Decembrie 2004 paragraful 93 disponibilă la www.echr.coe.int;
50
Curtea JEuropeană a Drepturilor Omului - Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v.
Moldova hotărîrea din 13 Decembrie 2001 paragraful 119 disponibilă la www.echr.coe.int;
51
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Agga v. Greece hotărîrea din 17 Octombrie 2002 paragraful 56
disponibilă la vwvw.echr.coe.int; Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v. Moldova hotărîrea din 13
Decembrie 2001 paragraful 115;
52
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v. Moldova
hotărîrea din 13 Decembrie 2001 paragraful 119; 2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Supreme holy council
of the muslim community v. Bulgaria hotărîrea din 16 Decembrie 2004 paragraful 96;
53
Idem paragraful 79 şi 80;
Convenţie însă statele trebuie să acţioneze cu precauţie în această materie sensibilă 54. în cazul
unei medieri între două grupări care au aceeaşi religie, obiectivul poate fi reunificarea acestora
insă statul nu este îndreptăţit să impuna reunificarea iar în caz de eşec al medierii trebuie să ia
act de aceasta şi să-şi exprime disponibilitatea de a continua să asiste părţile prin mediere55.
Poziţia neutră a statului este esenţială manifestîndu-se şi în procesul de recunoaştere a
unui cult religios, iar în cazul în care recunoaşterea unui cult depinde de voinţa unei autorităţi
ecleziastice, neutralitatea nu există.56
In ceea ce priveste autonomia organizatiilor religioase fata de stat, se stie faptul ca
insasi Curtea a statuat că existenţa comunităţilor religioase autonome este esenţială pentru
pluralismul unei societăţi democratice. Chiar dacă poate fi necesar ca statul să întreprindă
acţiuni pentru a reconcilia interesele diferitelor religii şi grupuri religioase care există într-o
societate democratică, statele au obligaţia de a rămîne neutre şi imparţiale în exercitarea puterii
de reglementare şi în relaţiile cu diferitele religii şi credinţe. Curtea a apreciat că în acest caz
este în joc păstrarea pluralismului şi a bunei funcţionări a democraţiei, a cărei principală
caracteristică este posibilitatea pe care o oferă de rezolvare a problemelor ţării prin dialog57.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, măsurile statului de a favoriza un anume lider sau grup într-o
religie divizată sau de a urmări să pună comunitatea sau o parte a acesteia şub autoritatea unei
singure conduceri, împotriva voinţei acesteia constituie o încălcare alibertatii religiei58.O
asemenea favorizare se poate manifesta si in sensul refuzului recunoaşterii unui cult religios şi
recunoaşterea altora, deşi cele din urmă nu îndeplineau criteriile folosite pentru refuzarea
recunoaşterii celei dintâi.59

54

55
Idem paragraful 84;
56
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v. Moldova
hotărîrea din 13 Decembrie 2001 paragraful 123;
57
"Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Supreme holy council of the muslim community v. Bulgaria
hotărîrea din 16 Decembrie 2004 paragraful 93; a se vedea şi Chaush v. Bulgaria, Metropolitan Church of
Bessarabia and Others v. Moldova, no. 45701/99, Kokkinakis v. Greece, hotărîrea din 25 May 1993;
58
Curtea Europeana a Drepturilor Omului- Supreme holy council of the muslim community v. Bulgaria hotărîrea
din 16 Decembrie 2004 paragraful 76,96; a se vedea si cazurile Sherif v.Grecia nr.38178/1997 paragrafele
49,52,53.
 Autonomia se manifestă şi în posibilitatea administrării autonome a activităţii şi bunurilor
unei părţi a comunităţii religioase care susţine un anumit lider, aceasta fiind încălcată prin
recunoaşterea unui singur lider de către stat60. Autonomia este încălcată şi atunci cînd statul
impune unificarea unei comunităţi religioase sub o singură conducere împotriva voinţei
comunităţii61.
Curtea nu consideră că în societăţile democratice statul trebuie să ia măsuri pentru a
asigura rămînerea sau punerea comunităţilor religioase sub o conducere unită.62 Atunci cînd
comunităţile religioase există în mod tradiţional în forma unor structuri organizate, art. 9 din
Convenţie trebuie interpretat în legătură cu art. 11 care protejează viaţa asociativă împotriva
interferenţelor nejustificate ale statului63.
Privitor la recunoaşterea organizaţiilor religioase este bine sa amintim ca aceeasi
Curte a apreciat semnificativ faptul că legislaţia internă a Bulgariei, impune ca toţi credincioşii
unei religii care doresc să participe în organizaţia comunităţii, să formeze o singură structură,
cu o singură conducere chiar dacă comunitatea este divizată fără posibilitatea pentru cei care
susţin alţi lideri să aibă o viaţă organizational independentă şi control asupra unei părţi din
bunurile comunităţii. Ca urmare legislaţia nu lăsa liderilor religioşi nici o alegere decît să intre
în competiţie pentru a obţine recunoaşterea guvernului zilei, fiecare lider propunînd unificarea
credincioşilor sub conducerea lui.64
Statul, intervenind în desemnarea unui singur lider, cealaltă organizaţie nu a mai putut
reprezenta nici măcar o parte din comunitatea religioasă şi nici să îi conducă activitatea ori să-i

59
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v. Moldova
hotărîrea din 13 Decembrie 2001 paragraful 129;
60 4
' Supreme holy council of the muslim community v. Bulgaria hotărîrea din 16 Decembrie 2004 paragraful 95.
61
Idem paragraful 94,96;
62
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Agga v. Greece hotărîrea din 17 Octombrie 2002 paragraful 59;
63
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v. Moldova
hotărîrea din 13 Decembrie 2001 paragraful 118;
64
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Supreme holy council of the muslim community v. Bulgaria hotărîrea
din 16 Decembrie 2004 paragraful 81;
administreze bunurile conform voinţei unei părţi a comunităţii65, unificarea comunităţilor
religioase nefiind o obligaţie a statului într-o societate democratică66.
Sancţionarea unei persoane pentru simplul fapt că se prezintă ca lider religios în afara
sistemului instituit de stat pentru organizarea activităţii religioase constituie o încălcare a art.9
din Convenţie67.
Dacă potrivit legii interne doar religiile recunoscute de guvern pot fi practicate, refuzul
acestuia de a recunoaşte o biserică constituie o interferenţă cu dreptul garantat de art. 9 din
Convenţie întrucît în acest mod biserica respectivă nu poate activa, mai exact preoţii nu pot
efectua servicii religioase, membrii nu se pot întîlni pentru a practica religia lor şi, neavînd
personalitate juridică nu are dreptul la protecţie juridică pentru bunurile sale 68. în plus,
încălcarea libertăţii religioase se manifestă şi prin faptul că respectivii credincioşi nu se pot
apără împotriva unor acte de intimidare de vreme ce statul nu acordă o asemenea protecţie sub
motivarea că doar activităţile legale sînt îndreptăţite la protecţie legală69.
Ỉn cazul Metropolitan Church of Bassarabia and others vs. Moldova, Curtea a apreciat că
atunci cînd exerciţiul dreptului la libertatea credinţelor religioase sau a unuia din aspectele sale
conform legii naţionale este subiect al unei proceduri de autorizare prealabilă, implicarea în
procedura de autorizare a unei autorităţi ecleziastice recunoscute nu poate fi conciliată cu
paragraful 2 al art.9 din Convenţie.70
Ỉn opinia Curţii, libertatea credinţelor religioase exclude în principiu dreptul statului de
evaluare a legitimităţii credinţelor religioase sau a modului în care aceste credinţe sînt
exprimate71 şi în special puterea discreţionalâ a statului în determinarea legitimităţii.72 Un

65
Idem paragraful 84;
66
Idem paragraful 96;
67
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - CAZUL AGGA v. GREECE hotărîrea din 17 Octombrie 2002
paragraful 59;
68
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v. Moldova
hotărîrea din 13 Decembrie 2001 paragraful 105;
69
Idem paragraful 129;
70
Idem paragraful 117.
71
Idem paragraful 117.
72
Curtea Europeana a Drepturilor Omului -Cazul Manoussakis v.Grecia-hotararea din 26.09.1996 in “Hotarari ale
Curtii Europeana a Drepturilor Omului – culegere selectiva”,Ed.ingrijita de Monica Macovei,
control prealabil al exercitării unui cult religios poate viza doar condiţii formale73 şi încadrarea
eventuală în limitele stabilite în concordanţă cu paragraful 2 din art. 9 al Convenţiei.
Toleranţa autorităţilor faţă de manifestarea unui cult religios nu substituie recunoaşterea
acestuia, cîtă vreme doar o asemenea recunoaştere este capabilă să confere drepturi celor în
cauză.74
Un alt capitol îl constituie cel al libertăţii manifestării credinţelor religioase unde
distinsa Curte a stabilit că deşi libertatea religioasă este în primul rînd o chestiune de conştiinţă
individuală, ea include de asemenea, faţă de alţii, libertatea, în comunitate cu alţii şi în public,
de manifestare a religiei prin venerare şi învăţătură75 dar şi singur, în mediul privat şi în cercul
celor cărora o persoană le împărtăşeşte credinţele.76
De asemenea libertatea religiei implică şi libertatea de a practica sau nu o religie.între
formele în care o religie se manifestă, art. 9 din Convenţie enumera venerarea, învăţătura,
practica şi ritualuri. Cu toate acestea art. 9 nu protejează orice act motivat sau inspirat de o
religie sau credinţă"77.
Ỉn acest sens o manifestare publică a credinţei religioase poate consta în desfăşurarea
activităţii de preot al unei religii, cîtă vreme acesta nu desfăşoară activităţi care să producă
efecte juridice (cum ar fi celebrarea de căsătorii atunci cînd acestea sînt recunoscute cu efecte
depline de stat şi asimilate căsătoriilor civile) ci se rezumă doar la transmiterea de mesaje cu
conţinut religios semnate cu indicarea calităţii (în speţă calitatea de Muftiu de Xanthi). Aceasta
cu atît mai mult cu cît persoana respectivă are susţinerea cel puţin a unei părţi din comunitatea
religioasă locală (în speţă comunitatea musulmană). De aceea, condamnarea unei persoane
pentru simplul fapt că se prezintă ca lider religios a unui grup care în mod voluntar îl urmează
cu greu poate fi considerată compatibilă cu cerinţele pluralismului religios într-o societate

Ed.Polirom, Iasi 2000, pg.518-530 .

73
Idem 518-530 .
74
Curtea Europeana a Drepturilor Omului – Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v. Moldova
hotărîrea din 13 Decembrie 2001 paragraful 129;
75
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Agga v. Greece hotărîrea din 17 Octombrie 2002 paragraful 52;
76
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul metropolitan church of Bessarabia and others v. Moldova
hotărîrea din 13 Decembrie 2001 paragraful 114;
77
Idem paragraful 114;
democratică mai ales în condiţiile în care nu rezultă că în localitate ar exista un alt lider
religios78.
Din perspectiva coroborării art. 9 cu art. 11 din Convenţie, dreptul credincioşilor la
libertatea de religie, care include dreptul de a-şi manifesta religia în comunitate cu alţii, include
expectanţa că, credincioşilor li se va permite să se asocieze liber, fără nici o interferenţă
nejustificată a statului. în plus, unul dm mijloacele exercitării dreptului de a-şi manifesta
religia, mai ales pentru o comunitate religioasă, în dimensiunea ei colectivă, este posibilitatea
asigurării protecţiei judiciare a comunităţii, a membrilor ei şi a bunurilor sale aşa încît art. 9
trebuie văzut şi în legătură cu art.6 din Convenţie.79
Un aspect al libertăţii manifestării religiei este şi libertatea de întrunire în lăcaşuri de
cult în care sâ se practice serviciile religioase. Sub acest aspect, constituie o încălcare a
libertăţii credinţelor religioase sancţionarea unor persoane pentru folosirea unui lăcaş de cult
fără autorizaţie, în condiţiile în care în procedura obţinerii acestei autorizaţii autoritatea
competentă are dreptul de a aprecia dacă există o nevoie reală a comunităţii religioase de a
înfiinţa o biserică şi trebuie să solicite un aviz al unei autorităţi ecleziastice locale, poate să
amîne oricît răspunsul sau poate refuza autorizarea iar reclamanţii formulaseră deja cereri de
autorizare rămase fără răspuns.80

e) Dreptul natural şi libertatea religioasă-de la Justinian

la Conventia europeana

Ỉn secolul al Vl-lea d. Hr., autorii unui manual juridic - întocmit din porunca împăratului
Justinian (527-565) - scriau că ,jus naturale" (dreptul natural) este „vetustius jus" (dreptul mai
vechi), pe care natura 1-a făurit odată cu neamul omenesc (quod cum ipso genere humano
rerum natura prodidit), pe când dreptul civil a început să existe odată cu întemeierea cetăţilor,

78
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Agga v. Greece hotărîrea din 17 Octombrie 2002
paragraful 58-59.
79
Idem paragraful 114 .
80
Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Manoussakis şi alţii v. Grecia - hotărîrea din 26
septembrie 1996 în op.cit. pg.518-530.
cu alegerea magistraţilor şi cu făurirea legilor (civilia enim iura tune coeperunt esse, cum et
civitates condi et magistratus creări et leges scribi coeperunt)81.
Dreptul natural a fost deci creat odată cu „neamul omenesc", de unde şi vechimea şi
întâietatea sa faţă de dreptul civil, care apare odată cu întemeierea cetăţilor. Treptat însă,
dreptul natural şi dreptul civil aveau să-şi armonizeze dispoziţiile, aşa cum astăzi este cazul cu
dreptul internaţional, european şi naţional îndeosebi în privinţa afirmării, garantării şi protecţiei
juridice a drepturilor omului.
Pentru reprezentanţii de seamă ai învăţământului juridic din epoca împăratului Justinian
(527-565) - care vorbeau de „înălţimea morală a vremilor noastre" (dignum temporum
nostrorum) (Just. Just., lb. I, XXII) - cuvântul „om", exprimă „întreaga omenire (homines
appellaremur) (Just. Just., lb. I, V, 1). Pentru Jus gentium" (dreptul ginţilor) de odinioară -
strămoşul dreptului internaţional de astăzi - existau însă „tria genera hominum" (trei categorii
de oameni), şi anume: a) „liberi" (liberii); b) „servi" (sclavii) şi c) „libertini" (dezrobirii) (Jus.
Inst. Lib. I, V, 1). Această clasificare sau împărţire a oamenilor în categorii sociale a fost deci o
creaţie a „dreptului ginţilor" (juris gentium), şi nu a dreptului natural, potrivit căruia toţi
oamenii se nasc egali.
Accentuând faptul că „... este în folosul" statului (rei publicae) ca individul să nu abuzeze
de dreptul său (ne quis re sua male utatur) (Just. Inst., lb. I, \n, 2), jurisconsulţii romani au ţinut
să adauge şi precizarea că „civilis ratio civilia quidem iura corrumpere potest, naturalia vero
non utique" (dreptul civil poate desfiinţa drepturile civile, dar nu şi pe cele de drept natural)
(Just. Inst., lb. I,XV,3). Aşadar, drepturile politice, civile etc. nu pot desfiinţa pe cele de drept
natural, din care face parte - la loc de cinste - şi dreptul la libertatea religioasă.
Aceiaşi jurisconsulţi ai împăratului Justinian scriau că „... libertas inestimabilis est"
(libertatea este un bun de nepreţuit). De aceea, jurisprudenţa romană a considerat că o persoană
putea introduce o acţiune „în calitate de reprezentant, tutore sau curator" şi „pro libertate"
(pentru apărarea libertăţii) (Just. Inst., lb. IV, X).
Ỉn temeiul aceleaşi „naturali ratione" (raţiuni fireşti), această jurisprudenţa s-a pronunţat
ca un stăpân să poată „libertatem in testamento dare servo suo" (acorda libertate sclavului său)
de îndată ce a împlinit „septimum et decimum annum" (şaptesprezece ani), şi nu la „viginti

81
Justiniani Institutiones, lb. II, 11, trad. VI. Hanga, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 65.
annis" (douăzeci de ani), aşa după cum prevedea dreptul roman „din vechime" (antiquitas)
(Just. Inst., lb. I, VI, 7).
După jurisconsulţii romani, acest „drept natural" (jus naturale) „nu este specific neamului
omenesc" (non humani generis proprium est). De aceea, ei l-au definit ca fiind dreptul „quod
natura omnia animalia docuit" (pe care toate fiinţele l-au deprins de la natură).
Aceiaşi străluciţi jurisconsulţi, romani, au afirmat că înseşi instituţiile juridice, de bază,
precum, de exemplu, căsătoria, îşi află temeiul lor instituţional în dreptul natural. Din acest Jus
naturale" decurge - spun ei - „maris atque feminae coniugatio" (unirea bărbatului cu femeia),
„quam nos matrimonium appellamus" (pe care noi o numim căsătorie), şi „liberorum
procreatio et educatio" (zămislirea copiilor şi educarea lor) (Just. Inst., lb. I, II).
Procesul educaţional îşi află şi el temeiul său legal tot în acest Jus naturale", despre care
jurisconsulţii împăratului Justinian (527-565) afirmau că „omnes gentes peraeque servantur"
(este în mod legal respectat de toate popoarele).
Aceiaşi jurisconsulţi romani - în frunte cu celebrul Tribonian - ţineau să precizeze că acest Jus
naturale", „divina quadam providentia constituta, semper firma atque immutabilia permanent:
ea vero quae ipsa sibi quaeque civitas constituit, saepe mutări solent vel tacito consensu populi
vel alia postea lege lata" (fiind rânduit de o providenţă divină, rămâne necontenit trainic şi
neschimbat, în timp ce legile pe care fiecare cetate şi le-a stabilit pot fi schimbate fie prin
consensul tacit al poporului, fie printr-o altă lege posterioară).
După Jurisprudenţa" romană, drepturile şi libertăţile „persoanelor" (personarum) îşi au
deci şi ele sursa, originea, tot în acest Jus naturale". Ca atare, respectivele drepturi şi libertăţi
ale persoanei umane trebuie să fie respectate şi garantate de-a pururi, fiindcă, ele nu pot fi
schimbate sau abrogate printr-o lege posterioară.
Pentru jurisconsulţii romani, „libertas quidem est, ex qua etiam liberi vocantur, naturalis
facultas eius quod cuique facere libet, nisi quid aut vi aut iure prohibetur" (libertatea, în
temeiul căreia (oamenii) se numesc liberi, este capacitatea firească a omului de a face ce vrea,
numai dacă nu este oprit prin forţă sau de lege) (Just. Inst., lb. I, III, 1).
Ỉncă din Antichitate, gândirea juridică s-a exprimat şi prin „prudentium responsis"
(răspunsurile jurisprudenţilor), prin care s-a creat acea „rostire" a dreptului, pe care romanii au
definit-o prin noţiunea de J u r i s prudentia" (jurisprudenţa). Aceasta a fost înţeleasă atât ca un
act de cunoaştere „divinarum atque humanarum rerum" (al lucrurilor divine şi umane), cât şi ca
„iusti atque iniusti scientia" (ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept) (Justiniani Institutiones,
liber primus, I, 1).
La romani - unde Jus naturale" a fost înţeles şi considerat ca un drept pe care l-au
deprins de la natură toate fiinţele, inclusiv omul, - Jus" (dreptul) şi Justiţia" (dreptatea) au fost
percepute într-o relaţie fiinţială, osmotică, organică şi intrinsecă. De aceea, jurisconsulţii
romani au definit Justiţia" (dreptatea) ca o „constans et perpetua voluntas ius suum cuique
tribuens" (voinţă constantă şi statornică de a da fiecăruia ce i se cuvine) (Just. Inst., lb. I). Nu
este deci de mirare faptul că, în conformitate cu Juris praecepta" (regulile dreptului), omul
trebuie „honeste vivere" (să trăiască cinstit), „alterum non laedere" (pe altul să nu-1 vatăme) şi
„suum cuique tribuere" (să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine) (Just. Inst, lb. I, I, 3).
Ỉn temeiul acelei Jurisprudentia" (rostiri) a dreptului, judecătorul roman era împuternicit
să judece cazurile litiganţilor şi să pronunţe sentiţa „ex bono et aequo" (potivit binelui şi a
echităţii) (Just. Inst., lb. IV, VI, 20). Prin urmare, voinţa constantă şi statornică de-a da
fiecăruia ce este al său nu se exprima în numele unei valori cu un conţinut eminamente juridic,
fiindcă, avem de fapt de-a face cu o valoare cu un conţinut moral, adică, cu valoarea binelui, şi
alta cu o natură juridică, adică, cu echitatea. De aceea, doar prin afirmarea şi valorificarea
comună a acestor două valori putem administra „dreptatea"82, care, pentru legiuitorul bizantin,
este „un lucru mai sfânt decât toate" (Pravila cea Mare, Târgovişte, 1652).
Că dreptul are şi un „sens metafizic"83 ne-o confirmă de altfel şi ideea pe care
jurisconsultul roman Scaevola o afirmă prin cuvintele centurionului: „fiat justiţia pereat
mundus" (mai bine să piară lumea decât dreptatea). Dar acest „sens metafizic" al dreptului, şi,
ipso facto, al dreptăţii rezidă tocmai în valorile pe care le urmăreşte, şi anume, realizarea
binelui social şi administrarea dreptăţii, ca temei firesc al aplicării atât al lui Jus naturale", cât
şi al lui Jus civile".
La sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, Şcoala de drept de la
Universitatea pontificală de la Salamanca este reprezentată de o pleiadă de renumiţi teologi,
canonişti şi jurişti, care aveau să joace un rol major atât în dezvoltarea dreptului internaţional,
cât şi a doctrinei despre drepturile omului84.
82
N. V. Dură, Ideea de Drept. „Dreptul", „Dreptatea" şi „Morala", în Analele Universităţii Ovidius. Seria:
Drept şi Ştiinţe Administrative, vol. I, anul 2004, p. 15-46.
83
VI. Ilanga, Către cititor, în Justiniani Institutiones,pg. 3.
84
Vezi, D. Lochak, Op. cit., p. 12-13.
 După Vittoria (1480-1546) - unul dintre corifeii acestei Şcoli de la Salamanca,
propagatoare a ideilor Dreptului natural, - raţiunea umană se substituie observării obiective a
cosmosului ca izvor al dreptului natural, iar principiile de drept impuse de raţiunea umană sunt
universale şi nu pot fi abrogate. Cerând Statelor să respecte libera circulaţie a oamenilor, a
mărfurilor, libertatea de a predica propria credinţă religioasă etc, Vittoria a făcut din indivizi
„un subiect al dreptului internaţional"85. Cu alte cuvinte, drepturile omului au fost
internaţionalizate, şi, ipso facto, s-au pus bazele unei emergente şi a unei consolidări a
dreptului internaţional al drepturilor omului.
La rândul său, Suarez - un alt reprezentant de seamă al respectivei Şcoli de drept natural -
în lucrarea sa, "De legibus ac Deo legislatore", publicată în anul 1612, afirma că dreptul natural
este constituit din legi naturale care emană din voinţa lui Dumnezeu, dar care nu sunt
cunoscute decât prin intermediul raţiunii, sădită de Creator în om, şi nu al Revelaţiei.
Pentru aceşti corifei ai Şcolii din Salamanca, toţi oamenii - indiferent de credinţa şi rasa
lor -sunt subiecţi ai aceloraşi drepturi, ca şi creştinii. Referitor la această realitate, în lecţiile
sale despre Indieni (1539), Suarez afirma că indienii, de pildă, indiferent de păgânismul lor,
păstrează toate drepturile şi demnitatea persoanei umane. Fără îndoială, prin asemenea
afirmaţii, Suarez apăra de fapt nu numai drepturile naturale ale indienilor, care fuseseră
oprimate de colonizatorii spanioli în numele civilizaţiei creştine, catolice, europene, ci şi
drepturile omului, care s-au impus universal şi prin aportul reprezentanţilor de seamă ai
Şcolilor de Drept natural.
Referindu-se la aportul lui Vittoria şi Suarez (teologi, canonişti şi jurişti de formaţie),
Daniele Lochak - specialist în filosofia dreptului - constata cu îndreptăţire că „ideea unei
comunităţi mondiale întemeiată nu pe credinţă, ci pe apartenenţa la aceeaşi natură, la aceeaşi
demnitate umană - care ar putea să apară ca o întoarcere la izvoarele Evangheliei, dar care, în
contextul epocii, constitue o mutaţie teologică fundamentală - conferă drepturilor omului
veritabila lor universalitate"86. Dar tocmai marile religii ale lumii - precum, de exemplu, cele
trei religii monoteiste (mozaică, creştină şi islamică) - au fost cele care au învederat această
natură umană comună, această apartenenţă adamică la un Părinte comun, Aavraam, creat şi

85
Ibidem, p. 50.
86
Les droits de l'homme et la loi naturelle présentés par Jacques Maritain (1942), apud M. Agi, René
Cassili, Op. cit., Annexe 3, p. 13.
ales de Jahve să fie "Părintele neamurilor", de unde deci şi caracterul etnic şi lingvistic diferit,
dar, în acelaşi timp, şi universal al rasei umane, de care fac menţiune expresă "Cărţile" celor
trei religii monoteiste.
Şcoala modernă de drept natural - reprezentată prin Grotius (1583-1645) şi Pufendorf
(1642-1694) - a separat dreptul natural de temeiul său religios, ataşându-1 doar la servitutea
raţiunii umane. Printr-o asemenea concepţie s-a contribuit însă nu numai la grăbirea procesului
de laicizare a dreptului, ci şi al separării lui Jus sacrum" de Jus civile", care avea să dea
expresie voinţei clasei conducătoare a cetăţii, exprimată ideologic şi prin textele legislaţiei de
stat.
Hobbes (Leviathan, 1651) şi Locke (Al doilea Tratat de guvernare civilă, 1690) găsesc
referinţa acestui drept natural în starea de natură originală. Dar, ei aveau să constate că, în
această stare de natură originală, oamenii se bucurau de o exercitare precară a drepturilor lor,
fiindcă ei erau lipsiţi de legi precise şi clare, de unde necesitatea ca oamenii să intre, din
propria lor voinţă, într-un act de contract social, care constă în a se supune exclusiv puterii
legislative stabilite de comun acord şi legilor emanate din aceasta. Sub impactul acestei
concepţii, în anul 1762 J.J. Rousseau avea să reia ideea contractului social, pe care a impus-o
ca pe o "norma normans" a societăţii umane.
Ỉn epoca filosofiei luminilor, Montesquieu acordă şi el încredere totală raţiunii umane,
exaltând însă libertatea şi toleranţa religioasă.
Pentru Voltaire, a fi liber înseamnă a-ţi cunoaşte drepturile şi a ţi le apăra; de aceea,
pentru el, libertatea de gândire şi de expresie rămâne pnma dintre libertăţile omului. Dar,
acelaşi filozof a fost unul dintre aceia care au pus în circulaţie ideea potrivit căreia războiul
religios nu poate fi prevenit decât "prin înmulţirea sectelor", şi, ipso facto, tirania în drumul
omenirii către civilizaţie87. Or, aceste idei au fost preluate tale-quale nu numai de raţionalismul
exagerat din secolele XIX-XX, ci şi de adepţii ideologiei marxist-leniniste, care au văzut în
religie un obstacol în calea cunoaşterii.
Că religia este prin ea însăşi, întâi de toate, o sursă de cunoaştere ne-o adevereşte chiar
textul Genezei (Facerii), care face menţiune expresă la "cunoaştere" în sintagma „pomul
cunoaşterii a ceea ce este bun sau rău" (Fac. 2, 17)88. Această cunoaştere are însă şi reversul ei,

87
Voltaire,Opere alese, Bucuresti, 1957, pg.258
88
Apud Traduction Oecuménique de la Bible, Ed. Cerf, Paris, 2004, p. 24.
adică, „necunoaşterea", care a îmbrăcat un caracter „luciferic"89 din momentul în care
protopărinţii neamului omenesc, Adam şi Eva, n-au mai vrut să asculte de porunca divină. Or,
putem spune că tot într-un fel de „necunoaştere luciferică" au căzut şi cei care au nesocotit sau
nesocotesc drepturile şi libertăţile omului.
Biblia ne spune că a vorbi şi a stăpâni înseamnă a cunoaşte. Aceeaşi Carte a Cărţilor, -
după cum o numesc spiritele tutelare ale culturii omenirii (Dostoievski, Goethe, Eminescu etc.)
- ne spune că însuşi Dumnezeu 1-a îndemnat pe Adam, strămoşul omenirii, să dea nume
făpturii (Fac. 2, 19). Or, „... îndemnându-1 pe Adam să dea nume, Dumnezeu 1-a îndemnat de
fapt la cunoaştere pentru simplul motiv că entităţile făpturii, respectiv entităţile creaţiei, nu
puteau fi denumite fără a fi corect definite prin cunoaşterea din ce în ce mai aprofundată şi mai
cuprinzătoare . . . . Cunoaşterea nu poate fi limitată - scria un poet-teolog - din moment ce
omului i-a fost dat să atribuie mereu noi nume, noilor entităţi şi definite prin perfecţionarea
continuă a instrumentelor şi a metodelor de investigare"90.
Secolul al XX-lea - denumit cu îndreptăţire un „secol al extremelor" 91 - a vehiculat nu
numai o cultură ideatică, anti-umană, care a culminat cu justificarea atrocităţilor de la
Auchswitz, ci şi metafizică92, aşa cum fusese ea pusă în evidenţă de marii umanişti ai Europei.
Speram ca această cultură metafizică poate constitui atât sursă revitalizantă, cât şi un impuls
resurecţional pentru omul zilelor noastre, care să culmineze cu restabilirea demnităţii umane,
spirituale şi telurice.
După părerea unor filosofi ai dreptului, de orientare marxistă, Dreptul natural nu trebuie
revendicat ca temei pentru drepturile omului, fiindcă, „un drept natural întemeiat pe o deducţie
integrală a naturii unitare şi neschimbabile a omului nu răspunde realităţilor, spre deosebire de
relativismul istoric şi geografic al lui Montesquieu" 93. Ei consideră de altfel că temeiul
drepturilor omului rezidă în principiul de autonomie al conştiinţei. în temeiul acestui principiu,
afirmat de Kant, în materie de morală, fiecare individ este în acelaşi timp legislator şi subiect
de drept. Nu este deci de mirare faptul că acest individualism, principi al izat de Kant, avea să
fie impus de occidentali până şi în tinda unor Biserici protestante şi romano-catolice.
89
E. V. Dură, Muntele credinţei, Ed. Logos, Râmnicu-Vâlcea, 2006, p. 35.
90
Th. Damian, Pustia ca eliberare, în Lumină Lină, XI, New York, 2006, nr. 3, p. 11.
91
Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucureşti, 1999.
92
H. I. Marron, Crise de notre temps et réflexion chrétienne (de 1930 à 1975). Paris, 1978, pg. 70.
93
Br. Oppetit, Philosophie du droit, Dalloz, 1999, pg. 113.
In materie de conştiinţă, Statul nu poate interveni. Această realitate a fost deja exprimată de
romani în cunoscuta sintagmă, "de internis non judicat praetor", prin care se învedera explicit
principiul separării celor două domenii: teluric şi religios, şi, ipso facto, autonomia cultelor. De
aceea, „... violenţa legitimă pe care Statul o exercită se opreşte în pragul spaţiului
autonomiei"94, fiindcă Statul nu este nici el abilitat a pătrunde în domeniul conştiinţei, inclusiv
al celui religios.
De altfel, drepturile omului - formulate la finele secolului al XVLU-lea de Revoluţiile
americană şi franceză, şi, apoi, reluate şi sistematizate în Convenţia europeană a drepturilor
omului (1950) – cristalizeaza tocmai „garanţia principiului autonomiei"95, ca principiu de bază
al relaţiilor dintre Stat şi Biserică.
Ỉn Anglia, Petiţia drepturilor - din 1628 - a interzis arestările arbitrare şi a pus bazele
Actului Habeas corpus din 1679.
Ỉn primul său articol, Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului - adoptată de
Institutul de drept internaţional, în sesiunea sa din New York (12 oct. 1929), - stipula şi ea că
„este de datoria fiecărui stat de-a recunoaşte oricărui individ dreptul egal la viaţă, la libertate, la
proprietate, şi de-a acorda celor de pe teritoriul său deplină şi întreagă protecţie a acestui drept,
fără distincţie de naţionalitate, sex, rasă, limbă sau religie"96. Aceeaşi Declaraţie prevedea - în
articolul 2 - că „este de datoria oricărui stat de-a recunoaşte fiecărui individ dreptul la liberul
exerciţiu, atât public, cât şi privat, a oricărei credinţe, religii sau convingeri religioase, ale căror
practici nu sunt incompatibile cu ordinea publică şi bunele moravuri". In fine, în articolul 4,
Declaraţia preciza că apartenenţa la o religie „nu autorizează Statele să refuze vreunuia dintre
naţionalii săi drepturile private şi cele publice, îndeosebi admiterea la instituţiile de învăţământ
public, şi exercitarea diferitelor activităţi economice, profesiuni şi îndeletniciri"97.
La Congresul de la Dijon, din iulie 1939, Liga Drepturilor Omului a adus un adaos la
Declaraţia din 1929, reiterând şi precizând că „drepturile fiinţei umane se întind fără distincţie
de sex, rasă, naţiune, religie sau opinie. Aceste drepturi, inalienabile şi imprescriptibile, sunt

94
B. Frydman et G. Haarscher, Philosophie du droit, Dalloz, 1998. pg. 105.
95
Ibidem.
96
Apud M. Agi, René Cassin, Prix Nobel de la Paix (1887-1976). Pèiv de la Déclaration universelle des
droits de l'homme., Éd. Pcrrin, Paris, 1998, pg. 331.
97
Ibidem.
ataşate persoanei umane; ele trebuie să fie respectate tot timpul, în tot locul şi garantate
împotriva tuturor formelor politice şi sociale de opresiune. Protecţia internaţională a drepturilor
omului trebuie să fie universal organizată şi garantată, în aşa fel încât nici un stat să nu poată
refuza exercitarea acestor drepturi unei singure fiinţe umane care trăieşte pe teritoriul său"
(Art.l)98.
Ỉn anul 1934, la Londra a fost instituit „The National Conncil for Civil Liberties"99, ca o
acţiune îndreptată impotriva incalcarii acestuia de regimurile fasciste ale epocii.
Ỉn adaosul la Declaraţia drepturilor omului din 1929 (New York), Liga drepturilor omului
-întrunită la Congresul de la Dijon, din iulie 1936, - preciza că „libertatea de opinii cere ca
presa şi toate celelalte mijloace de expresie ale gândirii să fie eliberate de sub dominaţia
magnaţilor argintului (des puissances d'argent)" (Art. 7)100. De asemenea, drepturile omului

.
trebuie să vizeze binele comun al tuturor indivizilor şi naţiunilor, adică al întregii umanităţi.
Astfel se exprima în chip expres Congresul Ligii Drepturilor Omului întrunit la Dijon în iulie
1936, pentru care „orice naţiune are drepturi şi îndatoriri faţă de celelalte naţiuni cu care ele
constituie Umanitatea. Organizată în libertate, democraţia universală trebuie să fie obiectivul
suprem al naţiunilor" (Art. 9)101. Cu acelaşi prilej, se preciza că aceste drepturi ale omului „nu
autorizează decât o colaborare frăţească care să urmărească binele comun al Umanităţii, în
respectul demnităţii personale şi al tuturor civilizaţiilor" (Art. 10).
Ỉn anul 1942, Jacques Maritain a elaborat o Declaraţie privind Drepturile omului şi legea
naturală, în care prezintă „drepturile persoanei umane" şi „drepturile persoanei civice". La baza
Declaraţiei sale stau principiile învăţăturii iudeo-creştine, de sorginte biblică, potrivit căreia
omul -care cunoaşte de la creaţie „binele şi răul" (Gn. 3, 5) - este „fratele" omului (Gn. 9, 5).
Acest „semen" al omului are - prin actul creaţiei sale - atât drepturi (Gn. 1, 26, 30), cât şi
obligaţii (Gn. 3, 3).

98
Ibidem, p.333.
99
M.Lilly,The National Council for Civil Liberties, London, 1984, pg.1-19.
100
Apud M. Agi, René Cassin, Op. cit., Annexe 2. Complement à la Déclaration des droits de l'homme élaboré par la
Ligue des droits de l'homme (Congrès de Dijon, juillet 1939), Éd. Perrin, Paris, 1998, p. 334.
101
Apud M. Agi, René Cassin, Op. cit., Annexe 2, p. 334.
 Religia lui Jacques Maritain - adică religia Vechiului şi Noului Testament - fiind o
„religie istorică, se întemeiază pe Revelaţia făcută de Dumnezeu, anumitor oameni, în anumite
locuri şi împrejurări, ,.."102. Nu este deci de mirare faptul că, printre „drepturile persoanei
umane", Maritain prevedea: „dreptul la urmarea vieţii veşnice după calea pe care conştiinţa a
recunoscut-o ca trasată de Dumnezeu"; „dreptul Bisericii şi a altor familii religioase la liberul
exerciţiu al activităţii lor spirituale"; „dreptul de a urma o vocaţie religioasă; libertatea
ordinelor şi a asociaţiilor religioase"103si altele.
După filosoful Jacques Maritain, „valoarea persoanei, libertatea sa, drepturile sale, depind
de ordinea lucrurilor sacre, care poartă amprenta Tatălui fiinţelor ... . Persoana are o demnitate
absolută, fiindcă ea este în relaţie directă cu Absolutul, în care ea singură poate afla deplina sa
împlinire"104.
Aşadar, pentru Maritain, orice om este o "persoană" - şi nu un "individ" oarecare - a cărei
„dignitas" (demnitate) umană este absolută, fiindcă este în relaţie directă cu Creatorul ei, numit
de filosof „Absolut". Mai mult, potrivit afirmaţiei filosofului francez, persoana umană nu-şi
poate afla „deplina" sa „împlinire" decât în relaţia sa directă cu „Absolutul", pe care iudeii,
creştinii şi musulmanii îl numesc Dumnezeu (Jahve sau Alah).
Referitor la această „demnitate umană", Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
prevede că „este inviolabilă", şi că „ea trebuie respectată şi protejată" (Pt. a Il-a, titlul I, Art.
11-61). Consacrând dreptul la „demnitatea umană", legea fundamentală a ţărilor Uniunii
Europene relua de fapt „unul dintre principiile cuprinse în Preambulul Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului", care a fost de altfel reafirmat şi în textul Convenţiei europene a
drepturilor omului, deşi acest drept „nu este expres reglementat în nici unul dintre articolele
sale"105.

102
La Bible de Jésusalem, trad. sous la direction de l'École biblique de Jésusalem, Éd. Cerf, 1998, p. 31.
103
Les droits de l'homme ..., p. 336.
104
Apud R. P. Riquet, Les sources judéo-chrétiennes de la Déclaration des droits de l'homme, în vol.
Actualité de la pensée de René Cassin, Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique,
Paris, 1981, p. 63.
105
I. Gâlea, M. A. Dumitraşcu, C. Morariu, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2005, p. 111.
 Aprofundand principiul laicităţii, Declaraţia drepturilor şi datoriilor omului şi
cetăţeanului, adoptată la Londra de „France Libre" la 14 august 1943, prevedea că „toţi
oamenii sunt deopotrivă liberi de a practica cultul pe care l-au ales sau de a nu practica nici
unul. Legea nu va stabili nici o diferenţă între culte" (Art. 15) 106. Laicitatea era deci înţeleasă în
termeni de asigurare şi protecţie juridică a libertăţii omului de-a avea şi practica sau nu un cult
religios, şi, totodată, de-a asigura la baza regimului legal al cultelor principiul egalităţii
cultelor, şi nu o separare între Stat şi Culte sau o eliminare a valorilor spirituale şi religioase
din cetate, aşa după cum au înţeles şi înţeleg încă unii politicieni şi jurişti statutul laicităţii.
Ỉntr-un text colectiv, elaborat şi prezentat la Londra, la 31 ianuarie 1944, sub titlul de
Drepturile naturale ale fiinţei umane, se preciza încă din preambul că „drepturile omului au
temeiul lor în natura omului, ele nu pot fi reţinute sau restrânse"107. Or, în natura omului stă şi
dreptul de-a avea şi practica liber un cult religios, şi, de aceea, nici acest drept nu poate fi
reţinut sau restrâns de cineva, exceptând doar cazurile în care învăţătura şi practicile
respectivului cult contravin Constituţiei Ţării, ordinei politice, bunelor moravuri sau aduc
atingere drepturilor şi libertăţilor altora.
Dreptul la Libertatea de cult a fost şi el considerat de Declaraţia de la Londra, din 31
ianuarie 1940, ca un drept natural al fiinţei umane (Art. 8)108.
In Proiectul Declaraţiei Internaţionale a Drepturilor Omului - prezentat la O N U , la 16 iunie
1947, de profesorul René Cassin, reprezentantul Franţei în Comitetul de Redactare a Comisiei
drepturilor omului din cadrul O.N.U., - se prevedea că „libertatea individuală de conştiinţă, de
credinţă şi de gândire este un drept sacru şi absolut. Exercitarea publică sau privată a unui cult
şi manifestănle convingerilor religioase nu pot fi supuse decât restricţiilor impuse în interesul
ordinii publice, a moralei sau a drepturilor şi libertăţilor altuia" (Art. 20)109.
Ỉn acelaşi proiect al Declaraţiei Internaţionale a Drepturilor Omului - publicat în mai
1947 de Secretariatul general al Naţiunilor Unite - se vorbea despre „libertatea de conştiinţă, de
credinţă şi de cult public" (Art. 14)110. Se făcea deci o netă distincţie între libertatea de
conştiinţă, libertatea de credinţă şi libertatea de cult public. Or, chiar din acel an, 1947, în
106
Apud M. Agi, René Cassin, Op. cit., Annexe 4, p. 339.
107
Ibidem, Annexe 5, pg. 343.
108
Ibidem, pg. 344.
109
Ibidem, Annexe 9, Document II, pg. 362.
110
Ibidem, Annexe 8, pg. 354.
 Ţările intrate sub jugul dictaturii proletare - printre care şi România - nu s-a mai făcut această
distincţie. De altfel, în România, în Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 se făcea referinţă
expresă doar la libertatea conştiinţei, în aria căreia au fost însă incluse atât libertatea de
credinţă, cât şi libertatea de funcţionare a cultelor religioase (cf. Art. 30). Din nefericire, o
exprimare asemănătoare aflăm şi în textul Constituţiei din 1991 şi al celei intrate în vigoare la
data de 29 octombrie 2003, unde - sub genericul de "libertatea conştiinţei" - sunt incluse:
„libertatea gândirii şi a opiniilor", „libertatea credinţelor religioase", „libertatea conştiinţei" şi
„libertatea cultelor religioase" (Art. 29).
Manifestând o atitudine vădit ostilă faţă de orice referinţă atât la dreptul natural şi cel
religios, cât şi la normele internaţionale, privind obligativitatea respectării şi protecţiei juridice
a drepturilor omului, juriştii respectivi, din România anilor 1947-1989, au încălcat şi dreptul la
libertatea religioasă, care este unul dintre drepturile sacre ale omului, înscrise în textele
Documentelor internaţionale, cu forţă juridică obligatorie, printre drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului.
Declaraţia drepturilor omului, adoptată de Comisia Consultativă franceză în şedinţa sa
din 10 aprilie 1948, stipula şi ea că „libertatea personală de gândire şi de conştiinţă, aceea de a
profesa o credinţă sau de a o schimba constituie drepturi absolute şi sacre" (Art. 15)111. Acelaşi
document, din1948, prevedea că „unul dintre scopurile Naţiunilor Unite este de a realiza
cooperarea internaţională, dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale pentru toţi fără
112
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie; . . . " (Préambule) .

Ỉn principiu, Declaraţia universală a drepturilor omului - adoptată la 9 decembrie 1948,

la Palatul Chaillot, - nu s-a voit tributară vreunei profesiuni de credinţă. Ea a vrut într-adevăr să
respecte toate credinţele şi ideologiile lumii. Şi, totuşi, exegeţii avizaţi ai acestei Declaraţii au
constatat că, inspiratorul ei, René Cassin (1887-1976), considerat chiar „Părintele Declaraţiei
universale ale drepturilor omului"113, ar fi fost „prea ataşat valorilor iudaismului său ancestral,

111
Ibidem, Annexe 10, pg. 368.
112
Ibidem, pg. 366.
113
M. Agi, Rene Cassin, Op. cit., p. 11-13.
pe care-1 regăsea dealtfel şi creştinismul numeroşilor săi amici şi al soţiei sale..., de unde deci
şi concluzia că izvoarele Declaraţiei nu sunt decât cele iudeo-creştine"114.
Că principiile şi valorile spiritualităţii religioase, iudeo-creştine, stau la baza declaraţiilor
privind afirmarea şi protecţia drepturilor omului, nu trebuie să ne surprindă, fiindcă acestea
constituie înseşi izvoarele gândirii şi culturii europene, de sorginte umanistă, care au generat şi
potenţat de altfel şi concepţiile despre viaţă şi om din epoca Renaşterii, a Luminilor, a
Revoluţiei franceze (1789) etc, culminând cu Declaraţia universală a drepturilor omului, din
1948, şi cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului din 1950. în fine, că la această
„moştenire religioasă şi umanistă a Europei" face menţiune expresă şi textul „Tratatului
instituind o Constituţie pentru Europa", adoptat în iunie 2004, ne-o adevereşte chiar
Preambulul acestuia, unde se precizează „expressis verbis" că, într-adevăr, din această
„moştenire" iudeo-creştină, de sorginte umanistă, „s-au dezvoltat valorile universale
reprezentate de drepturile inviolabile şi inalienabile ale omului, democraţiei precum şi de
egalitate, libertate şi stat de drept" (Preambul).
Ỉn comentariile lor la textul acestui Preambul al „Constituţiei" europene,
constituţionaliştii români, avizaţi, au remarcat că şi acest text învederează atât „interesul
cetăţenilor şi al societăţii civile" pentru „chestiunea religiei", cât şi referinţa sa la „moştenirea
valorilor creştine", recunoscându-se ipso facto „un fapt istoric evident, contribuţia creştinătăţii
la civilizaţia europeană etc."115. Iată, de ce, considerăm că opiniile celor care au solicitat
„eliminarea referinţei la valorile creştine" - sau, mai precis spus, la valorile religioase iudeo-
creştine, care au consolidat şi slefuit identitatea, spiritualitatea şi cultura umanistă a Europei -
„pe motivul necesităţii eliminării oricărei posibile interpretări în sensul discriminării
persoanelor de religie musulmană sau atee"116, sunt lipsite nu numai de obiectivitate, ci şi de
temei istoric.
Orice cunoscător al doctrinei religiei musulmane ştie că această „moştenire" spirituală şi
religioasă, iudeo-creştină, se regăseşte exprimată - într-o formă sau alta - atât în textul
Coranului, cât şi în practica liturgică a cultului musulman. De aceea, o referinţă expresă - în
114
R. P. Riquet, Les sources judéo-chrétiennes de la Déclaration des droits de l'homme, în vol. Actualité de la pensée de René
Cassin(Actes du Colloque International, René Cassin, Paris, 14-15 nov. 1980), Paris, 1981, p. 63.

115
I. Gàlea, M. A. Dumitrascu, C. Morariu, Op. cit., pg. 13.
116
Ibidem.
textul Preambulului Constituţiei europene - şi la valorile religiei islamice nu ar prejudicia cu
nimic recunoaşterii aportului incomensurabil adus de religia iudaică şi religia creştină la
valorile umaniste ale Europei, ci, dimpotrivă, ar releva mai bine contribuţia constructivă şi
efectivă a celor trei religii monoteiste la fasonarea identităţii Europei, din punct de vedere
spiritual, religios şi cultural, în numele unor principii străbătute în conţinutul lor de idei cu o
încărcătură de sorginte eminamente umanistă.
Cât priveşte o aşa-zisă interpretare în sensul discriminării persoanelor „atee", trebuie spus
că acestea nu pot nici ele face abstracţie de o realitate istorică, irefutabilă, adică, de această
„moştenire culturală, religioasă şi umanistă a Europei", de sorginte iudeo-creştină, fiindcă, şi
ele s-au născut şi hrănit în duhul ei chiar şi atunci când şi-au pus credinţa lor doar sub semnul
puterii propriei raţiuni umane.
Daya Krishan, afirma că „Declaraţia universală a drepturilor omului, precum de altfel şi cea mai
mare parte a documentelor emanate de Naţiunile Unite, au nevoie de o revizuire fundamentală.
Declaraţia - afirma el - nu este doar rezultatul unui punct de vedere provincial asupra problematicii -
adică a celui din Occident - ci, născută din al doilea război mondial, ea încarnează de asemenea
viziunea lumii proprie învingătorilor, o viziune pe care ea încearcă să o ţintuiască în primul rând
pentru profitul lor"117. Că această "Declaraţie universală a drepturilor omului" nu face dovada însuşirii şi
exprimării unei concepţii ecumenice, adică universale, a drepturilor omului, este un adevăr
incontestabil, într-adevăr, suntem departe de a afla în textul ei înţelepciunea gândirii şi vorbirii
religioase indiene sau asiatice. Gândirea ei se situează doar în graniţele dreptului natural şi al cultului
raţiunii, impuse de secolul Luminilor şi de Revoluţia din 1789.
Convenţia europeană a drepturilor omului (Roma, 1950) a fost „primul tratat
internaţional" care a transformat principiile enunţate de Declaraţia universală a drepturilor
omului (New York, 1948) „într-un tratat care leagă statele contractante" 118. încă din Preambulul
acestei Convenţii se menţiona că respectivele Guverne semnatare, membre ale Consiliului
Europei, erau într-adevăr hotărâte să ia "... primele măsuri menite să asigure garantarea
colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia universală, ..." (Preambul). De altfel, cu
117
D. Krishna, Pour une révision radicale des droits de l'homme: de la nécesité d'adopter une perspective
unh'erselle, în vol. Agir pour les droits de l'homme au XXIè,,,e (Texte inédits réunis par F. Mayor et R. P.
Droit), Éd. Unesco, 1998, pg. 151
118
P. Lepretch, La Convention européenne des droits de l'homme. Les droits et les libertés garanties par la
Convention européenne des droits de l'homme, în vol. Droits de l'homme et service social dans l'espace
européen de 1992, Paris, 1992, pg. 28-29.
prilejul intrării unui Stat în Consiliul Europei, acesta se angajează - printre altele - ca, „printre
alte obligaţii pe care şi le asumă, să respecte drepturile omului apărate prin Convenţia
europeană în materie, adică să asigure, pe plan naţional, respectul acestor drepturi şi să
contribuie, pe plan european, la realizarea garanţiei lor colective instituită prin Convenţie"119.
Aceeaşi Convenţie prevedea chiar în primul său articol obligaţia „înaltelor părţi
contractante" (des Hautes Parties contractantes) de-a recunoaşte „oricărei persoane (â toute
personne) aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei
Convenţii" (Art. 1). dispoziţiile articolului I al Convenţiei instituie „... o răspundere
internationala a statelor contractante in ceea ce priveste obligatia de a respecta drepturile şi
libertăţile garantate de Convenţie"120.
Ỉn Protocolul adiţional la Convenţia europeană (Roma, 1950), semnat la Strasbourg la 6
mai 1963, se preciza că prin instituirea „Curţii europene a drepturilor omului" s-a oferit
posibilitatea ca respectiva „Curte" să acorde „consultanţă juridică referitoare la chestiunile
privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale" (Protocol nr. 2, art. 1,1). Această
precizare a fost ulterior reafirmată în textul Protocolului nr. 11, ale cărui dispoziţii au intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1998.
Orice instituţie publică şi privată, din ţările Uniunii Europene, şi orice cetăţean european
pot aşadar solicita acestei „Curţi" lămuriri, clarificări şi precizări doctrinare în privinţa
interpretării corecte a textului Convenţiei europene a drepturilor omului şi a Protocoalelor sale
adiţionale. Acţiunea de control a Consiliului Europei pentru „prevenirea încălcării drepturilor
omului" este necesară, şi, ca atare, în vederea materializăm protecţiei drepturilor fundamentale
se cere o cooperare între „Curtea comunitară", „Jurisdicţiile naţionale" şi „Curtea europeană a
drepturilor omului"121.
Printre altele, în Protocolul la Acordul general privind imunităţile Consiliului Europei
-redactat şi semnat la Strasbourg, la 6 noiembrie 1952, - se preciza că "... pnvilegiile,
imunităţile şi facilităţile sunt acordate membrilor reprezentanţi nu pentru foloasele lor

119
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, pg. 113.
120
Ibidem, pg. 123 .
121
P. Pescatore, La coopération entre la Cour communotaire, les juridictions nationales et la cour
européenne des droits de ! 'homme dans la protection des droits fondamentaux, în Revue du Marché
Commun et l'Union européenne, nr. 466, Mars 2003, pg. 151-159.
personale, ci în scopul de-a salvgarda exercitarea independentă a funcţiilor lor în cadrul
Consiliului Europei" (Art. 5).
Nu de mult, s-a pus în discuţie şi „regula imunităţii parlamentare", care interpelează pe
unii dintre membrii Parlamentelor din ţările Uniunii Europene în lumina prevederilor
Convenţiei europene a drepturilor omului. într-adevăr, situaţia privilegiată de care se bucură în
unele ţări ale U.E. membrii unei Adunări legislative (Camera Deputaţilor sau Senat), de a nu fi
urmăriţi sau arestaţi fără aprobarea organului parlamentar din care fac parte, a determinat pe
unii dintre aceştia să creadă că îşi pot permite să încalce până şi drepturile omului122 în virtutea
acestei imunităţi parlamentare, de unde, deci, şi obligativitatea Statelor Uniunii Europene de-a
lua măsurile necesare -în conformitate şi cu prevederile Convenţiei Europene a drepturilor
omului - pentru eliminarea eventualelor încălcări sau restrângeri a conţinutului acestor drepturi,
în exercitarea lor efectivă, săvârşite tocmai de către aceşti reprezentanţi ai popoarelor în
Parlamentele ţărilor respective.
Ỉn ziua de 27 aprilie 1977, Adunarea, Consiliul şi Comisia europeană au adoptat o
declaraţie comună, în care au subliniat „importanţa primordială pe care o acordă respectului
drepturilor fundamentale aşa după cum rezultă ele îndeosebi din Constituţiile Ţărilor membre
şi din Convenţia europeană pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale" (Art. I)123. In mai 1989, Parlamentul european a adoptat o „Declaraţie a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale"124, prin care se exprima „voinţa sa fermă de a instaura
un instrument de bază al Comunităţii, având un caracter juridic constrângător şi care să permită
să garanteze drepturile fundamentale"125.
Ỉn Preambulul Declaraţiei se preciza că „... este indispensabil pentru Europa de a afirma
existenţa unei comunităţi de drept întemeiată pe respectul demnităţii umane şi a drepturilor
fundamentale ..." Tot în Preambul se spune că „... aceste drepturi decurg totodată din tratatele
de instituire a Comunităţilor europene, din tradiţiile constituţionale comune Statelor membre,
din Convenţia europeană pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertatilor fundamentale

122
Fr. Krenc, La Règle de l'immunité parlamenlaire à l'épreuve de la Convention européenne des droits de
l'homme, în Revue trimestrielle des droits de l'homme, XV (2003), nr. 55, pg. 813-821.
123
Apud Ol. De Schutter et al., Op. cit., p. 433.
124
Ibidem, p. 433-441.
125
Ibidem, p. 434.
din instrumentele internaţionale în vigoare şi sunt dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de justiţie
a Comunităţilor europene"126.
Ỉn primul Articol al acestei Declaraţii se prevede că „demnitatea umană este inviolabilă",
iar în articolul 3 „este interzisă orice discriminare bazată îndeosebi pe rasă, culoare, sex, limbă,
religie ..." In fine, în articolul 16 se stipulează „dreptul părinţilor de a asigura educaţia (copiilor
lor) conform convingerilor lor religioase şi filosofice".
Dispoziţiile de principiu enunţate de Convenţia europeană a drepturilor omului erau deci
reafirmate în totalitatea conţinutului lor şi de Declaraţia Parlamentului european din luna mai
1989.
La drepturile civile şi politice - garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului -
s-a adăugat şi un "evantai" de drepturi fundamentale, din domeniul economic şi social,
reglementate de Carta socială europeană.
Carta socială europeană127, zisă şi Carta de Turin, care a fost semnată în 1961 de Statele
constituante ale Consiliului Europei, a intrat în vigoare în 1965. Textul ei, adus la zi în 1996, a
intrat în vigoare în anul 1999.
In decembrie 1973, aceeaşi Adunare Generală adopta Rezoluţia 3074 (XXVIII)
referitoare la "Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea,
extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii". în
temeiul acestei Rezoluţii O.N.U., indivizii vinovaţi de aceste crime trebuie urmăriţi, arestaţi,
judecaţi şi pedepsiţi. Rezoluţia prevedea şi obligaţia Statelor de-a „coopera în scopul
identificării, arestării şi judecării celor care au săvârşit asemenea infracţiuni", şi de-a nu lua
„nici o măsură legislativă sau de altă natură care ar putea să aducă atingere obligaţiilor
internaţionale asumate în legătură cu identificarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea
persoanelor vinovate de crime de război şi de crime contra umanităţii ,etc."128.
Această Rezoluţie a avut în vedere crima de genocid săvârşită de naziştii germani nu
numai împotriva unor grupuri etnice sau rasiale, ci şi împotriva unor grupuri religioase. De
altfel, potrivit prevederilor articolului II din Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei

126
Ibidem, pg. 435.
127
S. Grevisse, La Citarle sociale: Rapport Interditeti, în vol. La Charte sociale européenne (Éd. J. Fr., A.
K. Kombé et St. Leclercq), Bruxelles, 2001, pg. 3-9.
128
Ov. Predescu, Op. cit., p.g 135.
de genocid, aprobată şi supusă semnării şi ratificării prin Rezoluţia 260 A (III) din 9 decembrie
1948 a Adunării Generale a O.N.U. şi intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951, genocid
reprezintă şi actul săvârşit cu intenţia de a distruge în totalitate sau numai în parte şi un grup
religios129, nu numai unul naţional, etnic sau rasial.
La 25 ianuarie 1974, Statele membre ale Consiliului Europei au semnat la Strasbourg
„Convenţia europeană a ne-aplicabilităţii termenelor crimelor împotriva umanităţii şi a
crimelor de război". In Preambulul acestei Convenţii se preciza că, pentru Statele semnatare,
respectivele „crime împotriva umanităţii sunt cele mai grave încălcări ale dreptului", şi că
„practicile războiului constituie o ştirbire gravă a demnităţii umane". Totodată, Convenţia
respectivă făcea referinţă expresă la „Convenţia de prevenire şi pedepsire a crimei
genocidului", adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1948 (cf. Art.
1, 1), la „Convenţia pentru ameliorarea condiţiilor răniţilor şi bolnavilor de pe câmpul de
luptă", semnată la Geneva, în anul 1949, la „Convenţia privind tratamentul prizonierilor de
război", semnată tot la Geneva, în anul 1949, şi la „Convenţia privind protecţia persoanelor
civile în timp de război", semnată în acelaşi an şi în acelaşi loc, adică, la Geneva, în anul 1949
(cf. Art. 1, par. 2 a).
Ỉn soluţionarea mai multor cauze, atât Curtea Internaţională de la Haga, cât şi Curtea
Europeană, au făcut referinţă expresă la articolul 7 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, care a consacrat „două principii fundamentale ale oricărei legislaţii penale modeme:
principiul legalităţii încriminării şi corolarul său - principiul neretroactivităţii legii penale - de
la acesta din urmă fiind, totuşi, prevăzută o excepţie în al doilea paragraf, anume atunci când
este vorba de urmărirea şi pedepsirea unor crime care, la momentul când au fost comise,
independent de dispoziţiile legale naţionale existente la acel moment, erau - preciza un
magistrat român - „crime, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de către naţiunile
civilizate"130.
Imprescriptibilitatea crimelor împotriva umnităţii a fost consacrată prin statutul
tribunalului internaţional de la Niirenberg, anexă la acordul interaliat din 8 august 1945. Or, în
această privinţă, Curtea europeană a declarat că scopul dispoziţiilor cuprinse în articolul 7,

129
Ibidem, pg. 136.
130
C. Bîrsan,Op.cit., pg. 572.
paragraful 2, din Convenţia europeană a drepturilor omului, a fost tocmai acela de a preciza că
textul acestuia nu afectează legile adoptate contra crimelor împotriva umanităţii131.
La 17 iulie 1998, reprezentanţii a 159 de State participante la Conferinţa Naţiunilor
Unite, pentru crearea unei Curţi penale internaţionale, au adoptat la Roma statutul acestei
jurisdicţii. Printre actele care angajează responsabilitatea penală, internaţională, sunt
menţionate şi crimele contra umanităţii132.
Ỉntrunit la Cologne, în iunie (3-4) 1999, Consiliul european a hotărât elaborarea unei
„Charte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene". în hotărârea sa, Consiliul european
declara că „respectul drepturilor fundamentale este unul dintre principiile fondatoare ale
Uniunii Europene şi condiţia indispensabilă pentru legitimitatea sa"133. Se preciza de asemenea
că şi „Curtea de justiţie europeană a confirmat şi definit în jurisprudenţa sa obligaţia Uniunii
de-a respecta drepturile fundamentale"134.
La întrunirea de la Tampese (15-16 oct. 1999), Consiliul european stabilea componenţa
echipei de lucru pentru redactarea "Chartei" (şefii de stat şi de guvern ai celor 15 Ţări membre,
reprezentanţi ai Comisiei europene, Parlamentului european, parlamentelor naţionale şi
observatori din partea celor două Curţi de justiţie). In discursul de deschidere a lucrărilor
Convenţiei (17 decembrie 1999), Preşedintele acesteia, Roman Herzog, declara că „este vorba
de un catalog de drepturi fundamentale destinate organelor Uniunii Europene"135.
"Charta", care a fost prezentată Consiliului european la sesiunea de la Biarritz (14 oct.
2000), când a şi intrat în vigoare, este considerată şi ca o „contribuţie efectivă la
constituţionalizarea dreptului Uniunii Europene"136. Carta este deci considerată şi ea - ca şi
Convenţia drepturilor omului - un instrument constituţional. S-a spus că intrarea în vigoare a
"Chartei" drepturilor fundamentale a adus după sine întărirea „protecţiei drepturilor omului în
131
Ibidem, pg. 590 .
132
Vers une juridiction pénale internationale permanente,in Studiile documentelor.Drept international,nr.
306,Paris, 1999, pg.63.
133
Apud G. Braibant, La Charte des droits fondamentaux de l'Union européenne, Éd. du Seuil, 2001, pg.
277.
134
Ibidem, p. 277-278.
135
G. Braibant, La Charte des droits ..., Annexe IV, ..., p. 287.
136
H. Dumont et S. van Drooghenbroeck, La contribution de la Charte à la constitutionnalisation du droit
de l'Union européenne, în vol. La Charte des droits fondamentaux de l'Union européenne (sous la
direction de J. Yv. Charlier et Ol. De Schütter), Bruxelles, 2002, pg. 61-96.
Uniunea Europeană", şi că ea "va instaura noi raporturi între Uniune şi State şi va chema la o
cooperare strânsă între Curtea de justiţie a Comunităţilor europene şi Curtea europeană a
drepturilor omului"137.
După precizarea dată încă din Preambulul "Chartei", Consiliul european a elaborat într-
adevăr o „Chartă a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene", prin care s-a dorit să se
recunoască „drepturile, libertăţile şi principiile" care afirmă aceste drepturi, şi „... să întărească
protecţia drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţii, a progresului social şi a
dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice" (Preambul). In Preambulul aceleiaşi "Charte" se
precizează că „popoarele Europei, stabilind între ele o uniune fără încetare mai strânsă, au
hotărât să împărtăşească un viitor pacifist, întemeiat pe valori comune138pe valorile indivizibile
şi universale de demnitate umană, de libertate, de egalitate şi de solidaritate; ...".
Aflăm din acelasi Preambul139 că „prezenta Chartă reafirmă în respectul competenţelor şi
sarcinilor Comunităţii şi a Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care
rezultă îndeosebi din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune Statelor
membre, a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a tratatelor comunitare, a Convenţiei
europene de garantare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a Chartelor sociale
adoptate de Comunitate şi de Consiliul Europei, precum şi de jurisprudenţa Curţii de justiţie a
comunităţilor europene şi a Curţii europene a drepturilor omului".
Constituţionalişti europeni, de prestigiu, au remarcat faptul că, în unele Ţări ale Uniunii
Europene, „drepturile omului ocupă cel mai adesea un loc supra-legislativ, precum de exemplu
în Franţa, în Belgia sau în Spania, sau doar legislativ, ca în Germania, Italia sau în ţările
nordice. Uneori, aceste drepturi nu dispun de niciun statut intern şi nu pot deci, în principiu, să
fie invocate în faţa judecătorului intern, fiindcă, Convenţia, deşi a fost ratificată, n-a fost
încorporată în dreptul intern. Este cazul Islandei, în timp ce Regatul Unit este în fine pe punctul
de-a adopta textele necesare integrării"140.

137
Fr. Rigaux, Conclusions, în vol. La Charte des droits fondamentaux de l'Union européenne (sous la

direction de J.Yv.Charlier et Ol. De Schutter), Bruxelles, 2002, pg. 261-262.

138
Charte annotée. Préambule, apud G. Braibant, La Charte des droits ..., pg. 7 1 .
139
Ibidem, pg. 71-72 .
140
C. Grewe et H. Oberdoff, Introduction, in vol. Les Constitutions des États de l'Union européenne, Éd. La
Documentation Française, Paris, 1999, pg. 21.
 Textul proiectului Constituţiei europene, care a fost elaborat în sânul unei „Convenţii" de
105 membri, reprezentând organismele Uniunii Europene, a fost examinat şi aprobat de
Consiliul european întrunit la Tesalonic (iunie 2003). La întrunirea de la Tesalonic (iunie
2003), Consiliul european a adoptat mai întâi cele 59 de articole ale proiectului Constituţiei
europene, apoi a examinat „Charta" drepturilor fundamentale, adoptată în decembrie 2000 la
întrunirea de la Nissa. Cei 105 membrii ai Convenţiei - reprezentând organismele Uniunii
Europene - au hotărât ca textul „Chartei" să fie revăzut în iulie 2003, în vederea aplicării sale.
Apoi, textul a fost reexaminat şi adoptat în toamna aceluiaşi an „de reprezentanţi ai guvernelor
Ţărilor membre, reuniţi în Conferinţa interguvemamentală pentru a adopta un text definitiv"141.
Textul respectiv, care avea să constituie de altfel, „Charta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene", a fost inserat în totalitatea sa în Partea a II-a a Constituţiei europene.
Respectivul text - revăzut de cele 25 de State membre ale Uniunii Europene la 15
octombrie 2003 în sânul unei Conferinţe interguvernamentale142 - a fost adoptată în iunie 2004
sub titlul de „Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa". Prin acest titlu s-a încercat
depăşirea şi concilierea unor diferente de poziţie şi acceptarea unei soluţii echitabile.
Principalii actori implicaţi în promovarea „diferenţelor de poziţie", care au fost Franţa şi
Germania, pe de o parte, şi Spania şi Polonia, pe de altă parte, au fost de fapt cei care au
determinat neadoptarea proiectului de Tratat constituţional în decembrie 2003.
Din punct de vedere formal, Constituţia europeană „poate fi privită ca un tratat", dar, „din
punct de vedere substanţial, aceasta reprezintă cu adevărat o lege fundamentală, act care
reglementează modalităţile de exercitare a puterii"143. în cazul de faţă, avem deci de-a face cu
un act constituţional care conferă individualitate şi coerenţă sistemului ordinii juridice
comunitare.
Prin „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului" (Roma, 1950), „Charta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene" (Cologne, 1999) şi „Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa" s-a adus de fapt o contribuţie concretă şi efectivă la
constituţionalizarea dreptului Uniunii Europene, şi, ipso facto, a drepturilor şi libertăţilor
141
Ibidem.
142
V. G. E. présente sa Constitution à l'Union européenne, în La Croix, lundi 18 août 2003, nr. 36606 bis,
pg. 6.

143
Ibidem pg.342.
fundamentale ale omului, care au fost percepute şi formulate de gândirea juridică europeană în
spiritul conţinutului marilor principii umaniste, de libertate şi dreptate socială, enunţate încă
din Antichitate de diverse sisteme filozofie, religioase, politice şi juridice.
De la manualul „clasic" de drept, Jnstittttiones Justiniani", - datorat prestigioaselor Şcoli
de Drept roman de la Beirut, Roma şi Constantinopol - şi până la „Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa" (Roma, 2004), gândirea juridică europeană a străbătut o cale lungă,
nu arareori anevoioasă, şi în privinţa definirii şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.

f) Dreptul la demnitatea umana si libertate religioasa

Ỉn Preambulul Declaraţiei universale a drepturilor omului - adoptată şi proclamată de

Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948 - se preciza că
„... Naţiunile Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului ...".
Faptul de a beneficia de aceste drepturi fundamentale implică însă „... responsabilităţi şi
îndatoriri faţă de terţi, precum şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile
viitoare" (Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Ỉn primul său articol, Declaraţia universală a drepturilor omului - care a internaţionalizat
pentru prima dată în istoria omenirii „protecţia drepturilor omului" - prevedea că „toate fiinţele
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi". Aşadar, nu există o egalitate în
drepturi fără o egalitate „în demnitate". Această realitate ne-o confirmă de altfel şi Articolul II -
61 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră de fapt „dreptul la
demnitate umană, reluând, în fapt, unul dintre principiile cuprinse în Preambulul Declaraţiei
universale a drepturilor omului"144.
Ỉn Convenţia europeană a drepturilor omului, dreptul la demnitate umană nu este expres
reglementat în nici unul dintre articolele sale, şi, totuşi, el este „prezent" 145 şi în cadrul acesteia
tocmai prin suma de drepturi fundamentale enunţate în textul său în scopul de a le apăra şi
dezvolta (cf. Preambulul Convenţiei).

144
I. Gâlea, M. A. Dumitraşcu şi C. Morariu, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 2005, pg. 111.
145
Ibidem.
 Acest drept la demnitatea umană este însă consacrat în chip expres de Tratatul de
instituire a unei Constituţii pentru Europa, pentru care demnitatea umană, fiind „inviolabilă",
trebuie „respectată şi protejată" (Art. 11-61). Or, faptul că, în textul acestui Tratat, dreptul la
demnitatea umană precede toate drepturile, inclusiv dreptul la viaţă (cf. Art. 11-62), constituie
o mărturie irefutabilă în privinţa preeminenţei acestui drept în cadrul lărgit al drepturilor
fundamentale ale omului. Că aceasta este realitatea, ne-o confirmă şi faptul că, în Preambulul
„Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene", se afirmă că „... Uniunea se întemeiază
pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi
solidarităţii ..."146. Valoarea demnităţii umane este aşadar premisa valorilor „indivizibile şi
universale" ale umanităţii, pe care s-a temeluit şi Uniunea Europeană.
Ỉncă din Antichitate, credinţele religioase s-au exprimat prin precepte şi reguli stabilite
în conformitate cu „vechile obiceiuri", cu caracter moral, care au precedat pe cele cu caracter
juridic. Această realitate ne-o confirmă de altfel şi teoreticieni ai dreptului din ţara noastră.
Deşi, formaţi în Şcolile din timpul fostului regim comunist, în care religia era taxată cu dispreţ
drept un „opium" al mulţimilor ignorante (cf. Max, Engels, Lenin etc), totuşi, ei recunosc
faptul că, în procesul său evolutiv, dreptul „s-a desprins treptat din normele de morală şi din
obiceiuri. In acest sens, morala - spun ei - precede dreptul" 147. Or, aceste „norme de morală" -
care preced dreptul - fac încă parte din patrimoniul popoarelor Europei, şi stau încă la baza
acelor valori „indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi
solidarităţii", pe care s-a construit însuşi edificiul Europei.
De această realitate evidentă ne adevereşte şi „Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa", atunci când afirmă că, , „conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, ... ",
Uniunea Europeană se întemeiază tocmai pe aceste valori. De aceea, „Uniunea - se afirmă în
Preambulul Părţii a Il-a din acest Tratat - contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori
comune, respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a
identităţii naţionale a statelor membre ,.."148.
Pentru autorii DEX-ului, libertatea este „posibilitatea de a acţiona după propria voinţă
sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi

146
Apud Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Ed. Institutului European din România,
Bucureşti, 2004, pg. 99.
147
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pg. 130.
148
Tratatul de instituire .... pg. 99.
stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii"149. Dincolo de faptul că autorii acestei
definiţii se dovedesc a fi încă tributari concepţiei marxist-leniniste despre lume şi viaţă, de
dinainte de evenimentele din decembrie "89, trebuie precizat că posibilitatea de-a acţiona după
propria voinţă şi dorinţă este şi ea limitată sau relativizată atât de obligaţia noastră, civică şi
morală, de-a nu vătăma pe altul sau a-i aduce vreun prejudiciu (de natură materială sau
morală), cât şi de voinţa, dorinţa şi posibilitatea semenului nostru de-a gândi şi acţiona în mod
neîngrădit, aşa încât putem spune că limitele libertăţii fiecăruia dintre noi sunt condiţionate de
libertatea „celuilalt", pe care grecii antici îl numeau „eteros", iar cei de sub „legea harului",
adică, cei aflaţi sub legea lui Hristos, „semenul" sau „aproapele" nostru. Acesta este sensul dat
libertatii umane de Ulpianus (sec. II p. Hr.), marele jurisconsult roman, atunci când spunea că
,juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tnbuere"150
(regulile dreptului sunt acestea: a trăi în mod cinstit, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ceea ce
i se cuvine).
Convenţia europeană a drepturilor omului (Roma 1950) - amendată de Protocolul nr. 11
(din 1998) - vorbeşte despre „dreptul la libertate", precizând că „orice persoană are dreptul la
libertate" (art. 5 al. I)151. Aşadar, există nu numai o libertate, ci şi un „drept la libertate".
Aceeaşi Convenţie europeană distinge între „libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie" (Art. 9), pe care nu le putem însă reduce la „libertate de expresie" şi la „libertate de
exprimare" (Art. 10), aşa după cum fac însă unii aşa-zişi specialişti în Drept internaţional şi în
Drept european, şi după cum înţeleg unii aşa-zişi jurnalişti - ieşiţi din cadrul Codului lor
deontologic - pentru care libertatea de exprimare le permite să afirme orice, chiar dacă nu au
acoperire în realitate, şi chiar dacă prin nerespectarea „dreptului fundamental al cetăţenilor de a
primi informaţii adevărate şi opinii oneste"152 ar putea vătăma grav imaginea şi demnitatea unui
om.
Ỉn ceea ce priveste „demnitatea umană", Articolul 11-61 din Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa prevede ca aceasta „este inviolabilă", şi că „ea trebuie respectată şi
149
Dicţionarul explicativ al limbii române. Ed. a Il-a, Bucureşti, 1998, pg. 570.
150
Apud Justiniani Institutiones , pg. 11.
151
Apud Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare. Aspecte privind hotărârile Curţii
Europene a Drepturilor Omului, Ed. Agenţia de Monitorizare a Presei-Academia Caţavencu, Bucureşti,
2001, pg. 4.
152
Statutul Asociaţiei „Clubul Român de Presă" (2004), Art. 20 al. 3a.
protejată". Consacrând dreptul la demnitatea umană, „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene" relua de fapt unul dintre principiile cuprinse în Preambulul Declaraţiei universale a
drepturilor omului. De altfel, acest drept la demnitate este prezent „... şi în cadrul Concenţiei
europene a drepturilor omului, deşi nu este expres reglementat în nici unul dintre articolelele
sale"153.
Aceeaşi Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede nu numai
drepturile la prezumţia de nevinovăţie, la un proces echitabil şi la respectul vieţii private şi
familiale - garantate de Articolele 6 şi 8 din Convenţia europeană, dar încălcate adeseori de
unii jurnalişti, - ci şi dreptul la libertatea religioasă.
Conform Articolului 8 al Convenţiei europene, orice om, care are şi exprimă o credinţă
religioasă, are acelaşi drept la „protecţia vieţii private" şi în contextul procedurilor penale în
curs, aşa după cum se prevede şi în Articolul 8 din Declaraţia Consiliului de Miniştri a Statelor
membre ale U. E., adoptată la 10 iulie 2003, „privind difuzarea informaţiilor de către Mass-
Media în legătură cu procedurile penale".
Pentru că în textul respectivului Protocol (cf. Prot. No. 11 din 1998) - adiţional al
Convenţiei europene a drepturilor omului - ambele „libertăţi" sunt precedate de noţiunea de
„drept", trebuie învederat şi reţinut faptul că, în temeiul principalului document şi instrument
cu forţă juridică al U.E., recte al Convenţiei europene, atât „libertatea de gândire, de conştiinţă
şi de religie", cât şi „libertatea de exprimare", nu se reduc doar la o „libertas" (libertate)
oarecare, ci, înainte de toate, la un „drept", afirmat atât Jus naturale", cât şi de ,jus civile".
Pentru Guvernele semnatare ale acestei Convenţii europene - membre ale Consiliului
Europei -„dreptul" la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie include libertatea oricărei
persoane „de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia
sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor" (Art. 9 al. 1).
Aşadar, acest drept se exprimă mai întâi prin libertatea oricărei persoane de a-şi schimba
religia sau convingerea religioasă; apoi, prin dreptul de a-şi manifesta credinţa în public sau în
particular - în totală libertate - prin cult (practici şi ritualuri liturgice) şi prin învăţământ
religios. Fireşte, acest învăţământ religios presupune şi îndreptăţirea naturală şi legală a
părinţilor de a-şi educa copiii în spiritul doctrinei propriei lor Biserici sau cult religios, care, în

153
I. Gâlea, M. A. Dumitraşcu şi C. Morariu, Op. cit, pg. 111.
manifestările sale, publice, poate deci folosi şi crucifixe, icoane (etc.) sau alte simboluri şi
semne religioase ale respectivelor credinţe religioase, religii sau culte.
Ỉn textul aceleiaşi Convenţii europene (Roma, 1950) se prevede apoi că „libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa
publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora" (Art. 9 al. 2). Prin urmare, în conţinutul său, libertatea omului - „om" pe care
Convenţia îl desemnează în chip expres prin noţiunea de „persoană", şi nu prin aceea de
„individ" sau „cetăţean", - de a-şi manifesta religia, adică, credinţa, riturile ei şi convingerile
sale religioase, nu poate fi limitată decât de dispoziţiile legii, şi aceasta numai „pentru
siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor". în conformitate cu prevederile Convenţiei europene, nu pot fi deci
aplicate decât măsurile restrictive necesare într-o societate democratică.
Pentru „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa" - adoptat de către
Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004, şi semnat la 29 octombrie 2004, la Roma,
- dreptul la libertatea religioasă implică în primul rând libertatea oricărei persoane „de a-şi
schimba religia sau convingerea", şi apoi „libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea
individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învăţământului,
practicilor şi îndeplinirii riturilor". Totodată, în Tratatul respectiv s-a precizat că a fost
recunoscut şi „dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă"154, inclusiv, deci, dreptul la obiecţie
pe motiv de credinţă religioasă.
Fără aceste măsuri practice, de protecţie juridică, orice libertate este limitată, îngrădită.
De aceea, juriştii romani, clasici, n-au ezitat să precizeze faptul că „summum jus, summa
iniuria", adică, „cel mai mare drept, cea mai mare nedreptate". Or, uneori, tocmai aplicarea
dreptului conduce la cea mai mare nedreptate. Iată, de ce, cei care sunt chemaţi să aplice legea,
să împartă „dreptatea" (justiţia), trebuie să nu uite nici aceste realităţi, pentru a nu se ajunge de
fapt la o ficţiune a dreptului, adică, la o dispoziţie a dreptului împotriva adevărului.

154
Tratatul de instituire a unei Constituţiip. 104.
 Ỉn întrunirea sa din 12 mai 2004, „Comitetul Miniştrilor"155 a recomandat Statelor
membre ale Consiliului Europei să adopte măsurile necesare pentru a asigura în cadrul
învăţământului universitar şi al formării profesionale predarea normelor Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei dezvoltate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea acestora.
Ỉn cadrul acestor măsuri, Comitetul Miniştrilor a recomandat statelor membre ale
Consiliului Europei „includerea studiului Convenţiei ca disciplină autonomă în programele de
învăţământ şi planurile de învăţământ ale facultăţilor de Drept şi Ştiinţe politice şi
administrative, precum şi ca disciplină opţională în programele de învăţământ ale facultăţilor
cu specific umanist, pentru cei care doresc să se specializeze în domeniu"156. Totodată, se
recomanda şi integrarea studiului jurisprudenţei Curţii europene în planurile de învăţământ,
pentru a se realiza o instruire adecvată a viitorilor absolvenţi ai Facultăţilor de Drept şi, în
general, ale celor cu profil umanist, în materia drepturilor omului.
Printre altele, în Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec (2004) 4, privind Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi locul acesteia în învăţământul universitar şi formarea
profesională, adoptată la data de 12 mai 2004, se precizează şi faptul că Statele membre sunt
sprijinite de Consiliul Europei în promovarea iniţiativelor, publice sau private, de organizare a
unor cursuri post universitare - studii aprofundate de tip maşter - destinate specializării în
domeniul Convenţiei Europene şi al sistemului instituit de către aceasta.
Referinduse la „laicitatea societăţii internaţionale", unii jurişti au afirmat că
„proclamarea drepturilor omului nu implică o adeziune la credinţă, dar, nici n-o exclude. De
aceea, credincioşii ar putea continua să vadă în aceasta unica referinţă utilă şi să considere că
libertatea de a crede este prima dintre libertăţi deoarece în dreptul internaţional, libertatea
religioasă nu constituie un drept originar al omului"157.
155
Acest Comitet - alcătuit din miniştrii Afacerilor externe ai Statelor membre ale Consiliului Europei –
reprezintă instanţa de decizie a Consiliului Europei, fiind investit şi cu misiunea de a controla respectarea
angajamentelor luate de aceste state (cf. Manualul Consiliului Europei, Ed. Biroul de Informare al
Consiliului Europei la Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 67).
156
Apud Ministerul Afacerilor Externe. Agentul Guvernamental pentru CEDO şi Biroul de Informare al
Consiliului Europei. Adresa nr. LI, din 16 martie 2006, către Decanatele Facultăţile de Drept.
157
J. Morangc, La proclamation de la liberté religieuse dans les documents internationaux, în vol. La
liberté religieuse dans le monde (sous la direction de J. B. d'Onorio), Éd. Universitäres, Paris, 1991
pg. 321.
 Ỉn unele ţări europene - ca de pildă, Franţa - libertatea religioasă nu poate fi înţeleasă
decât raportată la conceptul de „laicitate", exprimat în termeni de „neutralitate a statului în
materie religioasă", care se exprimă prin faptul că statul constată existenţa mai multor credinţe
religioase, „dar se declară necompetent pentru a lua partea cuiva, pentru a alege între aceste
credinţe ... Statul laic se refuză a interveni în domeniul religios, în timp ce religiile ar respecta
de bună voie interdicţia decisă de stat de-a interveni în chestiuni profane. Din punct de vedere
strict juridic - scrie un jurist francez - laicitatea nu s-ar putea deci defini decât ca o neutralitate
pasivă a colectivităţilor publice, o neutralitate voită, calificată datorită acestui fapt de
liberală"158.
Raportarea şi restrângerea libertăţii religioase doar la conceptul de „laicitate" trădează
însă persistenţa unei mentalităţi revolute, care datează din epoca lui Filip cel Frumos (sec.
XIV), când raporturile dintre Statul papal şi cel francez au fost de natură conflictuală, de unde
şi ecoul nefericit al acestora păstrat în memoria colectivă a poporului francez până în zilele
noastre. Iată, de ce, despre aşa-zisa „neutralitate pasivă" trebuie spus că ea este de domeniul
utopiei, fiindcă, în realitate, nu poate exista separaţie între Stat şi Biserică, ci doar separaţie de
domenii, adică, între domeniul teluric (pământesc) şi cel spiritual (religios). De altfel,
concilierea „drepturilor omului" şi a „drepturilor lui Dumnezeu" nu se poate face prin
„separaţie", ci prin „recunoaşterea drepturilor omului"159.
Ỉn dreptul internaţional, preocupările pentru protecţia fiinţei umane - exprimată prin
sintagma „drepturile omului" - au constituit obiectul unor idei şi concepţii „încă din
antichitate"160, dar, despre un sistem juridic, modern, consacrat acestui obiectiv, nu se poate
într-adevăr vorbi decât „din a doua jumătate a secolului al XX-lea".
Pentru a ne edifica asupra faptului că libertatea religioasă a constituit o preocupare
majoră pentru dreptul internaţional, ar fi suficient să facem doar câteva trimiteri la principalele
instrumente internaţionale, privind drepturile omului, la care şi România este parte. De
exemplu, în Declaraţia universală a drepturilor omului - adoptată şi proclamată de Adunarea

158
J. M. Ixmoyne de Forges, Laïcité et liberté religieuse en France, în vol. La liberté religieuse dans le monde
(sous la directiv ede J.B. d'Onorio), Édit. Universitäres, Paris-Campin (Belgique),
1991, pg. 149-150.
159
Yves Madiot, Droits de l'homme, 2-e édition, Paris, 1991, pg. 71.
160
St. Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pg. 1.
Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A (HI) din 10 decembrie 1948 - se preciza că
recunoaşterea drepturilor „tuturor membrilor familiei umane" - adică, credincioşi, agnostici,
atei etc. - constituie „fundamentul libertăţii" (Preambul). Totodată, se preciza în chip expres că
„dreptul" oricărei persoane la „libertatea religiei ... implică libertatea de a-şi schimba religia
sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual
sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de
rituri" (Art. 18 al. 1)161.
Ỉn conformitate cu textul „Declaraţiei Universale", acest drept la libertatea religioasă
implică deci două posibilităţi: prima ar fi cea de a-ţi schimba religia sau convingerile religioase
şi cea de-a doua de a-ţi manifesta religia sau convingerile religioase în mod privat şi public.
Aşadar, după textul acestei Declaraţii, prima expresie a acestui drept este acela de a-ţi schimba
religia şi nu acela de-a o mărturisi şi a o manifesta liber, atât privat, cât şi public.
Ỉn acelaşi spirit s-a pronunţat legiuitorul român şi în Constituţiile din 1991 şi 2003, cu
singura deosebire că acesta a ţinut să preia din Constituţia franceză şi fraza următoare:
„Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrar
convingerilor sale (cf. Art. 30 din Const. din 1991 şi Art. 29 din Const. din 2003). Prin această
frază, constituţionaliştii români înţeleg libertatea omului de-a alege una din cele două
„concepţii despre lume", adică, una „religioasă" şi altă „laică"162. Textul constituţional,
românesc, precede însă „libertatea credinţelor religioase" de „libertatea gândirii şi a opiniilor"
(Art. 30 Const. 2003).
Se observă faptul că până şi Legea nr. 489 / 2006 - privind „libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor", publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11 / 8. 01. 2007, -
reiterează că „nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credinţă religioasă, contrară convingerilor sale, ..." (Art. 1 par. 2). Prin urmare, şi în textul
acestei Legi organice - privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor – intaietate are

161
Apud Principalele Instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte,
vol. I, Ed. Institutul român pentru drepturile omului, Bucureşti, 2003, pg. 8-9.
162
I. Muram, Comentariu la Articolul 30, în Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Ed.
AH Beck, Bucureşti, 2004, pg. 58.
libertatea de opinie, şi nu libertatea credinţei religioase, care este prevăzută atât de ,jus
divinum", cât şi de Jus naturale163".
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, şi intrat în vigoare în martie 1976, reitera şi
el mot â mot textul articolului 18 din Declaraţia din 1948. în plus, Pactul - ratificat şi de
România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212 - prevedea că „nimeni nu va fi supus
vreunei constrângeri putând aduce atingere libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau
o convingere la alegerea sa" (Art. 18 par. 2). Acelaşi Pact preciza că „libertatea manifestării
religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare
pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau a libertăţilor şi
drepturilor fundamentale ale altora" (Art. 18, par. 3). în fine, în textul aceluiaşi Pact se preciza
că „Statele părţi" se angajau „să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a
tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiiilor lor, în conformitate cu
propriile lor convingeri" (Art. 18, par. 4).

163
In literatura de specialitate, românească, şi în Facultăţile de Drept din Ţara noastră nu se face nici-o menţiune
despre ,jus divinum" sau ,jus sacrum". Cât despre „dreptul natural", el este menţionat uneori, dar fără nici-o
referinţă la libertatea religioasă. Această realitate confirmă faptul că - în mare parte - Şcoala juridică, românească,
este încă tributară gândirii juridice exprimată în timpul regimului comunist.Daca ne aruncăm doar o privire fugară
asupra realităţii din Şcolile de Drept din alte State ale Uniunii Europene - cu un vechi sau mai nou stagiu în
sistemul Statului democratic, de drept, - ca să putem constata că atât ,jus divinum" - fie el şi sub forma de „jus
canonicum" (drept canonic) - cât şi cel de „jus naturale" se predau în Facultăţile de Drept ca discipline obligatorii.
Spre exemplificare, am putea trimite la Programele analitice ale unor Facultăţi de Drept din Europa de Vest şi
Europa Centrală (Bonn, München, Strasbourg, Roma, Bologna, Varşovia, Cracovia, Budapesta etc.). La noi, în
România, ne revine meritul de-a fi reintrodus Dreptul canonic - expulzat de comunişti, în anul 1947, din
Facultăţile de Drept, - în Facultatea noastră, în anul 2000. Din anul 2000 până în anul 2002, această Disciplină a
fost opţională, apoi, pentru doi ani, universitari (2002-2004). a avut statutul de Disciplină obligatorie, după care
iarăşi a fost redusă la starea de Disciplină opţională. Vezi N. V. Dură, Dreptul Canonic, o disciplină exilată. Pe
când o repunere in drepturile ei, adică in rândul disciplinelor de studiu şi cercetare în cadrul Facultăţilor ck
Drept?, în Justiţie, III (2002), nr. 14 (4-10 nov.), pg. 19; nr. 15 (20-26 nov.), pg. 19; Idem, Dreptul nomocanonic,
în Justiţie, an III (2002), nr. 16 (27. nov.-3 dec), pg. 19; nr. 17 (4-10 dec.), pg. 19; an IV (2003), nr. 1 (8-14 ian.),
pg. 19; nr. 2 (22-28 ian), pg. 19; nr. 3 (29 ian.-4 febr.), pg. 19; nr. 4 (5-11 febr.). pg. 19; nr. 5 (19-25 febr.), pg. 19;
nr. 6 (28 febr.- 4 martie), pg. 22; nr. 7 (5-11 martie), pg. 22; nr. 8 (19-25 martie), pg. 22; nr. 9 (martie-aprilie), pg.
22; nr. 10 (9-15 aprilie), pg. 22; nr. 11 (16-22 aprilie), p. 22).
 Aşadar, Dreptul internaţional nu numai că proclamă dreptul la libertatea religioasă - sub
toate formele ei de manifestare - dar interzice categoric şi orice fel de constrângere a acestei
libertăţi, exceptând restricţiile prevăzute de lege. Fără îndoială, orice fel de constrângere a
dreptului la libertatea religioasă trebuie într-adevăr văzută ca „...o schilodire a spiritului uman",
fiindcă, ea este o „încălcare" a acelui „drept natural şi imprescriptibil". „De aceea - conchidea
cu îndreptăţire un constitufionalist român - Constituţia stabileşte că nimeni nu poate fi
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale"164.
Din textul aceluiaşi Articol 18 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice,
constatăm că acest drept internaţional prevede nu numai faptul că libertatea religioasă este un
drept al omului, ci şi obligativitatea Statelor de-a respecta dreptul părinţilor sau tutorilor legali
de a asigura copiiilor lor o „educaţie religioasă şi morală" în conformitate cu propriile lor
convingeri religioase, implicit, deci, despre lume şi despre viaţă.
Ỉn „Declaraţia de principii a Comisiei Drepturilor Omului", redactată în septembrie
1984, Federaţia Bisericilor protestante din Elveţia declara că „afirmarea dreptului fiecăruia la
libertate şi a demnităţii fiecărei persoane presupune afirmarea fundamentală a posibilităţii
sensului existenţei personale. Pornind de la Evanghelie, este necesar să recunoaştem
demnitatea persoanei în numele posibilităţii credinţei". Demnitatea persoanei umane trebuie
într-adevăr recunoscută şi în numele posibilităţi acestui sens al existenţei personale şi al
manifestării propriului crez religios, cu condiţia însă ca această credinţă să nu aibă un caracter
anti-uman, anarhic, sectar, destructiv şi să nu vatăme interesele publice ale societăţii umane.
Ỉn Biblie, concepţia despre om şi lume are un caracter holist şi eminamente umanist, de
unde şi constatarea că aportul creştinismului la geneza drepturilor omului este „în acelaşi timp
multiform şi ambivalent"165,intrucat în creştinism, demnitatea persoanei umane „aparţine la toţi
oamenii fără deosebire, indiferent de originea sau locul lor în societate, căci, suveranitatea care
descinde întreagă dintr-un acelaşi strămoş, este una"166.
Ỉn celebra Constituţie apostolică, „Dignitatis humanae" (Demnităţii umane), în care a fost
enunţat „principiul şi dreptul la libertatea religioasă", se face însă referinţă şi „la imunitatea

164
Fr. Poché, Prolegómenos à une sagesse du souci, în Revue des Sciences Religieuses (Strasbourg), 78, nr
2 / 2004, pg. 277.
165
D. Lochak, Les droits de l'homme, Éditions La Découverte, Paris, 2002, p g . 1 1 .
166
Ibidem.
coercitiei în materie religioasă din partea autorităţilor civile"167. Aşadar, în materie de credinţă
religioasă, autorităţile publice nu au competenţa de a se pronunţa, aşa după cum prevăzuseră
odinioară şi romanii prin acea sintagmă celebră: „de internis non judicat praetor", adică, cele
care cad în competenţa forului intern (conştiinţă, gândire şi religie) nu pot face obiectul
judecăţii magistratului.
Recentele polemici asupra Preambulului Cartei drepturilor fundamentale au relevat cu
prisosinţă faptul „că, astăzi, este necesară o dezbatere între Uniune şi religii"168, fiindcă
„religiile au într-adevăr o prezenţă în spaţiul public. Ele nu depind doar de sfera privată . . . .
Ele au un loc în viaţa publică; ele pot să se exprime public" 169. De aceea, „trebuie găsite soluţii
concrete, permanente şi instituţionale, pentru un dialog între religii şi instituţiile europene"170.
Dar, un asemenea dialog, în spaţiul public, riscă să rămână doar un „pium desiderium" (o
dorinţă pioasă) dacă Statele lumii, inclusiv cele ale Uniunii Europene, se mărginesc doar a
prevedea acest drept în textul legii lor fundamentale, adică, în Constituţie, fără ca să întreprindă
măsuri concrete şi efective pentru asigurarea cadrului legislativ şi administrativ necesar, şi,
ipso facto, a protecţiei juridice a libertăţii religioase, de care, odinioară, au făcut referinţă
expresă atât dreptul divin, cât şi dreptul natural.
Un exemplu negativ în acest sens este chiar Biserica Ortodoxă Română în a cărei
legislaţie nu se poate vorbi de o protecţie juridică a demnităţii umane atunci când un cleric
condamnat la caterisire171"', adică trecerea lui în rândul mirenilor, nu primeşte nici un salariu172,

167
Apud El. Tejero, Contentar la canonul 7-18 , publicat în Code de Droit canonique, pg.444.
168
Pierre de Charentenay, Les Relations entre l'Union européenne et les Religiones, în Revue du Marché
commun et de l'Union européenne, nr. 465, février 2003, pg. 90.
169
Ibidem, pg. 97.
169

170
Ibidem, pg. 98.
171
N. V. Dură, Precizări privind unele noţiuni ale Dreptului canonic (depunere, caterisire,
excomunicare, afttrisire şi anatema) in lumina învăţăturii ortodoxe. Studiu canonic, partea 1, în
Ortodoxia, XXXIX (1987), nr. 2, pg. 84-135. partea a 11-a în Ortodoxia, XXXIX (1987), nr. 3, pg.
105- 143.
172
In conformitate cu Art. 226 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române, „preotul sau diaconul condamnat la caterisire este de drept suspendat din
serviciu şi nu primeşte leafă (sic) chiar dacă a făcut recurs" (Apud Legiuirile Bisericii Ortodoxe
Romane, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 2003, pg. 92).
deşi respectivul n-a consumat toate căile de atac, recte, recursul la Sf. Sinod, care are
posibilitatea să constate dacă nu cumva clericul respectiv a fost condamnat din „micime de
suflet", dovedită din partea episcopului său eparhiot (cf. can. 5 I ec).
Ỉn spiritul demnităţii umane, să precizăm şi o altă idee: Comunitatea europeană este „...
singura organizaţie regională care stabileşte ca principiu fondator libertatea circulaţiei
persoanelor ,.."173,întrucât prin libertatea circulaţiei persoanelor se afirmă implicit şi libertatea
acestora de-a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă. Această libertate a circulaţiei persoanelor,
care a fost recunoscută de Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948, de
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 etc, a contribuit
şi la construcţia Uniunii Europene, şi, ipso facto, la fasonarea identităţii cetăţeanului european.
De altfel, cetăţenia europeană este văzută ca un „corolar al libertăţii circulaţiei persoanelor" 174,
care au dreptul firesc de a avea şi manifesta şi o credinţă religioasă.
Elie Wiesel, scria că la sfârşitul secolului al XX-lea s-a vorbit despre „drepturile omului
ca de o religie modernă, laică. Ea ar avea - sublinia el - un aspect sacru în sensul în care ceea ce
atinge umanitatea fiinţei noastre este sacru, deci inviolabil"175. Acelaşi deţinător al premiului
Nobel, Wiesel, reamintea că „fanatismului religios din Evul Mediu i-a urmat fanatismul politic.
Ideologiile totalitare au înlocuit pentru multă vreme credinţa în Dumnezeu", şi au umilit fiinţa
umană.Dar, „orice fiinţă umană are dreptul la demnitate. A viola acest drept înseamnă a umili
pe om . . . . Ỉnsă, în ochii înţelepţilor antici, înjosirea sau umilinţa unei fiinţe umane constituie
o crimă comparabilă morţii"176. Că fanatismul acestor ideologii totalitare au înlocuit credinţa şi
au înjosit şi umilit fiinţa umană este o realitate si de aceea, orice om conştient de dreptul său,
divin şi natural, de „demnitatea" (dignitas) sa, nu poate fi adeptul unor asemenea ideologii
totalitare, care practică nu numai un „fanatism politic", ci o politică de degradare şi distrugere a
fiinţei umane, căruia legea divină şi cea naturală i-a asigurat statutul demnităţii şi libertăţii
depline, în temeiul căreia îşi poate mărturisi şi practica şi credinţa sa religioasă.

173
P. Dollat, Libre circulation des personnes et la citoyenneté européenne: enjeux et perspectives,
Bruxelles, 1998, pg. 2-3.
174
Ibidem, pg. 419.
175
Él. Wiesel, Contre l'indifférence, în vol. Agir pour les droits de l'homme au XXI siècle (Textes inédits
réunis par I. Mayor et R.P. Droit), Éditions Unesco, 1998, p. 87.
176
Ibidem, p. 89.
 W. Pfaff –avansează ideea conform căreia totalitarismul este opera Luminilor şi a
Revoluţiei franceze a cărei luptatori s-au opus despotismului papal şi regal. De fapt,
creştinismul occidental este cel care a permis Europei să se doteze cu guverne laice şi cu o
gândire desprinsă din credinţa religioasă"177. Lenin afirma că „teroarea" întinereşte naţiunile iar
Stalin şi regimul său comunist, opresiv, au ucis peste douazeci de milioane de oameni în
gulagurile sovietice în numele unor principii enunţate de o ideologie utopică. Ỉn Europa
modernă s-a început marea dramă a Europei, şi anume, laicizarea şi secularizarea ei printr-un
proces de desacralizare a valorilor ei, de sorginte iudeo-creştine. Este iarăşi adevărat că acest
„creştinism occidental" - întruchipat în Romano-Catolicism şi, îndeosebi, în Protestantism -
este cel care a permis Europei Apusene să se doteze cu guverne laice şi cu o gândire
raţionalistă, de tip scolastic, în care puterea raţiunii umane este pusă în antinomie cu puterea
credinţei religioase.
Jurisprudenţă a Curţii europene precizează că Bisericile au „un drept la existenţă, şi
membrii lor au dreptul de-a o creea şi a o menţine . . . . Ele au de asemenea dreptul la protecţie,
şi mai întâi la securitate. Ele au şi dreptul la o oarecare protecţie contra criticii dar, „libertatea
de a manifesta religia sa nu consacră dreptul de a fi la adăpostul criticilor, nici capacitatea de a
intenta o acţiune în justiţie pe această bază". Dar, în momentul în care acest fel de critică atinge
„un nivel care să împiedice (pe adeptul unei religii) să-şi manifeste convingerile sale sub
formele indicate de articolul 9, şi pune în pericol libertatea de religie, tolerând acest
comportament, puterile publice îşi asumă responsabilitatea"178.
Ỉn ceea ce priveste Constituţia tării noastre, se precizează că „România este Stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt
garantate" (Art. 1 al. 3). Aceeaşi Constituţie interzice orice discriminare pe criterii de rasă, de
origine etnică, de limbă, de religie etc. (cf. Art. 4 al. 2) şi prevede în chip expres egalitatea în
drepturi a tuturor cetăţenilor patriei (cf. Art. 16 al. 1), care implică ipso facto şi garantarea
egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fară privilegii şi fără discriminări179.
Printre valorile şi principiile promovate de Uniunea Europeană pe scena internaţională, la
loc de cinste sunt „... universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor
177
W.Pfaff, En marge du projpeeet de Constitution europeene: la laicite, enfant du christianisme,in
Commentaire, vol,26, nr., Printemps 2003, pg. 183.
178
R.Goy, La garantie europeene de la libertee…,pg.193.
179
I. Muraru, Comentariu la Articolul 16, în Constituţia României revizuită, pg. 21.
fundamentale..." (Art. in - 292 al. I)180. Consacrând principiul universalităţii drepturilor şi
libertăţilor omului, Constituţia României recunoaşte şi ea - în textul Articolului 15 al. 1 - faptul
că aceste drepturi şi îndatoriri sunt universale şi indivizibile. Această universalitate a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor unui Stat se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor,
cât şi la titularii acestora. Prin cele doua aspect se exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe
planul realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, de a beneficia de toate drepturile şi libertăţile
si universalitatea ideii că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi"181.
Uniunea Europeană respectă atât „identitatea naţională" a Statelor membre, cât şi
„unitatea în diversitate". De altfel, „deviza Uniunii este: Unitate în diversitate" (Art. I - 8). In
cadrul acestei unităţi în diversitate se află şi State precum, de exemplu, Grecia, Irlanda de
Nord, Danemarca etc, în care „Bisericile naţionale" sunt Biserici de Stat. Suntem deci departe
de aşa-zisa separaţie atribuită realităţii din Franţa, in care s-a dorit de catre unii si incadrarea
României. Se stie ca în ţara nostră, relaţiile dintre stat şi Biserică trebuie să valorifice tocmai
elementele furnizate de tradiţia ei istorică, cu caracterul ei specific identităţii noastre spiritual-
religioase şi culturale româneşti, pe care o respectă şi Uniunea Europeană.
Din cadrul acestei identităţi naţionale, romaneşti, fac parte şi persoanele „minorităţilor
naţionale", cărora Statul român le „recunoaşte" şi le „garantează" şi „dreptul" la păstrarea şi la
exprimarea „identităţii lor religioase" (Art. 6 al. 1 Constituţia României). De retinut faptul că
dreptul la identitate, inclusiv la cea religioasă, constituie „un drept individual, nu colectiv şi, de
aceea, în temeiul său, nimeni nu poate revendica un privilegiu sau oricare alt interes" 182. De
altfel, nici prin „măsurile de protecţie", pe care Statul le ia „pentru păstrarea, dezvoltarea şi
exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale" (Art. 6, din Constituţia
României), nu trebuie să se ajungă „... la discriminarea majorităţii populaţiei de origine etnică
română" - care este de credinţă ortodoxă, apostolică183, - ci trebuie respectate „principiile de
egalitate şi nediscriminare în raport cu populaţia română majoritară" 184. Acesta este şi motivul
principal pentru care minorităţile naţionale nu pot revendica privilegii colective, fie ele şi de
natură religioasă sau de orice alt interes ar fi acestea.

180
Tratatul instituind o Constituţie p. 278.
181
I. Muram, Comentariu la Articolul 15, în Constituţia României revizuită , pg. 17.
182
M. Constantinescu, Comentar la Articolul 6, în Constituţia României , pg. 8.
183
N. V. Dură, Scythia Minor (Dobrogea), pg. 58-60.
184
M. Constantinescu, Comentar la Articolul 6, în Constituţia României , pg. 9.
 Unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar îl constituie diversitatea culturală,
religioasă şi lingvistică. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa prevede într-adevăr, în
mod expres, că „Uniunea Europeană respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică"
(Art. II - 82), şi, ca atare, „este interzisă orice discriminare" bazată şi pe motiv de „religie"
(Art. II - 81), nu numai „pe motiv de naţionalitate" (art. I - 4). De aceea, referitor la „identitatea
naţională", trebuie precizat că asigurarea protecţiei drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale în cadrul statului de drept nu se poate înfăptui decât „cu respectarea
integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale a statelor"185. Prin urmare, numai în cazul
acesta Statele respective „ar trebui să creeze condiţii de natură să permită persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale să-şi dezvolte cultura, păstrându-şi totodată religia, tradiţiile
şi obiceiurile"186.
Aşadar, Statele care fac parte din Uniunea Europeană sunt obligate să acţioneze şi
împotriva oricăror acte sau expresii care ar crea temeri şi tensiuni între grupuri diferite de
apartenenţă religioasă, adică, între grupurile, asociaţiile şi culte religioase recunoscute de Stat,
de unde, deci, şi obligativitatea acestor state „... să întărească garanţiile împotriva oricăror
forme de discriminare având la bază rasa, originea naţională sau etnică sau religia ..."187.
La 16 decembrie 1966, Adunarea generală a Naţiunilor Unite a adoptat şi ratificat „Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice"188. Conform articolului 1, „toate popoarele au
dreptul de a dispune de ele însele. In virtutea acestui drept, ele determină în mod liber statutul
lor politic ..." In articolul 2 se prevede că „statele semnatare prezentului Pact se angajează a
respecta, şi a garanta la toţi indivizii care se găsesc pe teritoriul lor şi depind de competenţa lor,
drepturile recunoscute în prezentul Pact, fară nici o distincţie, îndeosebi de rasă, de culoare, de
sex, de limbă, de religie, de opinie publică sau de orice altă opinie, de originea naţională sau
socială, de avere, de naştere sau de orice altă situaţie". De asemenea, articolul 18 prevede că
„orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept
implică libertatea de a avea sau a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi
libertatea de a manifesta religia sau convingerea sa, în mod individual sau în comun, atât în

185
Consiliul Europei, Declaraţia de la Viena (1993), Anexa II, în voi. Manualul Consiliului Europei, Ed.
Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, Bucureşti, 2006, pg. 588.
186
Ibidem, p. 588-589.
187
Ibidem, p. 591.
188
Ol. De Schutter et al., Code de droit international des droits de l'homme, Bruxelles, 2000, pg. 13-30.
public, cât şi în privat, prin cult şi săvârşirea de rituri, practici şi învăţământ. Nimeni nu va
suferi constrângeri care să poată atinge libertatea de a avea sau adopta o religie sau o
convingere la alegerea sa. Libertatea de a manifesta religia sau convingerile sale nu pot face
obiectul decât restricţiilor prevăzute de lege, şi care sunt necesare protecţiei, securităţii, ordinei
şi sănătăţii publice, sau moralei, sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora. Statele
semnatare ale Pactului se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, dacă este cazul, a
tutorilor legali de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, conform propriilor lor
convingeri" (Art. 18)189. Textul acestui Articol se regăseşte si în cel al Convenţiei europene a
drepturilor omului.
Ỉn textul aceluiaşi Pact internaţional referitor la drepturile civile şi politice - intrat în
vigoare la 23 martie 1976 - se prevede în mod expres că „orice persoană are dreptul la
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept implică libertatea de a avea sau
adopta o religie sau o convingere proprie, precum şi libertatea de a manifesta religia sa sau
convingerea sa, în mod individual sau în comun, atât în public, cât şi în particular (privat), prin
cult şi îndeplinirea riturilor, practicilor şi a învăţământului" (Art. 18, i)190.
Şi „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene" prevede că „orice persoană are
dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a
schimba religia sau convingerea (religioasă), individual sau colectiv, în public sau în privat,
prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor" (Art. 10, alin. I)191. Acest text
reproduce integral şi literal pe cel din articolul 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Carta aduce însă o noutate în aliniatul 2, din acelaşi Articol 10, unde se stipulează că „dreptul
la obiecţia de conştiinţă este recunoscut după legile naţionale care-i reglementează
exercitarea"192.
Ỉn articolul 14 - din aceeaşi Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - se
prevede şi „libertatea de a crea instituţii de învăţământ în respectul principiilor democratice,
precum şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul copiilor lor conform

189
Ibidem, pg. 19.
190
Apud Droits de l'homme. Recueil d'instruments internationaux, Nations Unites, New York, 1983,
pg.11.
191
Apud G. Braibant, La Charte des droits fondamentaux de l'Union européenne, Éd. du Seuil, Paris, 2001,
pg. 117.
192
Ibidem.
convingerilor lor religioase (conformément â leurs convictions religieuses), filosofice şi
pedagogice; ele sunt respectate potrivit legilor naţionale care le reglementează exercitarea"
(Art. 14, alin. 3)193.
Articolul 21 din aceeaşi Cartă interzice „orice discriminare" bazată pe „religie sau
convingeri". Tocmai prin această interdicţie se dă de fapt expresie respectului datorat
demnităţii umane, adică demnităţii fiecărui om, indiferent de rasa sa, de religia sa şi de
convingerile sale socio-politice. De altfel, articolul 22 prevede că „Uniunea respectă
diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică"216. Ỉn ceea ce priveste diversitatea religioasă,
juriştii au remarcat că aceasta este „complementul natural al libertăţii religioase şi reîntăreşte
statutul religiilor în Cartă. Ea era - notau ei - deja precizată în Declaraţia nr. 11, anexată
Tratatului de la Amsterdam, şi referitoare la statutul Bisericilor şi organizaţiilor
neconfesionale; ... "194.
Prin afirmarea statutului educaţiei religioase în Şcolile publice din Ţările Uniunii
Europene, se promovează în mod firesc şi o educaţie privind drepturile omului, şi, ipso facto, a
demnităţii umane. Iată, de ce, putem spune că, prin privarea unei persoane umane de dreptul
său natural la o educaţie religioasă, se săvârşeşte de fapt o gravă încălcare gravă nu numai a
dreptului la libertatea religioasă, fără de care nu se poate vorbi de o „dignitas humana", ci chiar
a demnităţii umane.

193
Ibidem, p. 129.
194
Ibidem, p. 159.