Sunteți pe pagina 1din 12

Cunoaşterea legislaţiei civile actuale, a actelor normative şi a protocoalelor cu

incidenţă în domeniul libertăţii religioase şi regimului general al cultelor

Lect. dr. George Grigoriță


Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul, Universitatea din București

După mai bine de 16 ani de dezbateri, în 26 decembrie 2006, cu doar 5 zile înainte de aderarea ţării
noastre la Uniunea Europeană, preşedintele României a promulgat o nouă Lege privind libertatea religioasă
şi regimul general al cultelor. Deşi promovată ca fiind un text legislativ cu deschidere europeană, ce îşi
propunea să pună capăt regimului comunist din România aplicat relaţiilor dintre Stat şi cultele religioase,
perpetuat după 1989 prin prevederile rămase în vigoare ale Decretului nr. 177/1948, noua lege a stârnit o
serie întreagă de proteste şi contestaţii ce veneau atât din ţară, cât şi din străinătate. În general, contestatarii –
sprijiniţi şi de o parte a mass-media româneşti – critică, atât cadrul libertăţii religioase garantat prin această
lege, cât şi diferite aspecte referitoare la structura relaţiilor dintre Stat şi cultele recunoscute, invocând
presupuse modele sau valori europene. În plus, trebuie amintit şi faptul că au existat şi voci ale societăţii
civile româneşti, care, indicând Biserica Ortodoxă Română drept autor moral al acestei legi, afirmau că
legea creează un sistem juridic, în care singurii privilegiaţi sunt ortodocşii. Prin urmare, este necesară o
cunoaştere a legislaţiei europene şi româneşti în vigoare, referitoare la libertatea religioasă şi la regimul
juridic al cultelor religioase.
1. Stat şi culte religioase în Uniunea Europeană
Pentru a putea identifica „modelul european” de relaţie între structurile religioase şi puterea politică,
trebuie menţionat, încă de la început, că Uniunea Europeană (UE)1 reprezintă, astăzi, o entitate politică,
socială şi economică dezvoltată în Europa, ce reuneşte 28 de ţări membre2, şi că sistemul politic al UE este
definit de o serie de tratate3, ce urmează a fi înlocuite de un document unic, aşa-zisa Constituţie Europeană.
De asemenea, este necesar să precizăm că, în interiorul acestei structuri comunitare, sistemul de atribuire al
competenţelor între UE şi statele sale membre este unul sui generis, deoarece nu poate fi identificat nici cu
sistemul confederal (specific unei asocieri libere a unor state suverane) şi nici cu sistemul federal (specific
unui stat federal). Astfel, în anumite domenii politice statele membre acţionează în mod interguvernamental,
adică iau decizii comune în calitate de state suverane, în timp ce pentru alte domenii, statele membre şi-au
transferat, total sau parţial, Uniunii competenţa legislativă, astfel încât UE reprezintă în această sferă o
instituţie supranaţională. În consecinţă, UE nu reprezintă un subiect originar de drept internaţional, deoarece
nu are posibilitatea de a-şi crea o ordine juridică proprie; de fapt, UE este un subiect derivat de drept
internaţional, iar competenţa sa derivă din transferul drepturilor de suveranitate ale statelor membre. Aşadar,
este clar că aşa-zisa suveranitate de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE este deţinută de
statele sale membre.
În ceea ce priveşte competenţele deliberative europene, trebuie specificat că, în politica comercială şi
vamală, puterea legislativă aparţine în exclusivitate UE, şi că, în domeniul pieţii comune, al agriculturii,
energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorului se aplică o dublă competenţă: statele
membre ale UE au dreptul de adopta legi proprii pentru aceste domenii, doar dacă UE nu prezintă nicio

1
Uniunea Europeană (UE) este o organizaţie suprastatală şi supranaţională, ce a fost fondată în 7 februarie 1992 prin ratificarea de către
ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), document ce a intrat în vigoare în 1 noiembrie 1993.
Din punct de vedere organizatoric, UE nu este nici federaţie, nici confederaţie, ci se constituie ca o construcţie sui generis, ce reuneşte 28 de state
diferite.
2
În prezent, UE are 28 de membri, dintre care 6 sunt membri fondatori din 1958 (Franţa, Germania, Italia, Regatul Ţărilor de Jos, Belgia şi
Luxemburg), iar restul de 22 au aderat succesiv în 1973 (Irlanda, Danemarca, Regatul Unit), în 1981 (Grecia), în 1986 (Spania şi Portugalia), în
1995 (Finlanda, Suedia, Austria), în 2004 (Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Cehă, Slovacia), în
2007 (Bulgaria, România) şi în 2011 (Croaţia).
3
Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în
mod voluntar şi democratic de toate ţările membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia Europeană
nu poate propune un act legislativ în domeniul respectiv. Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El
stabileşte obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a deciziilor şi relaţiile existente între Uniune şi statele
membre. În baza tratatelor, instituţiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele membre le aplică ulterior.
1
iniţiativă legislativă în acest sens. Pentru toate celelalte domenii politice, statele membre deţin competenţa
exclusivă. Există totodată şi anumite competenţe care pot fi delegate UE, însă numai cu acordul statelor
membre.
În concluzie, se poate afirma că actualul sistem legislativ al UE prevede următorul raport între
Uniune şi statele sale membre: competenţele naţionale sunt, virtual, nelimitate, iar cele comunitare strict
indicate. Adăugându-se la aceasta şi faptul că, prin punctul 2 al articolului 4 din Tratatul de la Lisabona4, s-a
stabilit că „Uniunea Europeană respectă identitatea naţională a Statelor sale membre”, se ajunge la concluzia
că fiecare stat membru are dreptul şi totodată obligaţia ca, în interiorul Uniunii, să-şi conserve şi să-şi
promoveze propria sa identitate naţională.
Prin prisma precizărilor făcute anterior, problema unui eventual „model european” privitor la relaţia
structurilor religioase cu autoritatea politică s-ar reduce la următoarea întrebare: Şi care sunt, deci,
competenţele legislative ale UE în ceea ce priveşte structurile religioase prezente pe teritoriul său? Cum
problema structurilor religioase nu se regăseşte nici printre materiile de competenţă exclusivă a UE şi nici
printre cele de dublă competenţă, întrebarea noastră capătă o nouă formă: Reprezintă structurile religioase o
problemă pe care statele membre o pot transfera sub competenţa UE ? Răspunsul la această problemă ni-l
oferă art. 17 al Tratatului de la Lisabona, prin care s-a stabilit că:
„Uniunea Europeană respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului
naţional, Bisericile şi asociaţiile religioase sau comunităţile religioase din statele membre.
Recunoscându-le identitatea şi contribuţia specifică, Uniunea Europeană menţine un dialog deschis,
transparent şi constant cu aceste Biserici şi organizaţii.”
Aşadar, UE s-a declarat a fi absolut incompetentă în a defini regimul structurilor religioase şi
filosofice prezente pe teritoriul statelor membre. Mai mult, UE se angajează să nu prejudicieze cu nimic
reglementările deja existente şi să respecte, totodată, tradiţia legislativă a fiecărui stat membru. Prin urmare,
este absolut evident că UE nu posedă un model unic de organizare a structurilor religioase sau filosofice şi,
mai mult, nici nu îşi propune să creeze unul, ci se limitează la a respecta tradiţia legislativă a fiecărui stat. Cu
alte cuvinte, prin actuala legislaţie europeană, fiecărui stat membru al UE îi este garantat dreptul de a-şi
reglementa în mod tradiţional raportul cu structurile religioase prezente pe teritoriul său, adică de a
ţine cont, în primul rând, de particularităţile sale în ceea ce priveşte istoria proprie şi realităţile sale actuale.
Şi, dacă am văzut că nu există un model european comun, care sunt atunci modalităţile folosite de
către statele europene pentru a reglementa situaţia structurilor religioase şi filozofice? Datorită faptului că
sistemele legislative folosite în cadrul UE oscilează de la o separaţie radicală (Franţa) până la o identificare
aproape totală între o anumită structură religioasă şi un stat (Grecia, Anglia), juriştii europeni, specializaţi în
drept ecleziastic5 , au încercat să realizeze diferite clasificări, ţinând cont, în primul rând, de gradul de
colaborare dintre Stat şi structurile religioase. Astfel, aceştia afirmă că relaţiile dintre Stat şi structurile
religioase se pot clasifica în 3 tipuri de sisteme:
a. sistemul de strânsă colaborare – prevede existenţa unei structuri religioase de Stat, stabilite sau
privilegiate, şi stabilirea de relaţii de strânsă colaborare între autoritatea de Stat şi respectiva
structură religioasă (sistem specific pentru Danemarca, Finlanda, Grecia, Anglia, Suedia).
b. sistemul de neutralitate – Statul este neutru, însă încheie acorduri cu structurile religioase pentru
aşa-zisele „materii comune”, adică acele materii revendicate atât de Stat, cât şi de respectivele
structuri religioase (sistem specific pentru Austria, Belgia, Germania, Luxemburg, Italia,
Portugalia, Spania).
c. sistemul de separaţie totală – Statul se declară separat, într-o manieră mai mult sau mai puţin
rigidă, faţă de orice structură religioasă sau filozofică prezentă pe teritoriul său (sistem specific în
4
Tratatul de la Lisabona, ce modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele de instituire a Comunităţilor Europene şi alte acte conexe,
a fost semnat de către şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene la 13 decembrie 2007, intrând în vigoare la 1 decembrie
2009.
5 Prin drept ecleziastic, astăzi în UE, se înţelege acea ramură a dreptului civil care se ocupă în special cu legiferarea fenomenului religios, adică
cu organizarea diferitelor structuri religioase prezente pe teritoriul UE. Datorită faptului că în UE sunt prezente nu doar structuri religioase
aparţinând religiei creştine, anumiţi profesori afirmă chiar că ar fi de preferat utilizarea expresiei drept religios în locul celei de drept ecleziastic.
2
special pentru Franţa, dar şi pentru Olanda şi Irlanda).
Această clasificare, acceptată astăzi de către majoritatea specialiştilor, nu este însă o noutate, ci ea
reproduce un model deja prezentat la începutul secolului al XX-lea de către profesorul italian Francesco
Ruffini (1863-1934), care vorbea despre 3 posibilităţi de relaţie între Stat şi structurile religioase:
subordonare, separare şi coordonare. În ceea ce priveşte sistemul de subordonare, trebuie precizat că acesta
prezintă două aspecte: când Statul este subordonat unei structuri religioase sau când structurile religioase
sunt subordonate Statului. Aceste două aspecte s-au concretizat în istorie în două sisteme extreme de relaţie
între Stat şi structuri religioase, anume: teocraţia6 şi cezaropapismul7. Pe lângă acestea, profesorul italian
Francesco Margiotta-Broglio afirmă că în cadrul UE există şi un alt sistem de subordonare, şi anume
„jurisdicţionalismul” (giurisdizionalismo), ce se caracterizează prin faptul că Statul exercită un control direct
asupra diferitelor structuri religioase prezente pe teritoriul său, control exercitat prin intermediul diferitelor
legi civile şi a aparatului administrativ de Stat.
Aşadar, din cele prezentate până acum, este clar că în UE nu există un model comun pentru a
defini relaţiile dintre Stat şi diferitele structuri religioase prezente pe teritoriul acestuia; şi, mai mult,
UE nici nu-şi propune să impună un anumit model, ci lasă fiecărui stat membru libertatea de a-şi crea
propria legislaţie, în conformitate cu tradiţia proprie şi cu realităţile sale actuale.
2. Stat şi culte religioase în România
România, ca actual stat membru al UE, are aşadar nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a-şi reglementa
situaţia structurilor religioase prezente pe teritoriul său, ţinând cont, în primul rând, de propria tradiţie în
domeniu şi de realităţile actuale româneşti.
Referitor la tradiţia românească, în ceea ce priveşte relaţia autorităţii politice cu structurile religioase,
trebuie precizat că, încă de la crearea sa ca Stat modern, România a promovat un regim de libertate
religioasă. Semnificative în acest sens sunt constituţiile din anii 1866 şi 1923. Prima lege pentru structurile
religioase din România a fost Legea 54 din 1928, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 22 aprilie 19288,
care făcea distincţia între culte istorice9, culte noi şi asociaţii religioase (art. 21). Originile acestui cadru
legislativ, ce proclama în România un regim de amplă libertate religioasă, prin introducerea sistemului
cultelor recunoscute 10 , s-au constituit atât din doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe, care proclamă
autonomia Bisericii în relaţie cu oricare altă instituţie, dar şi din doctrina politică liberală, ce promova ideea
că Statul nu are competenţa de a interveni în materie religioasă.
Conform Legii din 1928, cultele noi aveau posibilitatea de a fi „recunoscute în stat dacă confesiunea
de credinţă şi principiile lor religioase morale nu vor fi potrivnice ordinei publice, bunelor moravuri şi
legilor ţării şi dacă sistemul lor de organizare, conducere şi administrare va fi în conformitate cu
dispoziţiunile legii de faţă” (art. 22). În vederea „recunoaşterii lor în Stat”, cultele noi trebuiau „să prezinte
Ministerului Cultelor un statut, cuprinzând confesiunea de credinţă, principiile religioase morale şi sistemul
de organizare, conducere şi administrare, care statut, după ce va fi examinat de Ministerul Cultelor, va fi
supus aprobării Corpurilor Legiuitoare” (art. 22). De asemenea legea conţinea şi prevederea, conform căreia
„recunoaşterea dată unui cult poate fi revocată, pe aceeaşi cale, dacă organele, corporaţiile şi membrii săi
contravin în mod făţiş dispoziţiunilor acestei legi şi ale statutului aprobat” (art. 22). Referitor la asociaţiile
religioase, legea preciza că acestea „stau sub regimul legilor privitoare la asociaţiuni în genere şi la întruniri
publice”, şi interzicea „acele asociaţiuni religioase care propagă doctrine de natură a aduce atingere legilor

6 Teocraţia reprezintă forma de guvernământ în care autoritatea, considerată ca emanând de la divinitate, este exercitată de către clasa
sacerdotală; prin urmare, puterea religioasă domină puterea civilă.
7 Termenul de cezaropapism este folosit pentru a se indica regimul politico-ecleziastic sau sistemul de relaţii caracterizat de dominaţia statutului
– care mărturiseşte deschis religia creştină – asupra Bisericii, întrucât şeful statului, atribuindu-şi o misiune religioasă şi o supremaţie asupra
organizării ecleziastice, pune sub controlul său funcţiile spirituale ale Bisericii. Cu alte cuvinte, cezaropapismul reprezintă amestecul statutului în
treburile interne ale Bisericii sub pretextul apărării intereselor credincioşilor.
8
Legea pentru regimul general al cultelor a fost adoptată în 22 aprilie 1928 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 22 aprilie 1928.
9
Cultele istorice, recunoscute prin articolul 21 al acestei legi, erau în număr de 9, şi anume: ortodox, greco-catolic, catolic, reformat, evanghelic-
luteran, unitarian, armeano-gregorian, mozaic şi musulman.
10
Sistemul cultelor recunoscute nu se inspiră din doctrina creştin ortodoxă privitoare la relaţia Statului cu structurile religioase, ci reprezintă o
invenţie legislativă napoleoniană. Creat ca şi instrument legislativ pentru instaurarea păcii sociale în societatea franceză de după revoluţia de la
1789, acest sistem a fost funcţional în Franţa până în anul 1905, când a fost înlocuit cu un regim de separaţie totală între Stat şi structurile religioase.
Acest model a fost introdus şi în alte ţări europene, fie democratice, fie cu un regim dictatorial (comunist sau fascist).
3
de organizare ale statului şi instituţiunilor sale şi care prin practicile lor rituale contravin bunelor moravuri şi
ordinei publice” (art. 24). Pentru a funcţiona, asociaţiile religioase aveau nevoie de autorizaţii ce erau
acordate „de autorităţile în drept pe baza avizului conform al Ministerului Cultelor, căruia aceste asociaţiuni”
erau „obligate a-i trimite sau prezenta orice acte şi informaţiuni privitoare la organizarea şi activitatea lor”
(art. 24). Respectivele autorizaţii puteau fi anulate „pe aceeaşi cale în caz de neobservare strictă a
condiţiunilor stabilite şi impuse de autorităţile competinte ale statului” (art. 24).
Această lege va rămâne în vigoare până în 1948, când autorităţile comuniste din România vor adopta
un nou act normativ pentru a stabili relaţiile dintre Stat şi structurile religioase, anume Decretul nr.
177/194811. Acest text de lege va conserva sistemul cultelor recunoscute, însă va renunţa la clasificarea
făcută de legea anterioară, identificând doar cultele religioase sau cultele religioase recunoscute din
România. Cultele religioase erau libere să se organizeze şi să funcţioneze, numai dacă „practicile şi ritualul
lor” nu erau contrare Constituţiei de atunci (art. 6). De asemenea, acestea aveau posibilitatea de a se organiza
„după norme proprii, conform învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor lor” (art. 7), fiind, totodată, obligate de a
avea o „organizaţie centrală, care să reprezinte cultul, indiferent de numărul credincioşilor săi” (art. 12). Însă,
„pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze”, cultele religioase trebuiau „să fie recunoscute prin decret
al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului
cultelor” (art. 13). Pentru a fi recunoscut, un cult religios trebuia să înainteze „prin Ministerul Cultelor, spre
examinare şi aprobare, statutul său de organizare şi funcţionare, cuprinzând sistemul de organizare,
conducere şi administrare, însoţit de mărturisirea de credinţă respectivă” (art. 14). Această recunoaştere
putea fi retrasă „în cazuri bine motivate” (art. 13).
Aşadar, acest act normativ a preluat modelul sistemului cultelor recunoscute – introdus prin legea
din 1928 –, l-a „perfecţionat” cu câteva noutăţi de inspiraţie sovietică, reuşind să creeze un cadru legislativ
ce va rămâne în vigoare până în 26 decembrie 2006, când va fi promulgată noua lege privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor. Prin urmare, acest regim de libertate religioasă va suferi, din păcate,
un adevărat hiatus între anii 1949 şi 1989, când la putere s-a aflat Partidul comunist12.
a. Legislaţia actuală privind libertatea religioasă şi regimul cultelor religioase
În prezent, în România, cadrul juridic al libertăţii religioase şi regimul general al cultelor este
reglementat prin Legea nr. 489/2006, publicată în Monitorul Oficial din 8 ianuarie 2007. Prin noua lege
privind libertatea religioasă, statul român a creat un nou sistem de relaţie cu diferitele structuri religioase
prezente pe teritoriul României. Proiectul acestei legi fusese aprobat în 21 decembrie 2005 de către Senat,
prin aprobare tacită13, şi, în 13 decembrie 2006, de către Camera Deputaţilor printr-o majoritate zdrobitoare
(220 de voturi pentru, o abţinere şi un vot împotrivă).
Noua lege cuprinde 51 de articole, structurate în 4 capitole, urmate de o anexă. Primul capitol,
intitulat Dispoziţii generale, cuprinde primele 6 articole şi creionează cadrul legislativ general în ceea ce
priveşte libertatea religioasă şi raportul Statului cu diferitele structuri religioase prezente pe teritoriul
României. Cel de-al doilea capitol, consacrat Cultelor, cuprinde 33 de articole grupate în 5 secţiuni diferite:
Relaţiile dintre Stat şi culte (art. 7-16), Recunoaşterea calităţii de cult (art. 17-22), Personalul cultelor (art.
23-26), Patrimoniul cultelor (art. 27-31) şi Învăţământul organizat de culte (art. 32-39). Capitolul al treilea,
de dimensiuni mult mai reduse (art. 40-48), se ocupă de Asociaţiile religioase din ţara noastră. Ultimul
capitol este intitulat Dispoziţii tranzitorii şi finale şi cuprinde doar 3 articole (art. 49-51). La acestea,
legislatorul a adăugat şi o Anexă, ce cuprinde lista celor 18 structuri religioase, care, în momentul de faţă,
posedă deja un statut de organizare recunoscut de către autorităţile Statului român.
Prin această lege, Statul român se obligă nu doar să respecte, ci să şi garanteze „dreptul fundamental
la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit
Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte” (art.1, 1). Aşadar, este evident că, prin acest
prim articol de lege, Statul român se obligă să respecte şi să garanteze libertatea religioasă nu doar pentru

11
Decretul nr. 177/1948 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4 august 1948.
12
A se vedea, în acest sens, Legea Cultelor din 1948, publicată în Monitorul Oficial nr.
204 din 3 septembrie 1948.
13
Aprobarea tacită nu reprezintă o procedură specială, ci, în baza art. 75 alin. 2 din Constituţia României, aceasta intervine în cazul în care
camera sesizată nu se pronunţă asupra proiectului de lege în termen de 60 de zile.
4
cetăţenii săi, ci şi pentru oricare altă persoană prezentă pe teritoriul său. În consecinţă, principiul aplicării
acestei legi nu este personal, ci teritorial. În plus, prin cel de-al doilea paragraf, se precizează că în România
„nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară
convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate
pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau un cult ori pentru
exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase”(art. 1, 2). Este de remarcat identitatea de
conţinut a acestui prim articol al noii legi cu întâiul articol al legii comuniste, ce afirma că „Statul garantează
libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă pe tot cuprinsul Republicii Populare Române. Oricine poate să
aparţină oricărei religii sau să îmbrăţişeze orice credinţă religioasă, dacă exerciţiul ei nu contravine
Constituţiei, securităţii şi ordinei publice sau bunelor moravuri”.
În cel de-al doilea articol al noii legi, legislatorul tentează definiţia libertăţii religioase, afirmând că
aceasta „cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod
individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin
educaţie religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă” (art. 2.1). În acelaşi
timp se precizează că eventualele constrângeri ale libertăţii religioase nu pot fi făcute decât atunci când
acestea „constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a
sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”(art.2,
2). Referitor la copii, legea precizează că, până la vârsta de 14 ani, aceştia se află sub tutela părinţilor în ceea
ce priveşte educaţia religioasă (art. 3.1). După vârsta de 14 ani, religia unui copil poate fi schimbată doar cu
acordul acestuia, iar după vârsta de 16 ani, copilul îşi poate alege singur religia (art. 3.2).
Prin articolul 4, noua lege garantează că „orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare
religioasă din România este liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte
sau grupări religioase şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional”.
Din acest articol, se observă că legislatorul a creat patru nivele de exerciţiu a libertăţii religioase: persoană,
grupare religioasă, asociaţie religioasă, cult. Dacă la nivel personal, lucrurile sunt deja clarificate încă din
primele 3 articole de lege, este clar că în continuare legea îşi propune să sistematizeze exerciţiul libertăţii
religioase la celelalte trei nivele. În consecinţă, prin primul paragraf al articolului 5 se stabileşte că „orice
persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi
prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără
personalitate juridică”. Structurile religioase cu personalitate juridică sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar
cele fără personalitate juridică sunt grupările religioase (art. 5.2), urmând ca fiecare comunitate religioasă
să-şi aleagă în mod liber propria structură asociaţională (art. 5.3). Totodată se precizează că oricare dintre
structurile religioase din România, are obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării, şi să nu aducă atingere
securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului (art. 5.4).
Conform articolului 5.5, datele cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de
apartenenţa la culte nu pot fi prelucrate decât în cadrul „desfăşurării lucrărilor de recensământ naţional
aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru
aceasta”. De asemenea, „este interzisă obligarea persoanelor să-şi menţioneze religia, în orice relaţie cu
autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept privat” (art. 5.6).
De remarcat că prevederile articolelor 2 şi 3 nu se regăsesc sub nici o formă în textul legii din 1948,
iar articolul 4 este total opus articolului 40 al legii comuniste, ce stabilea că „nici un cult şi nici un
reprezentant al vreunui cult nu va putea întreţine legături cu cultele religioase, instituţiuni sau persoane
oficiale în afara ţării, decât cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin intermediul Ministerului Afacerilor
externe”. În ceea ce priveşte articolul 5, trebuie evidenţiat că acesta constituie una dintre noutăţile introduse
de această nouă lege.
Ultimul articol al Dispoziţiilor generale prezintă o importanţă deosebită, deoarece defineşte cele 3
forme juridice sub care persoanele aflate pe teritoriul României se pot asocia în vederea exercitării propriilor
credinţe religioase. Astfel, gruparea religioasă se defineşte ca fiind „forma de asociere fără personalitate
juridică a unor persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi

5
practică o credinţă religioasă” (art. 6.1), iar asociaţia religioasă ca fiind „persoana juridică de drept privat,
constituită în condiţiile prezentei legi, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică
aceeaşi credinţă religioasă” (art. 6. 2). Aceste două definiţii sunt completate de precizarea că asociaţiile
religioase pot deveni culte în condiţiile prevăzute de prezenta lege (art. 6.3). Trebuie subliniat că singura
noutate terminologică introdusă de acest text legislativ este cea de gruparea religioasă; celelalte două
expresii – asociaţie religioasă şi cult – au fost deja folosite atât de legea din 1928, cât şi de cea comunistă
din 194814.
b. Grupările religioase, asociaţiile religioase şi cultele recunoscut în România
Referitor la structura sa internă, se poate constata că Legea nr. 489/2006 nu este proporţionată în
distribuirea articolelor sale. Astfel, legislatorul consacră grupărilor religioase doar un singur paragraf (art.
6.1), în timp ce asociaţiilor religioase (cap. 3) şi cultelor (cap. 2) le rezervă câte un întreg capitol. Prin
urmare, despre grupările religioase legea nu ne spune decât că sunt forme de asociere fără personalitate
juridică a unor persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi
practică o credinţă religioasă (art. 6, 1).
Asociaţiile religioase sunt persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni români
sau rezidenţi în România, ce se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase (art. 40.1).
Personalitatea juridică a asociaţiei religioase este dobândită în momentul înscrierii sale la Registrul
asociaţiilor religioase, ce este constituit la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul
(art. 40.2). Pentru a înscrie o asociaţie religioasă în Registrul asociaţiilor religioase, este necesar ca unul
dintre asociaţi, având împuternicire de la ceilalţi, să depună o cerere în acest sens (art. 41.1) şi să ataşeze la
aceasta următoarele documente: actul constitutiv (în formă autentică), mărturisirea de credinţă proprie,
statutul, actele doveditoare ale sediului şi ale patrimoniului iniţial, avizul consultativ al Ministerului Culturii
şi Cultelor, dovada privind disponibilitatea denumirii, eliberată de către Ministerul Justiţiei (art. 41.2). După
3 zile de la depunerea acestei documentaţii, judecătorul desemnat de către preşedintele instanţei verifică
legalitatea acesteia şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei religioase în Registrul asociaţiilor
religioase (art. 42.1). Asociaţiile religioase au dreptul de a înfiinţa filiale cu personalitate juridică, în
conformitate cu statutele lor (art. 43), şi pot beneficia de facilităţi fiscale legate de activitatea lor religioasă
(art. 44.1). O asociaţie religioasă este dizolvată de către autoritatea competentă, atunci când, prin activitatea
sa, aceasta „aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice, drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului sau când asociaţia religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a
constituit” (art. 45).
Asociaţiile religioase, ce îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege, pot solicita recunoaşterea
calităţii de cult, prin formularea unei cereri, în acest sens, către Secretariatul de Stat pentru Culte. Respectiva
cerere trebuie sa fie însoţită de următoarele documente:
– dovada constituirii legale şi a funcţionării neîntrerupte pe teritoriul României ca asociaţie
religioasă de minim 12 ani (art. 18.a);
– listele, în original, cu semnăturile unui număr de membri, cetăţeni români cu domiciliul în
România, cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului recensământ (art.
18.b);
– mărturisirea de credinţă proprie (art. 18.c);
– statutul de organizare şi funcţionare (art. 18.c).
După un termen de 60 de zile de la depunerea cererii de către asociaţia religioasă, Secretariatul de
Stat pentru Culte are obligaţia de a înainta Guvernului documentaţia de recunoaştere a calităţii de cult
împreună cu avizul său consultativ (art. 19.a). În cazul unei documentaţii incomplete sau a unor statute cu
prevederi contrare legii, Secretariatul de Stat pentru Culte restituie motivat respectivele documente spre
modificare sau completare, iar termenul de soluţionare se prelungeşte corespunzător (art. 19.b). În termen de
60 de zile de la primirea documentaţiei, Guvernul trebuie să se pronunţe asupra cererii, prin hotărâre de

14
Legea nr. 54 din 1928 foloseşte ambele expresii, în timp ce legislaţia comunistă utilizează doar termenul de cult.
6
recunoaştere sau de respingere motivată (art. 20.1); respectiva hotărâre va fi publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi poate fi atacată în justiţie, conform legii (art. 20.2). În situaţia în care cererea este
respinsă, asociaţia religioasă are dreptul de a relua procedura de recunoaştere a calităţii de cult, doar atunci
când temeiurile, ce au dus la soluţia de respingere, nu mai există (art. 20.3). De la intrarea în vigoare a
hotărârii de Guvern pentru recunoaşterea sa, cultul beneficiază de toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de
prezenta lege (art. 20.4). Totodată, legea specifică faptul că, orice modificare sau completare a „statutelor de
organizare şi de funcţionare sau a codurilor canonice” aparţinând cultelor, va fi comunicată Secretariatului
de Stat pentru Culte spre recunoaştere (art. 22.1).
În cazul în care, un cult, prin activitatea sa, aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii
sau moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, Guvernul, la propunerea
Secretariatului de Stat pentru Culte, îi poate retrage acestuia, prin hotărâre, calitatea de cult recunoscut (art.
21).
Deci, conform noii legi, asociaţiile religioase, ce obţin recunoaşterea calităţii de cult, devin culte
recunoscute, beneficiind astfel de statutul de „persoană juridică de utilitate publică” (art. 8.1), şi având
totodată dreptul de a se organiza „în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice” (art. 8.1).
De precizat că, autonomia cultelor reprezintă garanţia clară a aplicării principiului separaţiei dintre Stat şi
Biserică, o condiţie imperativ necesară pentru eliminarea oricărei posibilităţi de amestec al uneia în
activitatea şi scopul celuilalt.
Potrivit acestei legi, toate cultele recunoscute în România beneficiază de acelaşi regim juridic, fiind
egale în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar Statul român se obligă de a nu promova sau favoriza acordarea
de privilegii, şi nici de a crea discriminări faţă de vreun cult recunoscut (art. 9.2). Mai mult chiar, legea
precizează că „în România nu există religie de stat”, şi că „statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă
sau ideologie atee” (art. 9.1). Aşadar, noua lege afirmă în mod evident neutralitatea statului român în raport
cu toate cultele recunoscute, respectând astfel prevederile articolului 29 din Constituţia României.
Cu toate acestea, aceeaşi lege prevede ca autorităţile publice române să colaboreze cu cultele
recunoscute în domeniile de interes comun, şi chiar să sprijine activităţile acestora (art. 9.3). În plus,
autorităţile publice centrale, pentru domeniile de interes comun, au dreptul de a încheia cu cultele
recunoscute parteneriate şi acorduri, care vor fi supuse aprobării prin lege (art. 9.5). Şi, pentru a se
accentua şi mai mult importanţa cultelor recunoscute în societatea românească, Statul român recunoaşte
acestora „rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi
statutul lor de factori ai păcii sociale” (art. 7.1). De evidenţiat această noutate legislativă, prin care cultele
recunoscute din România devin „parteneri sociali”, beneficiind în acelaşi timp şi de statutul de „factori ai
păcii sociale”. În aceeaşi ordine de idei, legea afirmă că „Statul român recunoaşte rolul important al
Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlalte biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României
şi în viaţa societăţii româneşti” (art. 7.2).
Din punct de vedere financiar, cultele recunoscute din România beneficiază de o serie de avantaje
din partea Statului. În special, prin prezenta lege, Statul român se obligă să:
– contribuie semnificativ la salariile clerului / personalului de cult (art. 10.4);
– acorde subvenţii pentru restaurarea lăcaşelor de cult sau pentru construirea unora noi (art. 10.6);
– integreze învăţământul religios sistemului de învăţământ public (art. 32-39);
– faciliteze şi să susţină asistenţa religioasă în instituţiile publice (art. 10. 8);
– acorde cultelor recunoscute diverse facilităţi fiscale (art. 11);
– promoveze sprijinul acordat de cetăţeni cultelor, prin deduceri din impozitul pe venit (art. 10.3.);
– încurajeze sponsorizările către culte (art. 10.3);
– sprijine activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale (art. 10.7);
– recunoască tuturor cultelor recunoscute dreptul de a avea şi de a dobândi, în proprietate sau în

7
administrare, bunuri imobile şi imobile (art. 27.1);
– acorde unităţilor locale ale cultelor recunoscute dreptul de a avea şi de a întreţine, singure sau în
asociere cu alte culte, cimitire confesionale (art. 28.1);
– acorde cultelor recunoscute dreptul exclusiv de a produce şi de a valorifica obiectele şi bunurile
necesare activităţii de cult (art. 29.1).
Referitor la patrimoniul cultelor recunoscute, legea specifică limpede că, deşi „bunurile sacre,
respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, […] sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate
doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult” (art. 27.2), nu se împiedică cu nimic „redobândirea
bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără
titlu” (art. 27.3).
În plus, prezenta lege, prevede şi reglementarea statutului cimitirelor (art. 28). Potrivit noii legi, în
România, „autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire comunale şi orăşeneşti
în fiecare localitate” (art. 28.4), iar respectivele cimitire „se organizează astfel încât să aibă sectoare
corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce funcţionează în localitatea respectivă”
(art. 28.5). Pentru localităţile unde „nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii”, legea
prevede ca persoanele decedate care aparţineau cultelor respective să fie înhumate „potrivit ritului propriu, în
cimitirele existente în funcţiune” (art. 28.2). Există totuşi şi două excepţii de la această regulă, şi anume
cimitirele aparţinând cultelor mozaic şi musulman (art. 28.3); textul de lege nu conţine, însă, şi motivele
acestei excepţii.
În ultimul capitol, Dispoziţii tranzitorii şi finale, se precizează că „la data intrării în vigoare a
prezentei legi, în România, funcţionează 18 culte recunoscute” (art. 49.1). Conform Anexei, ce se
constituie ca parte integrantă a noii legi, cele 18 culte recunoscute sunt: 1. Biserica Ortodoxă Română, 2.
Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, 3. Biserica Romano-Catolică, 4. Biserica Română Unită cu Roma,
Greco-Catolică, 5. Arhiepiscopia Bisericii Armene, 6. Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România, 7.
Biserica Reformată din România, 8. Biserica Evanghelică C.A. din România, 9. Biserica Evanghelică
Luterană din România, 10. Biserica Unitariană din Transilvania, 11. Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste
din România, 12. Biserica Creştină după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine după
Evanghelie din România, 13. Biserica Evanghelică Română, 14. Uniunea Penticostală – Biserica lui
Dumnezeu Apostolică din România, 15. Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România, 16.
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, 17. Cultul Musulman, 18. Organizaţia Religioasă Martorii
lui Iehova.
În ceea ce priveşte modificarea sau completarea prezentei legi, articolul 50.1 precizează că aceasta se
poate face doar „cu consultarea prealabilă a cultelor recunoscute şi cu respectarea normelor legale privind
transparenţa decizională”. În plus, „reprezentanţii cultelor religioase au dreptul de a participa ca
invitaţi la dezbaterea în Parlament şi în comisiile acestuia a proiectelor de acte normative privitoare la
viaţa religioasă, la activitatea cultelor, de educaţie şi de învăţământ confesional, de asistenţă socială şi
de patrimoniu naţional privind cultele” (art. 50.2).
În ultimul articol se notifică faptul că „la data intrării în vigoare a prezentei legi, Decretul nr.
177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 178 din
4 august 1948, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare, se abrogă”
(art. 51). Aşadar, noua lege a abrogat vechea lege comunistă, în vederea instaurării unui nou cadru juridic
referitor la libertatea religioasă şi la regimul structurile religioase din România. Sistemul, astfel creat, este
unul trapezoidal în trei trepte: pe prima treaptă sunt aşezate grupările religioase (fără personalitate juridică),
pe cea de-a doua asociaţiile religioase (persoane juridice de drept privat), iar pe cea de-a treia cultele
(persoane juridice de utilitate publică). Fiecărei trepte îi corespunde un anumit statut juridic, ce implică în
mod direct accesul la anumite drepturi şi obligaţii, stipulate prin prezenta lege.
c. Biserica Ortodoxă Română şi Legea nr. 489/2006
Prin Legea nr. 489/2006, Biserica Ortodoxă Română (re)dobândeşte calitatea de cult recunoscut,
figurând astfel pe prima poziţie a Anexei. În plus, „Statul român recunoaşte rolul important al Bisericii
8
Ortodoxe Române [...] în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti” (art. 7.2.).
Simpla menţionare a numelui Bisericii Ortodoxe Române în textul legii nu oferă acesteia nici un privilegiu
şi, în consecinţă, nu se poate discuta despre o favorizare a ortodocşilor sau de instituirea unui regim de
parțial establishment, ci doar de o simplă recunoaştere a rolului important pe care Biserica Ortodoxă l-a avut
la plămădirea neamului românesc.
În conformitate cu art. 49 alin. 2 din Legea nr. 489/2006, Statutul pentru organizarea și
funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost aprobat de Sfântul Sinod în data de 28 noiembrie 2007
și recunoscut de Guvernul României prin Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 ianuarie 2008, fiind apoi
publicat în Monitorul Oficial nr. 50 din 22 ianuarie 2008. Nota specifică a acestui Statut este accentuarea
legăturii dintre libertate şi responsabilitate, prin evidenţierea faptului că adevărata libertate nu este izolarea,
iar unitatea nu constituie o constrângere. De asemenea, în acest text normativ, sinodalitatea este
intensificată prin accentuarea responsabilităţilor Sfântului Sinod, a Sinodului Permanent şi a Sinoadelor
mitropolitane, şi prin promovarea cooperării dintre cler şi mireni în Adunarea Naţională Bisericească, în
Adunările eparhiale, precum şi în cadrul organismelor de conducere ale parohiei. Totodată, acest Statut
presupune şi o prezenţă mai activă a Bisericii în viaţa societăţii prin folosirea mijloacelor noi de comunicare,
atât la nivel central, cât şi local, cu scopul intensificării misiunii sale liturgice, pastorale, culturale şi
filantropice în societate. O atenţie deosebită este acordată modului de păstrare şi administrare a bunurilor
bisericeşti, accentuând coresponsabilitatea clericilor şi mirenilor în această privinţă.
Potrivit acestui Statut, Biserica Ortodoxă Română, prin eparhiile sale, are responsabilitatea
asigurării asistenţei religioase şi a personalului bisericesc aferent desfăşurării acesteia în armată, în
sistemul penitenciar, în unităţi medicale, în aşezăminte de asistenţă socială şi în unităţi de învăţământ,
în condiţiile prevăzute de lege, de protocoalele sau acordurile încheiate cu autorităţile publice sau cu alte
persoane juridice (art. 135). Sistemul de asistenţă socială şi medicală al Bisericii Ortodoxe Române este
integrat şi funcţionează în cadrul structurilor sale administrativ-organizatorice sau în organizaţii social-
filantropice patronate de Biserică (art. 137.1). Biserica Ortodoxă Română, prin unităţile sale componente
locale şi centrale (parohia, mănăstirea, protopopiatul, vicariatul, eparhia, mitropolia şi Patriarhia), precum şi
prin organizaţiile neguvernamentale care funcţionează cu aprobarea autorităţilor bisericeşti competente,
asigură servicii sociale şi medicale, acreditate conform legislaţiei în vigoare (art. 137.2). Finanţarea
activităţii în domeniul social şi medical se asigură din resursele proprii ale furnizorilor de servicii sociale şi
medicale, din subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale, din donaţii şi sponsorizări obţinute în
condiţiile prevăzute de lege, din subscripţii publice, din fonduri nerambursabile şi din venituri provenite din
orice alte surse care nu contravin legislaţiei în vigoare (art. 139.3). Beneficiarii serviciilor sociale şi medicale
oferite în cadrul Bisericii Ortodoxe Române sunt persoane, grupuri şi comunităţi aflate în situaţii de
dificultate, fără discriminare (art. 137.4).
Ulterior, Sfântul Sinod a aprobat şi regulamente de aplicare a Statutului pentru organizarea și
funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, în şedinţa de lucru din 29 septembrie 2012, Sfântul
Sinod a aprobat textul Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Comisiei de pictură
bisericească a Patriarhiei Române (hotărârea nr. 9353/2012), prin care se doreşte protejarea şi promovarea
artei tradiţionale bizantine, adică iconografia ortodoxă şi mesajul ei teologic. Comisia de Pictură
Bisericească a Patriarhiei Române este alcătuită din 5-7 membri, specialişti în artă bisericească, dintre care
minimum 2 pictori bisericeşti şi un restaurator, numiţi prin Decizie Patriarhală pentru o perioadă de 4 ani (art.
10 alin. 2). Pentru păstrarea unităţii, tradiţiei picturale şi pentru conservarea patrimoniului ecleziastic în toate
regiunile ţării s-au înfiinţat şi Comisii mitropolitane de pictură bisericească, constituite din cel mult 3-5
membri, pictori sau restauratori de pictură bisericească, autorizaţi, şi care au ca scop eficientizarea
activităţilor specifice, prin deplasarea acestora în eparhiile mitropoliei pentru avizarea proiectelor de pictură
sau de restaurare a picturii bisericeşti, precum şi pentru evaluarea execuţiei acestor lucrări.
În şedinţa de lucru din 5-6 februarie 2015, Sfântul Sinod a aprobat noul Regulament al
autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, care
cuprinde 179 de articole, organizate în 6 capitole, precizând ca acesta intră in vigoare din data de 06
februarie 2015. Persoanele cărora li se aplică prevederile noului Regulament sunt clericii, monahii şi mirenii
de la unităţile bisericeşti şi din administraţia bisericească din România şi din afara graniţelor ţării, din
9
învăţământul teologic preuniversitar şi universitar, profesorii de religie, clericii din instituţiile publice sau
private, clericii şi monahii pensionaţi, studenţii de la facultăţile de teologie ortodoxă şi absolvenţii de
teologie ortodoxă, precum şi cei care activează din încredinţarea şi cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a)
autorităţilor canonice bisericeşti.
Potrivit noului Regulament, abaterile sunt clasificate în 4 categorii, şi anume: abateri dogmatice
(doctrinare), abateri morale, abateri pastoral-liturgice şi abateri administrative. Pentru persoanele care
săvârşesc abateri, în noul Regulament este prevăzut un mod de sancţionare gradual (începând de la
dojana arhierească verbală sau scrisă şi ajungând până la excomunicare în cazurile grave), prin care
autoritatea bisericească îşi propune să îndrepte şi să recupereze spiritual respectiva persoană, în
vederea restabilirii disciplinei canonice în Biserică şi a reintegrării respectivei persoane pe calea către
comuniunea cu Mântuitorul Iisus Hristos. Punctul central al noului Regulament este, aşadar, refacerea
legăturii dintre libertate şi responsabilitate în Biserică printr-o spiritualitate profundă bazată pe comuniunea
omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi.
Pentru judecarea abaterilor, în noul Regulament, au fost prevăzute instanţe de judecată bisericească,
cu competenţe specifice, diferenţiate pentru fiecare nivel de autoritate (Consistoriul protopopesc,
Consistoriul eparhial, Consistoriul eparhial monahal, Consistoriul mitropolitan, Consistoriul mitropolitan
monahal, Consistoriul Superior Bisericesc şi Consistoriul Superior Bisericesc Monahal). Deciziile acestora
nu devin executorii decât în momentul aprobării lor de către organismele de autoritate (episcopul sau sinodul
de episcopi) şi sunt puse în aplicare prin autorităţile bisericeşti eparhiale. După aprobare, hotărârile
instanţelor superioare de judecată bisericească (Consistoriul mitropolitan, Consistoriul mitropolitan
monahal, Consistoriul Superior Bisericesc şi Consistoriul Superior Bisericesc Monahal) au caracter
obligatoriu în toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române. În situaţia în care o astfel de hotărâre nu este
acceptată în eparhia din care provine clericul sancţionat, Chiriarhul are datoria de a prezenta, în scris,
motivele acestui refuz, în faţa Sinodului mitropolitan, pentru cazuri de destituire din slujirea clericală, şi, în
faţa Sfântului Sinod, pentru cazuri de caterisire. Pentru fiecare caz în parte, Sinodul mitropolitan sau Sfântul
Sinod trebuie să stabilească modul practic de aplicare a hotărârii instanţei de judecată bisericească, ţinând
seama şi de mărturia (imaginea) Bisericii în societate. În baza autonomiei cultelor, prevăzută constituţional
(art. 29 alin. 3 şi 5 din Constituţia României), şi a Legii nr. 489/2006, care prevede că, în România, „cultele
pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor
şi reglementărilor proprii” (art. 26 alin. 1), în noul Regulament, s-a subliniat şi faptul că, hotărârile
instanţelor bisericeşti de judecată, la toate nivelurile, nu pot fi contestate în faţa instanţelor civile de
judecată.
În şedinţa de lucru din 3-4 iunie 2015, Sfântul Sinod a aprobat Regulamentul activităţilor de
voluntariat în Biserica Ortodoxă Română (hotărârea nr. 4157/2015), prin care, în conformitate cu
prevederile Legii 78/2014 privind reglementarea activității de voluntariat în România, ale Statutului pentru
organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și regulamentelor bisericești, s-au stabilit principiile
care reglementează participarea persoanelor fizice la acţiuni de voluntariat, organizate de structurile
administrative și unitățile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române, fără scop lucrativ. Astfel, voluntariatul în
cadrul Patriarhiei Române este activitatea de interes public desfășurată de o persoană fizică în folosul
structurilor administrative și unităților de cult ale Bisericii Ortodoxe Române, ca organizații-gazdă,
conform legii, fără a beneficia de o contraprestație materială (art. 2). La începerea activității de
voluntariat, la nivelul fiecărei structuri administrative/unități de cult, organizații-gazdă, este obligatorie
întocmirea fișei de protecție a voluntarului, care conține instrucțiuni cu privire la desfășurarea activității
acestuia, cu respectarea prevederilor legale în domeniul sănătății și securității în muncă, a confidențialității și
protecției datelor (art. 5.3). La terminarea perioadei de voluntariat, organizația gazdă va elibera un certificat
nominal care să recunoască prestarea activității de voluntar precum și aptitudinile dobândite (pentru o
activitate de peste 120 ore) sau o adeverință (pentru o activitate de sub 120 ore), conform legislației în
vigoare (art. 7.2).
În baza legislaţiei în vigoare în România şi a prevederilor propriului său Statut pentru organizare şi
funcţionare, Biserica Ortodoxă Română a încheiat mai multe protocoale de cooperare cu autorităţile publice

10
competente (Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Educaţiei Naţionale, Secretariatul de Stat pentru
Culte, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, etc.).
Unul dintre cele mai importante protocoale de cooperare semnate este cel încheiat cu Ministerul
Educaţiei Naţionale şi cu Secretariatul de Stat pentru Culte în ziua de 29 mai 2014 cu privire la predarea
disciplinei Religie – Cultul Ortodox în învăţământul preuniversitar şi la organizarea învăţământului teologic
ortodox preuniversitar şi universitar.
Potrivit acestui document, „unităţile de învăţământ preuniversitar au obligaţia legală de a
asigura respectarea convingerilor, a valorilor şi a simbolurilor religioase” (art. 1). Încadrarea
personalului didactic pe catedre de Religie – Cultul Ortodox în unităţi de învăţământ preuniversitar se face
cu avizul scris (binecuvântarea) al Chiriarhului (art. 4 alin. 1), iar „retragerea motivată a avizului scris
(binecuvântării) al Chiriarhului se face pentru abateri grave de la doctrina şi morala cultului” (art. 4 alin. 4).
Încadrarea personalului didactic în unităţile de învăţământ teologic ortodox preuniversitar, precum şi
ocuparea funcţiilor de conducere, se realizează potrivit reglementărilor legale, cu avizul scris
(binecuvântarea) al Chiriarhului (art. 10 alin. 1 şi 2). Ocuparea unui post didactic în cadrul unei facultăţi de
teologie ortodoxă sau a unei funcţii de conducere se face doar cu avizul scris (binecuvântarea) al
Chiriarhului (art. 14 şi 15). În cazul retragerii avizului scris (binecuvântării) al Chiriarhului, ca urmare a unor
abateri doctrinare (dogmatice), liturgice, morale sau canonice, cadrul didactic respectiv pierde dreptul de a
mai preda sau, după caz, de a mai ocupa o funcţie de conducere (decan şi prodecan) într-o facultate de
teologie ortodoxă (art. 16).
3. Concluzii
Din cele prezentate rezultă că, în prezent, relaţia dintre Stat şi Biserică în România este reglementată
prin Legea nr. 489/2006, care a (re)introdus sistemul cultelor recunoscute, care este de inspiraţie franceză şi
care a fost aplicat în spaţiul românesc, cu mici variaţiuni, încă din anul 1928. Noua lege privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor indică şi cele 18 culte recunoscute, cărora le oferă statutul de
persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică.
În baza acestei legi, Biserica Ortodoxă Română beneficiază, deci, de statutul de „cult recunoscut”, şi,
în această calitate, şi-a întocmit în anul 2008 un Statut propriu pentru organizare şi funcţionare, recunoscut
ulterior de Guvernul României. Pentru aplicarea practică a prevederilor acestui Statut, Biserica Ortodoxă
Română şi-a întocmit regulamente de aplicare a Statutului şi a încheiat protocoale de cooperare cu
autorităţile publice centrale pentru diferite domenii de activitate.
Din analiza acestor documente reiese că, deşi sistemul cultelor recunoscute este unul străin
Ortodoxiei, acestea s-au redactat cu respectarea doctrinei canonice ortodoxe, păstrându-se totodată şi tradiţia
sinodală românească.

11
Bibliografie
1. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,
2. Legea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult,
3. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române,
4. Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei
Române,
5. Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române,
6. Regulamentul activităţilor de voluntariat din Patriarhia Română.
7. † DANIEL, Patriarhul României, «Libertate şi responsabilitate pentru comuniunea în Biserică», în †
DANIEL, Patriarhul României, Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Bucureşti,
Editura Basilica, 2009, pp. 641-647.
8. N. ISAR, Biserică – Stat – Societate în România modernă (1821-1914). Sinteză şi culegere de
documente, Bucureşti, Editura Universitară, 2014.
9. G. F. ANGHELESCU, V. STOICA, A. C. BOURCEANU, Corpus legislativ privind viaţa religioasă din
România: (1989-2006) cu adaosuri normative lămuritoare anterioare (1866-1989), vol. I-II, Iaşi,
Editura Vasiliana ’98, 2008.
10. A. LEMENI, «L’administration des cultes en Roumanie», în B. BASDEVANT-GAUDEMET,
L’administration des cultes dans les pays de l’Union Européenne, Leuven, Peeters, pp. 171-183.
11. G. GRIGORIŢĂ, «Le régime juridique de liberté religieuse dans la Roumanie d'aujourd'hui», în Istina
2008, nr. 2, pp. 115-139.
12. G. GRIGORIŢĂ, «Legea 489/2006 şi Biserica Ortodoxă Română», în Studii Teologice 2007, nr. 2, pp.
161- 219.
13. G. GRIGORIŢĂ, «Lo statuto giuridico della Chiesa ortodossa romena secondo la legge 489/2006
riguardante la libertà religiosa e il regime generale dei culti», în G. CIMBALO & F. BOTTI, Libertà di
coscienza e diversità di appartenenza religiosa nell’Est Europa, Bononia University Press, Bologna,
2008, pp. 111-149.

12