1.

Despre puterea bisericească în general

Fiind o societate văzută, omenească, Biserica trebuie să aibe

o autoritate care să conducă, să o guverneze, prin mijloacele sale
proprii. Puterea şi conducerea supremă în Biserică şi-a rezervat-o
Mântuitorul pentru Sine, aşa că puterea bisericească în
plenitudinea ei este concentrată în El, ca şi Cap suprem şi nevăzut
al Bisericii. Iisus Hristos conduce Biserica prin învăţătura Sa, prin
normele şi poruncile date de El, cuprinse în Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie şi care singure formează legile fundamentale ale
Bisericii. Apoi, Mântuitorul conduce Biserica prin asistenţa şi
conlucrarea permanentă a Sfântului Duh pe care a promis că-l va
trimite spre a le fi de ajutor.

2. Originea şi perpetuarea puterii bisericeşti.

Deşi Mântuitorul Hristos chiar după înălţarea Sa la cer a rămas

capul suprem şi nevăzut al Bisericii, totuşi a trebuit să dea Bisericii
şi o organizaţie corespunzătoare nu numai cu scopul şi cu
caracterul ei supranatural, ci şi cu natura ei omenească. Deci, a
trebuit să instituie în Biserică o autoritate de conducere
omenească, care, ţinând seama de învăţăturile şi de poruncile
date de Mântuitorul să conducă Biserica cu ajutorul Sfântului Duh,
întrebuinţând în mod nemijlocit şi mijloace proprii potrivit scopului
său. Mântuitorul Hristos a realizat acest lucru când a instituit
organe anumite pentru a realiza acest scop. Astfel, Mântuitorul
Hristos a dat Sfinţilor Apostoli însuşirea specială, adică puterea
sau dreptul de a folosi mijloace conferite de El.
 “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea
mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte
v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la
sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18-20). Prin aceste cuvinte
Mântuitorul Hristos a dat Apostolilor puterea de a învăţa, de a
sfinţi - sau administra Sfintele Taine şi puterea de a conduce.
Apostolii după Înălţarea la cer a Mântuitorului şi Pogorârea Duhului
Sfânt, au exercitat puterea bisericească atât în comun, ca adunare
sau sinod al apostolilor, cât şi numai câţiva dintre ei. Transmiterea
puterii au făcut-o Apostolii prin instituirea unor anumite persoane
prin punerea mâinilor şi chemarea Duhului Sfânt . Aceste persoane
se numesc episcopi şi apoi prezbiteri, care exercită puterea
bisericească fiind subordonaţi episcopilor. Tot astfel, participă la
exercitarea puterii bisericeşti, dar într-o măsură mai restrânsă,
diaconii, în urma plenitudinii puterii primite de la Mântuitorul
Hristos

3. Natura puterii bisericeşti

În ce priveşte natura ei, puterea bisericească se deosebeşte

de cea lumească. Puterea lumească pentru atingerea scopului ei -
realizarea ordinei între oameni - se foloseşte mai ales de mijloace
pământeşti, pe când puterea bisericească fiind de natură spirituală
se foloseşte de mijloace spirituale. Natura aceasta a puterii
bisericeşti reiese atât din activitatea Mântuitorului, cât şi din cea a
Sfinţilor Apostoli.
 4. Subiectul puterii bisericeşti

Subiect al puterii bisericeşti sunt Apostolii, iar după ei urmaşii

lor direcţi, episcopii. Mântuitorul a dat puterea supremă tuturor
Apostolilor în mod egal, iar nu în parte fiecăruia sau numai unuia
singur dintre ei. Din mai multe locuri din Sfânta Scriptură reiese că
Mântuitorul a exclus orice putere supremă individuală a unui
singur Apostol asupra celorlalţi, ci dimpotrivă pe toţi i-a înzestrat
cu însuşiri, drepturi şi putere egală. Astfel, Mântuitorul a hotărât
ca fiecare Apostol să poate exercita singur puterea bisericească în
primă instanţă, în a doua instanţă să o poată exercita câţiva dintre
ei, iar în ultimă instanţă toţi împreună, după cum reiese din
următorul text: “De-ţi va greşi ţie fretele tău, mergi, mustră-l pe el
între tine şi el singur. Şi de te va asculta ai câştigat pe fratele tău.
Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a
doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va
asculta pe ei , supune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de
Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 15-17).
Apoi, când s-a ivit ceartă între Apostoli, care dintre ei să fie mai
mare în Împărăţia cerurilor, Mântuitorul a chemat la sine un copil,
l-a pus în mijlocul lor şi a zis: “Adevărat zic vouă: de nu vă veţi
întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”
(Matei 18, 1-4). Mama fiilor lui Zevedeu a rugat pe Mântuitorul ca
fiii ei să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga în Împărăţia lui
Dumnezeu. Când au auzit ceilalţi Apostoli despre acest lucru s-au
întristat. Mântuitorul ca să-i liniştească le-a zis: “Ştiţi că
ocârmuitorii neamului domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc.
Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mai mare
să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă
fie vouă slugă” (Matei 20, 21-27).
După cum acesta este raportul între Apostoli, tot aşa a fost şi
este în Biserica Ortodoxă şi raportul între urmaşii Apostolilor,
episcopii. Deci fiecare episcop deţine o putere egală cu a fiecărui
membru al episcopatului şi exercită puterea supremă în Biserică.
Un episcop este supus numai unei adunări formată din mai mulţi
episcopi, dar puterea supremă văzută, o constituie adunarea sau
sinodul episcopal care reprezintă întreaga Biserică.

5. Conţinutul puterii bisericeşti

Puterea bisericească poate fi privită din două puncte de

vedere, şi anume:
a) din punct de vedere obiectiv
b) din punct de vedere subiectiv.
a) Din punct de vedere obiectiv
Mântuitorul a înzestrat pe Sfinţii Apostoli cu puterea
bisericească atunci când le-a zis: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer
şi pe pământ. Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată eu
cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei
28, 18-20). Din aceste cuvinte se vede limpede că puterea
bisericească se referă la trei feluri de acţiuni:
- învăţarea credincioşilor;
- botezarea şi în general administrarea Sfintelor Taine;
- păstorirea şi conducerea credincioşilor.
 Din punct de vedere obiectiv, puterea bisericească se împarte
în trei ramuri, şi anume:
1. Puterea învăţătorească (potestas magisterii) care se
manifestă prin păstrarea şi răspândirea credinţei creştine.
2. Puterea sacramentală, sfinţitoare sau preoţească (potestas
ordinis) care constă în administrarea Sfintelor Taine.
3. Puterea jurisdicţională (potestas jurisdictionis) constă în
păstrarea şi menţinerea ordinei externe în Biserică.
Puterea jurisdicţională se împarte la rândul ei în: putere
legislativă, judecătorească şi executivă. În virtutea puterii
legislative, autorităţile bisericeşti emit hotărâri, norme şi legi.
Puterea judecătorească constă în dreptul de a veghea ca să nu se
încalce legile existente, precum şi în dreptul de a judeca şi dat
pedepse credincioşilor. Puterea executivă constă în supravegherea
administrării problemelor bisericeşti.
b) Din punct de vedere subiectiv, puterea bisericească se
împarte în:
- putere sacramentală
- putere jurisdicţională
1. Puterea sacramentală sau sfinţitoare este facultatea de a
săvârşi Sfintele Taine, precum şi dreptul de a formula şi exprima
adevăruri de credinţă şi de a le propovădui în mod oficial. Această
putere se conferă printr-un act sacramental special, numit
hirotonie.
2. Puterea jurisdicţională constă în împuternicirea de a
exercita un complex de acţiuni bisericeşti din cele trei domenii a
puterii bisericeşti în sens obiectiv. Această putere se conferă
numai acelor persoane care au primit în prealabil Taina Hirotonie,
iar în unele împrejurări ea se poate modifica sau chiar şterge.
Puterea sacramentală se deosebeşte de cea jurisdicţională
prin aceea că, pe când cea sacramentală se dă prin hirotonie, în
urma cărui act sacramental candidatul primeşte darul de a săvârşi
Sfintele Taine, cea jurisdicţională se conferă printr-un act de
jurisdicţie. Prin hirotonie se primeşte numai facultatea de a
administra Sfintele Taine, iar prin actul jurisdicţional se dă şi
dreptul de a le săvârşi în realitate, într-un anumit cerc de
competenţă. Deoarece, învăţăturii canonice a Bisericii Ortodoxe,
nu există hirotonie fără jurisdicţie, acest adevăr bazându-se pe
canonul 6 al Sinodului IV ecumenic1.

6. Oficiile bisericeşti

Puterea bisericească pentru a se aplica se împarte în unităţi

mai mici sau mai mari, care se încredinţează fie unor persoane
individuale, fie unor grupuri de persoane sau colegii. Aceste unităţi
de putere după natura lor, sunt constituite dintr-o seamă de
drepturi şi obligaţii apte să asigure îndeplinirea lucrărilor necesare
vieţii bisericeşti. O astfel de unitate de putere bisericească se
numeşte, în limbajul juridic oficiu, adică puterea lucrătoare activă
care este pusă efectiv în slujba unei colectivităţi, pentru a
satisface o necesitate vitală a acesteia. oficiul bisericesc este o
unitate de putere, însumând o seamă de drepturi şi obligaţii prin
exerciţiul cărora se satisface o necesitate importantă, sau o
necesitate vitală, a unei unităţi bisericeşti. După o împărţire

1
Jean Gaudemet, Le Gouvernement de l’Eglise a l’epoque classique, Ed. Cujas, Paris, 1979; John Lynch,
L’exercice du pouvoir dans l’Eglise. Un inventaire historico-critique, în “Concilium”, nr. 217, 1988; K. Ware,
L’Exercice de l’autorite dans l’Eglise Orthodoxe, în “Irenikon”, nr. 4, 1981; nr. 1, 1982.
generală, admisă de dreptul canonic oficiile bisericeşti se împart
în:
1. Oficii pastorale, didactice prin care se cârmuiesc
credincioşii în scopul de ai ajuta să-şi dobândească mântuirea.
2. Oficii fundamentale şi auxiliare;
3. Oficiile clerului de mir şi oficiile clerului monahal;
4. Oficii compatibile, adică care pot fi deţinute de aceeaşi
persoană şi incompatibile care nu pot fi obţinute de aceeaşi
persoană.
Înfiinţarea şi transformare oficiilor bisericeşti sunt de atributul
unităţii bisericeşti competente. În ce priveşte ocuparea ofiiciilor
bisericeşti este de observat că nici aceasta nu se poate face decât
prin acte ale autorităţii bisericeşti. Prima condiţie pentru ocuparea
unui oficiu este ca acesta să fie vacant. Ocuparea oficiilor vacante
se face prin: numire, alegere, consacrare, sau hirotonie, prin
instituirea formală sau prin introducerea în atribuţiile oficiilor şi
prin consens. Aceste procedee sunt reglementate printr-o seamă
de dispoziţii canonice şi legale, care fac o deosebire între
desigmarea cuiva prin alegere sau numire sau hirotonie pentru un
anumit oficiu, şi ocuparea efectivă acelui oficiu prin instituirea
formală, înscăunare, instalare, intronizare. Actele din prima
categorie odată săvârşite dau persoanelor în cauză îndreptăţirea
la oficiu în vederea căruia au fost numite, dar conferirera însăşi a
oficiului nu se face decât prin instituirea formală în respectivul
oficiu. Actul respectiv se cheamă singhelie pentru preoţi şi diaconi;
şi gramată, pentru ierarhi. Un alt act care este legat de ceremonia
instituirii formale în oficiu a gradelor bisericeşti mai înalte
(episcopi, mitropoliţi) este aşazisa investitură din partea autorităţii
bisericeşti şi de stat. Introducerea în oficiu sau instituirea formală
se numeşte: pentru preoţi instalare, iar în cazul episcopilor şi
arhiepiscopilor înscăunare sau intronizare. Exercitarea drepturilor
înainte de ocuparea formală a oficiului nu produce efecte juridice,
fiind nulă2.

2
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, vol. I, p. 228-230.