Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA”LUCIAN BLAGA”SIBIU

FACULTATEA DE DREPT”SIMION BĂRNUȚIU”


SPECIALIZAREA:ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ EUROPEANĂ
ANUL-1-

REFERAT LA DISCIPLINA
TRADIȚII STATALE ȘI JURIDICE ÎN EUROPA

TITLUL REFERATULUI
IDENTITATEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMANIEI

PROFESOR:
ASIST.UNIV.DR.RĂZVAN ROGHINĂ

MASTERAND:

Anul universitar 2018-2019

1
Notă introductivă

Fiecărui moment istoric de mare importanţă din istoria statului român modern îi corespund
reforme constituţionale. Constituţiile au fost martorii şi expresiile transformărilor istorice pe
care le-a cunoscut societatea romanească.
Constituţiile se adoptă într-un anumit timp, dar ele sunt destinate viitorimii, reprezentând
atât o reflectare a momentului adoptării, cât şi un program pentru istorie. O Constituţie este
rezultatul unor condiţionări istorice, politice, sociale şi economice specifice. Importanţa ei
pentru funcţionarea democratică a instituţiilor statului şi a societăţii este esenţială, de vreme ce
prin Constituţie se reglementează atât drepturile fundamentale ale cetăţeanului, cât şi
principiile de organizare şi funcţionare a puterilor în stat.
Constituţia României a fost adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991. Rolul său a fost
acela de a consfinţi noua ordine politică, socială şi economică creată în România în urma
revoluţiei din decembrie 1989. Ea a corespuns exigenţelor de reglementare a societăţii
româneşti la momentul istoric respectiv, autorităţile optând inclusiv pentru varianta creării unor
forme ce urmau să îşi determine conţinutul la un moment ulterior.
Revizuirea unei Constituţii, ca şi adoptarea acesteia, este, însă, şi un delicat exerciţiu de
democraţie şi de negociere politică, ea implicând o înţelegere între diferitele forţe politice şi
curente de idei, precum şi interese, iar interpretarea soluţiilor juridice, mai ales a celor mai
dificile, trebuie realizată prin luarea în considerare şi a acestor aspecte. În constituţionalism
idealul îl reprezintă realizarea unei Constituţii care să dea expresie „pactului“ la care au ajuns
dupa laborioase negocieri forţele politice ale ţării. Este motivul pentru care textele Constituţiei
sau, după caz, ale Legii de revizuire a acesteia, conţin uneori şi soluţii ce reprezintă rezultatul
unui compromis politic.
La baza revizuirii Constituţiei din 2003 au stat două importante cerinţe:
obiectivele politice fundamentale de integrare europeană pentru care cetăţenii României au
optat, alături de faptul că, atât cetăţenii cât şi instituţiile publice sau de utilitate publică au avut
ocazia să constate că există domenii constituţionale incomplet formulate sau că unele soluţii
constituţionale nu mai corespund prezentului şi viitorului societăţii.
În acest sens, în anul 2003 s-a iniţiat procedura de revizuire a Constituţiei din anul 1991
în scopul adaptării acesteia la noile realităţi politice, economice, sociale şi culturale din
societatea românească. Astfel, pe data de 19 octombrie 2003 s-a desfăşurat referendumul
naţional pentru revizuirea Constituţiei, care s-a soldat cu un rezultat favorabil.

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI. TITLUL I

Articolul 1
Trăsăturile statului: caracterul naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, sunt
esenţiale pentru încadrarea sa în cadrul democraţiei constituţionale. Din aceste trăsături rezultă
şi celelalte elemente caracteristice cu privire la forma de guvernământ şi caracterul său
democratic. Astfel,demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii sale, dreptatea şi
pluralismul politic, ce se exprimă în drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, sunt
constituţional garantate. Tot prin această lege s-a consacrat si principiul separaţiei şi

2
echilibrului puterilor care sunt la baza organizării statului.Toate aceste trăsături sunt instituite
de Constituţie şi trebuiesc obligatoriu respectate. Prin aceasta se exprimă principiul legitimităţii
constituţionale, aşa cum respectarea obligatorie a legii exprimă principiul legalităţii.
Principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat are ca scop evitarea abuzurilor în dauna
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Deoarece separaţia vizează cele trei funcţii principale
(legislativă,executivă şi judecătorescă) prin care se exercită puterea în stat, acestea trebuie
îndeplinite de autorităţi diferite, dar care să colaboreze între ele, pentru a evita ruperea puterii
statului, care prin natura ei nu poate fi decât unică, deşi se manifestă în forme diferite.
Principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legilor generează supralegalitatea
constituţională, astfel că legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a
preeminenţei legii în reglementarea relaţiilor sociale, în sensul art. 16 alin. (2) din Constituţie,
potrivit căruia „nimeni nueste mai presus de lege“.
În procesul de revizuire a Constituţiei s-a urmărit eliminarea caracterului naţional al
statului de la alin. (1), cu argumentul că ar fi o trăsătură depăşită, însă a eşuat. Deformarea
etnică a conceptului de naţiune este o chestiune diferită, neavând legătură cu concepţia
democratic a statului democratic-naţional. Naţiunea este a tuturor cetăţenilor şi, de aceea, în
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa al Uniunii Europene se prevede că Uniunea
respectă identitatea naţională a statelor membre.

Introducere în problematica identității constituționale naționale

În art. 4 alin (2) din Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE) se prevede:”Uniunea
respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele,precum și identitatea lor
națională,inerentă structurii lor fundamentale politice și constituționale...”.
Această formulare este revoluționară față de cea anterioară a acestui articol și reprezintă o
schimbare fundamentală de abordare atat a vitezei și nivelului integrării (constituționale)
europene.cat și a raporturilor dintre CJUE și curțile constituționale naționale. Articolul 4(2) dă
un conținut relativ precis conceptului de “identitate națională” și îl circumscrie în dimensiunea
identității constituționale naționale.1
În istoria unei națiuni, norma fundamentală o repreintă Constituția,aceasta marcand
formarea poporului.De asemenea prin Constituție sunt stabilite principiile generale prin care se
guvernează,precum și drepturile și libertățile cetățenilor.
În plin proces de integrare europeană,”identitatea constituțională”constituie un scut în cazul
în care este interpretata in mod adecvat,putand fi folosit în impiedicarea anumitor agresiuni ori
în cazul anumitor contestări interesate,precum uniformitarea juridica . Astfel că,în urma
admiterii faptului ca normele juridice emise de Uniunea Europeana primează față de normele
interne,statele naționale depun eforturi de a-și menține într-o oarecare măsură,ipseitatea
constitutionalitatii nationale.
Fundamentele liberal-democratice ale constituționalismului romanesc,fixate prin Pactul de
la 30 iunie 1866,au reprezentat temeiurile politico- juridice ale evoluției statului roman
modern,dezvoltate la 1923,eclipsate în1938,suspendate între 1940 și 1944, reluate apoi sumar
și tranzitoriu pană la 30 decembrie 1947,negate pentru 42 de ani și renăscute după 22 decembrie

1
http://www.rsearchgate.net

3
1989, în fine consacrate prin Constituția din 8 decembrie 1991. Tradițiile constituțional-
democratice astfel formate asigură astăzi spiritul de garantare a valorilor supreme si oferă
perspective dezvoltării Romaniei într-o Uniune Europeană tot mai integrată și o lume
mondializată ,fără a-și ignora și nega identitatea națională.2
Caracterul indivizibil al teritoriului țării,interzicerea colonizării lui cu populație străină ori
limitări ale dobandirii unor imobile rurale consacrate la 1866, caracterul national, unitar și
indivizibil al statului roman stabilit prin legea fundamentală din 1923, unele preluate ca
prețioase moșteniri și consacrate ca intangibile și de Constituția din 8 decembrie 1991,
constituie repere majore ale acestui fenomen.
În present, ne putem aștepta la o accentuată revenire la reflexele naționale,datorită
ultimelor evenimente, precum noua administrație americană și Brexit, evenimente ce
marchează puternic atat istoria mondială cat și istoria Uniunii Europene. Dacă, în momentul
discuțiilor privitoare la crearea Uniunii, identitatea constituțională, nu prezenta un aspect prea
important urmarindu-se dezvoltarea unei identități comune in cadrul Uniunii,în prezent datorită
apariției tot mai dese a scepticismului in ceea ce privește Uniunea, identitatea constituțională
constituie o reevaluare a priciupiului dreptului UE referitoare la legislațiile naționale ale
statelor membre.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, se poate observa, că intervine tot mai des în
deciziile pe care Curțile Constituționale Naționale le iau, cu privire la aplicarea dreptului
European, astfel că, problematica identitatii constitutionale nationale a devenit extrem de
importanta. Privind modul de formare a statului modern, independent si European, putem
observa faptul că statul s-a născut printr-un act constituțional din dorința de unitate, creat pe
instituții solide si liberale, dand naștere la o mulțime de particularități.
Astfel, pentru a putea evidenția principiile constituționalismului modern și pentru a intări
consistența identității naționale romanești, Romania trebuie să-și definească foarte bine
identitatea națională.

Constituționalismul Romanesc

Conceptul ”identitate constituțională”, pe langă implicațiile sale ,juridice, importanța


semnificațiilor istorice și politico-sociale ale acestuia,nu pot fi considerate decat la fel de
importante. Astfel pentru a putea împiedica transformarea uniformizării ,juritice prin procesul
de integrare europeană, tocmai această ”identitate constituțională” vine sau o putem percepe ca
o rezistență unică împotriva acestui fenomen.
Statele membre, în urma abandonării la o parte din suveranitatea lor prin acceptarea
priorității dreptului unional-european, acestea își canalizează eforturile spre această posibilitate
de a nu renunța la propria identitate constituțională, să nu poată renunța fără a se renega ele
însele.
Ca atare, rezistența ordinilor juridice interne nu se mai poate manifesta în termeni de
supremație ori de suveranitate statală, ci, mai fundamental, în cei de existență ori de vizibilitate

2
http://www.tribunainvatamantului.ro

4
istorico-culturală. Desigur, fie ea statală ori europeană, identitatea desemnează, în ambele
cazuri, și o specificitate, în cazul de față o statalitate ori o unionalitate constituțională.
Identitatea constituțională este indestructibil legată de genul proxim al unei entități naționale,
ea este o ipseitate și nu o echivalenţă, exprimă o substanță metafizică, care nu este
interșanjabilă.
Recurgand la o încercare de a desprinde elemente ale unei ipseități constituționale
romanești, dintr-un început se cuvine remarcat că ele sunt poate mai puțin vizibile decat cele
pe care le pot reclama alte nații. Totuși,acestea nu lipsesc și, spre deosebire de alte țări, la noi,
dată fiind conjunctura și particularitățile istorice de formare a statalității moderne,
independente și europene, putem afirma că statul ca atare s-a născut printr-un act constitutional,
sub impulsul imperativului de unitate, ceea ce a generat o serie de particularități.
Așa cum am specificat la început, în destinul istorico-democratic al unui popor, constituția
este un act preformativ, o normă fundamentală avand ca semnificații principale constatarea
nașterii ori renașterii statului,organizarea formală a puterilor publice și garantarea drepturilor
și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi.Fiecare națiune, în funcție de tradițiile,cultura,
devenirea general, istoria sa politică și procesul de juridicizare a vieții publice, a ajuns la
guvernămantul legilor, într-un anumit moment al dezvoltării sale, potrivit datului intern și
conjuncturilor internaționale.
Pentru noi, romanii, asumarea constituționalismului a reprezentat,deopotrivă, împlinirea
unei căutări de a forma un stat puternic, întemeiat pe instituții solide și liberale și o condiție a
integrării europene și expresia modernizării occidentale a statului, ruperea de despotismul de
tip oriental și conectarea la modelul și valorile democrației liberale.
Adoptarea si intrarea în vigoare a Constituției din 30 iunie 1866,momentul fondator al
constituționalismului romanesc, a reprezentat punctul culminant al unui important proiect
European, cel de creare la Gurile Dunării a unui stat de echilibru internațional și strat de cultură
și civilizație occidentală.Baza sa ,juridică inițială și inițiatoare a constituit-o o “înțelegere
internațională” a marilor puteri europene, garante ale înfăptuirii sale,respectiv Convenția
pentru organizarea definitivă a Principatelor Unite Romane din 7/19 august 1858 de la Paris,
act preconstituțional care stabilea parametrii definitorii și foaia de parcurs a procesului de
formare a statului modern roman. El a început cu actul unirii celor două principate romanești
de la 24 ianuarie 1859, a continuat cu marile reforme legislativ-instituționale ale domniei lui
Al. I. Cuza si a culminat cu adoptarea constituției, actul ,juridic fundamental al statului modern.
Prin Tratatul din 1856 și Convenția din 1858, amandouă de la Paris, statutul celor două țări
romanești, precum și regimul fluviului Dunărea deveneau componente ale “dreptului public
European”,în virtutea și aplicarea căruia aveau să se adopte o serie de acte de suveranitate
politică internă, ultimul dintre ele fiind Constituția din1866, un adevărat preludiu politic al
deplinei independențe ce avea să fie consacrată juridic unsprezece ani mai tarziu, la 9 mai 1877,
și confirmată pe campul de luptă.
Tot ca o particularitate a contextului istoric (intern și extern),Constituția de acum un veac
și jumătate nu se înscrie perfect între categoriile clasice ale genului, reprezentand mai degrabă
o convenție stabilită de reprezentanții națiunii și mai puțin un pact încheiat in extremis
cu participarea prințului străin. Înscriindu-se în valul constituționalismului european tarziu,
întaia lege fundamentală romnaească a preluat, pe o filieră specific, avand ca model dominant
Constituția Belgiei din 1831, ea înseși o sinteză a dezvoltărilor constituționale vest-europene,
ideile fundamentale și principiile generale occidentale în materie, a trebuit să opteze în privința
anumitor elemente (ca, de exemplu, sistemul parlamentar bicameral sau dreptul de veto absolut
al monarhului), să opereze unele adaptări la situația concretă a țării (în special ținand seama și

5
de statutul său internațional) ori să nuanțeze altele&,din dorința de a lua în calcul unele realități
proprii. În cazul său s-a aplicat adevărul că modernizarea și integrarea europeană
presupun preluarea unor legiuiri și instituții,in frunte cu cele aparținătoare regimului
constitutional, care reprezentau un “acquis” al democrației liberale intangibil și în privința
căruia termenii de exprimare și redactare presupuneau o oarecare rigiditate și o înaltă
tehnicitate, ceea ce lăsa puțin loc inovărilor și mai ales abordărilor creatoare. În plus, orice
Constituție reprezintă un sistem,cu articulații bine definite, instituții și mecanisme integrate în
cadrul ansamblului, așa încat orice abatere sau intervenție în cadrul textului său generează o
“reacție în lanț”, care presupune dereglări greu de ignorat sau separat. Pentru păstrarea
calităților sale, intervențiile trebuie să fie minime,să reprezinte mai degrabă adaptări și să fie
realizate cu grija păstrării unității de natură și funcționare.O atare realitate a marcat,
indiscutabil, și procesul de elaborare a pactului constituțional roman din 1866.
Este de domeniul evidenței că a fost vorba inițial de o “Constituție-motor”, menită să
valideze și să impulsioneze o nouă ordine ,juridică și structură statală, pentru prima dată în
deplină consonanță cu situația existentă în marea majoritate a statelor europene. În plan intern,
pactul fundamental se conjuga armonios - prin concepție și principii fundamentale - cu restul
noii legislații, în primul rand cu marile coduri - civil și de procedură civilă, penal și de
procedură penală - și tocmai faptul că urmaseră toate modele de sorginte liberală, verificate în
practică, adoptarea ulterioară a Constituției nu a născut nedorite neconcordanțe sau chiar
contradicții.Aceeași situație a favorizat la nivel extern o circulație a ideilor și experiențelor ce
a stimulat dezvoltarea treptată, dar rapidă, în privința aplicării legilor a unei ,jurisprudențe
adecvate, iar referitor la studiul acestora, construirea unei doctrine proprii.
După actul reformator major din perioada 1864-1866, de codificare masivă, și adoptarea
pactului constituțional modern, responsabilitatea a trecut apoi asupra celor chemați cu aplicarea
prescripțiilor astfel stabilite.Sarcina de a desprinde adevăratele semnificații ale dreptului roman
modern astfel format a revenit în privința aplicării sale jurisprudenței iar în planul
conceptualizării și teoretizării, doctrinei juridice.
Spre sfarșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, s-a afirmat și concepția
Constituției ca normă cu corolarul său, controlul constituționalității legilor de către judecător
avand momentul fondator în 1912.
Pornind de la evoluțiile constituționalismului și în particularizarea și metamorfozarea lor
permanent, s-a structurat și o identitate constituțională romanească, menită să păstreze și să
exprime fondul definitoriu, intangibil,al statalității romanești, dincolo de care aceasta există
sau nu. Ea este structurată, înainte de toate, prin anumite constante constituționale, care
au persistat de-a lungul timpului indiferent de oscilațiile regimurilor politice ficare au marcat
o diferență anume.Valențele sale pot să se exprime procedural, cu precădere, în ,jurisprudența
Curții Constituționale referitoare la raportul dintre dreptul intern și dreptul UE.
Astfel, identitatea constituțională romanească ne apare, înainte de toate, ca o permanență
a unei substanțe și realități normative care marchează întreaga existență a statului modern, de
la conceperea, la devenirea și manifestarea sa actuală, în contextul integrării în UE.
Cum ușor se poate observa, reglementările privind caracteristicile și ipseitatea
apartenenței și etnicității teritoriului exprimă constant constituționale inconfundabile. Dintre
acestea, indivizibilitatea și inalienabilitatea teritoriului, iar din 1923, și caracterul național și
unitar al statului, precum și interzicerea colonizării cu populații străine sau a dobandirii de către
străini a proprietății asupra terenurilor, reprezintă permanențe constituționale indiscutabile.

6
Legile fundamentale ale țării s-au modificat (revizuit) și succedat în cei peste 150 de ani
de constituționalism romanesc, dar fără a se schimba și aceste elemente constitutive, care au
dobandit astfel valoarea de metanorm econstituționale sustrase oricărei schimbări, care răman
și se transmit de la Constituție la alta în succesiunea lor temporal-istorică. Identitatea
constituțională reprezintă, totuși, un construit și nu un dat. De aici datoria fiecărei generații de
a contribui la păstrarea și transmiterea componentelor sale, la îmbogățirea semnificațiilor, prin
adaptarea și dezvoltarea substanței aferente. Fiecare dintre acestea își are explicații istorice
importante privind prezența și persistența în legea fundamental, organică, a statului
roman.Dintre ele, interdicția dobandirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către
străini si apatrizi care a existat constituțional în toată dezvoltarea democratică a Romaniei pană
la revizuirea din 2003 a legii fundamentale,motivată de exigențele aderării la U.E. .prezintă o
semnificație deosebită.Ea a fost calificată, de-a lungul timpului, ca o dispoziție ocrotitoare
pentru existența noastră națională,o datină strămoșească, căreia datorăm existența noastră
națională,principiu salvator al naționalității noastre.
Înscrisă în tradiția a peste 150 de ani de constitutionalism, cu baze inițiale bine definite,
care dăinuie și azi, cu caracter preconstituțional, Constituția Romaniei nu este un simplu
agregat de elemente normative ,juxtapuse față de acestea din urmă, nu o realitate normativă,
nu un simplu suport formal ale cărui componente pot fi modificate ori înlocuite după dorință
sau împrejurări. Dimpotrivă, ea constituie o totalitate coerentă de principii și valori, cu o
substanță constituțională proprie și, ca urmare, revizuirea ei nu poate să atingă identitatea sa
fără riscul de a fi lovită de nulitate ori asimilată unei schimbări a legii fundamentale echivaland
cu o schimbare de regim.Orice revizuire presupune, așadar, din partea oricui o inițiază si
promovează,îndatorirea de a nu denatura substanța Constituției, de a menține intactă identitatea
sa. Un prim efect îl constituie în acest sens legitimitatea unui control de constituționalitate a
legilor de revizuire a Constitutiei.
Dacă acestuia îi scapă această exigență, așa cum s-a întamplat cu Constituantul roman
din 2003, nu înseamnă că nulitatea absolută poate fi acoperită, ci, dimpotrivă, faptul că revine
Curții Constituționale ca principal garant al supremaţiei Constituţiei, inclusiv al identității
constituționale, să nu țină seama de această abdicare de la substanța definitorie a legii
fundamentale si să țină cont, în continuare, de elementul de ipseitate formal amputat.

Concluzii

Identitatea națională desemnează ceea ce respectiva comunitate are specific,ca popor


distinct de alte comunități naționale, reflectă calea în care aceasta își contruiește cultura și își
organizează viața privată și viața publică. Exprimă modul lor particular de a reacționa la
anumite necesități precum îmbrăcăminte, hrană, locuire, religie, artă, limbă sau comunicare.
Identitatea națională derivă din participarea indivizilor la practicile culturale și actitățile
proprii nației lor, presupune atitudini pozitive față de membrii grupului național, revendicarea
unui teritoriu comun și împărtășirea acelorași valori și simboluri.
În ceea ce privește contextul european, identitatea națională nu este știrbită ci mai degrabă
este pusă pe același palier cu cea europeană. După cum s-a menționat Europa este o piață pentru
identități fiecare cu specificul lor.

7
BIBLIOGRAFIE:

1.https://www.researchgate.net
2.https://www.tribunainvatamantului.ro
3.Conservarea identitatii culturale în mediile de imigranti români din Europa
4.Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XX, nr. 5– 6, p. 461 – 480, Bucureşti, 2009