E o adevărată plăcere să fiu cu voi aici în această dimineață, doamnelor și domnilor și să

descopăr că în Australia nu trebuie să stau în cap pentru că Pământul este cu susul în jos.
Vreau să vă prezint abordarea mea în aceste interacțiuni în mediu public. Există o axiomă de
bază care stă în spatele a tot ceea ce fac. Și este o axiomă biblică, pe care o găsim în
scrisoarea lui Pavel către Romani când vorbește depre Evanghelie și despre faptul că nu îi este
rușine de ea.Și unul din primele argumente pe care le folosește este că există ceva vizibil
pentru oricine. Vorbește despre percepție. Și spune aceasta, în Romani 1, versetul 19: „Fiindcă
ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de
Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se
văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.
Așa că nu se pot dezvinovăți.” Vreau să observați cât de puternică este această afirmație.
Despre ce vorbește Pavel aici este ceva atât de evident, așa încât oamenii sunt făcuți să nu
poată fi scuzați dacă o ignoră.

Al doilea lucru pe care aș vrea să îl observați este că el vorbește despre o „vedere lămurită”
și nu o dovadă. Eu sunt un matematician pur, (n. t. care se ocupă cu studiul conceptelor
abstracte) iar dovada sensului riguros al acestui cuvânt se regăsește doar în domeniul meu. Ai
un set de axiome, ai o logică aprobată și ajungi la o concluzie sigură, în cele mai multe cazuri,
pe baza acelei logici. Nu primești o astfel de dovadă în nicio altă disciplină intelectuală, nici
în științele fizicii și, cu siguranță, nu în viața de zi cu zi. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi
lucruri în viață de care putem fi siguri. Cel puțin destul de siguri încât să ne punem viața ca
miză pentru ele. Nu v-aș fi putut demonstra că avionul care m-a adus la Sydney urma să
ajungă aici, și totuși mi-am pus viața ca miză pentru aceasta. Nu v-aș putea demonstra
matematic că soția mea de 46 de ani mă iubește și totuși mi-aș pune viața ca miză și pentru
aceasta. Așa că lucrul important pe care trebuie să îl înțelegeți este că doar pentru că nu avem
dovezi, în sensul matematic riguros, nu înseamnă că nu putem avea dovezi în sensul juridic,
dovezi care depășesc orice îndoieli raționale. Și ceea ce ni se spune aici este că natura nu este
neutră. Că există dovezi ale existenței lui Dumnezeu care pot fi văzute. Așadar, una din
misiunile mele, cred că este să educ această percepere, ca oamenii să poată experimenta acel
„Aha!” când dintr-o dată văd ceva.

Vă amintiți când ați înțeles pentru prima dată algebra? Sau poate nu o înțelegeți. Și, pur și
simplu, ați văzut-o! Pur și simplu, ați înțeles-o dintr-o dată! Sau când ați înțeles calculele
pentru prima dată, sau orice altceva care vă captează interesul. Acel moment „Aha!” când, pur
și simplu, vezi. Și Pavel spune că sunt lucruri care se pot vedea și că natura nu este neutră și
ne indică acele lucruri care pot fi văzute. Acum, desigur, ne confruntăm cu opoziție. Pentru că
dacă îl luăm ca exemplu pe Stephen Jay Gould, răposatul Stephen Jay Gould, el a spus că
„orice am spune despre Dumnezeu, El nu poate fi văzut în natură.” Așa că sunt două
perspective extreme. Există perspectiva mea, că Dumnezeu poate fi văzut și că există dovezi
ale existenței Lui în natură, și cea că El nu poate fi văzut. Condițiile de concurență nu sunt
egale. Și există o gălăgie crescândă din partea unui grup minoritar, numit "Noii Atei Noi",
pentru a privatiza exprimarea credinței în Dumnezeu. Nu trebuie să faci nimic din ce are
legătură cu Dumnezeu în spații publice. Ceea ce e un fel de slogan politic care datează din
epoca lui Tony Blair. Bineînțeles, "Ateii noi" au ajuns cumva demodați, așa că au fost
înlocuiți de "Noii Atei Noi". Iar Noii Atei Noi sunt ca și Ateii Noi, adică nu cred în
Dumnezeu, doar că sunt cumva mai binevoitori față de religie. Ei spun „haideți să luăm tot ce
este bun din religie, numai să nu Îl luăm și pe Dumnezeu și vom fi cu toții fericiți.” Această
tendință combativă și stridentă, care a fost foarte vizibilă în ultimul deceniu, s-au săturat de
ea. Și lucrul principal de văzut e acea schimbare.
 Așadar avem ansamblul de atei din toată Marea Britanie, care își petrec timpul într-o
veselie și cântându-și cântece triviale unii altora. Și când unul din colegii mei atei mi-a zis:
„Ar trebui să vii la întrunirea noastră de atei!” Eu am răspuns: „Și ce faceți acolo?” El a spus:
„Păi, jucăm jocuri și cântăm cântecele și așa mai departe” Și a continuat el, dar eu am spus:
„Și ești surprins că nu sunt interesat să vin?” Acesta este un fel de lucru care se întâmplă, dar
din păcate, efectul pe care l-au avut Noii Atei a marcat profund spațiul public. A condus la un
fel de reacție din partea unor atei, care chiar amenință extincția lui Dumnezeu. Jürgen
Habermas e unul din liderii intelectualilor publici ai continentului. S-a declarat un ateu
metodologic. Și el amenință o nedreaptă excludere a religiei din spațiul public, cu scopul de a,
citez: „să nu priveze societatea seculară de la importante resurse pentru crearea înțelesului.”
Aceasta este o afirmație foarte puternică din partea unui ateu. Dar vedeți voi, este împotriva
fondului afirmației, care a fost popularizată în urmă cu câțiva ani, cu precădere în cartea lui
Richard Dawkins, „Dumnezeu: o amăgire”, și anume că religia nu este numai o amăgire, ci
este una chiar dăunătoare, periculoasă și ea trebuie să fie eliminată. Și una din cele mai
evidente ilustrații ale acestui lucru s-a găsit în „Der Spiegel” care ar fi echivalentul german al
revistei „Time”, care avea un titlu în urmă cu câțiva ani, spunând: „Gott ist an allem schuld!”
„Dumnezeu este de vină pentru orice”, iar apoi o fotografie a turnurilor gemene și 50 de
pagini despre lucruri legate de ateism. Iar Dawkins a mărturisit mai târziu într-un interviu că
9/11 l-a făcut să devină radical. Iar argumentul e simplu și pentru că e simplu e și atrăgător. Ei
au spus „9/11: aceasta a fost datorită religiei. E un pas prea evident. E inacceptabil!” Dacă vei
obiecta că religia islamică, jihad, e una extremă, el îți va spune: „Da, este extremistă, dar de
unde provin religiile extreme? Își au obârșia în religiile moderne. Așadar ca să poți tăia
rădăcina, trebuie distruse toate religiile.” Și genul acesta de mentalitate a fost adoptată de
oameni cu distincții științifice cu ani lumină înaintea lui Dawkins, de oameni ca Steven
Weinberg, care a câștigat Premiul Nobel pentru fizică. Iar el a prezentat lucrurile așa:
„Oamenii trebuie să se trezească din lungul coșmar al religiei. Tot ceea ce ne stă în putință
nouă, oamenilor de știință, ar trebui să facem pentru a elimina religia, să slăbim strânsoarea
religiei, iar aceasta ar putea fi cea mai semnificativă contribuție pentru civilizație.” Și vă rog
să observați: „orice este nevoie să facem, trebuie făcut.” Este sinistru. Este semnul unei
gândiri totalitare. Așadar, unii ajung în extreme.

Din fericire, nu toți ateii sunt ca Weinberg sau Dawkins și nu trebuie să gândim în felul
acesta, dar influența a fost foarte profundă, într-adevăr. Iar corul Noilor Atei s-a unit în urmă
cu câțiva ani cu Stephen Hawking, care este fără îndoială cel mai faimos om de știință din
lume. În cartea sa: „O scurtă istorie a timpului”, care este cea mai necitită carte din istorie. Cei
mai mulți oameni ajung pe la pagina 4, cei mai diligenți până la pagina 10. El a lăsat strategic
o portiță deschisă pentru Dumnezeu, pentru ca să crească vânzările, desigur. Dar a publicat o
carte împreună cu Leonard Mlodinow care se numește "Marele Plan", fiind ateu. Fizica nu are
nevoie de un Creator. Citez: „pentru că există legea gravitației, Universul poate, și se va crea
pe el însuși din nimic.” Iar Dawkins a prezentat o afirmație de o imensă bucurie și celebrare,
pentru că a zis: „Darwin l-a scos pe Dumnezeu din biologie, iar acum Hawking a făcut același
lucru pentru fizică.” Mai există un aspect legat de aceasta, pentru că ceea ce am discutat până
acum a fost legat de știință. Dar ei conștientizează, desigur, că până în vremurile noastre, în
vest cel puțin, în mod tradițional, etica era într-o strânsă legătură cu credința în Dumnezeu.
Baza tradițională pentru etică a fost transcendentă. Un Dumnezeu transcendent. Există o
dimensiune verticală, susținută de cele 10 porunci, și, desigur, de legislația consacrată și
codificată a celor mai multe țări occidentale. Asta s-a schimbat! Dumnezeu a fost eliminat, dar
ei văd că este nevoie să dea societății un fel de busolă morală, un ghid moral.
 Așadar întrebarea eticii este la ordinea zilei, și chiar din ce în ce mai mult. Dacă Îl respingi
pe Dumnezeu, de unde îți iei o bază pentru etică, o bază rațională pentru etică? Și faptul că ei
se chinuie cu aceasta este destul de evident, pentru că se reflectă în comportamentul
generațiilor ce vin în lumea noastră. Aceasta a coincis nu doar cu un atac științific asupra
creștinătății, ci și cu un atac etic asupra creștinătății. Acest aspect mi-a fost adus în atenție
într-un mod special când l-am dezbătut pe Christopher Hitchens pentru prima dată la
Festivalul din Edinburgh în urmă cu câțiva ani. Pentru că începuse prin a vorbi timp de 10-15
minute, cât ne-a fost acordat fiecăruia, despre lucrurile îngrozitoare pe care el le considera
făcute în numele religiei. Și desigur, avea dreptate în mare parte. Există o fațetă inacceptabilă
a religiilor, precum responsabilitatea pentru diferite războaie și acte de violență din lume. Și
asta m-a făcut să mă gândesc că aceasta va crește. Și desigur, a crescut, ridicându-se multe
alte probleme cu aceeași tematică. Iar Richard Dawkins a predicat despre aceasta în cartea sa
„Dumnezeu: o amăgire”.

Ce intenționez să fac eu în această dimineață, pe scurt, desigur, pentru că e un subiect

complex, dar este mult mai bine să îți stimulezi gândirea decât să te plictisești de moarte din
cauza unor vorbării goale. Așadar, ce intenționez să fac, doamnelor și domnilor, este să vă
prezint niște idei, niște idei de bază, iar apoi să vedem ce întrebări aveți. Aceasta este partea
mai interesantă pentru mine și sper că și pentru voi. Așadar, vă rog să ascultați și, după cum
ați fost îndemnați, să vă pregătiți întrebări în minte. Veți învăța de 100 de ori mai mult la
sfârșitul acestei zile, dacă vă petreceți toată ziua gândindu-vă la întrebări. Dacă ascultați pasiv,
pe o ureche intră și pe cealaltă iese. Știți, matematica obișuia să fie descrisă ca o materie unde
se scriau notițe pe tablă, care apoi erau transferate de pe tablă în caietele studenților, fără să
parcurgă nici mintea profesorului, nici a studentului. Și, întâmplător, sunt și eu conștient de
această definiție minunată a unei petiții matematice când cineva vorbește, iar alții dorm.
Așadar, vom încerca să evităm aceasta, pe cât posibil.

În prima parte, în mare, vor fi întrebări despre Dumnezeu și știință, iar în cea de a doua,
întrebări despre etica lui Dumnezeu. Și vom menționa câteva. Psihologia este recunoscută de
mulți oameni ca știință. Și când Richard Dawkins a pus numele cărții sale „Dumnezeu: o
amăgire”, el scotea în evidență o concepție psihiatrică, aproape psihiatrică, că Dumnezeu este
o amăgire. Și definește amăgirea ca fiind o credință falsă, care este totuși susținută în ciuda
unor puternice dovezi contrare. Voi arăta că fix aceasta este definiția ateismului: o credință
falsă care este totuși susținută în ciuda unor puternice dovezi contrare. Totuși priviți la acest
principiu. Dawkins nu este un psihiatru și nici eu nu sunt. Așadar, ce faci într-o asemena
situație? Dacă ție ți se va părea credința în Dumnezeu o amăgire, un termen care, el admite,
este aproape psihiatric, atunci... El nu este un psihiatru. Deci, ce va spune? Cel mai evident
lucru este să consulte un psihiatru. Și să întrebe, ceea ce și eu am făcut, pentru că nici eu nu
sunt un psihiatru. Și există acea regulă de aur a lumii academice. Vedeți voi, eu astăzi țin o
conferință care nu este despre matematici pure, domeniul meu, și știu că sunteți recunoscători
pentru aceasta. Dar ideea este că nu fac aceasta. Îmi depășesc domeniul. Și dacă treci granița
domeniului tău, regula de aur este că trebuie să te verifici cu cele mai bune argumente de pe
partea cealaltă. Trebuie să faci asta!

Acum priviți la acest fapt interesant. Am dat peste cartea care pretinde că Dumnezeu este o
amăgire. Apoi m-am dus la fostul președinte al Colegiului Regal de Psihiatrie, să văd dacă
este vreo evidență logică despre efectul credinței religioase asupra stării psihologice și
mentale. Subiectul este „bunăstarea”. Este un subiect important în lumea noastră astăzi. Și se
merită ca să fim conștienți măcar de unele lucruri care se spun. Acesta e primul: El, Andrew
Sims, fostul președinte al Colegiului Regal de Psihiatrie, spune că „Subiectul avantajelor pe
care le are credința religioasă și spiritualitatea este unul din cel mai bine păstrate secrete ale
psihiatriei și ale medicinei, în general. Dacă descoperirile complexelor cercetări despre acest
subiect ar fi condus în direcția opusă și s-ar fi descoperit că religia dăunează stării mentale,
asta ar fi ajuns pe prima pagină în toate ziarele din ținut.” Citim așa ceva la Richard Dawkins?
Nu! Dar dați-mi voie să continui. Meta-analize importante din Jurnalul American de Sănătate
Publică scot în evidență în majoritatea studiilor: „Implicarea religioasă e corelată cu o stare de
bine, cu fericire, cu mulțumire, optimism, cu identificarea unui țel în viață, stimă de sine, o
acceptare mai ușoară a pierderilor, un simț al susținerii, mai puțină singurătate, o rată mai
scăzută a depresiei, o rată mai ridicată a recuperărilor și așa mai departe și mai departe.” Și
citind, literaturii nou-ateiste îi lipsește o parte. Așadar, nu și-au făcut treaba. În felul acesta, ei
se contrazic cu alți intelectuali și nu sunt corecți în fața dovezilor care sunt chiar accesibile
publicului larg. Deci nu îi pot lua în serios, din acest motiv. Acestea nu sunt argumente
intelectuale serioase, care destituie un astfel de lucru.

Sunt conștient că toate datează din timpul lui Freud. Și vreau să spun ceva despre Freud
pentru că acesta este un lucru constant, sunt întrebat mereu despre el. Dacă ați fost și voi
aseară, iertați-mă că repet acest lucru, dar e un lucru bine de știut. Sunt acuzat foarte des, chiar
de oameni de știință: „Credința ta în Dumnezeu e ca și cum ai crede în Moș Crăciun.” Dar nu
este așa! Câți dintre voi ați ajuns să credeți în Moș Crăciun devenind adulți? A fost foarte
amuzant în Olanda, când, chiar recent, am fost acuzat de acest lucru de către un profesor de
fizică: „O, credința ta în Dumnezeu e ca și în Moș Crăciun!” Așa că m-am întors către public
și i-am întrebat pe ei: „Câți dintre voi?” Și desigur, s-a jenat foarte tare și chiar s-a înfuriat și
apoi mi-am spus ideea. Știu sute de oameni care au ajuns să creadă în Dumnezeu când au
ajuns adulți. Vă rog, nu fiți naiv! Și să Îl puneți pe Dumnezeu în aceeași oală cu Moș Crăciun.
Dar adevărata problemă, desigur, este ideea că oamenii slabi au nevoie de o cârjă. Și ei au
proiectat experiența lor de tată, dacă era una plăcută, deși de multe ori nu e, pe un fel de
imagine a unui tată în cer și așa mai departe. E foarte ușor să faci față la aceasta, pentru că
argumentul freudian nu este prea concludent.

După cum Manfred Lütz evidențiază în cartea sa: „O scurtă istorie a Celui Măreț”. El
spune: „Dacă nu ar exista Dumnezeu, argumentul lui Freud ar fi genial! Îți arată că religia este
o împlinire a dorințelor”. Și asta are sens, dacă nu ar exista Dumnezeu. Dar apoi el continuă:
„Totuși dacă există Dumnezeu, același argument îți demonstrează că ateismul este o împlinire
a dorințelor.” Dorința de a nu trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu pentru viețile, decepțiile,
crimele noastre și pentru adulterele noastre. Manfred Lütz este unul din cei mai importanți
psihiatri ai Germaniei, apropo. Și apoi trage concluzia și spune că desigur, la întrebarea
fundamentală, dacă există sau nu Dumnezeu, nu îți va răspunde Freud, Frankl sau Jung, ci
trebuie să cauți în altă parte. Vedeți, doamnelor și domnilor, știința este plauzibilă:
„Dumnezeu: o amăgire”, argumentul freudian, dar poți schimba foaia. După cum am făcut și
eu cu Hawking. Când a răspuns pentru London Times la întrebarea: „Ce este religia?”, el a
spus: „O poveste închipuită pentru oamenii cărora le este frică de întuneric.” Eu am fost
întrebat cum răspund la aceasta și am spus: „Cu siguranță. Iar ateismul este o poveste
închipuită pentru oamenii cărora le este frică de lumină.” Acum, aplauzele voastre
demonstrează că nu ați înțeles argumentul pentru că ce am spus nu demonstrează nimic. E
ușor să te duelezi în fraze scurte. Dar unul din scopurile esențiale aceste dezbateri este de a
analiza argumentele și să vezi dacă se aplică și în sens invers, pentru că multe din ele se
aplică. Putem să destituim toate aceste freudisme și să revenim la subiectele de bază din toată
această legătură, și aceasta vreau să fac. Și vreau să privesc la câteva din problemele de bază
care privesc științele exacte, cum ar fi fizica și așa mai departe.
 Și prima idee este și cea mai simplă: nu există un război între Dumnezeu și știință. Este
reprezentat așa tot timpul, pentru că aceasta este o convenție intelectuală foarte convenabilă. E
evident că este falsă. Premiul Nobel pentru fizică de anul trecut a fost câștigat de un ateu,
Peter Higgs, un scoțian, pentru bosonul Higgs. Cu câțiva ani înainte l-a luat Bill Phillips, un
american, care e un creștin. Aceasta ar trebui să le arate oamenilor că gândesc prea simplist
această problemă. Diferența dintre Phillips și Higgs nu are legătură cu fizica. Amândoi au
câștigat Premiul Nobel. Diferența dintre ei este perspectiva asupra lumii. Unul este credincios,
iar celălalt este ateu. Și ceea ce dezbatem noi în societatea contemporană este un conflict legat
de viziunea asupra lumii și sunt oameni de știință de ambele părți. Așadar în ce constă acest
conflict al viziunilor asupra lumii? Problema e care dintre aceste două perspective
dominante... Mai este și o a treia în umbră și anume panteismul. Dar cea dominantă în
academia occidentală este teismul, iar în cazul meu, teismul creștin, iar de cealaltă parte
ateismul. Și ceea ce se întâmplă este că ateii pretind că știința inclină spre ateism. Eu spun
exact opusul. Așadar întrebarea cheie care ar trebui pusă este: Știința inclină în vreo parte?
Favorizează ateismul sau favorizează teismul? La acest moment, în multe din prelegerile legat
de acest subiect oamenii se duc, de exemplu, spre biologie și descriu complexitatea anumitor
situații și spun că aceste lucruri nu s-ar fi putut întampla în alt fel decât prin creația lui
Dumnezeu. Eu nu voi face asta. Deoarece eu cred că până dumneavoastră nu faceți 3 lucruri și
anume: să priviți la istoria științei, la filosofia științei și la natura științei, nu sunteți în postura
în care să judecați statusul argumentelor care sunt rezultatul științei. Așadar, eu voi pune
rezultatele științifice la urmă, nu la început, dintr-un motiv bine întemeiat, având în spate ani
întregi de dezbateri pe aceste teme.

Istoria științei este foarte importantă pentru că pune întrebarea cheie. Isaac Newton și
înainte de el, Galileo, Johannes Kepler credeau cu toții în Dumnezeu. Și asta este o
circumstanță atât de fascinantă, care a condus la multă cercetare asupra filosofiei științei și
asupra istoriei științei și am avut privilegiul la Oxford să cunosc doi dintre experții lumii în
acest domeniu. Primul și al doilea profesori de știință și religie: John Hedley Brooke și Peter
Harrison care a fost furat înapoi de la Oxford și s-a întors în Australia. Experți în istoria
științei... Și lucrul fascinant este că toate aceste lucruri au căpătat un sens nou, dar nu am
timpul necesar să expun tot. Principiul de bază este, după cum l-a prezentat C.S. Lewis într-un
mod exceptional: „Oamenii au devenit oameni de știință pentru că se așteptau să găsească legi
în natură. Și se așteptau să găsească legi în natură pentru că au crezut într-un Legiuitor.” Pe
scurt, credința în Dumnezeu este motorul care a pus în funcțiune știința modernă. Nu a
împiedicat-o, ci a pus-o în funcțiune. Peter Harrison este în mod special fascinant. Pentru că el
spune că nu a fost pur și simplu rama teistă, credința în Creator, care a stat în spatele ei, ci
modul unic în care reformatorii abordau înțelegerea Scripturii care era în spatele ei. În loc să
caute abordări mitologice, alegorice, ilustrate ale Scripturii, ei au încercat să spună: „Haideți
să vedem ce spune Biblia.” Haideți să o luăm de la primul nivel de impact, la al doilea și așa
mai departe. În felul natural în care citim literatura. Și aplicând aceasta la univers, haideți să
vedem ce vrea natura să ne spună. Să nu ne impunem ideile noastre asupra ei. Asta a dus la
revoluția în știință.

Așadar, credința creștină, monoteismul în primul rând, dar credința creștină în mod special
a contribuit enorm la știința pe care o avem astăzi. Dar asta nu este impresia pe care o au cei
mai mulți. Îmi amintesc când am ținut prima prelegere asupra acestor lucruri în anii '75 la
Universitatea din Novosibirsk, în Akademgorodok, în Siberia. Și în timp ce îmi țineam
prelegerea, am văzut o mulțime de oameni nervoși, iar mie nu-mi place oamenii nervoși. Așa
că m-am oprit, și i-am întrebat de ce sunt nervoși și un profesor s-a ridicat și a spus: „Tu zici
că Newton a crezut în Dumnezeu. De ce nu ni s-a spus asta niciodată?” Eu i-am răspuns: „Nu
poți ghici?”. Ateismul a suprimat asemena informații. Dar o face și astăzi; sunt șocat de cât de
puțini oameni știu despre aceasta. Este extrem de important! Datorăm nu doar sistemul
educațional, cel legislativ, spitalele, ospiciile și toate celelalte creștinătății, datorăm chiar și
știința, în sensul modern, creștinătății! Acum desigur, asta ridică marea întrebare: A ajuns
știința să își detroneze Creatorul, așa cum pretind mulți oameni? Newton, a ocupat, prin
definiție, primul scaun Newton, iar Stephen Hawking l-a ocupat până nu demult. Newton
spune: Ei bine, „Există dovezi în univers, în descoperirile mele, în matematică, în astronomie,
astro-fizică, legea gravitației; dovezi care indică spre Dumnezeu.” Iar el scrie Principia
Mathematica ca să justifice aceasta. Stephen Hawking spune: „Trebuie să alegi între
Dumnezeu și știință.” Am ajuns la o reversie grozavă! Și asta a fost în centrul atenției mele de
ceva timp. De ce a avut loc această reversie? Ce s-a întâmplat mai exact? Iar eu vreau să
sugerez că este din cauza unei neguri ce s-a coborât asupra noastră.

În multe locuri diferite a apărut confuzie, zăpăceală, iar unele chiar în mod deliberat. Și
cele mai multe au legătură cu natura a ceea ce noi vrem să spunem prin explicații. Natura
explicațiilor. Prima confuzie, care poate vă va surprinde, și nu am dat de ea până relativ
recent, este despre natura lui Dumnezeu. Vedeți voi, când eram eu mai tânăr, cam în urmă cu
un secol, obișnuiam să presupun că oamenii înțelegeau când vorbeam despre Dumnezeu, dar
acum nu mai înțeleg. Descopăr că mulți dintre colegii mei de pretutindeni cred că eu cred într-
un Dumnezeu care este exact ca unul din zeii mitologei grecești. Un Dumnezeu al golurilor,
am putea spune. Nu putem explica; nu există explicație științifică pentru fulger, așa că
postulăm un dumnezeu al fulgerului. Și desigur, câteva cercetări sau studii universitare la
Universitatea din Melbourne și Dumnezeu dispare. Rămâi cu fizica atmosferică, descărcări
electrice și toate de genul acesta. Și ei exact aceasta cred! Pentru că ei mereu Îl tot împing pe
Dumnezeul Bibliei spre genealogia zeilor din Orientul Mijlociu antic. Iar ei folosesc acest
argument prostesc și nebunesc că: „tu” adică eu „ești un ateu cu privire la Zeus și Artemis și
Baal și așa mai departe.” Și pur și simplu continuăm și Îl demitem pe Dumnezeul Bibliei și ei
cred că așa se termină totul. Dar nu au citit nimic despre zeii Orientului Mijlociu antic, pentru
că trăsătura distinctivă și trebuie să înțelegem asta Werner Jaeger, o autoritate mondială în ce
privește lumea orientală antică, diferența este aceasta: Zeii Orientului Mijlociu antic, toți, au
descins din cer și pământ. Ei erau produsul unui haos, o materie sau o energie preistorică sau
oricum vreți să-i spuneți. Dumnezeul Bibliei a creat cerurile și pământul. El nu se potrivește
printre ceilalți deloc. Acesta este primul aspect.

În al doilea rând, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al golurilor, ci este un Dumnezeu al

întregului. Și al lucrurilor pe care le înțelegem, și al celor pe care nu le înțelegem. Și dacă te
oprești puțin, îți dai seama că pe măsură ce înțelegi mai bine arta, apreciezi mai mult talentul
lui Rembrandt sau Picasso, nu mai puțin. Cu cât înțelegi mai mult din inginerie, cu atât poți să
admiri genialitatea lui Rolls Royce mai mult, nu mai puțin. Și cu cât înțelegi mai bine
universul, cu atât poți, asemeni lui Newton, să admiri genialitatea Dumnezeului care l-a creat
așa mai mult, nu mai puțin. Sunt lucrurile pe care le înțelegi care te fac să afirmi că „cerurile
spun slava lui Dumnezeu”, nu ceea ce nu înțelegi... Ceea ce nu înțelegeți e la fel de fascinant,
pentru că e ceea ce conduce știința, pe lângă alte lucruri. Dar cel mai important lucru care
trebuie înțeles este acesta: Natura lui Dumnezeuface ca această conversație să se oprească
chiar de la început pentru mulți oameni.

Dați-mi voie acum să vă prezint aceasta mai la subiect. Vedeți, dacă Îl definiți pe
Dumnezeu, dacă ideea voastră despre Dumnezeu este că El e un Dumnezeu al golurilor, chiar
trebuie să alegi între Dumnezeu și știință din cauza definiției pe care I-ai dat-o lui Dumnezeu.
Chiar L-ai definit pe Dumnezeu ca fiind necunoscuta „x” care iși are rostul doar până știința
gasește vreo explicație. Atunci, desigur că trebuie să alegi între Dumnezeu și știință. Și din
acest motiv atât de mulți oameni sunt influențați inconștient de acest tip de logică ingenioasă,
care e o logică falsă, desigur, și vom vedea imediat. Că trebuie să aleagă între Dumnezeu și
știință. Stephen Hawking este una dintre cele mai mari victime ale acestei amăgiri în legătură
cu natura lui Dumnezeu. Este o falsă idee despre Dumnezeu care este totuși susținută în ciuda
dovezilor contradictorii puternice. E o amăgire! Pentru mine, aceasta este extrem de
important, pentru că dacă oamenii nu înțeleg că atunci când vorbim despre Dumnezeu ne
referim la Creatorul și Susținătorul universului, nu un Dumnezeu al golurilor, nu un
Dumnezeu care... „Nu pot explica asta, deci înseamnă că Dumnezeu a făcut-o” genul acesta
de Dumnezeu. Atunci nu vom ajunge nicăieri în conversațiile noastre. Dar următorul lucru
care trebuie realizat, desigur, este că Newton ne face un favor pentru că noi realizăm acum că
există confuzie legată de natura explicațiilor științifice. Există confuzie în legătură cu natura
lui Dumnezeu și există confuzie în legătură cu natura explicațiilor științifice. Și este o greșeală
foarte ușor de făcut.

Când Newton a descoperit legea gravitației, el nu a spus ce a spus Hawking. Hawking

spune: „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din
nimic.” Și prin asta, din perspectiva lui, scapă de Dumnezeu. Dar Newton a zis așa: „Pentru
că există o lege a gravitației, aș putea scrie o carte care să elogieze măreția lui Dumnezeu,
care l-a creat așa.” Pentru că Newton nu a făcut greșeala să confunde o explicație științifică cu
o explicație personală, subiectivă. Dați-mi voie să prezint aceasta mai simplu. De ce fierbe
ibricul? Pentru că arzătorul Bunsen este aprins. Și flacăra a ajuns la o anumită temperatură
care este transmisă prin cuprul ibricului și agită moleculele de apă, iar ele se mișcă din ce în
ce mai repede, iar unele încep să se spargă, iar ibricul incepe să fiarbă. Din acest motiv fierbe.
„Ba nu, el fierbe pentru că eu vreau o ceașcă de ceai.” Cu toții înțelegem aceasta. Vedeți voi, e
atât de simplu! Descopăr de multe ori că elevii din școli înțeleg aceasta mai bine decât
profesorii. Pentru că ei văd diferența în natura explicației. Explicația „pentru că eu vrea o
ceașcă de ceai” nu este în conflict; nu concurează cu explicația științifică, ci e complementara
ei. Și ai nevoie de amândouă ca să poți explica aceasta în totalitate. De ce nu pot oamenii să
vadă aceasta când e vorba de univers?

Vedeți voi, Richard Dawkins a provocat mult rău spunând că: „Dumnezeu este același tip
de explicație cu știința, așadar, este în competiție directă cu ea.” Asta e ca și cum ai spune că
Henry Ford este în competiție cu legea motorului cu ardere internă ca fiind o explicație pentru
mașina cu motor. Sunt pur și simplu niște nonsensuri copilărești. Și ca să poți explica despre o
mașină cu motor, ai nevoie de amândouă, nu e așa? Și din nou, ele nu concurează, nu sunt în
conflict, ci se complementează. Așadar, mie mi se pare că o mare parte din abur poate fi dat la
o parte din asta, dacă am putea vedea volumul uriaș de erori care reiese din afirmația lui
Hawking: „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din
nimic.” Așadar, nu avem nevoie de Dumnezeu. În primul rând, alternativele sunt false, iar în
al doilea rând, propoziția este un nonsens. Am scris o cărticică despre Dumnezeu și Stephen
Hawking când am citit acea propoziție, pentru că nu citisem nimic de genul acesta în toată
viața mea. „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din
nimic.” Pentru că a fost ceva, o lege a gravitației. Universul se va crea pe el însuși din nimic.
Prima contradicție clară. Pentru că există ceva. Nimic. Legea gravitației nu este un nimic. Sau
el mai spune „pentru că există o lege a gravitației” nu spune „pentru că există gravitația”. Aș
fi blând cu el, dar chiar ridică o problemă importantă. Legile creează ceva? Bineînțeles că nu.
Legile mișcării ale lui Newton nu au mișcat nicio minge de biliard în toată istoria universului.
Oamenii cu tacuri fac asta. Aceasta este o confuzie profundă.
 Am avut cândva o conversație interesantă cu colegul meu, Peter Atkins. El e un ateu
cunoscut la nivel mondial. Și l-am întrebat: „Peter, cine crezi că a creat universul?” Și el a
răspuns: „Matematica și legile naturii” Iar eu am început să râd dintr-o dată. Nu am
intenționat, dar am facut-o. Și el m-a întrebat: „De ce râzi?” Iar eu i-am răspuns: „Peter,
sincer, sunt un matematician, dar ăsta e cel mai absurd lucru pe care l-am auzit vreodată” I-am
zis: „Dă-mi voie să îți prezint simplu. 1+1=2. Ți-a adus asta vreodată 2 dolari în buzunar?”
Doamnelor și domnilor, eu cred că acea criză financiară a fost cauzată de încrederea că dacă
făceai ceea ce se numește „contabilitate creativă”, puteai crea bani prin intermediul
matematicii. Și cu toții am fost afectați de aceasta, nu-i așa? Acea noțiune absurdă că niște
cantități abstracte și manipulate chiar ar putea crea ceva. Dar nu pot. Așa că ne-am blocat?
Afirmația lui Hawking că universul „se poate crea pe el însuși”. Dacă v-aș spune vouă că X îl
creează pe Y, ce ar însemna aceasta? Înseamnă că dacă îl ai pe X, el îl produce pe Y. Dacă v-aș
spune că X îl creează pe X, asta ce ar însemna? Dacă îl ai pe X îl obții pe X. Ce înseamnă
asta? Că este un nonsens și rămâne o absurditate, chiar dacă oameni de știință iluștri scriu
asta. Este absurd, doamnelor și domnilor! Nu îmi venea să cred când am citit așa ceva. Unul
din principalii oameni de știință ai lumii să vorbească absurditați filosofice. Nu e vorba că el
dă pur și simplu o alternativă falsă: ori Dumnezeu, ori știința. Ci că atât cât privește știința, el
spune absurdități. Și acesta nu e un început prea bun.

Tot în aceeași carte, la pagina 3, el spune că filosofia a murit și că oamenii de știință poartă
torța adevărului în aceste vremuri. Filosofia a murit, și totuși, toată cartea sa este pură
filosofie. Cu siguranță că demonstrează că este moartă în cazul lui. Și iertați-mă că sunt puțin
aspru, dar cred că unele din aceste lucruri sunt atât de absurde încât trebuie să fie expuse.
Așadar, el nu rezolvă deloc problema pe care cartea sa pretinde să o rezolve. Dumnezeu și
știința nu sunt alternative logice, ci sunt logic complementare, dar din acea noțiune mai reiese
o idee care este foarte greșită și o numim scientism. Eu o numesc fundamentalism științific. Și
tocmai am scris un eseu despre o prelegere pe care am ținut-o la Academia Britanică. Am fost
uimit să primesc o invitație de la o conferință despre fundamentalismul religios, organizată de
directorul Academiei Britanice. Mi-au scris și m-au întrebat: „Vreți să țineți o prelegere
despre fundamentalismul științific?” Iar eu m-am gândit: „Sub nicio formă!” Dar apoi m-am
mai gândit puțin și am zis: „De ce nu?” Pentru că la asta ne referim prin scientism: Ideea că
știința este singura cale către adevăr. Einstein, desigur, a văzut clar că nu era așa. El a zis:
„Puteți vorbi despre fundamentul etic al științei, dar nu puteți vorbi despre fundamentul
științific al eticii.” Asta înseamnă să fii provocat, după cum vom vedea în a doua secțiune.
Deoarece, dacă nu poți vorbi despre fundamentul științific al eticii, vei întâmpina probleme
grave; dacă Îl înlături pe Dumnezeu și înlături transcendența și faci știința regină și încerci să
le oferi oamenilor o busolă morală și asta nu se poate realiza în teorie și în principiu, atunci
vei avea probleme mari. Vom ajunge și acolo și vom continua.

Peter Medawar a fost mult mai înțelept când a spus: „E atât de evident că știința este
limitată. Nici măcar nu poate răspunde la simplele întrebări ale unui copil: „De unde vin?”
„Care este scopul vieții mele?” și așa mai departe. Dar e mai interesant decât atât, într-un fel.
La ce ne referim când spunem că știința explică? Legea gravitației, ea ce explică? Explică
gravitația? Nu! Newton a conștientizat aceasta, dar mulți nu o fac. Ei cred că dacă ai ceea ce
se numește o explicație științifică, asta e tot. Nimeni nu știe ce e gravitația! Nimeni nu știe ce
este energia, iar dacă nu mă credeți, citiți ce spune fizicianul câștigător al Premiului Nobel,
Richard Feynman. Wittgenstein a spus odată și este foarte important: cea mai mare amăgire a
modernității este concepția că legile naturii sunt o explicație pentru fenomenele naturii.
Aceasta nu se poate! Nu explică, nu spun ce sunt anumite lucruri. Le descriu. Într-un mod
minunat, desigur. Datorită legii lui Newton a ajuns omul pe lună, fără ca Einstein să facă vreo
corecție. Nu îți spune ce este gravitația. Și asta este atât de important, pentru că replica des
întâlnită este: „Știința ne explică. Avem explicația, nu mai avem nevoie de Dumnezeu.” Chiar
la nivelul științific, de la definiția ei și e greu să definești știința, nu-i așa? Nici măcar nu
pretinde asta. Așadar, trebuie să fim modești, mai ales ca oameni de știință, să realizăm că
sunt arii vaste în legătură cu care suntem agnostici. Nu cunoaștem!

Punând știința împotriva lui Dumnezeu începi să arăți și mai prostesc. Pentru că la nivelul
său nu ne oferă ceea ce noi numim o explicație exhaustivă. Ceea ce vreau eu să spun,
incremental, este ceva foarte simplu și anume că explicația este un concept foarte sofisticat și
pe mai multe niveluri. Și dacă îl reducem la o explicație reducționistă și mecanicistă prin
procese naturale este extrem de limitant. Și desigur, nu se ocupă de întreg, oricum. Să excluzi
explicația intermediară (?) este complet arbitrar. Știința pretinde să nu se ocupe cu acest
intermediu dar, mulți oameni de știință spun că, prin urmare, nu există intermediu. Asta nu
corespunde, bineînțeles. Dacă aș construi o mașină care poate vedea doar lumina vizibilă, iar
numele tău se întâmplă să fie Röntgen din Würzburg Iar tu vii și spui că ai descoperit
radiațiile X, iar eu îmi arăt mașina și îți spun că „Nu există. Mașina mea nu le vede.” Atunci
tu ai avea toate drepturile să spui: „Mașina ta este construită să nu le poată vedea. Bineînțeles
că nu le poți vedea.” Dacă excluzi în mod aprioric orice fel de implicație intermediară,
bineînțeles că nu vei descoperi niciodată una. Dar aceasta nu demonstrează că nu există.

Acum, ultima idee de aici, din următoarele 150 de puncte, este să actualizez toată această
dezbatere. Ar trebui să spun ceva și probabil că ați vrea să ridicați această problemă; există
multă confuzie în legătură cu natura credinței. Noii Atei au provocat foarte multe daune
multor creștinilor. Deci ei pun credința aici și știința acolo. Și asta îi dă de gol: aceasta este
conceptualizarea ateistă, și anume, credință este un termen religios care înseamnă să crezi
atunci când nu ai dovezi. Ambele sunt false. Și punând știința și credința în opoziție, le dăm
apă la moară, suntem de acord cu ei. Credința în sensul biblic, și vorbesc ca și creștin, e un
angajament bazat pe dovezi. După cum Ioan scoate în evidență, în Evanghelia lui: „Lucrurile
acestea au fost scrise pentru voi ca să credeți” Aceasta este dovada ca voi să credeți că Isus
este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Este un angajament pe baza unei dovezi. Acesta, în primul
rând. Dar în al doilea rând, știința implică credință, fară nicio referire la Dumnezeu. Iar dacă
suntem de acord cu redefinirea credinței lăuntrice ca fiind o credință oarbă, noi de fapt doar
perpetuăm un mit ateist.

Deseori mi se cere să vorbesc despre știință și credință. Iar eu îi întreb pe oameni: „Vreți să
vă vorbesc despre Dumnezeu?” Iar ei zic: „Desigur că vrem!” Iar eu le răspund: „Păi nu ați
menționat. Ați spus doar despre știință și credință. Credință în ce?” Iar ei zic: „A, desigur. În
Dumnezeu!” Iar eu le răspund: „Dacă la asta vă referiți, asta spuneți.” Pentru că se poate
înțelege greșit, imediat. Ca și cum ai vorbi despre o credință religioasă fiind în opoziție cu
știința care nu implică credință. Așadar, ideea mea finală este aceasta: știința implică
devotament, încredere, credință cu semnificația din latină, de unde și provine cuvântul
credință. Fides: încredere, devotament care au la bază dovezi și așa mai departe. Și este greu.
Einstein a spus cândva că nu își poate imagina un om de știință fără ceea ce el numea o
credință profundă. La ce se referea? Nu se referea la credința în Dumnezeu. Se referea la
credința în inteligibilitatea rațională a universului. Cu alte cuvinte, că știința poate fi
înfăptuită. Nu poți lucra cu știința, decât dacă tu crezi în asta.

Am fost învățat mecanica cuantică de către profesorul Sir John Polkinghorne în urmă cu
mulți ani, în Cambridge. Și în multe din cărțile sale el ne tot spune: „Înțelegeți, fizica nu poate
să își explice credința”, nu cuvântul în sine. Credința ei în inteligibilitatea universului, pentru
că trebuie să presupui aceasta înainte să poți face vreun pic de fizică. Așadar oamenii de
știință au un crez. Au un sistem de încredințări. Iar tragedia este că Noii Atei au redefinit
credința ca fiind o credință oarbă, astfel încât ei nu mai văd nu numai că știința implică
credință, ci și că sistemul lor de încredințări o implică. Și cel mai impresionant exemplu al
acestei idei l-am găsit puțin mai încolo, în Melbourne, când am discutat cu Peter Singer.
Pentru că eu spusesem audienței că părinții mei erau credincioși, iar bunicii mei la fel. Iar
când a venit rândul său să vorbească, el a spus că aceasta este marea lui obiecție pentru
credința religioasă și anume că oamenii rămân în credința în care au crescut. Și eu eram un
exemplu clasic. Iar eu m-am gândit că aceasta va fi foarte interesant, iar cum am avut ocazia
să vorbesc am spus: „Peter, mai bine echilibrăm situația asta. Povestește-ne despre părinții tăi.
Au fost atei?” „Da, au fost.” A răspuns el. „Oh”, i-am zis eu, „deci și tu ai rămas în credința în
care ai crescut.” Dar el a zis: „O, dar aceasta nu este o credință!” „Oh, Peter”, i-am răspuns
eu, „Și eu care mă gândeam că tu crezi în asta...” Iar acesta este un filosof de talie mondială,
doamnelor și domnilor. Iar el nu vede că ateismul său este un sistem de încredințări. Am
rămas șocat și la fel întreaga lume cibernetică. Pur și simplu marcat. Dar asta trebuie să
facem! „Voi sunteți oameni credincioși. Aceasta este o insultă, pentru că înseamnă că tu crezi,
deși nu ai nicio dovadă. Noi suntem oameni de știință, nu suntem oameni credincioși.” Și asta
duce la cele mai absurde afirmații, ca aceasta a lui Cristopher Hitchens: „Credința noastră nu
e o credință, încredințările noastre nu sunt încredințări” CE??

Trebuie să ne întoarcem la o temelie solidă. Oamenii de știință credeau că știința poate fi

înfaptuită. Ei credeau în puterile lor intelectuale care le ofereau capacitatea de a analiza natura
până la un anumit punct. Dar de ce ai face asta? Și aici începe distracția. Și multe din aceste
lucruri se investighează acum. Vedeți voi, Darwin, a facut o afirmație foarte sinceră și
interesantă. A spus așa: „Pentru mine, se ridică o îndoială îngrozitoare dacă convingerile
minții omului, care s-a dezvoltat din cea a animalelor inferioare, au vreo valoare, sau sunt
câtuși de puțin de încredere.” Iar eu am adus asta înaintea colegilor mei când conversațiile
deveneau plictisitoare. Le spuneam: „Spune-mi, tu ești un om de știință. Cu ce îți înfăptuiești
știința?” „Cu mintea mea, desigur!” iar eu îi răspund: „Ce este mintea ta?” „Păi, este creierul
meu.” Cei mai mulți sunt reducționiști, sau materialiști. „Este creierul meu.” „Bine”, îi
răspund, „și ce este creierul tău?” „Păi, pe scurt, creierul meu este produsul final al unui
proces neghidat și negândit.” „Oh, înțeleg. Și tu ai încredere în el?” și sunt foarte serios când
spun aceasta, doamnelor și domnilor. Dacă v-ați gândi pentru un moment că instrumentele
dumneavoastră de laborator sunt produsul final al unui proces neghidat și negândit, nu ați
avea încredere în ele. Darwin a văzut dificultatea, dar chiar și filosofi importanți văd asta
acum, și nu doar filosofi creștini, ci și atei.

Dați-mi voie să vă citesc, apropiindu-mă de timpul pentru întrebări. Primul este un creștin,
Alvin Plantinga, unul din cei mai mari filosofi ai lumii. „Dacă Dawkins are dreptate și suntem
produsul unor procese naturale negândite și neghidate, atunci ne-a dat motive puternice să ne
îndoim de siguranța facultăților mintale umane. Prin urmare, e inevitabil să ne îndoim și de
validitatea oricărei încredințare pe care o produc inclusiv știința lui Dawkins și ateismul său.”
Acum ascultați ce urmează: „Biologia sa și încrederea sa în naturalism par, prin urmare, să fie
în război unele cu celelalte, într-un conflict care nu are absolut nicio legătură cu Dumnezeu.”
Thomas Nagel, unul din cei mai eminenți filosofi ai Americii, a cauzat un cutremur serios în
lumea intelectuală, scriind o carte cu titlul provocator: „Minte și cosmos: de ce concepția neo-
darwiniană este aproape cu siguranță falsă” Iar în ea, el spune aceasta: „Dacă mentalul nu este
el însuși aproape fizic, el nu poate fi explicat pe deplin prin știința fizică. Naturalismul
evoluționist implică ideea că nu ar trebui să luăm niciuna din convingerile noastre în mod
serios, inclusiv privirea de ansamblu științifică de care însuși naturalismul evoluționist
depinde.”

Așadar ceea ce înțelegem acum, iar mie mi se pare fascinant, este că gânditori atei de frunte
reiau ceea ce C.S. Lewis a văzut clar în anii 1940 și a scris în cartea sa „Despre minuni”.
Anume că lucrul la care nu ne-am gândit destul este gândirea. Și dacă ne-am gândi la gândire,
am conștientiza că întelegerea reducționistă ateistă, materialistă a universului reduce gândirea
la o lipsă de sens. Altfel spus, doamnelor și domnilor, nu își adună nuiele doar pentru spinarea
sa ci își adună și pentru creierul său.

· Așadar, entropia duce la moarte graduală de-a lungul vieții. Cum se împacă aceasta cu
ideea vieții veșnice? Care sunt factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcarii
ateiste? Este posibil să demonstrezi natura eternă a lui Dumnezeu? Care este argumentul
dumneavoastră pentru mai mult decât o singularitate, nu doar un argument de tipul
„Dumnezeu al golurilor”. Și unde ar trebui o minte științifică să înceapă căutarea de a Îl
înțelege pe Dumnezeu și ce întrebări ar trebui să pună mai întâi?
· Acesta este un set de întrebari foarte interesant, nu-i așa, doamnelor și domnilor?
Importanța citirii mai multor întrebări deodată este că îți formezi o idee despre ceea ce se
întâmplă în mințile oamenilor. Și oamenii, observ în general, sunt foarte interesați de
întrebările altor oameni. Așadar, hai să privim la acestea. OK! Dacă aș putea sta în spatele
dispozitivului, probabil în stânga ta, ar fi mai bine. Și vom începe cu acestea. Fiecare va lua
aproximativ o oră. Haideți să luam întâi pe cea cu societatea. Voi alege eu ordinea lor, acesta
este motivul pentru care o fac și anume că există o oarecare ordine rațională. Care sunt factorii
schimbării din societate care duc la creșterea mișcării ateiste? Dați-mi voie să mai zic ceva.
Aceasta este un timp de „întrebări și răspunsuri” Ceea ce înseamnă că este inadecvată și vom
arăta că e așa. Pentru că cele mai multe din aceste întrebări ar avea nevoie de o prelegere bine
pregatită. Deci ce pot face eu? Aș putea pur și simplu să răspund și să vă dau acum o abordare
inițială la aceste întrebări. Nu va fi complet, bineînțeles că nu. Și nu va fi un răspuns la fel de
bun ca și atunci când m-aș fi gândit o săptămână sau o lună sau un an sau doi. Dar acesta este
un lucru bun. Pentru că dacă ați pus serios aceste întrebări, vă veți face partea voastră de
muncă. Și munca dumneavoastră va fi cea care vă îmbogățește cu adevărat, și nu micul meu
răspuns. Cu această înțelegere, vom continua, bine? Factorii schimbării din societate care duc
la creșterea mișcării ateiste. Bineînțeles ateismul a existat de foarte mult timp. Nu este un
fenomen nou. Dacă te duci la Grecia antică vei vedea cele două perspective principale asupra
lumii, reprezentate genial. Perspectiva materialistă, ateistă a lui Democritus și Leucippus care
sunt întemeietorii fizicii atomice. Ei credeau că realitatea finală era compusă din atomi și
spațiu gol. Așadar, explicația lor pentru univers era cu susul în jos, în sensul că atomii coborau
în cascadă printre spații goale, formând galaxii, lumi, viață și așa mai departe. Ați mai auzit
această poveste. Iar ei au fost primii atei. Erau și ei acolo când Pavel a predicat în Atena. Pe
de altă parte, au fost oameni ca de exemplu eroii mei intelectuali, Socrate, Platon și Aristotel
care credeau în transcendență. Erau zei, dar era și Dumnezeu. Revenind, prin istorie în zilele
noastre, există și acum aceste două perspective asupra lumii. Cu greu aș descrie astfel
mișcarea ateistă. Au existat renașteri ale ateismului în diferite momente din istorie, în perioada
Iluminismului și o parte din ceea ce se întâmplă astăzi, în special pe continent, în Franța și
Germania, este un rezultat al Iluminismului. Eu cred că ceea ce se întâmplă în Vest este
condus parțial de nemulțumirea cu structurile religioase, și în sensul acesta, creștinătatea
publică.
În UK s-a făcut un sondaj „De ce părăsiți biserica?” Răspunsul principal, în mare, este
„pentru că nu ne răspundeți la întrebări” Și acesta este un lucru rușinos, într-adevăr. Mi-e
rușine de aceasta, pentru că și eu sunt parțial responsabil. De aceea avem evenimente de genul
acesta. Am amânat prea mult, vorbesc despre Marea Britanie, să răspundem întrebărilor
oamenilor. Tinerii cresc, și nu doar tinerii, chiar și pastori. Sunt invitat des să vorbesc unor
adunări uriașe, chiar și catedrale pline de pastori, și asta e ceva. Pentru că sunt tulburați, nu
fac față. Conduc parohii unde sunt oameni foarte deștepți, care sunt educați din punct de
vedere științific, și ridică toate aceste întrebări, iar ei își ridică mâinile cu oroare și întreabă:
„Cum ne descurcăm cu asta?”
Așadar, este o lecție aici. Oricare ar fi cauza, trebuie să ne implicăm activ când e vorba de
întrebările oamenilor. Și, desigur, aceasta este cea mai mare problemă. Suntem foarte pasivi și
ne speriem. Cele mai grele bătălii pe care le duc în jurul lumii sunt două: cu frica și cu
rușinea. Și cumva, trebuie să învățăm să scăpăm de aceasta. Și putem să o facem! Pentru că
oamenii trăiesc cu ideea că dacă nu pot răspunde la toate întrebările, nici nu ar trebui să
înceapă. Așa, chiar nu vei începe niciodată. Dar puteți să invitați oameni în casele voastre. Eu,
când mi-am început cariera la Cambridge, nu am făcut-o având răspunsuri la întrebări, dar
aveam un lucru care se numea reportofon. Cei mai mulți dintre voi nici nu ați auzit de el. Era
o mașină mare, cu niște roți mari, și avea o bandă care se încurca îngrozitor, dacă nu aveai
grijă de ea. Și obișnuiam să invit studenți la mine. Îi lăsam să asculte 10 minute și apoi
discutam. Puteți invita oameni acasă la dumneavoastră. Sunt sute de DVD-uri peste tot. Și
doar urmariți ce se întâmplă cu conversația. Nici măcar nu trebuie să spuneți vreun cuvânt,
dacă nu vreți. O să spună vecinii pentru voi. Este uimitor ce poate realiza un asemenea lucru.

· Unde ar trebui o minte științifică să înceapă căutarea de a Îl înțelege pe Dumnezeu Ce

întrebări ar trebui să pună mai întâi?
· Depinde dacă problema este pur științifică, sau e mai mult de atât. Cu toții avem întrebări,
multe, multe întrebări. Și s-ar putea crea un amestec. Dacă ai o problemă intelectuală care are
nevoie de un răspuns rațional, bine. Dar această întebare este prea generală, pentru că fiecare
om este diferit și oamenii întâmpină dificultăți din direcții diferite. Unii oameni nu au absolut
nicio problemă să se uite la univers și să spună „Ce univers minunat! Dar nu-mi vorbi despre
un Dumnezeu al iubirii sau un Dumnezeu care este o persoană, pentru că uite în ce dezastru se
află lumea.” Aceasta e problema lor, nu este o problemă științifică, ci e una morală. Așadar,
aceasta este prea generală. De unde începi? Cel care a pus întrebarea probabil se gândea la o
anumită persoană. Vă spun eu de unde să începeți. Vorbește cu prietenul tău și întrebă-l: „Care
este cea mai mare problemă a ta?” Probabil nu veți fi în stare să răspundeți. Nu-i nimic. Dacă
ei spun ceva și îi răspundeți: „Știi, nu m-am mai gândit niciodată la asta.” Fiți sincer! Câștigi
un prieten, fiind sincer și pierzi unul atunci când te prefaci, dar tu de fapt nu știi. Și spuneți-i:
„Ne-am putea întâlni la o cafea săptămâna viitoare? Iar între timp am să mă gândesc la asta și
am să văd dacă ajung undeva.” Știți, sunt invitat la sute și sute de biserici, și le spun, în
general, că nu pot veni. Și le spun: „Dar e bine că nu pot veni, pentru că vă pot sugera ceva
mai bun.” „O, serios?” „Da, absolut!” Unui vicar local îi spun: „Bine, adună un grup de
oameni. Dacă mă vrei acolo, îl poți avea și pe Dawkins acolo gratis, ia un DVD și arată o
parte din el. Dar aici este secretul: ia cinci oameni din congregația ta ca să răspundă la
întrebări.” Și de foarte multe ori se lasă tăcerea de celalată parte a firului. „Nu avem cinci
asemenea oameni.” Iar eu răspund: „Nu am înțeles. Dacă nu ai cinci asemenea oameni,
înseamnă că nu-ți faci datoria cum trebuie.” „Oh, e și ăla și Și acum îi spun: „Fă-mi o
favoare și suna-mă înapoi și spune-mi ce s-a întâmplat și ține minte că prima dată e posibil să
fie puțină bătaie de joc. Dar lucrul crucial este ca cinci oameni din congregația ta, sau patru,
să fie juriul din față. Aceasta mi s-a întâmplat de multe ori și vă dau un exemplu extraordinar.
Am primit o scrisoare, o scrisoare încântătoare. „Dragă domnule profesor Lennox, mulțumim
atât de mult că nu ați venit la biserica noastră! Am avut o audiență maximă. Iar oamenii noștri
au făcut un dezastru din asta, așa încât la sfârșit, un creștin, gâfâind, s-a uitat la audiență și a
spus: „Știți ce? Nu am habar de niciunul din aceste lucruri. Și se pare că știm mai puțin decât
voi. Vă spun cum facem. Putem începe săptămâna viitoare un curs «Christianity Explored»?”
(n. t. Explorând creștinismul. Învățăturile de bază ale creștinismului.) 39 de atei încă urmează
acest curs. Și asta după o singură seară. Este o chestiune de transparență și sinceritate și
disponibilitatea de a lucra. Și trebuie să trecem peste barierele de genul acesta.
Așadar, ce întrebări ar trebui puse? Fără generalități. Nu înveți genul acesta de lucruri prin
generalitați și citind sute de cărți așa-zis apologetice, care este cel mai prost cuvânt din limba
engleză, apropo. De ce oare nu l-am tradus, ci l-am transliterat și l-am făcut o subdiviziune a
primelor lecții de filosofie, nu știu. Pentru că în Noul Testament, când Pavel și-a ținut
apologia, el apăra creștinătatea împotriva criticii, a neînțelegerilor. Și apologetica sa
principală.. apologia era experiența lui cu Dumnezeu, nu înțelegerea lui a perioadei timpurii a
lui Wittgenstein. Și am pierdut aceasta! Toți ar trebui să fie implicați în apologie, în apărarea
Evangheliei. Așa că haideți să ne facem o favoare și să renunțăm la cuvântul acesta. Este
foarte derutant.
Vorbiți cu un prieten săptămâna aceasta și cereți-i, dacă aveți ocazia, să vă spună care este
cea mai mare problemă. Și spuneți-i: „Vreau să mă interesez de aceasta într-un mod serios” Și
dacă te interesezi serios, poate nu o să îi răspunzi complet, dar te angrenezi într-o discuție. Și
prima persoană pe care am văzut-o să vină la credința în Hristos, după doi ani la Cambridge,
mi-a schimbat viața. pentru că am văzut că este posibil ca oamenii să își schimbe perspectiva
asupra vieții. Și dacă nu ai avut niciodată această experiență, este foarte important să o cauți.
Cea mai mare problemă pe care o văd în bisericile de azi este pășirea peste prima treaptă. și
depășirea acelei frici, spunând pur și simplu: „Bine, mi-e frică! Și nu voi fi în stare să răspund
la tot.” Lucrez zilnic cu oameni ale căror minți sunt nespus mai luminate decât a mea și mi se
pun întrebări la care nu pot răspunde, dar nu mă îngrijorează, pentru că pot spune oricând:
„Nu știu!” Și o spun mereu.

· E posibil să demonstrezi natura veșnică a lui Dumnezeu?

· Aceasta depinde la ce te referi prin „a demonstra”. Te referi în laborator? Pentru că nu Îl
putem supune pe Dumnezeu unei testări în laborator. Probabil că te referi la mai mult de atât.
Este vreo dovadă în Biblie că Dumnezeu este veșnic? Și aceasta este o întrebare foarte
importantă pentru că ce citim este: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” La
început, Dumnezeu. El a fost acolo la început. În Evanghelia dupa Ioan citim „La început era
Cuvântul”. Aceasta este o afirmație existențială: Cuvântul era deja, pentru că imediat spune că
„toate lucrurile” nu „au fost făcute de El”, și Domnul spune prin asta că e mult mai important
de atât. Spune că „toate lucrurile au fost făcute prin El” Ceea ce face Ioan aici, în ciuda
culturii Greciei antice de atunci, pune în poziție ceea ce este etern cu ceea ce a fost făcut.
Universul a fost făcut, tu ai luat ființă, dar Dumnezeu nu a luat ființă niciodată. El e etern.
Întrebarea este: are asta sens? Criteriile pentru adevăr, de obicei.. Sunt două principale: 1. Este
coerent? și 2. Corespunde realității? Și aici intervin, ca și creștin, pentru că El a afirmat pe
pământ, „înainte de Avraam” nu „am fost Eu” ci „sunt Eu”. A spus că este Dumnezeul veșnic.
Așadar, primul argument, și mi-ar lua foarte mult timp; este un subiect de conferință, este
să vedem care este pretenția biblică. Iar apoi să vedem dacă are sens, iar în final să ne ocupăm
de cele mai mari obiecții care se ridică la adresa ei. Cea mai mare obiecție din zilele noastre
este, din nou, una pe care Richard Dawkins probabil a cules-o prin școală. De obicei mă
confruntam cu asta în Rusia; nu mă așteptam să o întâlnesc și în Marea Britanie. Dar Marea
Britanie a luat-o la vale, nu-i așa? Ideea că nu poți avea un creator etern, Dumnezeu, pentru că
dacă spui: „Dumnezeu a creat lumea” trebuie să pui întrebarea logică: „Cine L-a creat pe
Dumnezeu?” Ați mai auzit acest argument, nu-i așa? Cine a creat creatorul creatorului
creatorului și așa mai departe și astfel totul este o absurditate. Ba nu e! Este foarte simplu, de
fapt. Dacă întrebi: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” sau abstractizând: „Cine sau ce l-a creat pe
X?” automat presupui că X a fost creat. Așadar întrebarea „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” nu
se aplică unui Dumnezeu etern, aceasta este primul lucru. Nici măcar nu se aplică! Dawkins
nu a răspuns la întrebarea „Există un Dumnezeu etern?” El pur și simplu a presupus că nu
există. Și i-a amăgit pe oameni să creadă că s-a ocupat de această întrebare, când de fapt, nici
măcar nu a început să o pună. „Cine l-a creat pe creator?” nu se aplică unui Creator etern. Într-
adevăr, zeii creați. Dacă ar fi scris o carte numită: „Zeii creați: o amăgire” nu cred că ar citi-o
cineva, pentru că știm că sunt o amăgire. De obicei, îi numim idoli. Dar este un șiretlic aici,
după cum i-am arătat și lui. „Crezi că e o întrebare bună, Richard? Bine. Tu crezi că universul
te-a creat pe tine, așa că eu îți pun întrebarea ta: cine l-a creat pe creatorul tău?” Încă aștept
răspunsul la această întrebare. Și au trecut 8 ani de când am pus-o.
Deci da. Demonstrația în sensul laboratoric nu se poate, dar trebuie să vezi întâi ce spune
Biblia, dacă are sens și așa mai departe. Și la urmă ajungi la o concluzie de genul: eternitatea
lui Dumnezeu este singurul lucru care are sens din tot ceea ce se poate înțelege despre
Dumnezeu, atât din natură, cât și din descoperire biblică.

· Entropia duce la o moarte graduală pe tot parcursul vieții. Cum se împacă asta cu ideea
vieții veșnice?
· Desigur, viața veșnică este ceva ce oamenii primesc în viața aceasta. Oameni care sunt
muritori, ceea ce înseamnă pasibili de moarte. Nu știu ce legătură are entropia cu aceasta.
Entropia este a doua lege a termodinamicii și spune că natura o ia la vale. Chiar și Cadillac-ul
dumneavoastră, îmi pare rău să vă spun, va rugini. Asta face entropia. Și desigur, entropia
aduce un argument rezonabil că există un început spațio-temporal, pentru că dacă lucrurile o
iau la vale, cândva trebuie să fi fost într-o stare bună. Dar, ideea de a se împăca... Nu sunt
sigur că entropia duce la timp, entropia nu duce la timp. Timpul nu e ceva rău, să știți.
Apropo, nimeni nu știe ce este timpul. Acesta este un alt lucru care nu știm ce este. Dumnezeu
a creat dimensiunea spațio-temporală. Ce este aceasta? Nu știm. Pur și simplu nu știm.
Cunoaștem atât de puțin despre aceste lucruri. Dar nu lua atitudinea unui mare filosof și nu te
gândi că timpul, spațiul, masa și energia sunt lucruri rele. Aceasta este filosofie grecească, nu
e creștinism. Cuvântul „evoluție” este și el pe aici. Nu am timp să mă ocup de asta acum, dar
de aceea am scris o carte despre asta numită, „Groparul lui Dumnezeu. L-a îngropat știința pe
Dumnezeu?” Care este o frântură nerușinată de reclamă necesară.
Așadar, viața veșnică este ceva ce Dumnezeu ne oferă, tocmai pentru că suntem muritori
sau pasibili de moarte. Și darul lui Dumnezeu este viața veșnică. Este un alt fel de viață. O
viață ca a lui Dumnezeu. Pentru că ne naștem în această lume ca și creații ale lui Dumnezeu,
nu ca și copii ai Săi. Și Cuvântul lui Hristos ne spune că tuturor celor ce L-au primit, le-a dat
dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Nu poți deveni ceea ce erai și înainte. Să devii
copilul lui Dumnezeu, chiar și cei ce au crezut în Numele Lui. Așadar, viața veșnică este un
dar nemaipomenit. Este viața lui Dumnezeu care ne garantează că Îl vom cunoaște progresiv
și vom trăi veșnic cu El.
 · Cum este argumentul dumneavoastră mai mult decât o singularitate, nu doar un argument
de tipul „un Dumnezeu al golurilor”.
· Această persoană vorbește despre ideea intervenției lui Dumnezeu. Fizicienii credeau într-
o singularitate spațio-temporală stând la baza universului. Biblia, în descrierea sa a ceea ce s-a
întâmplat, „Și Dumnezeu a zis” „Și Dumnezeu a zis” „Și Dumnezeu a zis” ne spune că: A.
Dumnezeu nu a creat toate lucrurile deodată. Și B. Că Universul nu este un sistem închis. Și
nivelurile sale de existență depind de furnizarea de informații din exterior. Este ca o
despachetare la Ioan 1:1 „La început era Cuvântul”, că realitatea este bazată pe Cuvânt. Și
aceasta a fost puternic demonstrată prin descoperirea spiralei ADN-ului, care este cea mai
lungă spirală existentă.
Dați-mi voie să vă spun o poveste, dar aceasta s-a întâmplat de multe ori. Mă întâlnesc cu
cineva ateu, și afirmă că e un reducționist și că totul poate fi redus la fizică și chimie și fără
nicio implicare a ceva din exterior. Și eu iau meniul de pe masă și le lansez următoarea
provocare: Să zicem că acolo scrie „friptură de pui” F-R-I-P-T-U-R-Ă. Și le spun: „tu crezi că
totul poate fi explcat prin fizică și chimie.” „Da.” „Bine. Avem F-R-I-P-T-U-R-Ă sunt doar
niște simboluri pe hârtie, dar sunt semiotice, au o semnificație. Tu înțelegi „friptură”. Acum
explică-mi în ce privește fizica și chimia foii și al cernelei felul în care acele simboluri poartă
cu ele înțeles.” Și îmi amintesc că am făcut asta cândva cu un biochimist genial. Și a ezitat, iar
soția lui, stând lângă el la masă îi spune: „Întoarce-i-o pe asta dacă poți!” Dar nu a încercat. A
zis: „Știi, de 40 de ani am tot pășit în laboratorul meu gândindu-mă că nu se poate.” „Dar” a
zis el, „se poate.” Crezând că se poate, dar spunând, evident, că n-a putut. Pentru că în
momentul în care vezi litere, chiar și cinci litere, trimiți semnale unei inteligențe. Este o
inteligență a golurilor, atunci! O, nu! Nu este o inteligență a golurilor, pentru că ceea ce te
mișcă să postulezi o inteligență este natura lucrurilor care trebuie să fie explicate. Este
semiotic, este lingvistic. Vedeți, doamnelor și domnilor, acesta este un punct foarte important
în natura explicațiilor. Nu toate explicațiile pleacă de la simplu la complex. E minunat când e
așa, dar un domeniu în care nu este așa este cel al limbii. Nu vei vedea niciodată limbajul, ca
cel de pe ecran. Imediat postulezi, nu contează ce procese automate naturale au fost implicate
în a o produce. Vedeți imediat că o minte a fost implicată. O percepi! O percepi cu doar cele
câteva litere din numele meu: J-O-H-N. Și marea provocare este de ce nu o putem vedea
atunci când percepem cele 3, 3.4 miliarde de caractere pe care le are codul genetic, exact în
ordinea potrivită, într-un alfabet chimic de 4 litere. E interesant, nu e așa?

Una dintre problemele ridicate de noii atei este ideea că Dumnezeu este un fel de dictator
ceresc, un Frate mai mare care mereu te spionează, te supraveghează și este pornit să îți strice
buna dinspoziție. Iar noi, ca ființe umane, vrem să fim liberi și avem nevoia să ne debarasăm
de acest punct de vedere atât de învechit. Ei bine, mi se pare că la un anumit nivel, acesta este
un punct de vedere foarte distorsionat și simplist. Desigur, niciunuia dintre noi nu ne place
dictatura, am avut parte destul de ea. Iar un dictator ceresc ar fi, probabil, mult mai rău decât
unul pământesc.

Primul lucru pe care aș vrea să îl spun este acela că atunci când vine vorba despre
Dumnezeul revelat în Biblie, devenim părți prea complementare cu privire la caracterul Său.
Noilor atei, în mod clar, nu le place ideea unui Dumnezeu Judecător. Christopher Hitchens
vorbește despre Dumnezeul care te urmărește după moarte și lucruri de genul. Și prin a
evidenția această latură la care vom merge într-un moment, ei dau greș și nu văd că există o
altă latură, anume partea în care Dumnezeu ne arată că Îi pasă de noi și că ne iubește.
 Să luăm lucrurile simple la început. Cineva ar putea să spună că instutuirea căsătoriei este
un lucru teribil. Cine ar vrea să fie urmărit mereu prin casă de o femeie sau un bărbat? Și așa
mai departe. Acest tip de descriere, deși este în parte adevărată – o persoană o privește pe
cealaltă, ar lăsa la o parte tot ceea ce este frumos în relația de afecțiune, purtare de grijă,
iubire, încredere și așa mai departe. Deci este un punct de vedere deformat. Spre exemplu,
mulți oameni trecând prin momente grele au fost mângâiați știind că există un Dumnezeu
căriuia Îi pasă de ei.

Dacă vrem să mergem mai departe, este ideea judecății și ziua în care vom da socoteală cea
care stă în spatele acestor lucruri. Ființele umane pretind că vor să fie libere și Îl văd pe
Dumnezeu ca pe o amenințare pentru libertatea lor. Primul lucru care trebuie observat este că
dacă nu există niciun Dumnezeu, atunci această viață este restricționată la vreo 70 de ani, iar
forțele oarbe care ne-au creat ne vor prinde la sfârșit și vor zdrobi viața care ne-au dat-o. Vom
sfârși într-o liniște a unui mormânt etern. Este vreo libertate aceasta, când suntem la cheremul
unor forțe fără minte? Pe de altă parte, dacă credeți ceea ce cred eu, că există un Dumnezeu,
atunci din aceasta avem anumite credințe. Una dintre ele, în credința creștină, este faptul că
moartea nu este sfârșitul și că există o zi a judecății. Iar lucrul interesant este că atunci când
citim unele descrieri biblice a acestei judecăți, acestea sunt foarte poetice și sună ceva de
genul, „să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii înaintea Domnului! Căci El
vine să judece pământul!” (Psalmul 98:8) Departe de a spune că judecata lui Dumnezeu este
ceva necruțător și urât, demn de frică. Ei erau bucuroși de faptul că Dumnezeu va veni și va
judeca. De ce asta? Pentru că însemna că va fi făcută dreptatea.

Să ne uităm la poziția ateilor. Pretinde că e interesată de dreptate, dar adevărul este

milioane dacă nu miliarde de oameni nu au parte de dreptate niciodată. Dacă oamenii nu au
parte de dreptate în viața aceasta – și foarte puțini au - nu există o viață viitoare pentru ca ei să
o primească până la urmă. Deci, înseamnă că ei nu vor avea parte de dreptate niciodată. Cât
despre ceea ce Biblia ne spune că Dumnezeu este un Judecător drept, corect și iubitor. Și dacă
oamenii nu au parte de dreptate în viața aceasta, va fi o judecată în urma căreia o vor primi.
Prin urmare, aceasta susține faptul că noii atei greșesc când spun că conștiința noastră este o
iluzie în esență. Ei greșesc când spun asta, nu este o iluzie, trăim într-un univers moral. Dând
la o parte Judecătorul, au dat la o parte orice speranță pentru dreptate și sfârșesc într-un
univers care, în mintea mea, nu este deloc liber. Este o închisoare absolută.

Deci, rezumând totul, trebuie spus în primul rând că este un punct de vedere deformat. În al
doilea rând, noțiunea neexistenței lui Dumnezeu înseamnă a da la o parte dreptatea. Și, în
ultimul rând, voi pune cele două noțiuni împreună. David Berlinski ne amintește că în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, un ofițer gestapo executa un evreu, iar evreul i-a spus
chiar înainte să fie împușcat, „Dumnezeu te vede!” Și, desigur, ofițerul gestapo a râs. Hitchens
poate să obiectiveze noțiunea unui Dumnezeu care îl vede. Dar oricând te gândești la Stalin,
Hitler, Mao sau Pol Pot, adevărul este că ei nu au crezut că există un Dumnezeu care îi vede,
iar milioane de oameni și-ar fi dorit să fi crezut.

3Este o întrebare foarte interesantă. Oamenii, chiar și cei de știință, se uită la aceeași dovadă
și unii sunt de o parte a baricadei, alții de cealaltă. Cum e posibil să se întâmple asta? Cred că
răspunsul este unul foarte așezat și sofisticat pentru că relația între punctul de vedere al unei
persoane și știința nu este prea des una clară. Oul a făcut găina sau găina pe ou? Punctul de
vedere ateist este primul? Atunci lucrul acesta va influența într-un anumit mod felul în care
vom vedea dovezile și știința. Sau este viceversa, în mod similar pentru punctul de vedere
teistic.
 Și, de obicei, pentru majoritatea oamenilor este un amestec între cele două. De exemplu, în
cazul meu, am fost creștin și credeam în Dumnezeu cu mult înainte să înțeleg câte ceva din
marile descoperiri ale științei. Deci, alții ar putea să afirme că știința mi-a confirmat credința.
Încerc din greu să mă uit la ea prin ochii unui ateu. Acum, unii atei sunt foarte expliciți,
ateismul lor este pe primul loc. Unul din cei mai faimoși este Richard Lewontin, profesor de
genetică care a spus că nu știința l-a constrâns să accepte o explicație materialistă a
universului, a fost un materialism a priori, a început prin materialism. Și a spus că acel
materialism este absolut și, citez acum, „Nu putem permite un picior divin în ușă.” Acum, el
este șocant de sincer. El începe cu ateismul lui. Și folosește aceasta ca pe o lentilă prin care se
uită la știința lui. Deci, într-un fel nici nu pot răspunde la întrebare pentru că nu pot vorbi
pentru alți oameni. Dovezile – tot ce simt că pot spune este, ei bine, în mintea mea asta arată
spre Dumnezeu și uite de ce. Și ține de cel ce mă ascultă dacă este teism a priori sau este o
dovadă autentică. Eu cred că e. Am încercat să iau foarte în serios ateismul. Ceea ce mă
deranjează cu privire la noii atei este că ei par să nu ia foarte în serios creștinismul. Este puțin
dezechilibru aici.

4Axiome şi inferenţe - Ce gândeşte un matematician despre credinţă

Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru această primire călduroasă. Pot să văd lămurit
că nu sunt ca acel episcop care a venit la o biserică de la ţară din Anglia şi, în timp ce urca pe
podium a văzut că erau doar trei oameni în vârstă în sală; s-a întors către pastor şi l-a întrebat
în şoaptă: „Le-ai spus că voi fi aici astăzi?” Atunci pastorul a spus: „Nu, dar se pare că tot s-a
dus vestea!” Este o onoare deosebită să fiu invitat să vorbesc la o universitate a cărei motto
este: „Die luft der freiheit weht” (Vântul libertăţii bate).

Una din bucuriile din viaţa mea este că mi s-a permis să am libertatea intelectuală de a
gândi. M-a fascinat încă din copilărie analiza logică. Şi ca şi băiat m-am intersectat cu
geometria lui Euclid. Minunate materii, din care fac parte teoremele magice ale lui Pitagora ce
pot fi deduse prin trucuri logice pornind de la câteva postulate şi axiome. Şi unul dintre
lucrurile pe care le întreabă oamenii este: „A fost nevoie de toate axiomele ca să fie construit
sistemul?” Imediat după aceea, am auzit un adevăr fascinant şi anume că, de-a lungul mai
multor secole oamenii au încercat să deducă axioma paralelelor, al cincilea postulat al lui
Euclid, din celelalte, dar nu au putut s-o facă. Şi a durat secole întregi până când Bolyai şi
Lobacevski au arătat că poţi construi geometrii non-euclidiene care nu satisfăceau axioma
paralelelor. Geometria lui Euclid s-a dovedit a fi foarte folositoare pentru efectuarea calculelor
în ce priveşte terenurile şi clădirile, dar cum rămâne cu aceste geometrii noi? S-a dovedit că
ele erau exact ceea ce era nevoie pentru a studia timpul în spaţiu şi au fost cruciale pentru
teoria extraordinară a relativităţii a lui Eistein. Erau lucruri grele pentru un şcolar cum eram
eu. Dar am ajuns să mă îndrăgostesc de sistemele axiomatice şi sper că şi voi aţi făcut la fel.

Întradevăr, mi-am petrecut viaţa încercând să prelucrez câteva din inferenţele care pot fi
deduse în mod logic din cele patru axiome ce caracterizează obiectele matematice abstracte
numite grupuri, să găsesc aplicaţii în studiul simetriei, acolo unde apare ea, în cristalografie,
în fizica particulelor elementare, teoria relativităţii, etc. Şi nu ai crede că patru axiome ar
putea să ducă undeva, dar au condus la unele dintre cele mai complexe rezultate din
matematică. Întradevăr, cel mai lung rezultat, clasificarea grupurilor simple finite din tema
mea, iniţial a luat zece mii de pagini de jurnal pentru a fi dovedit şi rămâne ca una din cele
mai mari reușite ale istoriei intelectuale. Și tot nu am dovedit-o, doamnelor şi domnilor.
 Dar foarte curând am început să am întrebări despre ştiinţa însăşi. Are axiome într-un sens
poate mai puţin formal? Implică ea credinţe, postulate fundamentale la baza ei? Ştiinţa pare a
fi interesată în aflarea adevărului despre univers şi, de aici, încercarea de a găsi sisteme
matematice axiomatice care să ne ajute să înţelegem lumea reală mai bine. Apoi am descoperit
că erau diferite axiome despre adevăr. Am aflat, spre surprinderea mea, că erau oameni care
cred că nu există adevăruri absolute şi care, apoi, se aşteptau ca eu să cred că există adevăruri
absolute. O axiomă ce se contrazicea pe ea înseşi? Nu eram convins că ceva durabil putea fi
construit pe această bază şi nici acum nu sunt convins. Mulţi dintre aceşti oameni nu erau
oameni de ştiinţă, cel puţin dacă erau, au lăsat post-modernismul înafara laboratorului. Dar, la
extrema opusă, am găsit că sunt oameni de ştiinţă care nu doar că au crezut că adevărul există,
dar şi că se apropiau tot mai mult de adevăr, aşa că au luptat, deşi nu au afirmat niciodată că
au ajuns la cunoasterea adevărului în totalitate. De asemenea, au crezut că ştiinţa este singurul
mod de aflare a adevărului. Burton Rusell a exprimat perspectiva lor atât de bine: „Ceea ce
ştiinţa nu poate explica, omenirea nu poate cunoaşte.,” Sună foarte impresionant. Şi îl admir
pe Rusell pentru filozofia şi logica lui, dar a uitat-o când a scris asta, nu? Gândiţi-vă la această
afirmaţie: „Ceea ce ştiinţa nu poate explica, omul nu poate cunoaşte.” Este o afirmaţie
ştiinţifică? Nu, nu este, deci nu o poţi cunoaşte. Este ora prea târzie pentru analiză logică
doamnelor şi domnilor?

Ştiinţa bolnavă, deşi se contrazice din punct de vedere logic, ea pare obişnuită în zilele
noastre. Mi s-a părut foarte curios că aşa de mulţi oameni de ştiinţă contemporani, inclusiv
Richard Dawkins, sunt gata să creadă într-o noțiune care se contrazice pe ea însăşi. Mult mai
înţelept a fost domnul Peter Medawar, laureat al premiului Nobel, care a spus: „Nu îi facem
nici un serviciu ştiinţei când afirmăm că ştiinţa este în stare să răspundă la orice întrebare.” El
spune că este atât de uşor să ne dăm seama că ştiinţa este limitată. Nici măcar nu poate începe
să răspundă, de exemplu, întrebărilor unui copil de tipul: „De unde vin? Încotro mă îndrept?
Care este scopul vieţii?” Şi, în mod interesant, el a mai spus: „Trebuie să ne îndreptăm către
religie şi către literatura imaginativă pentru a găsi răspunsuri la aceste întrebări.” Ştiinţa este
măreaţă şi eu m-am dedicat ei; am petrecut toată viaţa mea studiind matematica, dar mi se
pare mie de o importanţă majoră să înţelegem încă de la începutul acestui seminar că ştiinţa
este limitată şi tinde să se ocupe mai mult de întrebările de tipul „Cum funcţionează?” şi „De
ce funcţionează aşa?”, decât de întrebările de genul „De ce?” sau „Care este scopul?”. Iar, în
al doilea rând, ştiinţa nu este coextensivă cu raţionamentul. Altfel, ar trebui daţi afară jumătate
dintre profesorii de la Universitatea Stanford... Este un gând interesant, nu-i aşa? S-ar putea,
câţiva dintre voi să nu fiţi de acord aşa de repede cu acestă afirmaţie.

Dar cum rămâne cu realitatea pe care o studiază ştiinţa? Sunt axiome despre ştiinţă? În
aceeaşi ordine de idei, este ceea ce se numeşte o realitate finală, decisivă? Apoi am descoperit,
deşi sunt foarte multe perspective asupra lumii, că sunt două perspective majore asupra lumii,
care vin către noi încă din lumea grecilor antici, luptându-se una cu alta de-a lungul istoriei.
Ambele tratează această întrebare fundamentală: „Care este realitatea finală?” Pe de o parte
erau adepţii teoriei atomiste, Democrit şi Leucip, pentru care energia, aşa cum am spune noi
astăzi, era realitatea finală. Nu exista conceptul de transcendenţă, aşadar, prin definiţie, toate
lucrurile trebuie să fie explicabile, de jos în sus, pentru că nu este nici o cauză mai mare ca să
poată fi explicate de sus în jos. Apoi, erau alţii, ca Socrate, Platon, Aristotel şi aproape toţi
gânditorii antichităţii clasice, care credeau că acest univers nu este singura realitate, care
credeau în conceptul de transcendenţă, care credeau în existenţa unor dumnezei sau a lui
Dumnezeu.
 Şi am descoperit, pe măsură ce am trecut prin viaţă, că aceste două perspective sunt
prezente şi în studiile academice din zilele noastre, foarte bine reprezentate în Universitatea
Oxford, unde lucrez şi eu. Apoi, mi-a venit un alt gând. Ar putea aceste două perspective
asupra realităţii finale să se intersecteze cu concepţia oamenilor asupra ştiinţei? Cum rămâne
cu concepţia mea personală asupra lumii? Pentru că apoi am descoperit că nu eram o minte
care să nu fie influenţată de propriile emoţii, complet obiectivă, nimeni nu este aşa. Deci, în
timp ce suntem aici în acestă seară, doamnelor şi domnilor, fiecare dintre noi aducem cu sine
perspectiva sa personală asupra lumii, propriile răspunsuri la marile întrebări, care s-ar putea
să fie bine formate sau abia să înceapă să se formeze. Unul dintre lucrurile bune într-o
universitate este să ai libertatea să te gândeşti la aceste răspunsuri şi să-ţi formezi propria
perspectivă asupra vieţii.

Acum, însă, recunosc în faţa dumneavoastră că am prejudecăţi. Asta înseamnă că am o

perspectivă proprie asupra lumii şi vreau să vă împărtăşesc puţin din autobiografia mea ca să
înţelegeţi de unde vin şi de ce aceste lucruri prezintă interes pentru mine. Vin din Irlanda de
Nord, o ţară sectară, care nu are cea mai bună reputaţie în ceea ce-i priveşte pe creştini ca şi
făcători de pace. Părinţii mei au fost oameni remarcabili. Erau creştini fără a fi sectari şi i-a
costat scump să menţină acestă stare de fapt, angajând în mod egal oamenii din comunitatea
religioasă. În al doilea rând, au fost chiar mai remarcabili de atât. Mi-au permis să gândesc.
Acesta era un lux de care nu aveau parte prea mulţi dintre contemporanii mei. Mi-au dat
spaţiu, mi-au iubit suficient încât să-mi dea voie să gândesc, aşa că de la o vârstă foarte
fragedă am fost încurajat de către părinţii mei să citesc tot felul de lucruri. De la C.S. Lewis la
declaraţii comuniste. Și aceasta a ajutat la dezvoltarea mea intelectuală. Deci, prima
perspectivă asupra lumii pe care eu am întâlnit-o a fost o perspectivă creştină.

Apoi am venit la Cambridge, în secolul trecut şi aceasta a fost o experienţă foarte

interesantă pentru că, în prima mea săptămână ca şi student, am început să vorbesc – aşa cum
fac majoritatea irlandezilor – cu colegii mei şi unul dintre ei m-a întrebat dacă cred în
Dumnezeu. Apoi mi-a zis: „O, îmi pare rău că ţi-am pus acestă întrebare, am uitat că eşti
irlandez. Voi, irlandezii, toţi credeţi în Dumnezeu şi vă luptaţi între voi pe tema asta.” Mai
auzisem asta şi înainte. Dar acum era şi mai serios. Iată-mă ajuns într-unul dintre centrele
intelectuale ale lumii. Ar putea fi faptul că părinţii mei au fost creştini, bunicii mei şi părinţii
lor au fost creştini, sigur că acum eram şi eu creştin. Este genetica irlandeză. Este ADN-ul
spiritual irlandez. Aşa că m-am confruntat cu o axiomă pe care unii oameni o folosesc prea
uşor şi se numeşte eroare genetică.

Dar haideţi să actualizez puţin şi veţi înţelege imediat la ce mă refer. Aţi auzit vreodată o
persoană spunând alteia: „Spui asta pentru că eşti femeie!” Aţi auzit vreodată asta? Nu la
Stanford, nu? Sau: „Crezi asta pentru că eşti bărbat!” Şi această explicare a cauzei, este un
motiv pentru a nu lua în serios ceea ce spune persoana, aţi observat asta? Dacă ai de gând să
aduci în discuţie o cauză genetică, acest lucru înlătură însemnătatea din afirmaţia persoanei.
Aşa că am avut de-a face cu asta: ceea ce credeam eu era mitologie, pur şi simplu pentru că
eram irlandez, ceilalţi puteau să vină cu o cauză pentru care eu credeam ceea ce credeam,
aşadar, nu era adevărat. Un pic de logică foarte interesantă, nu-i aşa? Dar, nu ţine prea mult
dacă o analizezi cu atenţie. Eu am luat acest lucru foarte în serios, căci n-am întâlnit mulţi
oameni care să împărtăşească perspectiva mea asupra lumii, aşa că m-am hotărât să schimb
acest lucru în prima mea săptămână la Cambridge. Şi, trebuie să recunosc naivitatea mea,
doamnelor şi domnilor, îmi imaginam că probabil, toţi cei care aveau barbă erau atei. De
atunci, desigur că mi-am dat seama că acest lucru este neadevărat. Sunt oameni minunaţi care
poartă barbă şi chiar eu însumi am avut o vreme, până când soţia mea m-a scăpat de ea. Şi m-
am uitat în jurul meu, era un om care avea barbă, dar nu era ateu, era un agnostic. Nu fusese
niciodată la biserică, părinţii lui nu fuseseră niciodată la biserică, aşa că am început o discuţie
cu el. Şi acest lucru a imprimat o anumită direcție pentru viaţa mea.

Este interesant să te împrieteneşti cu oameni care nu proveneau din acelaşi mediu ca al

meu, care nu împărtăşeau axiomele mele despre viaţă, care aveau alte axiome, adică care
aveau alte postulate fundamentale după care se ghidau în viaţă, iar eu eram interesat să aflu
adevărul. Nu mă interesa dacă creştinismul te ajută cu ceva sau nu, sau dacă ateismul te ajută
cu ceva sau nu, ci mă interesa dacă creştinismul coresponda cu realitatea, în acelaşi fel în care
geometria non-euclidiană corespundea cu timpul spaţiului. Aşadar căutarea mea şi dialogul
meu începuse. Şi acest lucru a condus participarea mea, în ultimii ani, la dezbateri
cu Christopher Hitchens şi Richard Dawkins, printre alţii, precum şi Michael Shermer, Victor
Stenger, etc.

Aşa că, ce voi face în seara aceasta este să amestec trecutul cu prezentul ca să vă explic
cum s-a dezvoltat gândirea mea de-a lungul anilor. Vizita mea în Germania cu Fundaţia
Alexander von Humboldt mi-a deschis apetitul pentru limbi străine sau mi-a dezvoltat
interesul şi am devenit fluent în germană şi matematica, desigur, este o limbă. Limba este o
complexitate de idei şi simboluri transpuse într-o formă concisă. Şi am fost fascinat de limbi,
de la limbi simbolice, până la limbile naturale ale oamenilor. Acest lucru explică puţin
interesele mele. De asemenea, acest lucru m-a condus în Germania de Est, pe timpul
comuniştilor şi mi-a dat ocazia să văd clar ce rezultate a produs axioma ateismului printre
oameni din punct de vedere intelectual și cum, în mod direct, a produs o presiune în societate.
Acest lucru a condus la ucidere intelectuală. Am văzut că vântul libertăţii nu bătea acolo. Am
întâlnit copii îndureraţi la 13 ani cărora li se refuzase o educaţie mai înaltă. De ce? La şcoală!
Pentru că nu depuneau în mod public jurământul de aderare la statul ateu. E o crimă, nu-i aşa?
Şi, după ce ai văzut câteva lucruri de genul ăsta, începi să fii îngrijorat de unele tendinţe din
lumea noastră contemporană.

Dar apoi a sosit anul 1989 în care a căzut zidul şi eu am ajutat la dărâmarea lui. Cu
blândeţe, desigur, dar am făcut-o. Acest lucru a deschis o nouă eră. Fusesem ani la rândul
traducător al matematicii ruseşti, dar nu mi-am imaginat vreodată că trebuie să vorbesc
acesată limbă, aşa că a trebuit s-o învăţ foarte repede, aşa că am ajuns în Siberia cu bilet dus-
întors. Am început să ţin cursuri de matematică la academia de ştiinţe. Şi, spre surprinderea
mea totală, s-a întâmplat următorul lucru. Aş vrea să vă imaginaţi că acest lucru se întâmplă
într-un institut de renume din Stanford. Ţineam un curs de algebră, minunat curs! Şi am
răspuns politicos la întrebările care au apărut în ultimele trei minute. Apoi câţiva studenţi vin
şi spun:
- Domnule profesor Lennox, mai avem câteva întrebări pe care am dori să vi le punem
- Ce întrebări?
- Am auzit că dumneavoastră credeţi în Dumnezeu. De ce?

Vă puteţi imagina acest lucru întâmplându-se aici? S-a întâmplat peste tot la academia de
ştiinţe! Şi apoi, oră după oră, eram pus sub presiune de aceşti oameni. „Cum este posibil ca o
persoană inteligentă ca dumneavoastră – erau drăguţi – să creadă în Dumnezeu?” Era
fascinant! Şi mi-aş dori să am timp să vă povestesc cum imediat intram în dezbateri şi am
descoperit bărbaţi care fuseseră închişi timp de şapte ani de zile, pur şi simplu, pentru că
împrumutaseră unui prieten o copie de mână a uneia din cărţile lui Aleksandr Solzhenitsyn.
Îmi amintesc de un bărbat care nu părea amărât din cauza asta deloc şi l-am întrebat:
- Nu te deranjează acest lucru?
 - Ascultați, dumneavoastră nu înţelegeţi. În acele timpuri Gulai era cea mai bună
universitate pe care o avea Rusia, pentru că toate creierele erau acolo. Dar, a mai spus el, nu
mergeţi acolo acum. Toţi sunt criminali acum.
De ce erau ei interesaţi de Dumnezeu? Nu o să uit niciodată un academician strălucit care
mi-a spus: „Îţi spun eu de ce. Noi am crezut că putem scăpa de Dumnezeu şi păstra valoarea
omului, dar am descoperit că nu putem. Am crezut că putem crea un om nou, dar am învăţat
destul de târziu că Dostoievski avea dreptate când a spus: ‚Dacă Dumnezeu nu există, totul
este permis’.” A fost un profet.

Este interesant, nu-i aşa? Este vorba despre un om de ştiinţă, un om cu o educaţie înaltă,
care a realizat că tot ceea ce încercase ţara lui să construiască se destrămase datorită unei idei
care a fost impusă cu forţa ca şi normă a comunităţii. Nu cred că aş mai vrea să văd acest
lucru din nou, doamnelor şi domnilor. Dar voi? Dostoievski desigur nu a vrut să spună că ateii
nu ştiu cum să se poarte cum trebuie, desigur că ştiu, câteodată prietenii mei atei mă fac de
ruşine când este vorba de grija faţă de alţii. Ceea ce avrut să spună este că nu este nici o limită
raţională în ce priveşte moralitatea dacă nu există Dumnezeu. Aceasta ar fi o întrebare
importantă pentru o altă seară. Ei aveau o axiomă şi acesta era că Dumnezeu nu exista. Şi eu
spuneam:
- De unde ştiţi că Dumnezeu nu există?
- La ce vă referiţi, spuneau ei, când puneţi întrebarea acesta?
Nu înţelegeam exact.
- Păi e o întrebare logică.
- Nu, nu este, pentru că Dumnezeu nu există.
- Staţi puţin, acesta este o presupunere. Care este dovada că acestă presupunere este
adevărată.
- Dovadă? au spus ei. Ce are de-a face dovada cu acest lucru?
Apoi dându-şi seama, m-au întrebat de-a dreptul stupefiaţi:
- Sigur dumneavoastră nu credeţi că există dovezi că Dumnezeu există?
- Ba sigur că da, am spus eu, altfel aş fi nebun să cred în El.
- Dar, stai puţin! Deci ai credinţă în Dumnezeu, corect?
- Da, aşa este!
- Dar, credinţa nu înseamnă să crezi ceea ce nu este adevărat?

Mă bucur că voi râdeţi. Mulţi profesori de la Oxford însă gândesc exact la fel. Şi anume că,
credinţa este un concept religios care înseamnă să crezi în ceva pentru care nu există dovezi.
Şi inferenţa aici este că nu este nevoie să discutăm despre credinţă. Iar în Rusia în acele
timpuri, era aşa o noutate chiar şi faptul că porneai de la presupunerea că ar exista dovezi ale
existenţei lui Dumnezeu şi că, credinţa ar putea fi bazată pe dovezi. Chiar şi în societatea
noastră de astăzi este o mare confuzie cu privire la natura credinţei. Dawkins, spre exemplu,
consideră că, credinţa este unul dintre cele mai rele lucruri din lume, comparabil cu virusul
variolei, dar care e mai greu de eradicat. Şi ascultaţi definiţia lui: „Credinţa, reprezentând a
crede în ceva fără a avea dovezi, este principiul viciu al oricărei religii. A crede din punct de
vedere ştiinţific (observaţi că schimbă cuvântul „credinţă” cu „a crede”, deşi ele însemnă
acelaşi lucru), este bazat pe dovezi care se pot demonstra, pe când credinţa religioasă, nu doar
că nu are dovezi care să o susţină, ci ea se laudă cu însăşi independenţa ei faţă de dovezi.”
Aşadar, ateii contemporani, la fel ca şi prietenii mei din Rusia, gândesc despre credinţă că
aceasta reprezintă un concept religios care înseamnă să crezi fără a avea dovezi. Deci a crede
bazat pe dovezi ştiinţifice nu este totuna cu a avea credinţă, apropo este un oximoron.
 Dar credinţa fără dovezi este ceea ce mulţi dintre noi ar numi credinţă oarbă, acea credinţă
care face ca avioanele să ajungă în marile clădiri ale lumii, deci poate fi foarte periculoasă,
aşa cum au demostrat fanaticii extremişti cu o regularitate bolnăvicioasă. Totuşi, nu avem
nevoie decât de un dicţionar pentru a înţelege că, credinţa nu este neapărat oarbă. Dicţionarul
The Oxford English Dictionary – este un loc potrivit de unde să începi desigur – ne spune că,
cuvântul „credinţă” din engleză provine din cuvântul latin „fidei” din care derivă şi cuvântul
„fidelitate”, deci sensul de bază este citez: „încredere, a se baza pe”. Cuvântul latin „fidei”
este ca şi termenul grecesc corespondent care apare în Noul Testament cu următoarele sensuri
principale: „convingere, încredere, ceea ce produce credinţă, dovadă, mărturie, făgăduinţă,
angajament, încredere în aspectul obiectiv etc.” Deci principala definiţie a credinţei din
dicţionar este: convingere, încredere, siguranţă etc. Este, aşadar, evident că validitatea
credinţei sau convingerii depinde de dovada pe care se bazează această convingere. Şi pentru
cei mai mulţi dintre noi din această sală, aceasta este perspectiva de bun simţ.

Ca să credem în ceva, în mod instinctiv noi dorim să ştim care este dovada care susţine acel
lucru şi, în special, dacă suntem directori de bancă şi oamenii vin la noi ca să facă un credit.
Un bancher nu va avea încredere în oferirea unui credit substanţial unui posibil client, decât
dacă a văzut suficiente dovezi pe care să se bazeze acestă încredere. Desigur, doamnelor şi
domnilor, dacă noi avem încredere în bancheri este cu totul altceva. Dar tot ceea ce s-a
întâmplat în lumea financiară ilustrează foarte bine faptul că credinţa fără o dovadă
paralizează sistemul. Şi unul dintre lucrurile la care se lucrează este recuperarea încrederii în
aşa fel încât sistemul financiar să funcţioneze din nou şi pentru acestă recuperare ai nevoie de
dovezi. Am încercat să prezint acest lucru şi în prima mea dezbatere cu Richard Dawkins când
el a spus că, credinţa este oarbă şi l-am întrebat dacă are dovezi pentru a avea încredere în
soţia lui. A spus: „Desigur, un soţ observă acele lucruri mici, priviri, ştiţi la ce mă refer.” Deci
sunt multe dovezi, aşa că i-am spus: „Deci crezi în credinţa bazată pe dovezi atunci?” „O, dar
asta nu este credinţă”, a spus el, dar era deja prea târziu. Este uluitor, doamnelor şi domnilor,
cum intelectuali care pretind că au integritate intelectuală neagă ceea ce este evident dintr-o
simplă citire din Dicţionarul Oxford de Limba Engleză.

Dar următoarea întrebare logică este: dar cu credinţa creştină cum este? Este o credinţă
oarbă sau bazată pe dovezi? Desigur, acum nu pot să vorbesc pentru alte religii, ele trebuie să
vorbească pentru ele şi este drept să fie aşa. Eu sunt creştin şi întrebarea mea este: este
credinţa mea bazată pe dovezi? Ce afirmă ea însăşi? Să ne uităm la un prim exemplu. Autorul
uneia dintre Evanghelii, apostolul Ioan, scrie următorul lucru: „Isus a mai făcut înaintea
ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au
fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, să
aveţi viaţa în Numele Lui.” În Ioan 20:30-31, Ioan spune: „Acestea sunt dovezile. Am selectat
aceste dovezi. Isus a făcut asta şi asta şi acestea sunt dovezi pentru ca voi să credeţi.” Cu alte
cuvinte, credinţa nu este un salt în necunoscut, ci este exact opusul, este un angajament bazat
pe dovezi. Ateii din Rusia şi din alte părţi spun adesea că credinţa creştină este o amăgire, o
credinţă falsă, încăpăţânată, ţinută în ciuda dovezilor contradictorii solide.

Citez definiţia lui Dawkins din cartea sa „Dumnezeu: o amăgire”. Totuşi, aş vrea să vă
sugerez în această seară că situaţia nu este aşa, ci însuşi conceptul ateilor despre credinţă ca
fiind oarbă prin definiţie este o amăgire conform propriei lor definiţii a unei amăgiri: este o
credinţă falsă, încăpăţânată, ţinută în ciuda dovezilor contradictorii solide. Este iraţional să
spui despre orice credinţă că este o credinţă oarbă şi să o ridiculizezi. Acest lucru conferă un
mod foarte anti-intelectual şi comod de a evita discuţiile inteligente şi sunt tentat să-l descriu
ca fiind leneş din punct de vedere intelectual. Dar mai este şi o altă faţetă: eşecul de a înţelege
credinţa conduce la o greşeală extrem de gravă, adică să gândeşti că nici ateismul, nici ştiinţa
nu presupun a avea o credinţă. Şi dubla ironie este că ateismul este o credinţă şi ştiinţa însăşi
nu poate funcţiona fără credinţă, după cum am atins mai devreme acest subiect când am vorbit
despre axiome. Când Richard Dawakins mi-a spus într-o dezbatere că ateismul nu este o
credinţă, i-am spus: „De ce, nu o crezi?” Este simplu, nu-i aşa? Ei cred ceea ce afirmă, deci
este o credinţă.

Dar, chiar şi mai important, precum şi toţi oamenii de ştiinţă, el şi eu, nu am putea practica
ştiinţa fără a crede sau fără a avea credinţă în inteligibilitatea raţională a Universului. Acest
postulat fundamental al ştiinţei m-a fascinat dintotdeauna, aşa cum l-a fascinat şi pe Einstein
sau Wigner pentru că scopul ştiinţei, cel puţin în opinia majorităţii, nu este de a impune asupra
materiei şi felului în care funcţionează Universul, simţul ordinii noastre omeneşti, ci să
dezvăluie şi să descopere ordinea şi inteligibilitatea Universului însuşi. Şi, desigur, acest lucru
înseamnă că oamenii de ştiinţă au trebuit întotdeauna să presupună că Universul are o anumită
ordine şi inteligibilitate, înainte de a începe investigaţiile lor. Dacă nu ar fi crezut că există
această ordine, nu ar mai fi fost nici o motivaţie pentru a face cercetări.

Ascultaţi ce spune fizicianul Paul Davis de la Universitatea din Arizona, un distins om de

ştiinţă, lider al proiectului de cercetare Seti şi un scriitor remarcabil. El spune: „Atitudinea
ştiinţifică potrivită este, în esenţa ei, una teologică.” Poftim? Atitudinea ştiinţifică potrivită
este, în esenţa ei, una teologică. Ştiinţa poate înainta doar dacă omul de ştiinţă adoptă o
concepţie asupra vieţii ce e, în esenţa ei, una teologică. Chiar şi cei mai atei oameni de ştiinţă,
scrie el, acceptă, ca şi un act de credinţă, existenţa unei ordini şi naturi care funcţionează după
anumite legi şi care sunt, cel puţin în parte, inteligibile pentru noi. Einstein, de asemenea, a
scris: „Ştiinţa poate fi creată doar de cei ce sunt pe deplin uniţi cu aspiraţia de a afla adevărul
şi de a înţelege lucrurile. Însă sursa unui asemenea simţământ îşi are izvorul în religie. A
acestora este şi credinţa, observaţi, în posibiltatea ca legile valabile pentru existenţa lumii sunt
raţionale şi inteligibile pentru raţiune. Nu-mi pot imagina un om de ştiinţă care să nu aibă
această credinţă profundă. Situaţia aceasta poate fi exprimată printr-o imagine. Ştiinţa fără
religie şchioapătă, iar religia fără ştiinţă este oarbă.” Şi totuşi, mă uimeşte cât de puternic este
un lucru, şi anume că dovezile cumva mută credinţa în loc să o justifice.

Un exemplu minunat a fost dat de Christopher Hitchens: „Dacă cineva trebuie să aibă
credinţă pentru a crede în ceva, atunci probabilitatea că acel ceva are însemnătate şi valoare,
este diminuată considerabil.” Poftim? Părăseşte ştiinţa, atunci. Părăseşte-l, de asemenea, şi pe
Christopher Hitchens, după cum i-am arătat într-o dezbatere. Până la urmă, presupunând că,
Christopher Hitchens are suficientă credinţă pentru a crede în existenţa lui însuşi, acea
credinţă mi-ar spune mie că probabilitatea că el există este diminuată considerabil. De fapt, nu
sunt impresionat cu acest tip de logică, doamnelor şi domnilor. Mai mult, prin ceea ce spune
el despre credinţă, se contrazice pe sine însuşi pentru că se aşteaptă ca noi să credem: ceea ce
spune el despre credinţă este o afirmaţie a credinţei lui. Şi acesta este un lucru pe care l-am
observat de când eram un copil şi l-am observat de-a lungul timpului: afirmaţiile
contradictorii din punct de vedere logic; noi excludem, în mod inconştient, persoana care face
afirmaţia. De exemplu, ce am spus mai înainte: dacă vin la tine şi-ţi spun că nu există adevăr
absolut, dar eu aştept ca tu să crezi că acest lucru este adevărat. Mă exclud pe mine însumi de
consecinţele afirmaţiilor mele generalizate. E ceva foarte ciudat în legătură cu acest lucru, mai
ales dacă vorbim despre oameni de ştiinţă. Profesorul meu de fizică cuantică de la Cambridge,
domnul John Polkinhorne, a spus: „Fizica nu poate să explice credinţa sa.” Observaţi, vă rog,
ce termen foloseşte. Și nici „înţelegerea matematică a universului pentru simplul motiv că nu
poţi face fizică fără a crede în acea inteligibilitate.”
 Dar acum să trecem la următorul nivel. Dacă eu, ca şi om de ştiinţă, cred că universul se
poate înţelege în mod raţional, care este garanţia că acest lucru este adevărat? Aceasta este o
întrebare pe care filozofii o pun din ce în ce mai mult; pentru că ne dăm seama, sper că ne
dăm seama, că nu raţiunea omenească a creat universul (doar dacă suntem extrem de idealişti)
şi nici nu am creat abilitatea noastră de a raţiona. Ne putem dezvolta abilităţile noastre
raţionale, dar nu noi le-am creat iniţial. Deci cum se face că toate acele ecuaţii din capul unui
matematician, cum se poate ca ele să corespundă unei realităţi din afară? De acest lucru s-au
minunat unii dintre cei mai mari fizicieni şi cosmologi ai lumii. Eugene Wigner, fizician
laureat al premiului Nobel, a spus: „Eficienţa matematicii este dincolo de puterea noastră de a
înţelege, este de neînţeles.” Şi aşa este, dintr-un anumit punct de vedere. Şi acest punct de
vedere este următorul şi este ironic într-un fel. Care este originea abilităţii umane de a raţiona?
Păi, după cum înţeleg de la Richard Dawkins şi de la alţii, abilitatea umană de a raţiona este
produsul final al unui proces nedirijat, lipsit de raţiune. Atunci de ce să cred ce spune
raţiunea? Un proces care, spun ei, este direcţionat nu spre adevăr, ci spre supravieţuire.

După cum a spus, cu mulţi ani în urmă, chimistul J.B.S. Haldane: „Dacă gândurile din
mintea mea sunt, pur şi simplu, mişcarea atomilor din creierul meu, un mecanism care este
realizat printr-un proces iraţional, nedirijat, de ce aş crede orice mi-ar spune, incluzând chiar
şi faptul că este făcut din atomi?” Şi ce dovezi sunt că filozofia ateismului este adevărată?
Vreau să vă spun că problema majoră pe care o am în legătură cu ateismul nu are legătură cu
creştinismul sau cu credinţa mea în Dumnezeu. Are de-a face cu postulatul ce cuprinde
perspectiva generală asupra lumii care subminează raţiunea că eu trebuie să fac ştiinţă. Este o
concluzie foarte interesantă, nu-i aşa? Aceasta este critica mea principală a noului ateism.
După cum am spus, nu are nimic de-a face cu credinţa mea în Dumnezeu. Şi după cum a
arătat şi distinsul filozof nord-american, Alvin Plantinga, când a spus: „Dacă Dawkins are
dreptate când spune că noi suntem produsul final al unui proces nedirijat, lipsit de raţiune,
atunci el ne dă motive solide să ne îndoim de fiabilitatea abilităţilor cognitive umane, aşadar,
putem să ne îndoim de validitatea afirmaţiilor pe care le susţin, incluzându-le şi pe ale lui
Dawkins însuşi.” Acesta se numeşte reducţionism ateist, care merge prea departe şi
subminează raţionalitatea de care are nevoie ştiinţa.

Aici sugerez că, prin contrast, teismul biblic, este complet coerent în explicaţiile lui despre
univers care sunt matematic inteligibile, pentru că spune că Dumnezeu este responsabil, ca şi
Creator, de crearea universului cât şi a minţii omeneşti, de unde şi faptul că mintea omenească
este capabilă, în parte, să înţeleagă acest lucru. Dar mai este încă ceva. Pentru că acest lucru
se potriveşte cu istoria ştiinţei moderne însăşi. Istoricii ştiinţei s-au întrebat de multe ori de ce
ştiinţa modernă a explodat în secolele al şaisprezecilea şi al şaptesprezecilea în Europa de
Vest. Şi motivul principal este, deşi sunt multe păreri diferite, dar răspunsul principal este
foarte bine rezumat în cuvintele lui C.S. Lewis: „Omul a devenit om de ştiinţă deoarece s-a
aşteptat să fie o lege a naturii şi s-a aşteptat la acest lucru pentru că a crezut într-un Dătător al
legii.”

Îmi amintesc foarte bine de un grup la fel ca cel de aici, cam la fel de mare, la Academia de
ştiinţe din Siberia 1989, rândul din faţă, KGB-ul. Şi am început să vorbesc, invitat fiind să ţin
o prelegere pe tema „De ce crede în Dumnezeu un matematician” – nu se mai întâmplase
acest lucru acolo de 75 de ani – exact ca şi tema noastră de astăzi, cu permisiunea rectorului,
locul era plin ochi. Ni se dăduseră douăzeci şi cinci de locuri, dar au venit douzeci la sută din
toţi cei din universitate. A trebuit să ne mutăm în cea mai mare sală a universităţii.
Înspăimântător! Am început să le spun despre istoria ştiinţei, despre Galileo, Kepler, Newton,
Maxwell, Babeș, Bolyai că toţi aceşti oameni de ştiinţă au crezut în Dumnezeu. Și era o linişte
de mormânt. Şi am observat, un pic speriat, cum unii dintre cei din primul rând, profesori cu
renume, etc., arătau foarte mânioşi, aşa că m-am oprit. Fiind un irlandez timid, le-am spus că
am observat că ceva era bai și i-am întrebat care e problema. Şi un om s-a ridicat în picioare şi
m-a întrebat:
- De ce nu ni s-a spus acest lucru niciodată până acum?
- Ei bine, domnule, aceasta este cea mai uşoară întrebare care mi s-a pus până acum.
Erau supăraţi.
- La ce vă referiţi?, am întrebat eu.
- Absolut niciodată, în toate studiile ştiinţifice pe care le-am făcut, nu ni s-a spus că aceşti
oameni au fost teişti şi suntem revoltaţi.

Interesant, nu-i aşa? Vântul libertăţii bate, nu-i aşa? Libertatea de a şti despre trecut.
Doamnelor şi domnilor, este un mit, o altă axiomă, care circulă prin lume astăzi şi anume că
credinţa în Dumnezeu şi ştiinţa sunt în opoziţie una cu cealaltă. Credinţa în Dumnezeu a fost
motorul care a născut ştiinţa. Vedeţi, nu mi-e ruşine de acest lucru. Un an mai târziu am fost
invitat de către Clubul Romei, probabil aţi auzit despre acest club al intelectualilor şi de către
Academia de Știinţe, la o conferinţă extraordinară în Novosibirsk, era prima dată când
călătoream cu un avion rusesc particular, dar asta este altă poveste. Şi a fost o prelegere, mai
mulţi dintre noi susţineam prelegeri, iar unul dintre profesori s-a supărat pe mine, nu ştiu de
ce, dar s-a supărat. Şi a început să spună despre mine: „Uitaţi cum stă treaba, acest om
împrăştie idei care sunt foarte periculoase.” Nu credeam că arăt atât de periculos. Şi a mers la
tablă şi a desenat un fulger pe tablă. Şi a început să spună: „Acest om spune că în spatele
acestui fulger este Dumnezeu, dar noi ştim că fulgerul are de-a face cu electricitatea, norii şi
alte procese naturale. Şi pe măsură ce ştiinţa avansează, Dumnezeul golurilor dispare. Aţi mai
auzit acest argument până acum?” Se aprinsese foarte tare. Apoi, mi s-a dat dreptul la replică,
ceea ce a fost destul de dificil şi i-am spus: „E foarte interesant şi se vede că sunteţi convins
de acest lucru, dar permiteţi-mi să vă spun despre dumnezeul în care eu nu cred şi nici
dumneavoastră nu credeţi. Un dumnezeu care ar dispărea când noi descoperim cum se
formează fulgerul nu ar merita să ne încredem în el, nu-i aşa? Folosind aceeaşi analogie,
presupun că atunci când aţi descoperi cum funcţionează computerul, nu aţi crede că a fost
inventat de către o persoană, nu-i aşa?” A venit la mine şi mi-a spus: „Trebuie să stăm de
vorbă.” „Da, aşa este.” Şi am discutat. Şi a reieşit că fusese „ars” de către o formă defectă de
creştinism.

Dar, doamnelor şi domnilor, acest lucru este o mare problemă în lumea intelectuală din
zilele noastre. Stephen Hawkins ne prezintă în cartea sa recentă, o alegere pe care o avem de
făcut: Dumnezeu sau legea gravităţii. Tocmai am scris o carte pe tema aceasta. Richard
Dawkins ne pune în față alegerea: Dumnezeu sau știința. Fie ai o explicaţie sau pe cealaltă.
Acest lucru însemnă că ei presupun că Dumnezeu este o explicaţie de acelaşi fel ca şi cea
ştiinţifică. Dar acest lucru este absurd, dacă te gândeşti puţin. Ştiinţa este un set de discipline
intelectuale. Dumnezeu este o Persoană, Creatorul. Ce aţi gândi dacă v-aş oferi următoarea
alegere? Să ne imaginăm că avem în faţă un motor al unei maşini Ford. Şi eu vă ofer două
posibile explicaţii, din care trebuie să alegeţi una. Explicaţia numărul unu: legea arderii
interne din inginerie. Explicaţia numărul doi: Henry Ford. Alege. Lucruri foarte inteligente,
nu-i aşa? Dar, în carte după carte, găsim că ni se dă această alegere de făcut, dintre Dumnezeu
şi ştiinţă. Este un set fals de alternative.

Când Newton a descoperit legea gravităţii, el nu a spus: „Minunat, ştiu cum funcţionează.
Am o lege. Nu mai am nevoie de Dumnezeu.” Nu. El a scris „Principia Mathematica”, cea
mai minunată carte din istoria ştiinţei, cu speranţa clară că o persoană care gândeşte să fie
condusă la credinţa în Dumnezeu. El nu a făcut greşeala elementară de încurcare a categoriei
filozofice dintre mecanism şi lege, pe de o parte şi agent, pe de altă parte. Este atât de simplu
din punct de vedere filozofic. Şi pentru a explica – acest cuvant este un cuvânt foarte
interesant – funcţionarea unui motor de Ford, ai nevoie de amândouă. Ele nu sunt alternative,
nu se opun, nu se exclud una pe cealaltă. Ai nevoie şi de o descriere a agentului, dar şi de o
descriere a mecanismului şi legii după care funcţionează. Şi cu toate acestea, Stephen
Hawkins ne oferă exact acestă alegere în cartea sa. Este, de fapt, mult mai rău decât atât
pentru că legile nu crează nimic. Dar am argumentat acest lucru în cartea mea şi nu mă pot
opri să argumentez şi acum. Trebuie să mă apropii de încheiere.

În vizitele mele în Rusia, întâlneam o altă presupunere. Era mereu sub forma unei întrebări
care mi se punea peste tot în mediul intelectual. Şi suna cam aşa: „Dacă spui că Dumnezeu a
creat Universul, în mod logic te întrebi cine L-a creat pe Dumnezeu.” Aţi mai auzit asta până
acum? Sigur, este esenţa cărţii lui Richard Dawkins „Dumnezeu: o amăgire”. Am crezut că
am auzit sfârşitul acestei întrebări în Rusia, dar a venit şi în Marea Britanie. Este un argument
minunat nu-i aşa? Cine a creat pe Creatorul creaturi, cine L-a creat pe acel Creator, etc? Dacă
întrebi cine l-a creat pe creatorul creaturii, prin definiţie, te gândeşti la un creator creat,s nu-i
aşa? Dacă întrebi cine L-a creat pe Dumnezeu, tu te gândeşti la un dumnezeu creat. Dacă
Richard Dawkins ar fi intitulat cartea sa „Dumnezeul creat: o amăgire”, nu ar fi vândut prea
multe copii, pentru că nu avem nevoie de el sau de altcineva care să ne spună că dumnezeii
creaţi sunt într-adevăr o amăgire. Vedeţi, ceea ce face această întrebare, de fapt, este să
înlăture adevărata întrebare. Există un Dumnezeu necreat? Când întrebi cine L-a creat pe
Dumnezeu, presupui că tot ce intră în categoria dumnezeu este creat. Dar dacă nu este creat?
În centrul crezului credinţei monoteiste se află afirmaţia că Dumnezeu este etern. Când
Dawkins mi-a pus această întrebare în public, am spus:
- Tu crezi că această întrebare este legitimă.
- Da, a răspuns el.
- În regulă, eu nu cred că este, dar dacă este, permite-mi să-ţi răspund. Tu crezi că universul
te-a creat pe tine. Cine l-a creat creatorul tău?
Şi astăzi mai aştept răspunsul la acestă întrebare pentru că nu l-am primit până în ziua de
azi. Întrebarea merge în ambele direcţii. Această întrebare la care ne referim, este, după cum
am ştiut dintotdeauna, o întrebare fără sens şi mai ales fără sens să o plasezi în centrul unei
cărţi importante.

Ar mai fi multe lucruri pe care aş putea să le spun, dar doamnelor şi domnilor, permiteţi-mi
să concluzionez aşa. În lumea intelectuală de astăzi întâlnim două perspective asupra lumii.
Nu ştiu în ţara ta cum e, dar în ţara mea, perspectiva ateistă asupra lumii este privită ca şi
poziţia implicită şi toţi cei ce cred altfel trebuie să-şi justifice crezul şi poziţia. Eu cred că
acest lucru este fals. Eu cred că nu este nici o poziţie implicită. Toţi avem dreptul la libertate
intelectuală. Dar care sunt aceste perspective asupra lumii? Pe scurt, una dintre ele spune că
energia este totul şi toate celelalte, inclusiv mintea omului şi ideea de Dumnezeu trebuie să fie
deductibile de jos în sus. Cealaltă concepţie este exact opusul şi anume că gândul şi
Dumnezeu sunt primare şi că energia derivă din acestea. Am făcut referire mai devreme la
afirmaţia evanghelistului Ioan. El a spus câteva lucruri uluitoare: „La început era Cuvântul şi
Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Toate lucrurile au fost făcute prin El,
asta înseamnă că Dumnezeu logosul este primul. Toate celelalte derivă din El.

Şi, doamnelor şi domnilor, ca şi om de ştiinţă, vreau să vă spun că această afirmaţie are

sens şi din punct de vedere ştiinţific, pe când concepţia opusă, privită în profunzime, nu are
sens. Îmi aduc aminte foarte bine când aveam nouăsprezece ani, eram student la Universitatea
Cambridge, am fost chemat în camera unui laureat al premiului Nobel cu care încercasem să
discut la o cină, adusese alţi câţiva profesori cu el, nici un student, mi-a spus să stau jos, apoi
mi-a zis:
- Tinere, vrei să-ţi făureşti o carieră în ştiinţă?
- Da, domnule, am spus eu.
- Atunci renunţă la acestă credinţă copilărească în Dumnezeu dacă vrei să ai o carieră în
ştiinţă, a răspuns el, pentru că te va ologi din punct de vedere intelectual.
A fost o presiune, nu-i aşa? O simt şi astăzi.
- Domnule, am spus eu, ce aveţi altceva să-mi oferiţi care să fie din punct de vedere
intelectual mai onorabil decât ceea ce am eu deja?
- Evoluția creatoare a lui Bergson.
- Atunci, am spus eu, nu fiţi surprins că voi rămâne la ceea ce am deja.

Mă bucur că el nu a fost ca Lalen Stanford care, la inauguararea acestei universităţi, a spus

studenţilor: „Amintiţi-vă că viaţa este, dincolo de toate, practică şi voi sunteţi aici pentru a vă
pregăti să aveţi o carieră folositoare. Învăţarea nu ar trebui să vă facă doar mai pricepuţi în
arte şi ştiinţe, ci ar trebui să vă dezvolte în întregime şi caracterul vostru moral şi religios.”
Jane Stanford, soţia lui, a cioplit în piatră, în capela din centrul acestui campus, deşi anumiţi
oameni au dorit să fie la periferie: „Nu este nici o îngustare atât de mortală ca şi îngustarea
orizontului omului asupra lucrurilor spirituale. Nici un lucru mai rău nu i s-ar putea întâmpla
cât este pe pământ, decât să nu mai vadă cerul. Şi nu civilizaţia poate preveni acest lucru, nu
civilizaţia poate compensa lipsa acestui lucru, nici aprofundarea ştiinţei, nici a înţelege
adevărul abstarct, nu pot despăgubi pentru slăbirea în agăţarea de cele mai măreţe şi centrale
adevăruri ale umanităţii. Ce ar putea un om să dea în schimb pentru sufletul său?” Doamnelor
şi domnilor, Lalen şi Jane Stanford, nu au crezut că această perspectivă înnăbuşă adierea
vântului libertăţii de a gândi. Sper că nici voi nu credeţi. Vă mulţumesc foarte mult.

Ce am vrea să facem, poate puţin diferit faţă de cum aţi văzut până acum că se desfăşoară
sesiunile de întrebări şi răspunsuri, vom lua câte şase întrebări, le vom scrie şi apoi domnul
profesor Lennox va răspunde la toate aceste întrebări pe rând; acest lucru ne va ajuta să
grupăm întrebările şi poate să răspundem la mai multe întrebări decât în mod normal. Avem o
întrebare aici. Sunteţi pregătit?

1. Este vreo diferenţă între dovezile matematice şi cele filozofice? Şi, de asemenea,
consideraţi că dovezile existenţei lui Dumnezeu sunt inevitabile sau există posibilitatea ca
dumneavoastră să vă înşelaţi?

2. Bună ziua domnule profesor Lennox, aş dori să ştiu dacă puteţi explica mai mult despre
teorema de incompletitudine ale lui Godel, (1) dacă se aplică doar seriilor matematice sau este
valabilă şi pentru fiinţe, dacă de exemplu s-ar aplica unei fiinţe cvadridimensionale, şi că o
fiinţă cvadridimensională n-ar putea demonstra niciodată toate teoremele ştiute într-un spaţiu
cvadridimensional în cadrul spaţiului cvadridimensional, ar trebui să iasă din acest spaţiu şi să
pătrundă în spaţiul cu cinci sau şase dimensiuni. Și (2) după cum ştim, teoremele lui Godel nu
se aplică seriilor infinite, deci ar fi greşit să spunem că se aplică doar fiinţelor finite şi că o
fiinţă infinită, cum e Dumnezeu, nu ar fi limitată de această teoremă?

3. Domnule profesor, vă mulţumesc pentru ce ne-aţi împărtăşit. Ați criticat faputul că

studenţii care credeau în Dumnezeu din fostele ţări atee nu au putut studia din cauza mediului
ateu şi, de asemenea, oponenţi sau chiar susţinători ai creştinismului, au criticat regate
creştine din trecut pentru că studenţii nu au putut studia datorită credinţei lor agnostice sau
atee și, mai mult, dacă nu vrem ca acţiunile făcute în numele creştinismului să fie asociate cu
doctrinele creştinismului, cum ar trebui să privim la ateism şi acţiunile făcute în numele
ateismului?

4. După părerea dumneavoastră, de ce credeţi că Dawkins şi alţi atei cunoscuţi ţin la

opiniile lor în ciuda argumentelor aduse de dumneavoastră şi de ce părerile lor sunt aşa de
populare şi oamenii sunt gata să le creadă?

5. Bună! Întrebarea mea este: dat fiind faptul că în fiecare zi când trecem strada, avem
nevoie ca sistemul nostru vizual să funcţioneze bine pentru a vedea dacă vine spre noi un tir
de exemplu, pentru a putea supravieţui, de ce credeţi că pentru fiinţe fragile cum suntem noi, a
urmări realitatea nu este acelaşi lucru cu a şti adevărul despre adevăratul univers din jurul
nostru? Mulţumesc.

6. Bună ziua, domnule profesor Lennox, întrebarea mea are de-a face cu căutarea lui
Dumnezeu şi cu creşterea în înţelegerea ştiinţei. Vin dintr-o ţară din Africa Centrală, unde
oamenii sunt foarte ataşaţi de idei foarte tradiţionale şi necreştine despre Dumnezeu şi se pare
că este foarte puternic acest lucru în Africa. De mult timp nicio descoperire ştiinţifică nu a mai
fost asociată cu acest continent şi, totuşi, în viaţa de toate zilele pare să fie o căutare şi un
ataşamanet faţă de Dumnezeu. Unde este întrerupt firul? Care ar putea fi răspunsul după
părerea dumnevoastră?

Mă gândeam că voi putea să scriu încontinuu ca să nu mai trebuiască să răspund la nici o

întrebare. Mulţumesc pentru întrebări. Eu adun întrebări pentru că acest lucru este cea mai
interesantă parte. Mulţumesc pentru că v-aţi gândit la întrebări şi pentru că le-aţi pus. Nu voi
răspunde în ordinea în care au venit, ci voi încerca să le grupez un pic. Sunt câteva întrebări
aici despre matematică şi prima a fost: care este diferenţa dintre dovezile matematice şi cele
filozofice? Sunt dovezile despre Dumnezeu inevitabile? Aceste întrebări sunt foarte
importante. Sper că nu am folosit deloc cuvântul dovezi în prelegerea mea. Ba da, l-am folosit
cu Euclid. Pentru că acest cuvânt „dovadă” (cu sensul de demostraţie) are două sensuri
distincte în majoritatea limbillor. Este un sens obişnuit şi folosesc acest sens în matematică
unde o dovadă are un sens strict. Începând cu aceste axiome, poţi ajunge la ceste concluzii
inevitabil, pe baza unei logici anume. Deci având axiomele şi logica, apoi concluziile sunt
inevitabile. Acest fel de dovadă nu-l mai întâlnim nicăieri. Nu-l avem înştiinţele naturale, nu-l
avem în filozofie, nici măcar nu-l întâlnim în relaţii: de unde ştii că-ţi iubeşti soţia și că ea te
iubeşte? Şi acest lucru este foarte important pentru că folosirea greşită a cuvântului „dovadă”
conduce la tot felul de confuzii şi de aceea m-am concentrat în prelegerea mea pe cuvântul
„evidenţă”, indicatori ce arată spre o realitate. Aceste lucruri nu sunt o demonstraţie logică pas
cu pas pe care orice om cu o gândire corectă trebuie să o adopte în mod logic. Nu.

Haideţi să ne gândim la o analogie. E o analogie folositoare pentru că trebuie să ne scoatem

din minte faptul că Dumnezeu este doar o teorie. Dumnezeu este o Persoană şi o relaţie cu
Dumnezeu de încredere va fi un lucru complex multidimensional. Relaţia mea cu soţia mea
este un lucru complex şi multidimensional, de asemenea. Eu nu aş putea să vă demostrez în
mod riguros, matematic, că ea mă iubeşte, deşi sunt sigur de asta pentru că sunt suficiente
dovezi care mă conving de acest lucru. Nu vă pot demonstra în mod matematic că Boeing-ul
747 care m-a adus din Londra la San Francisco acum două zile avea să mă aducă la destinaţie,
dar am fost sigur că o s-o facă. Mi-am pus în joc viaţa, nu-i aşa? În alte cuvinte, este foarte
important să vedem că deşi, pe de o parte, în lumea reală în care trăim nu există dovadă
absolută, dar acest lucru nu ar trebui să ne facă să fugim şi să gândim că nu sunt lucruri
dincolo de putinţa noastră de a raţiona. Şi acest lucru este foarte adevărat despre relaţiile
dintre oameni şi de vreme ce Dumnezeu este o Persoană şi nu o teorie, mă ajută să încep să
înţeleg că este un nivel multidimensional de dovezi.

Când am mers la Cambridge am văzut o fată. Era frumoasă. Am luat dovezile prin
intermediul ochilor. Înţelegeţi ce am spus până acum? Apoi am luat dovezi prin intermediul
urechilor şi apoi a continuat... Nu voi da mai multe detalii. Dar adevărul este că am ajuns la
un nivel şi, fiind matematician am vrut să parcurg toate etapele, deci mi-a luat şapte ani, puteţi
vedea că matematicienii au dezavantaje în anumite lucruri, dar ea a fost foarte răbdătoare până
când am ajuns la punctul în care i-am spus: „Aş dori să te căsătoreşti cu mine!” „Mă întrebam
cât aveai de gând să mai aştepţi!” Eram pregătit să fac un angajament pe baza dovezilor pe
care le aveam. Exact despre acest lucru vorbim aici când e vorba să devenim creştini.
Investigăm dovezile, şi de aceea sunt ţinute şi aceste prelegeri, de aceea sunt organizate şi
discuţii la universităţi, ca voi să puteţi să investigaţi având propriul vostru spațiu. Şi nu luaţi
un angajament fără a avea dovezi reale. Altfel ai fi un prost, dacă pot să zic aşa. Şi eu nu aş
face vreun angajament faţă de ateism decât dacă aş şti că sunt dovezi reale în favoarea sa.
Sunt două părţi ale argumentului. Şi unul dintre lucrurile minunate ale universităţii unde bate
vântul libertăţii, este că putem discuta aceste lucruri în libertate. Aşa că, mulţumesc pentru
acestă întrebare pentru că mi se pare că este o întrebare importantă.

Acum, a fost o întrebare despre Godel. El a fost un matematician austriac, unul dintre cei
mai străluciţi ai secolului douăzeci. Şi ceea ce a demonstrat el, este că orice teorie axiomatică
adecvată este incompletă, dacă acest lucru are sens pentru voi, şi în orice teorie axiomatică
consistentă care poate cuprinde secvenţe de numere, va fi întotdeauna o afirmaţie adevărată
care nu se poate demonstra. Nu voi detalia la ora aceasta de seară, v-ar plictisi, dar ce vreau să
spun este că oameni ca David Hilbert şi alţii, că matematica, matematica pură, este sigură în
mod absolut, că poţi reduce toate teoremele adevărate la manipularea simbolurilor şi până la
urmă să ajungi la un nivel în care să stabileşti totul într-un sistem axiomatic. Apoi el a adus
ceea ce a fost ca şi o bombă nucleară că întotdeauna vor fi într-un sistem teoreme adevărate pe
care nu le vei putea demonstra şi dacă ai lărgi sistemul acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru acel
sistem. Filozofii au discutat aceste lucruri de-a lungul anilor şi au fost voci care au arătat
faptul că sunt anumite limitări ale acestei teorii. Limitarea pe care aş menţiona-o eu este că se
aplică sistemelor axiomatice. Vă voi sugera câteva resurse bibliografice pentru că văd că nu
toţi sunt interesaţi de Kurt Godel. Roger Pedros, colaboratorul lui Stephen Hawkins, este încă
în viaţă, lucrează la Oxford, un geniu, el susţine că una din implicaţiile teoremei lui Godel
este că gândul omului este de necuprins. Ştiţi serialul Silicon Valley! În alte cuvinte, nu putem
– şi aici se vede importanţa acestui lucru şi de ce este atât de asaltat – nu putem să reducem
gândirea umană la un proces, pur şi simplu, natural. Acest lucru are implicaţii majore, desigur.
Aş dori să aflu ceva informații de unde a pornit întrebarea asta. Sunt foarte interesat de
întrebarea pe care aţi pus-o şi am menţionat în cartea mea la care nu fac reclamă, dar o voi
menţiona, „Groparul lui Dumnezeu. L-a îngropat știința pe Dumnezeu?” pentru că unul dintre
lucrurile de care sunt interesat ca şi matematician este faptul că viaţa este digitală şi una dintre
întrebările majore despre originea vieţii, oricare ar fi procesele naturale şi mecanice implicate,
este unde îşi are sursa informaţia digitală şi dacă ştiinţa calculatoarelor ne ajută să înţelegem
şi eu cred că o face. Dacă pui gunoi înăuntru, gunoi iese afară – este unul dintre principii. Dar
ştiţi despre acest lucru în Silicon Valley pentru că l-aţi transformat într-o piesă de artă. Am
vrut să vă fac un compliment, desigur.
 Nu am fost sigur la ce se referea următoarea întrebare despre sistemul nostru vizual şi
despre perceperea realităţii că nu este acelaşi lucru ca şi cunoașterea adevărului, dar cred că
acest tip de întrebare este foarte interesant. Am făcut câteva comentarii negative despre
postmodernism la început şi cred în ce am spus, dar mai este și o altă faţetă. Critica socială a
ştiinţei ne-a făcut un serviciu prin faptul că ne-a spus că ştiinţa este ceva ce este făcut de
oameni de ştiinţă şi nu este observatorul obiectiv, imparţial, riguros şi aşa mai departe. Este
asta, în parte. Şi, deci, cunoașterea adevărului şi cunoașterea realităţii – va fi mereu o
diferenţă între cele două. Aşadar, aş fi de acord cu întrebarea în acest sens. Cum abordez asta?
În acelaşi fel în care abordez toate celelalte întrebări. Pe baza dovezilor. Încercarea de a
înţelege realitatea în orice domeniu al vieţii poate uneori să ne îndrepte spre concluzii greşite.
Credem că stăpânim bine gândurile minţii noastre, dar din nu ştiu ce motiv acest lucru nu
funcţionează. Şi singura modalitate în care putem să abordăm o astfel de întrebare
este... Richard Feynman – îmi place foarte mult să citesc acest autor, este fizician. El a spus:
„Apleacă-te asupra propriilor tale presupoziţii şi întreabă-te dacă sunt adevărate, pentru că
persoana pe care o poţi înşela cel mai uşor este persoana ta însăşi.” Şi, de aceea, doamnelor şi
domnilor, am petrecut o viaţă întreagă analizându-mi presupoziţiile, aşa cum am făcut şi în
această seară. Vreau să ştiu adevărul. Nu vreau să fiu înşelat. Sunt foarte conştient de faptul că
am crescut într-o familie creştină şi am fost învăţat să gândesc împotriva altor perspective
asupra lumii. De aceea sunt fascinat de alte perspective asupra lumii şi vreau să ştiu dacă sunt
adevărate sau nu. Poate nu înţeleg atât de bine realitatea, dar ceea ce pot face eu e să încerc s-
o înţeleg cât de bine pot şi expunând-o în faţa multor oameni, de-a lungul multor ani, în multe
limbi şi culturi, mi-am format o perspectivă, prin urmare am devenit o persoană care a luat
câteva decizii despre perspectiva mea asupra lumii. Poate părea un lucru slab, dar nu cred că
este, pentru că ceea ce mi se pare minunat este că noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu
şi Dumnezeu ne-a dat dovezi şi noi le putem cunoaşte.

Acest lucru mă conduce la un ultim punct referitor la această întrebare. Unul din pericolele
pe care le constituie o astfel de prelegere este ca tot acest proces să îşi aibă sursa în propriu
meu creier, să fie, pur şi simplu, o căutare intelectuală omenească. Dar dacă este un
Dumnezeu care a creat Universul mai este o posibilitate, nu-i aşa? Ca El să fi vorbit. „Doar nu
vreţi să spuneţi la ora asta târzie că există vreun fel de revelaţie.” Ba da, doamnelor şi
domnilor. Ba da. Dar ceea ce vreau să spun este că acesta nu se opune raţiunii. Există o
noţiune ciudată prin lume în zilele noastre şi anume că revelaţia – şi vreau să spun că
Scriptura este revelaţie – se opune raţiunii. Acest lucru nu are sens. Nu am întâlnit niciodată în
viaţa mea vreo persoană care poate citi Biblia fără a-şi folosi creierul. Voi aţi întâlnit? Miza
care este în joc aici este: sunt diferite surse de informaţie. Prin definiţie, ateismul presupune
că există doar o sursă a informaţiei şi aceasta este universul din jurul nostru. Acest lucru e
foarte limitativ, pentru că poate să excludă a priori că mai este o altă sursă de infomaţie, că
Dumnezeu a vorbit şi aici trebuie să începem să înţelegem nu ştiinţa, ci istoria. Există vreo
dovadă că acest lucru este adevărat? De aceea, pun un mare accent în viaţa mea pe ştiinţă, pe
istorie şi în al treilea rând pe experienţa personală. Afirmaţia creştină este evidentă că
Dumnezeu care este Cuvântul a devenit Om. Desigur, această afirmaţie este una colosală, nu-i
aşa? Dar este adevărată sau nu? Care sunt dovezile? Analizează. Prin definiţie vei presupune
că nu există Dumnezeu şi că nu există dovezi, dar n-aş face acest lucru prea repede, nu într-o
universitate de acest calibru. Deci, cam aşa aş aborda acest subiect.

Mai sunt două întrebări, mai avem câteva minute, nu-i aşa? Deci, haideţi să răspundem şi la
ele. Căutarea după Dumnezeu şi că oamenii din Africa Centrală sunt ataşaţi de anumite tradiţii
şi faptul că nu s-a prea făcut ştiinţă acolo, unde este problema? Este o întrebare foarte
interesantă. Nu am nici o idee. Chiar nu ştiu. Dar mi-ar plăcea să mă gândesc la acest lucru.
Este o întrebare nouă pentru mine. Ar fi total nepotrivit să spun că am vreo idee care ar fi
răspunsul. Ar trebui să petrec câţiva ani, să vrbesc cu oamenii, chiar îmi pare rău că nu am
fost în Africa decât o dată, în Rwanda, înainte de genocid. Deci nu am avut timp să studiez
acest fenomen. Deci nu pot comenta, aşa că trebuie să-mi permiţi să nu răspund la această
întrebare.

Deci aşa aţi aflat că nu le ştiu pe toate. Ştim atât de puţin, nu-i aşa? Atât de puţin... Atât de
puţin. În fiecare zi mi se pun întrebări la care nu am răspuns şi îmi place foarte mult acest
lucru pentru că ne ţine smeriţi, nu-i aşa? Ce tragedie este când considerăm că avem toate
răspunsurile. Dar întrebarea este, putem şti suficiente încât să avem încredere că aşa e? Dar
mă îndepărtez de subiect…

De ce Dawkins şi Hitchens încă ţin la opiniile lor, etc.? Şi de ce sunt ei aşa de populari? Nu
pot spune exact de ce oamenii îşi păstrează perspectivele. Am anumite bănuieli cu privire la
asta, dar nu-l ştiu suficient de bine pe Richard Dawkins ca să ştiu răspunsul, el însuşi ar trebui
să răspundă la această întrebare. Aşa e corect. Acești oameni ar trebui să spună ei înşişi ce
cred. Câteodată, lăsându-i pe Dawkins şi Hitchens deoparte, îl cunosc pe Hitchens mult mai
bine decât pe Dawkins, are rădăcini foarte complexe. Nu ştiu cum ar fi dacă ar trebui să merg
să identific corpul mamei mele care tocmai ce a intrat într-un pact suicidal cu preotul şi s-a
sinucis, nu ştiu ce aş crede despre creştinism. Acest lucru i s-a întâmplat lui Christopher
Hitchens când era tânăr. Mi se rupe inima. Ce influenţă, ce impresie a avut el despre ce este
creştinismul!

Şi acest lucru are legătură cu altă întrebare şi mă bucur foarte mult că persoana respectivă a
pus-o. Am vorbit despre răul ateismului şi acestă persoană, pe bună dreptate, mi-a amintit să
spun ceva despre creştinism care n-a fost întotdeauna fără vină în felul în care s-a manifestat,
nu-i aşa? Şi încheiem cercul, pentru că am început în Irlanda de Nord. Deci, iată-mă aici în
întuneric. Ce cred eu despre ce s-a întâmplat în Irlanda de Nord? Vă voi spune. Nu-mi trebuie
prea mult timp pentru că mi-e foarte ruşine de ceea ce s-a întâmplat. Asta cred eu. Pur şi
simplu, mi-e foarte ruşine. Mi-e foarte ruşine de faptul că Numele lui Hristos a fost asociat cu
violenţa. Acesta este aspectul primul aspect. Al doilea aspect este acesta: oamenii care iau
pistoale şi arme ca să apere mesajul lui Hristos, nu-L urmează pe El și nu Îl ascultă, pentru că
El în mod public a intezis folosirea armelor. Este foarte interesant pentru că aceste acuzaţii
împotriva creştinismului aduse de Christopher Hitchens şi Richard Dawkins în toate cărţile
scrise de ei, au câteva justificări. Răspunsul meu la aceste acuzaţii este, în primul rând, că mi-
e ruşine de aceste lucruri întâmplate, iar în al doilea rând, vreau să arăt că oamenii care
folosesc armele ca să-L apere pe Hristos, nu ascultă de El. „Împărăţia Mea nu este din această
lume”, i-a spus El lui Pilat care Îl acuza exact de ceea ce Îl acuză şi astăzi noul ateism:
promovarea violenţei politice. Aceasta a fost motivul pentru care a fost arestat Isus, sper că vă
daţi seama că în termeni moderni s-ar numi terorism. Şi este de o importanţă majoră din punct
de vedere istoric să stabilim dacă acestă acuzaţie este fondată sau nu. Pilot a investigat-o,
îngrozit de posibilitatea de a avea revolte în Ierusalim de sărbătoarea Paştelui şi a ajuns la
concluzia că este nevinovat. De ce a ajuns el la acestă concluzie? Pentru că Isus a spus:
“Împărăţia Mea nu este din acestă lume. Altfel slujitorii mei s-ar fi luptat. Pentru acest sfârşit
am venit pe pământ”, a spus El. „Pentru acest sfârşit am venit în lume, pentru a mărturisi
despre adevăr.”

Doamnelor şi domnilor, singurul lucru pe care nu-L poţi face cu arme, este să îi forţezi pe
alții să creadă adevărul şi mai ales dacă acest adevăr este despre posibilitatea iertării şi a
obţinerii păcii cu Dumnezeu, ce poate fi cunoscută în acestă viaţă. Este o absurditate să crezi
că acest lucru poate fi propagat prin violenţă. John Lennon a scris un cântec „Imagine”, ştiţi
cântecul acesta? Imaginează-ţi o lume fără religie, imaginează-ţi o lume fără Irlanda de Nord,
nu ştiu cum şi-ar putea imagina cineva lumea fără Irlanda de Nord, dar ştiţi versurile
cântecului. Da, înţeleg. Dar eu nu sunt John Lennon, eu sunt John Lennox. Sper că v-aţi dat
seama. Am scris şi eu un cântec care se intitulează la fel. Imaginează-ţi o lume fără Mao,
imaginează-ți o lume fără Pol Pot, imaginează-ţi o lume fără Stalin. Cum ar fi acestă lume?
Noii atei nu au nimic de spus despre acestă lume şi ei încearcă să-I absolve de vină pe Hitler,
pe Stalin prin tot felul de metode despre care tocmai am scris o altă carte. Vă mulţumesc
foarte mult pentru primirea voastră călduroasă, a fost o mare bucurie să fiu cu voi în Stanford.
Noapte bună.

5 Dumnezeu și suferința

Bine ați venit la cea mai grea și incomodă întrebare dintre toate întrebările pe care le au
oamenii de înfruntat, indiferent dacă ei cred sau nu în Dumnezeu. Problema suferinței și a
durerii este întrebarea grea care împiedică mai mulți oameni să creadă în Dumnezeu decât
orice altceva cunosc eu. Așadar, voi încerca să vorbesc despre ea și, pur și simplu, să vă
împărtășesc câteva moduri de a o aborda, pe care eu le găsesc utile. Nu pretind că am soluții
în acest sens. Vom avea sper, un timp considerabil pentru întrebări și răspunsuri, iar pentru a-l
face productiv, vă sugerez să ascultați gândindu-vă la întrebări și să le scrieți pe parcursul
cuvântării mele, iar eu le voi colecta la mijlocul ei, apoi dacă mai sunt alte întrebări, le putem
primi pe loc, din public. Dar ascultând un seminar și gândindu-te la întrebări, rămâi cu
informații de aproape o sută de ori mai multe decât dacă îl asculți pasiv, fără a pune întrebări.
Deci face parte din metoda didactică ce mie mi se pare util să o întrebuințez. Aceasta este o
întrebare complexă.

În primul rând, are două laturi profund de diferite. O carte faimoasă despre Spania, scrisă
cu mulți ani în urmă, a redat un observator stând la balcon, privind călătorii târâindu-și
picioarele și deplasându-se pe drumul lor către oriunde. Unul privea, iar ceilalți participau. Și
cu această problemă aveți aceleași două chestiuni. Cancerul arată foarte diferit pentru tânăra
femeie de 30 de ani căreia doar ce i s-a spus că mai are șase luni de trăit, față de cum arată
pentru profesorul de oncologie care o tratează. Există o latură a observării și există o latură a
participării. Ceea ce înseamnă inevitabil că orice abordare trebuie să fie foarte sensibilă la
care dintre aceste două lucruri predomină. Analiza intelectuală ar fi importantă. Consilierea și
solidaritatea pastorală ar fi probabil chiar mai importante.

Și vedeți aceasta exemplificată în Noul Testament în povestea Martei, Mariei și a lui Isus la
mormântul lui Lazăr. Marta și El au avut o discuție, nu departe de mormânt, despre învierea în
ziua de apoi; a fost profund teologică. Domnul nu a încercat să dezbată sau să discute cu
Maria. El a găsit-o plângând, așa că a plâns și El. Și din aceste două abordări către aceste două
surori cu temperamente profund diferite, cred că primim o înțelegere din inima lui Dumnezeu
despre acest subiect. Răspunsurile sunt importante. Și Domnul le-a dat. Înțelegerea, empatia,
consolarea, mângâierea sunt chiar mai importante. Și Domnul le-a acordat și pe acestea.

Cum poate cineva să aducă speranță în situații care sunt atât de devastatoare și deseori
ireversibile? Poți să repari un picior rupt, dar nu un copil pierdut sau soție sau soț. Și astfel
întrebările vin: „De ce a fost el ucis, iar eu am fost lăsat în viață?”, „Unde pot găsi speranță
sau asta e doar iraționalism sentimental și nu există speranță?” Deci e important să înțelegem
că această poveste a Mariei și a Martei în Ioan 11 arată că Noul Testament cunoaște problema.
Unul dintre lucrurile care mă convinge de inspirația divină și de autoritatea Scripturii
este conștientizarea și analiza marilor probleme. Pentru că vă amintiți că cele două surori au
trimis un mesaj urgent lui Isus despre starea lui Lazăr, El nu a răspuns imediat, iar Lazăr a
murit. Și când Isus a ajuns în sfârșit în Betania, când Maria l-a văzut, a căzut la picioarele Lui
și I-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”A fost o mustrare blândă,
dar tot mustrare a fost. Și când în cele din urmă s-au îndreptat către mormânt, și Isus a
întrebat: „Unde l-ați pus?”, ele au răspuns: „Doamne, vino și vezi.” Și avem acea afirmație
profund emoționantă: „Isus plângea” – cel mai scurt verset din toată Biblia. „Atunci iudeii au
zis: ‘Iată cât îl iubea de mult!’ Și unii din ei au zis: ‘El, care a deschis ochii orbului, nu putea
face ca nici omul acesta să nu moară?’”

Deci iată întrebarea. Și ce aș vrea să scot în evidență pentru propria dumneavoastră gândire
(analiză, judecată) este: contextul (conjunctura) acestei istorisiri care le-a făcut pe surori
foarte aproape de a se îndoi de dragostea lui Dumnezeu este însăși dragostea lui Dumnezeu.
Iar și iar, de la începutul povestirii se repetă ca să înțelegem: Isus iubea pe Marta, pe sora ei și
pe Lazăr. Deci trebuie să citim povestirea contrar conceptului de Dumnezeu al dragostei care
este tocmai, desigur, problema ce ni se aduce. Și întrebările se adună... De ce nu a făcut
Dumnezeu o lume în care să nu poată răni oamenii? De ce nu a făcut oameni care să nu poată
răni alți oameni? Și așa mai departe.

Vom reveni la acestea imediat. Dar vreau să citesc două pasaje foarte importante din
Scriptură care au legătură cu asta. Unul este din Vechiul Testament, celălalt din Noul
Testament. Primul pasaj este din cartea Iov, capitolul 1. Iov este o carte mare, o profundă
analiză a acestei probleme. Dar vreau pur și simplu să citesc din Iov 1, de la versetul 13 ce s-a
întâmplat cu Iov și familia sa.

„Într-o zi, pe când fiii şi fiicele lui Iov mâncau şi beau vin în casa fratelui lor cel întâi
născut, a venit la Iov un sol, care a zis: ‘Boii arau şi măgăriţele păşteau lângă ei. Şi s-au
aruncat nişte Sabeeni asupra lor, i-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul sabiei. Numai
eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire.’ Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: ‘Focul lui
Dumnezeu a căzut din cer şi a aprins oile şi pe slujitorii tăi şi i-a ars de tot. Numai eu am
scăpat, ca să-ţi dau de ştire.’ Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: ‘Nişte Haldeeni,
înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au trecut pe slujitori prin
ascuţişul sabiei. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire.’ Pe când vorbea el încă, a venit un
altul şi a zis: ‘Fiii tăi şi fiicele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor întâi născut. Şi
deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustiu şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: casa
s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire.’ Atunci Iov s-
a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat şi a
zis: ‘Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului.
Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!’ În toate acestea, Iov n-
a păcătuit deloc şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu. ”

Și al doilea pasaj este din Noul Testament, în Evanghelia după Luca, capitolul 13, de la
versetul 1: „În vremea aceea au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor
galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. ‘Credeţi voi, le-a răspuns Isus, că
aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă
spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a
căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni
care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.’”
 Ceea ce ilustrează aceste pasaje, așa cum vom vedea, este că există două surse ale durerii și
suferinței, distincte din punct de vedere logic. Deși, în practică, sunt uneori aproape imposibil
de separat. Prima este „răul moral”, adică suferința și durerea cauzată de oameni asupra
oamenilor. Și următoarea este „răul natural”, adică suferința pentru care oamenii nu sunt
responsabili în mod direct sau chiar indirect: cutremure, tsunami și cancer. Așadar, este
important să distingem între problema răului moral și problema răului natural. Dificultatea cu
răul natural rezidă în faptul că răul este un concept moral. Astfel, mulți oameni preferă, destul
de corect cred, să denumească a doua problemă „problema durerii”. Și C.S. Lewis face asta.
Așadar, există problema răului moral (ceea ce-și fac oamenii unii altora) și problema durerii
(ce face cosmosul în deranjamentele sale). Și va trebui să ne uităm la amândouă.

Ele sunt ilustrate bine de două catedrale. Am ajuns în Noua Zeelandă la două zile după
cutremur. Catedrala din Christchurch de care m-am apropiat era o reprezentare tristă a ceea ce
era mai demult. Și se putea vedea că ceva grav i se întâmplase. Am fost, ca mulți dintre voi, la
catedrala din Coventry, care a fost distrusă în ultimul război. Și catedralele dărăpănate sunt
imagini puternice. Cunoaşteţi că în timpul cutremurului catedrala din Christchurch a fost
folosită în mod constant ca un simbol al acelei tragedii. Şi la fel s-a întâmplat şi cu Catedrala
din Coventry. Şi aceste două catedrale oferă două impresii conflictuale, fiecare din ele.
Amândouă poartă încă urmele designului original de frumuseţe şi eleganţă pe care o aveau,
dar poartă şi cicatricile dezastrului. Ele prezintă o imagine amestecată a dezastrului şi a
frumuseţii. Şi ne amintesc că nu este cu putinţă să existe răspunsuri simpliste la aceste
întrebări profunde.

Dar există o diferenţa majoră între cele două catedrale, nu-i aşa? Catedrala din Christchurch
a fost distrusă de cutremur, catedrala din Conventry de bombardamentele germane, la fel cum
Catedrala Dresden a fost distrusă de către aliaţi. Unii oameni compară ceea ce s-a întâmplat
catedralei din Christchurch cu tragedia din 11 septembrie în ceea ce priveşte proporţia
efectului asupra ţării, dar bineînţeles, diferenţa este că ceea ce s-a întâmplat în 11 septembrie
este un rău moral. Dezastrul catedralei din Christchurch reprezintă problema durerii. Acum,
veţi observa imediat din aceste două pasaje biblice că cele două surse ale răului sunt
confundate. Acesta este lucrul cel mai izbitor cu privire la ele. Şi asta pentru că în Iov, după
cum vedeţi, unele dintre dezastre au fost comise de triburi războinice. Sabeeni au trecut pe
slujitori prin ascuţişul sabiei. Pe de altă parte, dezastrul final a fost produs de un vânt mare
care a lovit casa. Aşadar, avem răul moral şi răul natural. Şi în Luca este la fel, când Isus se
gândea la groaznica faptă a lui Pilat care măcelărise câţiva iudei care aduceau jertfe la
Templu, este răul moral. Dar apoi, trece imediat la prăbuşirea turnului, a unei clădiri înalte, şi
este vorba despre răul natural. Şi tocmai acest lucru, că în aceste amândouă pasaje din
Scriptură, ambele surse ale durerii şi suferinţei apar împreună, îmi dau mie impresia că, ne
amintesc că în cele din urmă nu pot fi separate în mod decisiv.

Este evident, bineînţeles, atunci când te gândeşti că una poate duce la cealaltă. Exploatatorii
lacomi despăduresc o parcelă a unei ţări şi o transformă într-un deşert care duce la malnutriţie
şi la foamete. Şi vedem această legătură, de cele mai multe ori este şocantă în ceea ce priveşte
timpul, şi răul moral are loc cu mult înainte că răul natural să se producă. Dar ele sunt
interconectate într-un mod intim. Aşadar, nu putem să le separăm în mod decisiv.

Cum reacţionăm noi? Şi bineînţeles că reacţia depinde de perspectiva asupra vieţii. Dar
aceasta este o chestiune atât de mare încât reacţia este cea care de cele mai multe ori
modelează perspectiva asupra lumii. Are loc un proces cu două direcţii. Cum abordezi această
întrebare va depinde de perspectiva pe care o ai asupra vieţii, setul tău de răspunsuri la
întrebările existenţiale. Dar aceasta, mai presus de toate celelalte probleme, poate să schimbe
şi chiar să modeleze perspectiva oamenilor asupra lumii. Şi am întâlnit atât de mulţi oameni
care atunci când tragedia i-a lovit pe ei sau pe familiile lor în vreun fel, au trecut de la credinţa
într-un dumnezeu oarecare la ateism sau agnosticism. Aşadar, este o întrebare esenţială, care
influenţează perspectiva asupra lumii în acel sens. Şi răspunsul este atât de important încât
poate sfârşi prin a-ţi modela perspectiva asupra vieţii.

James Sire ne aminteşte în cartea pe care dacă nu aţi citit-o ar trebui să o citiţi, Universul
de lângă noi, în ediţia recentă, el evidenţiază faptul că există trei familii de perspective asupra
lumii. Există familia teistă şi, bineînţeles, există familia materialist-naturalistă-ateistă şi, în al
treilea rând, există familia panteistă, familiară religiilor şi filozofiilor estice. Şi ca să dau câte
un exemplu din fiecare. Creştinul ar putea foarte bine să răspundă cu psalmul 46: „Dumnezeu
este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne
temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar
urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.” Se face
o referire explicită la cutremur.

Sau am putea să răspundem ca panteiştii care spun că cei ce suferă o fac datorită păcatelor
pe care le-au comis în vieţile anterioare, că suferinţa trebuie lăsată să-şi urmeze cursul pentru
că îi ajută să-şi schimbe karma în aşa fel încât în vieţile care urmează să o ducă mai bine. Şi
lucrul acesta va încheia procesul de purificare şi dacă i-am ajuta, nu am face altceva decât să
le facem rău. Este cât se poate de evident, nu-i aşa? Ca instinctele noastre naturale să se
răzvrătească împotriva a ceea ce eu privesc că pe o perspectiva destul de crudă asupra
universului. Dar mulţi oameni o îmbrăţişează. Sau am putea spune, de exemplu, că este vorba
de pedeapsa lui Dumnezeu aşa cum mulţi oameni din Noua Zeelandă şi Japonia au spus.

Şi mai sunt şi aceia care nu sunt siguri dacă există un Dumnezeu sau nu, şi care întreabă
unde este Dumnezeu şi alte întrebări de acest gen. Şi mulţi spun că nu poate exista. Şi această
problema este antică, datează cel mai probabil dinaintea lui Epicur, dar lăsaţi-mă să vă citez
ceea ce se citează în mod normal, în cuvintele lui David Hume, filozoful iluminist scoţian care
este responsabil pentru ateismul unui număr mare dintre colegii mei de la Oxford şi din alte
părţi: „Întrebările lui Epicur încă nu şi-au primit răspuns. Vrea Dumnezeu să împiedice răul,
dar nu poate? Atunci este neputincios? Poate, dar nu vrea? Atunci este răuvoitor. Și poate şi
vrea? Prin urmare este rău.” Aşadar aceasta este problema.

Acum, în acest punct mulţi atei vor dori să intervină, şi dacă doriţi să vă spun ceva despre
acest lucru, vă voi spune în timpul întrebărilor şi răspunsurilor. Depinde de voi. Şi vor dori să
le arate oamenilor ca mine, mie în mod special, pentru faptul că provin din Irlanda de Nord,
că religia este o parte a problemei. Pentru că a fost vorba despre o cantitate mare de suferinţă,
durere şi rău cauzate de religie. Este o întrebare foarte serioasă, dar eu voi trece peste, nu voi
vorbi despre toate lucrurile pentru că este un subiect imens, aşa că voi încheia capitolul
întrebărilor şi dacă doriţi să vă spun mai multe despre ele, voi face asta cu mare plăcere.
Aceasta a fost una dintre întrebări. Aş dori totuşi să spun, în sens profilactic, că orice analiză
care pune jihadul islamic în aceeaşi categorie cu gruparea amish, este foarte puţin probabil să
ne ajute. Dar ne vom întoarce la acea întrebare dacă doriţi.

În lumea noastră, în acest moment, televizoarele noastre sunt pline cu ororile din Ucraina,
Siria, Irak, Fâşia Gaza, diverse locuri din Africa şi aşa mai departe. Şi urmărim aceste lucruri
într-un mod detaşat, ele sunt urmate de reclame la motociclete. Şi grotescul este lipsit de
sensibilitate, şi cu toate acestea realismul ne spune că dacă te duci la doctor săptămâna
viitoare şi eşti suspect de cancer, acest lucru va cântări în mintea ta mai mult decât ce se
întâmplă în Siria, Irak sau Ucraina. Lucrul acesta este inevitabil, doamnelor şi domnilor. Cu
cât este mai aproape de casă cu atât este mai mare. Poate că încercaţi să vă apropiaţi de cineva
care suferă de o boală terminală, sau să mângâiaţi pe cineva care a suferit un viol, sau să
arătaţi, pur şi simplu, că cineva a fost abuzat sexual. Şi aceste lucruri, în mod natural vor fi
mai mari decât ceea ce vedeţi că se întâmplă la distanţă.

Şi acest lucru ne duce la următorul mare pas al suferinţei, ce este la distanţă şi ce este
aproape. Este proporţia suferinţei, adică numărul celor care suferă şi de cele mai multe ori se
referă la distanţă. Şi apoi aproapele, părinţii mei, copiii mei, prietenii mei şi aşa mai departe.
Şi trebuie să încercăm să înţelegem cum stau lucrurile. Şi trebuie să vă spun că eu am multă
simpatie pentru foarte mulţi oameni din viaţa mea care au stat lângă mine şi au spus: „Îmi
pare rău, eu mi-am pierdut toate rudele la Auschwitz şi nu pot să cred în Dumnezeu.” Am fost
la Auschwitz de multe ori, doamnelor şi domnilor, şi am plâns de fiecare dată. Nu este un loc
din care poţi să pleci râzând. Inima mea se întreaptă către acei oameni care au avut această
experienţă în viaţă. Şi unii dintre prietenii mei atei, şi da, îi privesc ca pe nişte prieteni.
Christopher Hitchens, la vârsta de 22 de ani a fost rugat să identifice trupul mamei sale care
tocmai se sinucisese cu un preot caterisit. Ce va crede un băiat ca acesta despre Dumnezeu?
Trebuie să abordăm această problemă cu simpatie pentru că toţi suntem la un nivel sau altul
ruinaţi şi cu inimile frânte. Oare nu-i aşa?

N-am să uit niciodată când m-am întâlnit cu un grup de evrei în Austria în urmă cu câţiva
ani. Dar s-a mai întâmplat de multe ori de atunci, şi mi-au spus că nu cred în Dumnezeu, dar
nu doreau să-mi spună de ce. Au spus că nu vor să-mi afecteze credinţa pentru că o admiră. Şi
le-am spus că respect acest lucru, dar dacă credinţa mea nu poate întâlni nicio obiecţie nu
merită să o cred. În cele din urmă mi-au spus ce li s-a întâmplat. Fiind evrei cu credinţă în
Dumnezeu, îşi citeau literatură unul altuia în fiecare seară, şi citeau o carte care a câştigat
premiul nobel, Sclavul, de Bashevis Singer care a câştigat premiul pentru literatură. În carte,
Bashevis Singer descrie ocazia în care copiii şi femeile evreice erau îngropaţi de vii. Şi nu
sunt sigur dacă Singer sau prietenii mei, sau ambii, au spus: „Pot să-I iert lui Dumnezeu orice,
dar nu asta!” Atunci au renunţat la credinţă, şi aşa au rămas. Dacă nu poţi înţelege acest lucru,
atunci nu te poţi numi om. Dar eu sunt sigur că toţi putem să înţelegem asta, pentru că acel
sentiment deranjant ne-a atins pe toţi, toate inimile şi minţile noastre într-o anumită perioadă
de timp.

Există oare cu adevărat dovezi care să ne convingă să ne menţinem credinţa în Dumnezeu

în lumina lucrurilor de acel gen? Şi dacă nu ne întrebăm noi înşine, ne întreabă prietenii
noştri, aşa că mai bine întrebăm noi primii. Acum, lăsaţi-mă să mă ocup puţin de partea
intelectuală, iar dacă nu vă place logica şi argumentarea, vă voi trezi eu în câteva minute. Este
sistemul ateist singura reacţie rezonabilă la problema geamănă a răului şi a durerii? Păi, eu nu
cred asta pentru că apare o problemă. Ateii vorbesc despre problema răului, dar dacă nu există
niciun Dumnezeu, de unde au luat conceptul de rău? Această întrebare este foarte importantă,
nu doar din punct de vedere filozofic, dar şi practic. Îşi ridică capul într-un mod faimos în
romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Ruşii, după cum bine ştiţi, sunt romancieri foarte
inteligenţi şi filozofia lor ne este comunicată sub forma romanelor. Este diferit de stilul nostru
vestic de scriere a filozofiei. Ei dacă vor să discute despre problema răului şi a suferinţei,
scriu un roman. Şi în acel roman există o declaraţie destul de faimoasă: „Dacă Dumnezeu nu
există, înseamnă că totul este permis.” Și dacă totul este permis, înseamnă că nu există
moralitate.
 Trebuie să faceţi o mică verificare aici. Dostoievski nu spune că ateii nu se pot comporta
moral, bineînţeles că pot. Pot să ne facă pe fiecare dintre noi de ruşine. Biblia consemnează,
într-un mod foarte cinstit, când unii, chiar şi dintre pionierii credinţei au fost făcuţi de ruşine
de necredincioşi, ca Avraam, de exemplu. Fiecare bărbat şi femeie, din locul în care stau eu, şi
din locul în care staţi voi, este o fiinţă morală făcută după chipul lui Dumnezeu, iar indiferent
dacă cred în Dumnezeu sau nu, sunt capabili de răspunsuri şi comportamente morale.
Bineînţeles că sunt. Şi trebuie să înţelegem acest lucru într-un mod foarte clar, altfel nu vom
putea niciodată să comunicăm, fie cu ateii fie cu persoanele de alte religii. Trebuie să le
arătăm că le respectăm judecata morală pentru că vine de la Dumnezeu şi este o parte din ceea
ce credem că stă la bază. Dostoievski nu a vrut să spună asta. A vrut să spună că dacă nu
există Dumnezeu, nu există niciun garant moral pentru conceptele de bine şi rău.

Acest lucru poate să ne ducă la o discuţie extrem de interesantă. Vreau să mai înaintez puţin
pe fir, dar mă preocupă foarte mult această întrebare şi de aceea, acum câţiva ani, am decis, în
mod prostesc, să merg înainte şi înapoi de la Londra la Oxford, timp de un an, şi să-mi iau o
diplomă în bioetică, ca să încerc să înţeleg ce se întâmplă aici. Lăsaţi-mă să formulez o parte a
acestei situaţii. Şi este aceasta: Dacă Îl respingi pe Dumnezeu ca sursă de moralitate... Acum,
Dumnezeu a fost sursa moralităţii în vest, mai mult sau mai puţin, de foarte mult timp. A avut
loc o dimensiune transcendentă. Și legile statelor din vest au urmat aproximativ aceeaşi
paralelă. Noi trăim în prima generaţie care contestă acest lucru pentru că dimensiunea
transcendentă, verticală, către Dumnezeu, a fost pierdută. Din punct de vedere logic, încă
trebuie să găsim o bază pentru moralitate. Şi unele dintre cele mai luminate minţi din lume
încearcă cu disperare să ajungă la un concept de moralitate raţională care să nu depindă de
Dumnezeu. Şi se lovesc de dificultăţi enorme. Lăsaţi-mă să vă ilustrez asta foarte simplu:
dacă ai fi un om bun, cu o barbă lungă ca Charles Darwin şi ai observa furnicile şi ai vedea că
ele cooperează, ai putea să spui că ai găsit o bază raţională pentru altruism în regnul aminal.
Dar dacă s-ar întâmpla să fii contemporanul lui Darwin, Spencer care a văzut lupta şi
supravieţuirea celui mai puternic, dacă adaugi asta la moralitate, obţii eugenia şi camerele de
gazare.

Problema este, doamnelor şi domnilor, că odată ce pierzi dimensiunea verticală a lui

Dumnezeu, şi reduci fiinţele umane la nivelul celorlalte specii, dacă încerci apoi să-ţi creezi
moralitatea bazându-te pe un studiu comportamental al animalelor, poţi să obţii orice tip de
moralitate doreşti. Şi exact asta se întâmplă. Exact asta se întâmplă. Puteam să prezicem asta.
Este o întrebare enormă şi nu este doar intelectuală, dar şi practică. Pentru că dacă înveţi
copiii o perioadă îndelungată că nu sunt cu nimic mai speciali decât mucegaiul atunci toate
tipurile de comportament sunt valide. Cine eşti tu să vorbeşti? Pentru că atunci moralitatea
devine o chestiune de convingeri personale, cu un mic avertisment. Moralitatea de grup va fi
determinată de cel mai puternic. Aceste idei sunt foarte serioase şi sunt enorme. Şi poate vă
doriţi să le dezvoltăm puţin în timpul întrebărilor şi răspunsurilor. Eu doar le amintesc, nu pot
să încep să le descos. Am vrut doar să vă spun că acest lucru este foarte important.

Acum, există o logică inevitabilă ca dacă Îl negi pe Dumnezeu – şi cred că Dostoievski a

avut perfectă dreptate – nu poţi deduce niciun fel de moralitate raţională din ceea ce este mai
prejos de om. Datorită faptului că moralitatea este proprietatea definitorie a fiinţelor umane şi
nu a animalelor. O albină nu poate păcătui, dacă nobilul leu din grădina zoologică mănâncă
mâine capul îngrijitorului, nu va apărea a doua zi în faţa judecătorului pentru tentativă de
omor. Un leu, în acest sens, nu poate păcătui, el nu este o fiinţă responsabilă moral. Fiinţele
umane sunt, pentru că au fost create după chipul lui Dumnezeu. Şi Geneza 2 şi 3, defineşte
acea moralitate, constând în cele din urmă în faptul dacă asculţi sau nu Cuvântul lui
Dumnezeu. Observaţi că este îndreptată spre Dumnezeu. Şi lucrul acesta este esenţial pentru
înţelegerea ei. Relatarea din Geneza, prima povestire a creaţiei îţi spune că ea este rezultatul
unui proces înţelept bazat pe o serie de acte de vorbire: „Şi Dumnezeu a spus”. Dar a doua
relatare a creaţiei, şi care întâmplător nu o contrazice pe prima, dar asta este o altă poveste, a
doua relatare scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu le-a spus ceva, era Cuvântul Său: „Dacă
veţi mânca veţi muri cu siguranţă.” Ei aveau doar Cuvântul lui Dumnezeu. Adică moralitatea
a fost definită şi nu doar atât, dar a fost şi definitorie pentru relaţia lor cu Dumnezeu. Aşadar,
dacă pierzi dimensiunea lui Dumnezeu, privind la ea prin lentilele Scripturii, poţi observa
imediat că totul este deschis, şi că totul se va rezuma la o opinie sau la putere. Şi acest lucru
este incredibil de periculos pentru că imediat, demnitatea umană este pierdută.

Mulţi intelectuali ruşi mi-au spus: „Credeam că putem să renunţăm la Dumnezeu şi să

păstrăm valoarea fiinţei umane, dar am descoperit prea târziu că nu se poate.” Aceste
chestiuni sunt foarte importante şi eu am menţionat una în plus pentru aceia dintre voi care
aveţi înclinaţii filozofice. Şi ceea ce se întâmplă este o intenţie orchestrată de a rezolva o
problemă menţionată de David Hume. Şi el spunea că a observat oameni vorbind şi scriind, şi
au fost descrişi ca situaţii, ceea ce ESTE, şi dintr-o dată discursul lor ia o direcţie morală, ceea
ce TREBUIE. Şi el spune: „Nu poţi să scoți un TREBUIE dintr-un ESTE.” Şi dacă vreţi să vă
distraţi şi nu puteţi să dormiţi diseară, căutaţi pe google: problema este-trebuie. Şi voi, oameni
inteligenţi, încercaţi şi vedeţi ce este în neregulă cu soluţia lui John Searle. Şi mai important,
Sam Harris crede că a rezolvat-o. Şi ani la rând Richard Dawkins a spus că este foarte dificil
să înţelegi o moralitate, în special o moralitate absolută fără Dumnezeu. Dar nu, Sam Harris a
rezolvat-o, în cartea sa, Peisajul moral. Şi din acest motiv am amânat publicarea micuţei mele
cărţi, această carte, Gunning for God, care se ocupă de aceste întrebări, până când am văzut
care sunt argumentele lui Harris. Şi după cum bănuiam este scrisă şi în celelalte cărți. Dar ar fi
bine să analizaţi asta pentru că l-a convins chiar şi pe Dawkins că poţi avea o bază solidă
pentru moralitate fără Dumnezeu.

După cum spuneam acestea sunt chestiuni enorme. Ele sunt importante pentru că determină
lipsa unui poziţii în multe dintre naţiunile vestice. Richard Dawkins are o problemă. L-am
folosit ca ilustraţie pentru simplul fapt că este faimos, dar veţi înţelege imediat. El este o fiinţă
umană, făcut după chipul lui Dumnezeu şi de aici rezultă că este o fiinţă morală. Şi nu prea
ştie ce să facă cu asta pentru că logica poziţiei sale filozofice îl duce la asta: „Într-un univers
al forţelor fizice oarbe şi replicare genetică, unii oameni vor fi răniţi, alţi oameni vor avea
noroc şi nu veţi găsi nicio rimă sau raţiune în ea şi nicio justiţie. Universul pe care îl observăm
are tocmai proprietăţile la care ar trebui să ne aşteptăm dacă nu există niciun design, niciun
scop, niciun rău, niciun bine, nimic în afară de indiferenţa nemilosă. ADN-ul nu ştie şi nici
nu-i pasă, ADN-ul, pur şi simplu, este şi noi dansăm pe muzica sa.”

Acum, implicaţiile acestui lucru, şi le-am discutat de mai multe ori la întâlnirile noastre,
acesta este sfârşitul moralităţii. Nu există niciun bine şi niciun rău. Dar stai puţin. El este cel
care scrie o carte despre, Dumnezeu: o amăgire, şi în care vorbeşte despre Dumnezeul
Vechiului Testament ca fiind rău. De unde a luat acest concept? El însuşi crede că teoriile sale
au dizolvat aceste concepte. Dar cum încearcă să iasă din încurcătură? Pentru că o face. El
spune: „Păi, noi suntem produsul unor gene egoiste, dar suntem singurii care putem să ne
răzvrătim împotriva acestor gene.” Şi mulţi atei au râs şi au spus că este absurd: „Dacă suntem
aşa cum spui, produsul unor gene egoiste, atunci ce principiu non-material ar putea exista care
ar putea să ne ajute să ne răzvrătim împotriva lor?” Este vorba despre umanitate, el vede că
este o fiinţă morală. Însă filozofia sa nu-i permite să fie o fiinţă morală. Aşadar a fost prins,
dar din nefericire filozofia este incredibil de influentă.
 Şi acesta este motivul pentru care mulţi tineri nu cred că există bine şi rău, şi nu pot
distinge între bine şi rău. Şi dacă toate comportamentele posibile sunt în mod egal valide, aşa
cum sociologii atei au evidenţiat de curând în Marea Britanie, atunci îi lăsăm pe copii fără
apărare. Aceste lucruri sunt cât se poate de importante, încât trebuie să-i încurajăm pe aceia
dintre voi care sunteţi mai tineri decât mine, adică majoritatea, ca dacă puteţi să investigaţi
aceste lucruri şi să începeţi să apăreţi în public, să aveţi încrederea să le discutaţi. Dacă într-
adevăr nu facem altceva decât să dansăm pe muzică ADN-ului nostru, atunci crimele din
Cambogia, Rwanda, Siria şi Ucraina, reprezintă doar oamenii care dansează pe muzica ADN-
ului. Cum ai putea să învinovăţeşti pe cineva dacă tot comportamentul lor este un dans
determinat de ADN-ul lor? S-o punem în alte cuvinte, să te răzvrăteşti împotriva răului moral,
dintre care apropo, cei mai mulţi sunt atei şi nu oponenţii lor, şi bineînţeles că aşa şi trebuie să
fie. Dar această răzvrătire morală nu este justificată pentru că propriile lor teorii subestimează
exact acele concepţii morale pe care le folosesc.

Cum ar putea exista un standard obiectiv al binelui dacă nu există Dumnezeu? Aşadar, aşa
numita problemă a răului moral se dizolvă şi ajunge ce? Indiferenţa nemiloasă a materiei
nepăsătoare. Charles Taylor care a scris o carte fascinantă, intitulată, Această epocă seculară,
aprobă: „Epoca modernă refuză din ce în ce mai puţin idea unor legiuitori divini, cu toate
acestea încearcă să reţină idea binelui şi a răului, fără să observe că dându-L la o parte pe
Dumnezeu au abolit, de asemenea, şi condiţiile înţelesului pentru binele şi răul moral. Prin
urmare, până şi persoanele educate declară uneori că lucruri ca războiul sau avortul, şi care
reprezintă violări ale anumitori drepturi sunt imorale şi îşi imaginează că au spus ceva
adevărat şi important. Cu toate acestea, oamenilor educaţi nu ar trebui să li se spună că
întrebările ca acestea nu şi-au găsit niciodată răspunsul în afara religiei.” Şi uitaţi ironia
supremă. Moralitatea folosită de Richard Dawkins şi Hitchens pentru a condamna ceea ce s-a
întâmplat în 11 septembrie se găseşte în Biblie, de acolo au luat-o. Dawkins face această
prostească declaraţie cum că nimeni nu-şi ia moralitatea din Biblie. Şi el îşi instituie cele 10
noi porunci, fiecare dintre ele fiind din Biblie, după cum am analizat din nou în această carte.

Thomas Jefferson, care nu este un creştin renumit, a spus: „Dumnezeu care ne-a dat viaţa,
ne-a dat libertate. Poate libertatea unei naţiuni să fie sigură când am îndepărtat convingerea
din mintea acestor oameni cum că libertatea este un dar de la Dumnezeu?”

Aşadar, dacă ne pierdem credinţa în Dumnezeu, viitorul este sumbru pentru că nu mai
putem în niciun fel să apărăm valorile libertăţii pe baza relativităţii morale, care mai rămâne
când ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu. Veţi observa că nicio moralitate seculară n-a
rezistat la Stalin, Hitler sau Mao. Şi nicio moralitate seculară nu se poate împotrivi
secularismului sau fanatismului religios din ziua de azi. Persoana care a văzut lucrul acesta
mai clar decât oricare altă persoană a fost Friedrich Nietzsche. El a observat care sunt
consecinţele abandonării moralităţii biblice din inima civilizaţiilor vestice. Şi el a prezis că
moartea lui Dumnezeu va rezulta din imperativele darwiniene care exprimă dorinţa după
putere, cel puternic trebuie să-l elimine pe cel slab. Ascultaţi asta: „Interdicţia biblică, ‘Să nu
ucizi’ este un semn de naivitate. Viaţa însăşi nu recunoaşte nicio solidaritate, nici urmă de
“drepturi egale” între cei sănătoşi şi partea degradantă a unui organism: primul trebuie să-l
execute pe cel de-al doilea ca să nu moară tot întregul.”

Nietzsche dispreţuieşte moralitatea creştină ca fiind moralitatea sclavilor, el scoate în

evidenţă faptul că moartea lui Dumnezeu va duce la moartea compasiunii, bunătăţii şi iertării.
Citez: „Când o persoană renunţă la credinţa creştină, prin urmare acea persoană se privează de
dreptul la moralitatea creştină. Moralitatea creştină este o poruncă, originea ei este
transcendentă, deţine adevărul doar dacă Dumnezeu este adevărul, rămâne în picioare sau se
prăbuşeşte împreună cu credinţa în Dumnezeu.” Cu totul adevărat, nu-i aşa? El a văzut foarte
clar. Şi apoi pune întrebarea: „De ce este nevoie de moralitate? Când viaţa, natura, istoria sunt
amorale.” El ar crede, aşa cum o fac mulţi, inclusiv eu, că ateii contemporani sunt în cea mai
mare parte atei slabi. Ei vor să reţină valorile democraţiei liberale vestice fără Dumnezeu, şi
Neitzsche ar spune: „Nu puteţi face asta, pur şi simplu nu puteţi. Vă păcăliţi singuri.”

Faptul este că moralitatea există, faptul este că cei mai mulţi oameni au convingeri morale
absolute. Una dintre ele este că torturarea copiilor este un lucru greşit. Acest lucru este foarte
important de observat. Un filozof ateu foarte proeminent de la Oxford, J.L. Mackie, care este
faimos pentru cărţile sale, a spus: „Etica constituie un ciudat mănunchi de calităţi şi relaţii
care sunt cel mai puţin probabil să se fi născut în cursul obişnuit al evenimentelor, fără un
Dumnezeu atotputernic care să le fi creat. Dacă valorile morale există, ele fac existenţa unui
Dumnezeu mult mai probabilă decât ar fi fost fără ele. Prin urmare, avem în cele din urmă, un
argument uşor de susţinut de la moralitate la existenţa lui Dumnezeu.” Exact asta evidenţiază
şi Romani 1 şi 2. Conştiinţa noastră, la fel ca şi creaţia, este un indicator către Dumnezeu, şi
inteligenţa sa raţională, şi gloria, şi frumuseţea. La fel cum conştiinţa noastră morală este un
îndrumător către Dumnezeu. Şi aceasta este o simplă confirmare din partea unui filozof ateu.

Şi, bineînţeles, din această cauză se ridică, întorcându-ne la ceea ce vorbeam înainte, cei
care dormiţi vă rog să vă treziţi în acest moment, se ridică problema răului. Problema răului
poate exista doar dacă crezi în Dumnezeu. Dar ne-am uitat puţin la ceea ce se numeşte soluţia
ateistă şi este foarte uşor să treci cu vederea peste ceva foarte important. Ateii cred că au o
soluţie, extrema lui Dawkins: aşa este Universul, nu e pe tocmeală. Aceasta este soluţia. Dar
nu reprezintă o soluţie în niciun fel în care să aibă sens şi să aducă mângâiere. El recunoaşte
că este o soluţie sumbră şi când i-am confirmat acest lucru, a spus că nu înseamnă neapărat că
este greşită. Şi i-am spus că este corect, dar asta nu înseamnă nici că este adevărată. Acest
lucru trebuie decis pe temeiuri complet diferite. Ateismul într-adevăr înlătură ceva, înlătură tot
ceea ce prin definiţie se referă la speranţă. Aşadar, până şi o analiză superficială poate să-ţi
arate că ateismul poate să facă o problemă de mii de ori mai rea. Şi ateul care răspunde de
cancerul soţiei sale sau unei persoane iubite, care spune că nu există Dumnezeu, rămâne în
continuare cu boala şi, pe lângă asta, nu are nicio speranţă. Nicio raţiune, nimic care să poată
fi interpretat, este doar felul în care funcţionează Universul. Este vechiul ADN care se
fracturează potrivit cu procesele întâmplătoare, care sunt oarbe şi care nu pot să prevadă
consecinţele din creierul în care au creat o tumoare. Înlătură orice speranţă şi va trebui să ne
întoarcem înapoi.

Dar acum, o altă problemă. De ce permite Dumnezeu, şi mă întorc la întrebările lui Epicur,
oare nu ne putea crea fără această capacitate de a înfăptui răul moral? Nu putea să prevadă că
totul va lua o întorsătură rea? Şi dacă este atotputernic, nu putea să prevină asta creând
oameni care nu pot să facă rău? Bineînţeles că putea. La urma urmelor şi noi putem să facem
asta. Şi în cele mai multe universităţi de top, inclusiv Universitatea Sydney, există un
department de robotică. Pentru că noi, mai puţin decât Dumnezeu, creăm fiinţe care nu pot să
păcătuiască în adevăratul sens al cuvântului pentru că sunt fiinţe amorale, sunt doar roboţi
automaţi. Lucrul acesta mi se pare foarte important. Dumnezeu putea să creeze astfel de fiinţe,
dar nu ar mai fi fost fiinţe umane. Ei nu ar mai fi fost făcuţi, în plinătatea cuvântului, după
chipul lui Dumnezeu, pentru că o parte esenţială a acestui fapt, după cum vedem în Scriptură,
este că noi am fost înzestraţi cu o capacitate unică, nu doar de a raţiona, dar prin comunicarea
cu Dumnezeu ni s-a oferit libertatea de a spune da sau nu. Şi tocmai această libertate crează
posibilitatea dragostei. Şi într-un Univers în care nu există posibilitatea de-a urî, nu există nici
posibilitatea de-a iubi. Din această cauză mintea noastră se împotmoleşte. Cel mai mare dar
pe care ni L-a oferit Dumnezeu este acea abilitate de-a te încrede, de a spune da sau nu.

La un nivel uman normal, a fost un eveniment important pentru mine acum 46 de ani, când
o domnişoară, dintr-un anumit motiv mi-a spus „da”. Şi eu i-am spus ei „da” pentru toate
motivele. Şi acea relaţie s-a înfăptuit, dar într-un Univers al roboţilor aşa ceva ar fi imposibil,
în cel mai bun caz ai avea în epoca contemporană, o soţie robot cu un mini i-pad cu un
manual de instrucţiuni în faţă. Şi ai veni acasă şi ai apăsa pe meniu, şi cuvântul sărut ar apărea
şi apeşi. Şi ai avea parte de un sărut electronic care te-ar încânta nespus de mult. Nu te-ar
încânta, aşa-i? Mă bucur că râdeţi pentru că putem observa absurditatea acestei situaţii.
Vedeţi, doamnelor şi domnilor? Dacă începeţi prin a spune: mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume
unde aceste lucruri ar fi imposibile. Atunci nu aţi putea să trăiţi în acea lume pentru că nu aţi
mai fi dumneavoastră. Cereţi ceva care din punct de vedere logic este imposibil, să pierdeţi
toate acele lucruri care sunt umane. Şi acum, bineînţeles, asta va ridica un întreg nou set de
probleme. Şi sunt conştient de asta. Dar haideţi să le luăm pas cu pas.

Abilitatea de-a iubi este legată în mod intim de posesiunea a ceea ce noi numim liber
arbitru, care bineînţeles că nu este nelimitată. Nu am libertatea de-a fugi cu 60 de km la ora,
ca să nu mai zic că acum nu pot să fug nici cu 5 km pe ora. Dar asta este cu totul altă
problemă. Vedeţi, dacă ne întoarcem la Geneza unde totul este atât de clar. „Puteţi să mâncaţi
din toţi pomii din grădină fără nicio problemă, dar să nu gustaţi din acela!” Această interdicţie
n-ar fi avut rost dacă ei nu ar fi avut capacitatea să mănânce din el. Şi relaţia cu Dumnezeu
avea să fie determinată de felul în care îşi exercitau această capacitate. Chiar şi la un nivel mai
mic, când fiinţele umane se împrietenesc, oare cum se întâmplă asta? Rezultă din pricina
faptului că cineva a decis de bună voie să se încreadă în noi şi noi în acea pesoană. În asta
constau prieteniile. Şi bineînţeles, având perspectiva Evangheliei, de aceea este esenţial să
înţelegem, Evanghelia după Ioan este plină de aşa ceva. Plină în mod absolut de la început
până la sfârşit. Ioan ne încurajează să folosim acea încredere, acea capacitate pe care o avem
toţi, în relaţia cu Dumnezeu. O avem toţi, bineînţeles. O soţie non-creștină este perfect
capabilă să se încreadă în soţul ei, nu-i aşa? Şi vice-versa.

Aşadar, provocare este: suntem noi, sunt eu dispus să folosesc acel dar minunat de la
Dumnezeu acea capacitate de-a mă încrede, şi s-o fac de bună voie şi să mă încred în
Dumnezeu? Şi ştiu că Noul Testament specifică foarte clar că vom fi judecaţi pentru
necredinţă şi desigur că asta se aplică când respingem acea capacitate morală de-a crede, altfel
Dumnezeu este un monstru moral, ceea ce eu nu sunt gata să cred. Aceste probleme legate de
liberul arbitru, nu sunt expresii folosite în Biblie, dar sunt îndeajuns de raţionale pentru că
Geneza specifică foarte clar că aveau puterea să calce interdicţia. Şi bineînţeles că asta au
făcut. Şi asta i-a aruncat în lume. Roboţii nu ar fi cunoscut conceptul de iubire şi Jean Paul
Sartre, un ateu francez şi scriitor existenţialist, zugrăveşte asta: „Persoana care vrea să fie
iubită nu vrea să posede un robot, şi dacă ne dorim să o umilim trebuie doar să încercăm să o
convingem că pasiunea persoanei iubite este rezultatul determinismului psihologic.” Mie nu
mi-ar plăcea ca cineva să-mi sugereze că dragostea soţiei mele pentru mine este pur şi simplu
determinism psihologic. Că ea dansează pe muzica ADN-ului său, pentru că o goleşte de
înţeles. Determinismul este un lucru periculos. Mulţi atei i se opun. Dar mai sunt şi alţii care
se opun, pentru că goleşte viaţa de orice înţeles. „Dacă persoana iubită este transformată într-
un robot, iubitul rămâne singur.”

Şi bineînţeles că, dacă facem un pas în spate, Dumnezeu Şi-a asumat un risc creându-ne pe
noi. Nu-i aşa? Putem oare să înţelegem? Bineînţeles că putem. Aveţi copii? Nu v-aţi asumat
un risc dându-le viaţă? Nu aţi ştiut, când aţi avut acel copil, că atunci când va creşte s-ar putea
să vă respingă? Atunci de ce aţi făcut-o? Vedeţi, această problema a fost deja rezolvată. Eu am
trei copii şi 7 nepoţi. De ce am riscat, şi îmi amintesc ţinându-l în braţe pe primul, o fetiţă
micuţă, şi mă gândeam: „Această fiinţă a început să trăiască şi a fost menită să trăiască veşnic.
Vai de mine, şi tot eu trebuie s-o cresc.” Şi putea să crească având capacitatea de a-mi spune
da sau nu. De ce să risc? Ştim cu toţii de ce riscăm, pentru că valoarea unui copil iubitor şi a
familiei întrece cu mult orice altceva. Reflectă prin acele legături sensul fundamental al
Universului, Dumnezeu care ne dă voie să-I fim copii, ca şi noi la rândul nostru să avem
copii. Putem să înţelegem riscul, nu-i aşa? Şi merită să medităm la asta. Pentru unii, după cum
am spus, problema este la nivelul uman. Şi sunt părinţi în această încăpere, inclusiv eu, care
au plâns pe genunchi pentru copii lor. Nu-i aşa? În această lume unde valoarea este atât de
vastă, rar nu sunt probleme, probleme familiale foarte serioase în creşterea copiilor. Şi ne-ar
plăcea să fie altfel, nu? Este bine să fii sincer, este important să fii sincer pentru că toţi
suferim de „condiţia umană”. Suntem fiinţe umane şi este important să înţelegem că şi noi ne
asumăm riscuri şi este un mic portal către faptul că şi Dumnezeu şi-a asumat un risc. Nu v-aţi
dori roboţi în loc de copii, aşa-i?

Degradezi o persoană dacă o reduci la un automat, şi poţi s-o faci într-un mod foarte subtil.
Dar nu poţi s-o faci într-un mod subtil când eşti irlandez ca mine. Ni se spune mereu: „Tu spui
asta pentru că eşti irlandez!” Aţi mai auzit asta? Sau: „Tu ai făcut asta pentru că eşti femeie!”
Aţi mai auzit asta doamnelor? Nu? Şi acest lucru este foarte interesant de analizat din punct
de vedere folozofic pentru că ceea ce ţi se spune este: „Noi putem să dăm o explicaţie pentru
comportametul tău, din această cauză este fără sens. Noi putem să stabilim relaţia cauză-
efect.” Acesta este începutul determinismului. Şi va diseaca din fiinţa morală iresponsabilă
care sunteţi, spunând: „Tu spui asta pentru că eşti irlandez, sau pentru că eşti orice altceva.”
Golesc viaţa de înţeles dându-i o explicaţie cauzală. Şi aceasta este inima logicii
determinismului şi puţini oameni nu au observat-o.

Nu vrem ca copiii noştri să fie degradaţi la nivelul roboţilor şi nu vrem ca libertatea umană
să fie degradată la rangul de iluzie. Dacă ne dorim o altă lume, s-ar putea la fel de bine să ne
luăm adio de la existenţă, pentru că s-ar putea să fie o lume în care relaţiile de dragoste şi
umanitatea adevărată să fie imposibile din punct de vedere logic. Şi C.S. Lewis punctează
foarte bine: „Dacă aşa ar sta lucrurile, lumea materială ar putea să aibă un fel de natură fixă,
ar avea un grad de autonomie,” după cum spune el. „Imaginaţi-vă, spune el, dacă Dumnezeu
ar fi creat o lume în care o grindă ar rămâne tare şi puternică când o folosim la constrirea
casei, dar care ar deveni moale ca iarba atunci când îmi lovesc vecinul. Sau dacă aerul refuză
să poarte minciunile şi insultele, într-adevăr, spune el, dacă acest principiu ar duce la o
concluzie logică, până şi gândurile ar fi imposibile pentru că materia cenuşie pe care o
folosim atunci când gândim, ar refuza sarcina dacă am încerca să gândim rău. Vechea materie
din cartierul unui om rău ar fi pasibilă de modificări imprevizibile.” El zugrăveşte problema
într-un mod genial. Şi asta ar nega, în cele din urmă, orice sentiment de libertate şi orice
potenţial pentru dragoste.

Tot ce am spus până acum, şi vă voi da o pauză în curând, argumentul liberului arbitru nu
se aplică dezastrelor naturale. Veţi observa asta imediat. Şi vreau să spun ceva despre asta
înainte de pauză. Haideţi să ne uităm la cutremure. Într-un mod ciudat, înainte să merg în
Noua Zeelandă, am citit din întâmplare o carte fascinantă, intitulată, Rare Earth, scrisă de
geologul Peter Ward şi astronomul Donald Brownlee, ambii fiind de la Universitatea
Washington. Citeam, nimic în mod special, capitolul intitulat, Importanţa surprinzătoare a
plăcilor tectonice. Şi argumentul este acesta, că dacă plăcile tectonice ale pământului
încetează să se mai mişte, extincţia în masă a vieţii pământului va începe în cele din urmă.
Mişcarea plăcilor tectonice este absolut esenţială pentru ca tu să fii în viaţă. Asta complică
lucrurile, nu-i aşa? Asta cu siguranţă complică lucrurile. Sunt câteva motive principale: plăcile
tectonice sunt esenţiale în formarea de noi continente, menţinerea echilibrului dintre pământ,
munţi şi mare, acţionează ca un termostat global prin reciclarea chimicalelor care sunt
cruciale în menţinerea unui nivel echilibrat şi uniform al dioxidului de carbon. Mişcarea
tectonică este deasemenea responsabilă pentru menţinerea apei în stare lichidă. Şi ei
argumentează că mişcarea tectonică menţine câmpul magnetic al pământului care protejează
de razele cosmice, care ar fi fatale pentru viaţă. Concluzia lor este următoarea: S-ar putea ca
mişcarea tectonică să fie o necesitate centrală pentru viaţa de pe o planetă, şi este necesară
pentru menţinerea proviziilor de apă.

Aşadar, pe baza acestor lucruri, mişcarea tectonică a pământului nu este în ea însăşi un

dezastru, ea este esenţială. Dezastrul constă în faptul că oamenii îşi construiesc casele pe
fâşiile de avarie. Aşa avem o situaţie complexă. Pe de o parte, avem procesul care este esenţial
pentru menţinerea vieţii fizice şi care distruge viaţa fizică. Nu este un subiect uşor, nu-i aşa?
Şi întâmplător, există pericolul de a gândi că cutremurul este rezultatul karmei sau judecata
asupra oamenilor care sunt mai răi decât alţii. Am putea să ne gândim că au fost două
cutremure în Christchurch. Unul s-a petrecut în septembrie, cu 6 luni înaintea celui devastator.
Şi nimeni nu a murit. Și au fost servicii religioase unde oamenii au mulţumit pentru acest
lucru. Păi, Dumnezeu i-a cruţat şi apoi S-a răzgândit după 6 luni? Asta este foarte puţin
probabil. Şi decanul catedralei din Christchurch, Peter Beck, a spus exact ce trebuia: „Acest
cutremur nu este un act al lui Dumnezeu, este pământul care face ceea ce face în mod
obişnuit.”

Dar acum lăsaţi-mă să reiau idea. În jurul pământului există un cerc de foc, din Alaska până
jos în Pacific şi mai departe. Este un cerc de foc foarte mare, dar între colegii mei de la
Oxford, am o poziţie specială în sensul că sunt singurul profesor cu normă întreagă care mai
este şi capelan, pastor-consilier, după cum îmi spun colegii mei. O studentă m-a sunat, nu cu
mult timp în urmă, şi mi-a spus despre propriul ei cutremur. Unul dintre părinţi a sunat-o şi i-a
spun că celălalt este grav bolnav. Şi m-a izbit, gândind în retrospectivă, că acea veste era
importantă pentru ea, exact ca ceea ce s-a întâmplat în Christchurch cu cei afectaţi direct de
dezastru. Pentru că, bineînţeles, importanţa unui dezastru este măsurată după importanţa pe
care o are în viaţa celor implicaţi, a indivizilor implicaţi. Nu există niciun calcul simplu al
suferinţei, fie că vorbim de cutremurele exterioare sau de cele interioare, ca tumorile pe creier,
cancerul, accidentul vascular cerebral. Efectul produs asupra individului sau a celor apropiaţi
este aproape identic.

Şi dacă doriţi o persoană de referinţă, acum 7 ani nu ar fi trebuit să mai trăiesc mai mult de
câteva secunde, pentru că doctorii au descoperit prea târziu că artera principală a inimii mele
era complet blocată. Şi au făcut operaţia, iar chirurgul mi-a spus la sfârşit: „Profesor Lennox,
nu ştiu ce să-ţi spun, ar trebui să fi mort. Dar nu eşti, nu ai suferit nicio leziune, poţi să mergi
acasă, am pus un stent şi eşti în regulă.” Şi oamenii m-au întrebat: „I-ai mulţumit lui
Dumnezeu pentru asta?” Şi am spus că da, bineînţeles că am făcut-o. Dar, în acelaşi timp, sora
mea, a avut o fiica de 22 de ani care s-a căsătorit cu un pastor de tineret. A dezvoltat o
tumoare pe creier care a curăţat-o în câteva luni. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru asta?
Putem să fim foarte simplişti, doamnelor şi domnilor. Îi mulţumim lui Dumnezeu când ne
merge nouă bine, dar ce facem cu cei apropiaţi şi dragi nouă? Trebuie să fim capabili să fim
măsuraţi după afecţiune. Nu-i aşa? Este mult mai greu decât atât. Fiţi cu băgare de seama
când îndemnaţi oamenii să-I fie mulţumitori lui Dumnezeu pentru vindecarea unei boli
simple. Ei ar putea să aibă boli terminale, aşa că fiţi cu băgare de seamă şi fiţi afectoşi.

Vedeţi, ironia este că Dumnezeu nu a crezut că nepoata mea este mai rea decât alţi oameni.
Nu este o problemă morală, aşa cum a menţionat Domnul nostru: „Credeţi că oamenii peste
care a căzut turnul Siloamului erau mai răi decât ceilalţi? Nu.” Asta este perspectiva lui
Hristos. Aşadar, trebuie să fim foarte atenţi la cum judecăm ceea ce se întâmplă. Şi Domnul
Isus spune un lucru foarte puternic: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi muri la fel.” Şi bineînţeles că
nu a vrut să spună că un turn se va prăbuşi peste ei toţi. Dar El a vrut să evidenţieze că, fie că
e vorba de o scară mai mare sau mai mică, toate aceste lucruri: cancerul, cutremurul, ne
amintesc că toţi vom muri şi ne îndeamnă să ne întrebăm care este relaţia noastră cu
Dumnezeu. Pentru că toţi trebuie să murim şi apoi vine judecata. Şi am să revin la acest punct,
dar după pauză pentru că este crucial. Dar permiteţi-mi să vă las o întrebare. Sunt sigur că aţi
mai făcut asta, şi eu am făcut-o aproape întraga viaţă, practic suntem studenţi, şi am
argumentat ce ar fi trebuit să facă un Dumnezeu bun. Ce ar fi făcut un Dumnezeu atotputernic.
Şi discutăm şi discutăm, dar aţi auzit vreodată vreo soluţie satisfăcătoare la acea argumentare?
Aţi auzit? Nu. Eu nu am auzit.

Eu am făcut-o, încă o fac, şi într-un fel nu te satisface deloc, nu-i aşa? Pentru că după ce
argumentele se învârt în cerc şi o iau de la capăt, şi cuantificăm şi clasificăm, adăugăm,
sustragem, înmulţim, şi după toate acestea suntem lăsaţi cu o lume care ne prezintă două
catedrale. Şi cu o imagine mixtă. Rămânem cu frumuseţe şi distrugere. Rămânem cu
splendoarea munţilor şi substanţele chimice. Rămânem cu camerele de tortură şi gloria
galaxiei ADNromeda. Când se epuizează toate argumentele. Aşadar, ajungând nicăieri cu
întrebarea aceasta circulară: Ce ar fi trebuit Dumnezeu să facă – şi toate întrebările de acest
gen, nu aş ajunge nicăieri cu asta, aşa că m-am gândit la o altă întrebare. Şi este următoarea:
Știind că avem de-a face cu o imagine mixtă, știind asta, există vreo dovadă oriunde în lume
cum că există un Dumnezeu în mâinile Căruia putem să-I încredinţăm răspunsul? Aceasta este
întrebarea. Pentru că imaginea va fi mixtă până când vei muri. Soţia mea spune deseori: „Am
să plec în veşnicie cu multe întrebări.” Cu toţii o vom face, doar dacă nu suferim deja de
moarte cerebrală.

Aşadar, aceasta este întrebarea cheie. În mod garantat există un risc. A făcut Dumnezeu
îndeajuns de multe provizii, în caz că lucrurile, aparent, iau o întorsătură greşită? Putem să ne
întrebăm la nesfârşit dacă Dumnezeu ar fi putut să facă un foc care să nu fie periculos, oare
putea să facă plăci tectonice care să nu producă dezastre? Şi, la final rămânem cu această
imagine mixtă. Întrebarea mea este: Există vreo dovadă pe care putem să o comunicăm? Că
există un Dumnezeu în care putem să ne încredem pentru răspunsul ultim, pentru aceste
margini zimţate? Şi bineînţeles, lucrul central de aici este crucea pentru că ea ne spune că
Dumnezeu a devenit oarecum parte a problemei, a suferinţei şi că El nu a rămas distant. Ea ne
mai spune şi că moartea nu este sfârşitul.

Anul trecut am stat în punctul zero din Manhattan, New York, şi am ascultat citirea listei cu
nume pe care o aveau cu ocazia aniversării evenimentului din 11 septembrie. A fost foarte
interesant, nu am auzit nicio expresie ateistă în întreaga perioadă de 3 ore. Nici măcar una. Şi
lucrul interesant a fost că ascultăndu-l pe cel care citea numele celor dragi la televizor, a fost
foarte mişcător să-i ascult adresându-se celor care au murit ca şi cum aceştia ar mai fi fost în
viaţă. „Tati, eşti eroul meu, la mulţi ani!” A fost probabil cel mai mişcător mesaj din câte am
auzit.
 Un creştin, şi au fost atâtea afirmaţii în acea zi despre credinţa creştină, a fost uluitor, nicio
urmă de ateism, şi informații constante despre credinţa creştină. Un creştin nu este o persoană
care a rezolvat problema suferinţei şi a durerii şi a răului. Ci este o persoană care a ajuns să se
încreadă şi să iubească un Dumnezeu care a suferit. Şi aceia care se încred în Hristos primesc
o făgăduinţă la care voi face referire pentru că are legătură cu întrebarea: Va fi o lume în care
nu va mai exista suferinţă, în care nu va mai fi durere şi moarte. C.S. Lewis a scris cuvinte
care sunt valabile astăzi ca în ziua când le-a scris: „O carte despre suferinţă care nu suflă o
vorbă despre paradis lasă deoparte aproape o întreagă latură a problemei. Scriptura şi tradiţia
pun de obicei în balanţă bucuriile din cer cu suferinţele de pe pământ, şi nicio rezolvare a
problemei durerii care nu face aşa nu poate fi numită creştină. Ne simţim în zilele noastre
foarte stingheri până şi să pomenim de paradis. Ne temem să nu fim batjocoriţi că suntem cu
capul în nori. Dar paradisul fie există, fie nu. Dacă nu există, creştinismul este fals, căci
această doctrină este prinsă în ţesătura sa. Dacă există, atunci adevărul acesta, ca şi oricare
altul, trebuie privit în faţă.”

Pionierul creştin, apostolul Pavel, a scris (Romani 8): „Eu socotesc că suferinţele din
vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie
descoperită faţă de noi. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici înălţimea,
nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu,
care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” Nu sunt cuvintele unui filozof fără practică, ci a
unui om care a văzut şi a experimentat viaţa în cele mai dure chipuri, fiind bătut, întemniţat şi
aşa mai departe.

Acum că ne apropiem de încheierea acestei sesiuni, vreau să mai menţionez o problemă

mare şi fatală pe care o regăsim în perspectiva ateistă asupra lumii şi anume negarea definitivă
a dreptăţii. Acel citat pe care l-am luat de la Richard Dawkins, cum că nu există niciun bine şi
niciun rău, dacă mai înaintam puţin, el spunea că nu există dreptate. De-a lungul anilor,
milioane de oameni au suferit mari nedreptăţi şi după vieţi pline de nefericire au murit fără
nicio alinare. Majoritatea oamenilor care trăiesc astăzi în lume se află într-o situaţie similară.
Tot ce poate face ateismul este să scuture din cap şi să spună: „Ghinion.” Adevărul este nu ai
avut niciodată o speranţă reală că ţi se va face dreptate şi acum, bineînţeles, nu vei avea parte
de ea pentru că nu există Dumnezeu şi moartea încheie totul. Şi asta înseamnă bineînţeles că
teroriştii scapă în cele din urmă. Un Hitler poate să se împuşte singur după ce a terminat
treaba şi cu asta basta.

Acesta este un afront adus simţului moral, doamnelor şi domnilor. Şi Biblia afirmă exact
opusul, afirmă că Dumnezeu este autoritatea din spatele legii morale şi că El va fi
Răzbunătorul în persoana Judecatorului care va veni. Va avea loc o judecată finală unde se va
face o dreptate desăvârşită. Pentru că Dumnezeu va demonstra că simţul tău moral şi de
dreptate nu este o amăgire şi nici o iluzie. Mulţi oameni resping ideea unei judecăţi, nu le
place un astfel de Dumnezeu, dar apoi protestează împotriva răului moral. Ei cred în forţele de
poliţie. Este un lucru foarte ciudat în care să crezi dacă nu crezi într-o dreptate finală. Şi
trebuie să recunoaştem că judecata promisă în Vechiul Testament este ceva glorios. Un
Dumnezeu care nu ar judeca nu ar fi un Dumnezeu al dragostei. Şi noi trebuie să înţelegem
asta. Este atât de important.

În Vechiul Testament, în poezie, oamenii spun: „Să se bucure dealurile şi să cânte, munţii să
bată din palme pentru că Dumnezeu vine să judece lumea.” Era un concept glorios. Când
suntem mânioşi arătăm groaznic, cei mai mulţi dintre noi. Când Dumnezeu este mânios,
dreptatea Lui este magnifică. Aţi observat vreodată că îngerii din Apocalipsa care aduc mânia
lui Dumnezeu sunt îmbrăcaţi cu măreţie? Nu sunt în negru, macabru şi îngrozitor. Pentru că
dreptatea adevărată este ceva măreţ. Şi noi trebuie să ne proclamăm credinţa în ea. Este
incredibil de important şi asta schimbă totul. Nu este vorba doar despre cruce, ci şi de înviere.
Isus, Omul, un Om perfect şi, totuşi, Dumnezeu, El va fi Judecătorul. Şi se va asigura că
dreptatea va fi împlinită. Toată cartea Apocalipsei este despre acest subiect. Şi să ştiţi că
uneori, când sunt împins spre această întrebare, spun: Bănuiesc că dacă L-ai vedea Dumnezeu
care iubeşte oamenii mai mult decât mine, dacă ai vedea ce a făcut cu nevinovatul care a
suferit, nu ai mai avea nicio întrebare.

6. Ar trebui argumentarea să fie un joc intelectual?

Uneori oamenii cred că totul este vorba despre logică și dacă au un argument sclipitor atunci
când vine cineva cu un argument opus, devin plini de vanitate.

Eu cred că lucrul acesta este mult mai complex, este vorba despre interacțiunile umane și
lucruri de genul. Și mai cred că un argument bun este de folos, desigur. Este foarte important
deoarece eu cred, așa cum fac și ateii, în importanța argumentului rațional. Ca om de știință,
cu atât mai mult. Dar trebuie să ne amintim că există forțe mai așezate la lucru aici. Dacă eu
vin cu un argument bun, dar mă prezint ca un încăpățânat și un arogant, acel argument nu va
avea niciun efect.

Deci, atitudinea mea trebuie să fie corectă. Și eu trebuie să vin în față ca un căutător al
adevărului, nu ca altceva. Aici este locul în care lucrurile merg foarte rău. Atunci când
oamenii se simt la un simplu joc intelectual unde trebuie să-l bată pe celălalt, să câștige
dezbaterea. Ei bine, cred că aceasta este o motivație slabă. Trebuie să apărăm credința
creștină, trebuie să vedem când argumentele cuiva sunt robuste, dar nu să încercăm să
învingem cealaltă persoană sau să-i facem să pară proști, umiliți, înjosiți. Ceea ce încerc eu să
fac este să demonstrez credința cât de rațional posibil în speranța că va lucra în conștiința
lui/ei. Acesta este lucrul important. Ne aduce înapoi la ceea ce spunea Petru despre apărarea
credinței, să o facem cu respect, cu smerenie și blândețe. Problema este că multa cunoștință
poate, uneori, să ne încarce mintea atât de mult încât să devenim insuportabili. Desigur, atunci
nu vom face nicio impresie.

CEVA IN PLUS-Uneori oamenii cred că totul este vorba despre logică și dacă au un argument
sclipitor atunci când vine cineva cu un argument opus, devin plini de vanitate.

Eu cred că lucrul acesta este mult mai complex, este vorba despre interacțiunile umane și
lucruri de genul. Și mai cred că un argument bun este de folos, desigur. Este foarte important
deoarece eu cred, așa cum fac și ateii, în importanța argumentului rațional. Ca om de știință,
cu atât mai mult. Dar trebuie să ne amintim că există forțe mai așezate la lucru aici. Dacă eu
vin cu un argument bun, dar mă prezint ca un încăpățânat și un arogant, acel argument nu va
avea niciun efect.

Deci, atitudinea mea trebuie să fie corectă. Și eu trebuie să vin în față ca un căutător al
adevărului, nu ca altceva. Aici este locul în care lucrurile merg foarte rău. Atunci când
oamenii se simt la un simplu joc intelectual unde trebuie să-l bată pe celălalt, să câștige
dezbaterea. Ei bine, cred că aceasta este o motivație slabă. Trebuie să apărăm credința
creștină, trebuie să vedem când argumentele cuiva sunt robuste, dar nu să încercăm să
învingem cealaltă persoană sau să-i facem să pară proști, umiliți, înjosiți. Ceea ce încerc eu să
fac este să demonstrez credința cât de rațional posibil în speranța că va lucra în conștiința
lui/ei. Acesta este lucrul important. Ne aduce înapoi la ceea ce spunea Petru despre apărarea
credinței, să o facem cu respect, cu smerenie și blândețe. Problema este că multa cunoștință
poate, uneori, să ne încarce mintea atât de mult încât să devenim insuportabili. Desigur, atunci
nu vom face nicio impresie.

7. Cine a creat Creatorul? (Argumentul principal al lui Dawkins)

Unul din principalele argumente ale cărții „Dumnezeu: o amăgire” a lui Dawkins este
argumentul școlarului. Dacă noi credem într-un Creator, trebuie să ne întrebăm cine a creat
Creatorul.

Acum, primul lucru pe care aș vrea să îl spun este acesta: dacă pui întrebarea „Cine l-a creat
pe Dumnezeu?” te gândești la dumnezeii creați. Lumea antică știa totul despre dumnezeii
creați, cei pe care noi îi numim idoli. Oamenii în ziua de azi nu mai cred în ei. Deci, dacă
Richard Dawkins crede că dărâmă credința în dumnezeii creați, atunci bravo lui. Dar ar fi
putut scrie o carte mult mai scurtă pentru că milioane dintre noi nu avem nevoie de multă
convingere pentru a înțelege că dumnezeii creați sunt o amăgire. Deci acesta ar fi primul
punct și eu cred că este unul serios. Dacă el crede că Dumnezeu presupune că trebuie să fim
capabili să spunem cine L-a creat, atunci greșește în critica lui.

Poți pune această întrebare doar dintr-o altă perspectivă. Dacă nu poți concepe un
Dumnezeu etern – și creștinătatea nu crede într-un Dumnezeu creat, ci într-Unul care este
etern și este Creatorul a tuturor celorlalte lucruri. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este creat.
Deci, ceea ce eu pretind este să folosim limbaj matematic, categoria lucrurilor necreate nu
este goală. Acum, se poate ca Richard Dawkins să aibă dificultăți cu noțiunea „necreat”, atlfel
– și mi-ar plăcea să știu răspunsul la aceasta – crede că materia și energia au existat
dintotdeauna? Pentru că dacă da, așa cum mulți o fac, atunci și ei cred în ceva etern. Deci
problema se pune astfel, ei cred în ceva etern, dar nu cred într-o persoană eternă, un
Dumnezeu etern. Dar unde e dificultatea logică? Să admiți că există ceva etern și apoi să spui
că există și o Persoană eternă? Pe de altă parte, ei cred că materia și energia sunt finite, atunci
îi putem întreba propria lor întrebare: „Cine le-a creat? Și cine a creat pe cine le-a creat?” și
așa mai departe. Dacă poți vedea că totuși trebuie să se oprească undeva, ai o regresie infinită.

Desigur, doctrina creștină susține că Dumnezeu a existat în mod continuu, deci prin
definiție, țepușul creației se oprește aici. Deci, cred că ei ne dau un bonus prin a pune
întrebarea aceasta cu privire la dumnezeii creați – care sunt o amăgi

8. Dumnezeu este o soluitie?

Una din problemele legate despre acest subiect este următoarea. Richard Dawkins spune – și
este inima argumentelor sale – în capitolul 4 al cărții sale, că Dumnezeu nu este, în mod clar,
soluția multor întrebări pentru că, prin definiție, Dumnezeu este mult mai complex decât
lucrul pe care încerci să Îl explici. Deci, asta e absurd.

Eu vreau să spun că nu este absurd. În viața de zi cu zi suntem obișnuiți cu aceasta tot

timpul. Ilustrația pe care o dau eu des este aceasta: într-o peșteră din China găsim două
zgârieturi, se spune că aceste două simple zgârieturi – și explică asta chiar și geologii chinezi
– seminifică inteligența umană. Să nu fim ridicoli, sunt doar două zgârieturi. Postulezi o minte
umană să explice apariția acelor zgârieturi. Ființa umană e de departe mult mai complexă
decât acele două zgârieturi. Deci explicația voastră nu e deloc explicație.
 Pe de altă parte, ar putea spune că acele două zgârieturi formează un caracter chinezesc,
simbolul pentru cuvântul „om”. Și pentru că acel simbol este semiologic, adică are un înțeles,
este semnul că singura explicație care are sens este că poartă mesajul a ceva mult mai
complicat decât el. Deci, în esență, ideea că o explicație nu poate fi mai complexă decât lucrul
care îl explică este falsă.

Dacă am merge pe Marte și în timp ce aterizăm vedem acolo mici tuburi de titan perfect
prelucrate. Și ar fi numerotate cu numere prime: 2, 3, 5, 7, 13, 17, 19, etc. Am știi imediat că e
ceva inteligență responsabilă pentru aceasta. Nu am știi care, dar am știi că acea inteligență
este mult mai complexă decât acele tuburi.

Deci, lucrul pe care Dawkins refuză să-l admită este faptul că o explicație te poate conduce
în sus în privința complexității.

De asemenea vreau să spun, explicațiile pot deveni crescând complexe.

Gândiți-vă la un măr care cade. Prima descriere ar fi în termenii gravității lui Newton, dar
deja mulți oameni nu ar accepta asta. Dar dacă încep apoi să îl descriu și să spun că Newton
nu avea dreptate, că a venit Einstein și a spus despre deformarea timp-spațiu sub acțiunea
gravității. Aceasta a lăsat majoritatea oamenilor cu mult în urmă. Deci explicația devine mult
mai complexă. Iar pentru anumite lucruri, la nivel cuantum, avem teorii precum mecanica
cuantică, chiar și electrodinamică cuantică, teorii cumplit de complicate. Dar lumea crede în
ele nu pentru că sunt simple, nu sunt simple. Ci pentru că simplitatea nu este singurul criteriu
de adevăr.

9Ce este apologetica?

Oamenii mă întreabă des ce este apologetica. Și, într-un fel, cuvântul este foarte nepotrivit. În
primul rând pentru că sugerează audienței engleze ideea de a cere scuze pentru ceva, iar noi
ne cerem scuze doar pentru ceva ce am făcut rău. Deci, este un cuvânt cumva negativ. Dar noi
trebuie să realizăm că nu este vorba despre un cuvânt englezesc, este o transliterație, nu o
traducere a unui cuvânt grecesc - apologia – care înseamnă a apăra. În Noul Testament este
folosit de multe ori, în mod particular de apostolul Pavel, în ideea apărării sale a mesajului
creștin. Cu alte cuvinte, el venea într-o lume pluralistă cu multe filozofii diferite și așa mai
departe. Iar în momentul în care el a început să vorbească despre Hristos și mesajul
Evangheliei creștine, oamenii puneau întrebări. Existau neînțelegeri, reprezentări greșite,
astfel Pavel era pus în postura de a răspunde la întrebări, apărând creștinismul. Aceasta
înseamnă apologetică.

Este foarte important să vedem asta. Nu este o subdiviziune a filozofiei 101. Este, de fapt,
parte a comunicării esențiale ale Evangheliei creștine. Iar în secolul 21, oricui care vrea să
prezinte creștinismul în locurile publice, îi vor fi adresate întrebări. Deci, inevitabil vor fi
implicați în ceea ce numim apologetică. Poate că o exprimare mai bună ar fi convingerea în
evanghelizare.

Există acest fapt, multe lucruri înțelese greșit, multe întrebări, foarte multe expuneri greșite
și acuzații care ne pun în situația de a apăra creștinismul. Este notabil cazul apostolului Pavel
în cartea Faptelor. Creștinismul era în proces chiar și la el. Nu era simpla intelectualitate
verbală în răspunsurile lui, era întreaga lui atitudine de viață, omul Pavel în sine. Merită să ne
amintim asta, faptul că atunci când privim dincolo de ceea ce se vede, noi suntem cei într-un
proces. Iar Evanghelia, mesajul creștin va fi judecat după răspunsurile noastre și așa mai
departe.

De aceea mi se pare foarte important ceea ce spune Petru în faimoasa sa afirmație: noi
observăm contextul și maniera în care trebuie apărat mesajul creștin. Eu am fost foarte uimit
să aflu contextul faimoaselor cuvinte „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere
socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15). Contextul este teama. Cu doar câteva
propoziții mai sus, Petru vorbește despre frică. 1 Petru 3:14: „N-aveţi nicio teamă de ei şi nu
vă tulburaţi!”

Deci, este destul de clar că a da un răspuns nu însemna a sta în jurul unei mese cu câțiva
prieteni apropiați. Însemna a apăra creșinismul sub presiunea unui foc ostil. Unul din lucrurile
care ne afectează pe noi toți, nu contează cine suntem, este faptul că ne temem. Petru ne spune
să nu ne temem. Ei bine, este destul de ușor să ni se spună asta, dar ce ne va ajuta să nu? Este
propoziția următoare, lucrul care mi se pare esențial în toată această problemă: „ci sfințiți în
inimile voastre pe Hristos ca Domn.” (1 Petru 3:15) Aceasta înseamnă să Îl punem pe Hristos
pe locul 1 în viețile noastre, centrul, concentrarea noastră principală. Și să Îl punem ca Domn
și Stăpânitor peste viețile noastre, atunci vom fi gata să dăm un răspuns.

Aceasta îmi spune, de asemenea, că nu e vorba doar de a mânui o multitudine de răspunsuri

intelectuale pentru întrebări sofisticate. Începe cu o atitudine a inimii față de stăpânirea lui
Hristos, este vorba despre a-L asculta pe El și din aceasta să obținem puterea de a încerca să
răspundem întrebărilor pe care oamenii ni le adresează.

10. Este credința creștină împotriva rațiunii și dovezii?

Această întrebare care privește credința și rațiunea este una cu care oamenii vin contra noastră
tot timpul și se întreabă dacă credința și rațiunea se opun. În mintea mea, acest lucru este un
non-sens. Vine la pachet cu impresia pe care oamenii o au, anume că credința este ceva ce se
întâmplă numai în situații religioase, deci nu se merită să vorbim despre ea - Richard Dawkins
vorbește despre încăpățânați în credință – iar rațiunea este asociată cu știința, deci o luăm în
serios. Ei bine, există erori în ambele situații.

În primul rând, credința și rațiunea merg mână în mână în ambele cazuri, știință și teologie.
Trebuie să dezvoltăm asta puțin. Credința - cuvântul acesta provine din latinescul „fides” care
înseamnă „încredere” și în folosirea lui normală, credința, rațiunea și dovada sunt cuvinte care
merg foarte mult împreună. Dacă merg la managerul meu bancar cu un proiect pentru a face
bani, problema pentru el va fi dacă va putea să își pună credința în mine, dacă poate avea
încredere în mine. Desigur, în zilele noastre cu criza financiară, problema ar putea fi invers,
pot eu avea încredere într-un manager bancar? Dar lăsând aceasta la o parte, poate avea el
încredere în mine? El va dori motive pentru a avea încredere în mine. Va dori să aibă dovezi
pentru care să își pună credința în mine. Și îmi va adresa o serie largă de întrebări personale
pentru a vedea dacă credința lui este jutificată. Și asta se aplică în toate cazurile. Când spunem
că avem credință în ceva, ne încredem și credem în ceva, următoarea întrebare logică ar fi,
„Ce motive ai? Ce dovezi ai pentru a crede?” Deci, dacă spun că Dumnezeu este Creatorul
universului, ați fi perfect îndreptățiți să mă întrebați ce motive am pentru a crede asta.

Deci, trebuie să facem diferența între credință și credința oarbă. Ceea ce face această
discuție foarte complexă este faptul că foarte mulți din noii atei se raportează la toată credința
noastră ca o credință oarbă. Dar acesta este un non-sens. Credința unui om în soția lui nu este
oarbă. Am discutat acest lucru cu Richard Dawkins și el mi-a dat imediat multe motive pentru
care crede în soția sa. Putem să spunem foarte repede că această credință poate avea o rațiune,
este o credință bazată pe dovezi. Cu toate acestea, este o credință. Deci, a spune că întreaga
credință este o credință oarbă este total greșit, raportându-ne la credință în contextul general.
Dar este, de asemenea, greșit și pentru credința în contextul religios. Oamenii de știință
timpurii și chiar și cei contemporani nu sunt proști pentru că și-au pus credința în Dumnezeu
pentru că ei credeau că există dovezi pentru ea. Și este interesant faptul că în Noul Testament,
partea care se ocupă cu explicarea credinței, în una din cărțile majore pe care noi o numim
Evanghelia apostolului Ioan, el spune că „lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să
credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.”
Cu alte cuvinte, Ioan nu ne cere să avem o credință oarbă în Isus, ci exact opusul. Spune că
sunt dovezile pe care el le-a adunat ca un martor ocular și aceste dovezi sunt baza pe care vă
puteți pune credința. Deci, el apelează la credința bazată pe dovezi.

Există, într-adevăr și o credință oarbă și este foarte periculoasă, mai ales când vine din
partea unor autorități creștine fără scrupule, așa cum vedem în 9/11 – credința oarbă a celor
care au pilotat avioanele în Turnurile Gemene din New York. Aceasta este credința oarbă și
trebuie să fie condamnată. Și sunt total de acord cu noii atei când o condamnă. Dar nu pot fi
de acord că acesta este singurul tip de credință care există pentru că, la urma urmei, unii dintre
ei sunt oameni de știință precum Dawkins și Dennett care au credința comună cu toți ceilalți
oameni de știință care au trăit în inteligibilitatea rațională a universului. Nu știința le dă asta.
Precum spunea profesorul meu de fizică cuantică de la Cambridge spune în multe din cărțile
sale, „Fizica este lipsită de putere în a explica inteligibilitatea rațională a universului.” Cum
așa? Pentru că pentru a studia fizica trebuie să crezi în inteligibilitatea rațională a universului.
Acum, aici apare culmea ironiei. Ateii pretind că eu nu au credință. O, ba da au! Au credință
în știința lor, în inteligibilitatea rațională a universului. Dar stați puțin, unde este dovada că
această credință este justificată în felul lor de a vedea lumea? Nu există pentru că în viziunea
lor, inteligența umană este un proces negândit de nimeni și lipsit de rațiune. Dar dacă acesta
este cazul, de ce ai crede vreodată pe cineva? De ce ai crede ceva pe lumea asta? Așa cum
John Gray spunea nu cu mult timp în urmă, „Lucrul interesant cu privire la doctrinele
evoluționiste este faptul că acești noi atei își bazează atât de mult viziunea asupra lumii pe
faptul că sunt atașați de o abilitate pentru a supraviețui, nu pe adevăr.” Deci, de ce ai crede
vreodată ceva produs de un aparat care este rezultatul unui proces negândit de nimeni și lipsit
de rațiune?

Ce vreau să spun? În primul rând că există credință oarbă și este foarte periculoasă în sfera
religioasă. Dar mie mi se pare că ateii sunt foarte aproape de a fi vinovați de credință oarbă
când se încred în mintea umană pentru care nu au nicio dovadă pro în propriile lor ipoteze. În
viziunea lor, acesta este un lucru demn de încredere. Cu alte cuvinte, oamenii de știință
trebuie să aibă credință în inteligibilitatea rațională a universului. Justificarea rațională a
acestei credințe este originară în creștinism. Ateismul nu are niciuna. Deci, acest fapt al
credinței, dovezii și rațiunii este un lucru la care trebuie să ne gândim cu grijă.

Trebuie să mai adaug un punct aici prin a aduce înaintea noastră cuvântul „revelație”.
Câteodată credința și revelația sunt considerate diametral opuse. Dar să ne gândim la
revelație, în primul rând, la nivel uman. O avem pe mătușa Matilda care a făcut o prăjitură.
Analizele științifice nu ne pot spune de ce a făcut ea prăjitura. Niciodată nu vei afla de ce,
decât dacă ea îți va descoperi. Dar dacă ea îți va spune de ce, nu înseamnă că tu îți oprești
rațiunea. Chiar va trebui să o folosești pentru a înțelege conținutul descoperirii ei. Este foarte
evident acest lucru. Și poți verifica folosindu-ți rațiunea dacă ceea ce ea îți spune are vreun
sens. Dacă spune că e pentru fiul său Jim și tu știi că ea are un fiu Jim, atunci totul are sens.
La un nivel mai înalt, este exact același lucru. Biblia pretinde că este o revelație. Eu cred că
acesta este cazul, dar un ateu nu începe să o citească crezând acest lucru. Ei o citesc ca pe o
sursă de date. Și orice dată cere o rațiune pentru a fi înțeleasă. Nu am cunoscut încă pe
nimeni, creștin sau nu, care să o citească fără a-și folosi rațiunea. Deci, a spune că rațiunea și
revelația sunt opuse înseamnă a face o greșeală fundamentală categorică. Problema este
aceasta, noi ne culegem cunoștințele din natură, ne luăm rațiunea din aceasta. Biblia pretinde
a fi o revelație din partea lui Dumnezeu, Dumnezeu este Cel care vorbește în ea, ne folosim
rațiunea pentru aceasta. Ceea ce se spune, totuși, este că există anumite informații în Scripturi
care rațiunea umană neajutorată nu ar putea de una singură să le dobândească. Dar ceea ce nu
putem spune este că această revelație este împotriva rațiunii, acesta este un non-sens. Ea vine
din Sursa tuturor rațiunilor, Dumnezeu Însuși.

11. Cum poate Iisus să fie Dumnezeu și Om în același timp?

AAA
Problema susținerii biblice a faptului că Iisus este Dumnezeu devenit Om este fascinantă
pentru orice om de știință și foarte frecvent oamenii reacționează un un grad de îndoială
atunci când le spun că eu cred asta, mă întreabă cum e posibil ca în secolul 21, ca om de
știință să cred că Iisus a fost Dumnezeu.

Îmi amintesc când am fost întrebat acest lucru la o întâlnire mare a fizicienilor care au venit
să mă asculte pe tema știință și teologie. Și un fizician, după prelegere, m-a întrebat:

- Cum e posibil să crezi una ca asta? A fost totul foarte bine cum ai vorbit despre
argumentul armoniei, despre dovezi ale existenței unei inteligențe în spatele universului, dar
treci peste. E mult prea de tot să susții că Dumnezeul care a creat universul și-l susține a
devenit Om într-adevăr. Poți să explici asta?

Și am zâmbit și am spus:

- Da, dar întâi vreau să vă pun o întrebare.

- Foarte bine, a spus.

- Întrebarea mea este simplă. Ce este conștiința?

- Ei bine, nu prea știu ce este conștiința.

- Bine, să încercăm ceva și mai simplu, ceva ce e din tărâmul fizicii. Ce este energia?

- Aaa, a spus. Păi energia este ceva despre care știm multe, putem să o măsurăm, putem să o
folosim, putem să o convertim în multe forme.

- Dar nu aceasta este întrebarea mea, am spus. Întrebam ce este.

- Ei bine, a spus, nu prea știm.

 - Este bine să aud asta, înseamnă că sunteți de acord cu câștigătorul premiului Nobel pentru
fizică, Richard Feynman care a spus că nimeni nu știe ce este energia. Credeți în aceste lucruri
și, totuși, nu știți ce sunt. Ar trebui să nu vă mai consider un fizician?

- Vă rog să nu.

- Desigur că nu am să o fac, dar ați înțeles ideea mea. Mă gândesc că sunteți pe cale să mă
desconsiderați ca fiind o persoană inteligentă pentru că eu cred ceva care, dacă este adevărat,
este infinit mai sofisticat și complex decât lucrurile despre care vorbeam. Dar ne ajută în
această problemă pentru că motivul pentru care crezi în conștiință și în energie chiar dacă nu
poți înțelege prea multe despre ce sunt ele într-adevăr, este datorită puterii lor explicativă, au
un sens în ceea ce putem observa în jurul nostru. Și este exact la fel, la un nivel mai adânc și
mai înalt, în privința credinței mele în faptul că Iisus este și Om și Dumnezeu.

Este singura soluție care are sens. Că este Om, nu este greu de înțeles, ci faptul că este și
Om și Dumnezeu. Și cred că aceasta are sens prin dovada vieții Sale, unicitatea afirmațiilor
Lui care le-a susținut prin a arăta că are atributele lui Dumnezeu și, deasupra tuturor, ceea ce
mie mi se pare convingător este faptul că El a înviat, a rupt bariera morții. Dar, desigur, a
pătrunde în aceste detalii ține de o altă discuți