Că omul are nevoie de ajutorul dumnezeiesc.

Libertatea morală a omului, ca una care este limitată, are nevoie de ajutorul dumnezeiesc
pentru dreapta ei orientare, fiindcă omul este liber să acționeze după voia lui, dar pentru a
acționa drept are nevoie de luminarea dumnezeiască, pentru ca, luminându-și mintea, să
cunoască ce este bine și ce este rău, ce trebuie făcut și săvârșit și ce trebuie evitat și respins.
Mintea, fără dumnezeiasca iluminare, se dezvoltă defectuos și o ceață întunecoasă o acoperă.
Știe că există ceva bun, dar nu cunoaște ce este acest bine și care este relația ei cu acest bine și
cum poate să comunice cu el.

Numai Dumnezeu poate să ridice negura întunericului și să lumineze ochii minții ca să-L
recunoască pe Dumnezeu cel revelat, care îl cheamă pe om la El.  Dumnezeu dă adevărata
cunoștință a celui mai înalt bine pe care, cunoscându-l, îl dorește, îl râvnește, îl caută și se
sârguiește către el, jertfind toate bunurile pământești neînsemnate, ca să se asemene cu El.
Sârguința de a comunica cu ceea ce este dumnezeiesc, în care se află binele râvnit, îl mișcă pe
cel ce Îl recunoaște pe Dumnezeul revelației spre dumnezeiasca dragoste și desăvârșit
devotament, dorește să se apropie de El și să se asemuiască Lui. Face toate ca să placă lui
Dumnezeu. Iar Dumnezeu îl apără pe el, îl călăuzește și îl arată pe el liber moral. Fără ajutorul
dumnezeiesc omul s-ar rătăci pe căi neumblate căutând departe de el cel mai înalt bine care
este aproape de el. Firea lui sensibilă i-ar robi cugetul și omul ar ignora pentru totdeauna cel
mai înalt bine și ar rămâne pentru totdeauna rob patimilor și poftelor lui, fiindcă vraja firii
sensibile l-ar atrage către ea și i-ar sugera să facă totdeauna cele plăcute și desfătate[1].

Sfânta Scriptură învață că Dumnezeu îndreaptă inimile oamenilor care Îl cinstesc pe El și care
cheamă dumnezeiescul Lui nume. Dumnezeu a deschis ochii orbilor și au cunoscut pe
Dumnezeu[2]. Dumnezeu a deschis ochii inimii Lidiei din cetatea Tiatirelor să ia aminte la
cele grăite de Sfântul Pavel și i-a chemat pe toți și i-a întărit pe toți câți îi cunoștea să se
apropie.

Sfântul Pavel îi consideră pe cei care Îl cinstesc pe Dumnezeu slujitori ai lui Hristos și
iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, săvârșind cele rânduite cu credință[3]. Și la Filipeni, 2, 13,
zice: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a lui
bunăvoință”. Și în Epistola către Tit, 2, 11-13 zice: „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a
arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea și poftele lumești și, în
veacul de acum, să trăim cu înțelepciune, cu dreptate și cucernicie; și să așteptăm fericita
nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Acestea
toate mărturisesc ajutorul dumnezeiesc fără constrângerea libertății omului.

Reformații secolului al 16-lea, sprijinindu-se pe locurile citate și pe alte câteva locuri ale
Sfintei Scripturi, învață că omul prin fire este incapabil să ajungă la desăvârșirea virtuții și să
lucreze adevărata virtute, fiindcă a pierdut puterea de a voi și a face binele. Reformații
desființează libertatea omului, răstălmăcind locurile din Sfânta Scriptură. Dar în locurile citate
din Sfânta Scriptură nu se exprimă lipsirea de libertate, nici lipsa puterii creștinului de a viețui
la înălțimea libertății morale, ci simplu se arată că fără dumnezeiescul ajutor și fără
dumnezeiescul har, creștinul nu poate să ajungă la înălțimea desăvârșirii morale, nici să fie
unit cu Dumnezeu și nici să fie mântuit.

Ajutorul dumnezeiesc nu desființează libertatea, fiindcă nu îl constrânge pe cel ce nu vrea să

își schimbe mintea și să se transforme în lucrător al binelui, ci harul îl luminează pe cel care
vrea și care cheamă pe Dumnezeu, și revarsă lumina cunoștinței asupra tuturor celor ce vor să
fie luminați. Dumnezeu, luminând, arată ce este bine, dar îl lasă pe cel ce are ochi să vadă
pentru alegerea binelui sau răului.

Creștinul, exercitându-și propria libertate, poate să se opună glasului care îl cheamă sau să își
închidă ochii, întunecând lumina cunoștinței și învârtoșându-și inima[4]. Astfel încât,
creștinul nu este influențat deloc în voința lui, nici nu se ridică libertatea lui, nici nu este dus
cu de-a sila la libertatea morală prin dumnezeiasca intervenție.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Morala creștină, Editura Doxologia, 2013)