Andrei Doru

Anul II - diferente
Teologie Pastorala

Volei

Scurta istorie

Competiția- ca fenomen- dezvoltă resursele latente, scoțând în evidență îndemânarea,

spontaneitatea, creativitatea și estetica. Regulile sunt realizate pentru a permite demonstrarea
acestor abilități. Cu puține excepții, voleiul permite tuturor jucătorilor să acționeze atât la fileu,
în atac, cât și în spatele terenului , în apărare sau la serviciu. Voleiul este un sport (al doilea in
lume ca popularitate) in care doua echipe, separate de un fileu inalt, trebuie sa treaca mingea
deasupra acestuia, folosind doar mainile, cu scopul de a face ca mingea sa atinga terenul
adversarului. Fiecarei echipe ii este permisa doar trei lovituri pentru a trimite mingea catre
terenul celeilalte echipe.
Voleiul a fost creat pe 9 februarie 1895 de William George Morgan în Statele Unite ale
Americii. Scopul lui Morgan, care lucra la „Asociația creștină a bărbaților tineri”, a fost crearea
unui sport de echipă fără contact fizic între adversari pentru a reduce riscul de accidentare. Inițial
s-a jucat cu o cameră de baschet și s-a numit Mintonette (avand la baza un foarte vechi joc italian
si asa-numitul <<Faustball>> german), dar a câștigat rapid popularitate cu numele de volei.
Creatorul de volei a murit pe 27 decembrie 1942 la vârsta de 72 de ani.
În 1947 a fost fondată FIVB. Doi ani mai târziu, a avut loc primul Campionat Mondial
de volei masculin. Și în 1952, evenimentul a fost extins și la voleiul feminin. În 1964 voleiul a
devenit parte a programului Jocurilor Olimpice, rămânând astfel si astăzi.
Recent, voleiul pe plajă, un sport derivat din volei, a avut un mare succes în mai multe
țări, în special în Brazilia și SUA. În sporturile de echipă, prima medalie olimpică de aur câștigată
de o țară lusofonă a fost câștigată de echipa de volei masculin din Brazilia la Olimpiada de vară
din 1992. Faza a fost repetată la Jocurile Olimpice de vară din 2004, la Olimpiada de vară din
2004. In 2008 a fost rândul echipei de femei din Brazilia să câștige prima sa medalie de aur la
Jocurile Olimpice.
William Morgan, creatorul acestui joc, a plantat anumite elemente caracteristice pe
care voleiul le împarte cu alte jocuri care au fileu, minge sau rachetă: serviciu, rotație (alternanța
la serviciu), atac, apărare.
Voleiul este un sport în care două echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să treacă
mingea pe deasupra acestuia, folosind doar mâinile, cu scopul de a face ca mingea să atingă
terenul advers. Fiecărei echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite mingea către
terenul celeilalte echipe. Un punct se câștigă dacă mingea atinge terenul advers sau dacă nu se
respectă regula celor trei atingeri.
Voleiul este unic printre jocurile la fileu prin faptul că se insistă ca mingea să fie păstrată
cât mai mult timp în aer și prin faptul că oferă posibilitatea paselor între membrii aceleiași echipe
înainte ca mingea să fie returnată adversarilor. Introducerea unui jucător specializat în apărare,
Libero-ul, a mărit lungimea fazelor de joc. Modificarea regulii la serviciu l-au transformat dintr-
un simplu act de a pune mingea în joc, într-o armă ofensivă. Conceptul rotației a fost dezvoltat
pentru a permite fiecărui sportiv să participe la joc. Regula poziției jucătorilor permite echipelor
flexibilitate și posibilitatea dezvoltării de tactici interesante, atât în favoarea echipei, cât și pentru
entuziasmul spectatorilor. Astfel, imaginea voleiului a devinit din ce în ce mai bună.

Participanti

1)Arbitrul- folosește regulile pentru a face din competiție o experiență deosebită pentru toți cei
implicați. Calitatea arbitrului derivă din conceptele de corectitudine și consecvență:
-să fie corect cu fiecare participant;
-să fie perceput ca un om corect de către spectatori.
-să fie exact în aprecierile lui ;
-să înțeleagă conceptul de bază al regulilor ;
-să fie un organizator eficient ;
-să permită jocului să se desfășoare pentru a se desemna un câștigător ;
-să fie un formator de caractere folosind regulile pentru a penaliza lipsa de sportivitate și a
admonesta lipsa de politețe ;
-să promoveze voleiul prin a permite elementelor spectaculoase ale jocului să strălucească și
celor mai buni jucători să impresioneze publicul;
-folosește regulile pentru a face din competiție o experiență deosebită pentru toți cei implicați.

2)Scorerul ține foaia de arbitraj în conformitate cu regulile, colaborând cu cel de-al doilea arbitru.
Scorerul utilizează o sonerie sau un alt avertizor sonor pentru a transmite arbitrilor diverse
informații care țin de responsabilitățile sale. Înaintea meciului și a setului, scorerul:
-înscrie datele jocului și ale echipelor inclusiv numele și numărul libero-ului, conformându-se -
procedurilor în vigoare și obține semnăturile căpitanilor și antrenorilor celor două echipe;
-înregistrează formația de start a fiecărei echipe pe baza fișelor cu poziția inițială primite.
-dacă nu primește la timp fișele de poziție, el trebuie să anunțe imediat cel de-al doilea arbitru.
În timpul meciului, scorerul:
-înregistrează punctele marcate ;
-controlează ordinea rotației la serviciu și semnalează arbitrilor orice eroare imediat după
lovitura serviciului;
-înregistrează timpii de odihnă și înlocuirile de jucători, controlând numărul lor și informând cel
de-al doilea arbitru;
-anunță arbitrilor orice cerere de întrerupere contrară regulilor (cereri nefondate, înlocuiri
neregulamentare etc.);
-anunță arbitrilor sfârșitul fiecărui set și marcarea celui de-al 8-lea punct în setul decisiv;
înregistrează toate sancțiunile;
-înregistrează toate celelalte evenimente la indicațiile celui de-al doilea arbitru (ex.: înlocuiri
excepționale, timpi de recuperare, întreruperi prelungite ale jocului, incidente exterioare jocului
etc.)
La sfârșitul meciului, scorerul: înregistrează rezultatul final; în cazul unei reclamații, cu
autorizarea prealabilă a primului arbitru, înscrie sau permite căpitanului echipei să înscrie pe
foaia de arbitraj o declarație cu privire la incidentul contestat; după ce a semnat el însuși foaia
de arbitraj, obține semnăturile căpitanilor de echipa și apoi ale arbitrilor.

3)Echipele- pentru a juca volei este nevoie de 12 jucători împărțiți în mod egal în echipe de șase
jucători fiecare. Echipele stau de o parte si de alta a fileului. Jocul începe cu serviciul uneia dintre
echipe . La scurt timp după servire, mingea traverseze plasa și intra in terenul adversarului, unde
jucătorii încearcă să împiedice mingea să cad ape terenul folosind orice parte a corpului (anterior
nu era valabil să folosească membrii de la talie în jos, dar regulile au fost schimbate). În cazul
căderii căderii este punctul echipei adverse.

a) Capitanul echipei- inaintea meciului, semnează foaia de arbitraj și reprezintă echipa la

tragerea la sorți. În timpul meciului, căpitanul echipei acționează în calitate de căpitan în joc atât
timp cât el se află pe teren. Când căpitanul echipei nu se află pe teren, antrenorul sau căpitanul
însuși trebuie să desemneze un alt jucător din teren (cu exceptia Libero-ului) care va prelua
funcția de căpitan în joc. Acest căpitan în joc își păstrează responsabilitățile până când este
înlocuit, căpitanul echipei revine pe teren sau setul se încheie.
Căpitanul în joc este singurul autorizat să se adreseze arbitrilor. Poate face acest lucru
numai când mingea este afară din joc, pentru a cere o explicație privind aplicarea sau
interpretarea regulilor și, de asemenea, pentru a face cunoscute cererile sau întrebările
coechipierilor. În cazul în care explicația arbitrului principal nu îl satisface, căpitanul în joc trebuie
imediat să-și exprime dezacordul. Astfel, căpitanul își poate rezerva dreptul să înregistreze la
sfârșitul meciului o reclamație oficială pe foaia de arbitaj si a cere:
-autorizarea schimbării unor părți sau a întregului echipament;
-permisiunea să se verifice poziția echipelor;
-controlul suprafeței de joc, fileului, mingilor etc.;
- timpi de odihnă și înlocuiri de jucători.
 La sfârșitul meciului, căpitanul de echipă mulțumește arbitrilor și semnează foaia de
arbitraj pentru a confirma rezultatul.Dacă el (sau căpitanul în joc care l-a înlocuit) și-a exprimat
în prealabil un dezacord față de decizia primului arbitru, acel dezacord poate fi reconfirmat și
înregistrat la sfârșitul meciului pe foaia de arbitraj ca o reclamație oficială cu privire la aplicarea
sau interpretarea de către arbitri a regulilor de joc.

b) Antrenorul - decide formațiile de start, solicită înlocuirile și timpii de odihnă pentru a da

instrucțiuni. În timpul exercitării acestor atribuții, interlocutorul său oficial este al doilea arbitru.
Înaintea meciului, antrenorul înscrie sau verifică numele jucătorilor săi și numerele acestora
înregistrate pe foaia de arbitraj și apoi o semnează.
În timpul meciului, înaintea fiecărui set, antrenorul:
-remite scorerului sau celui de-al doilea arbitru fișa cu poziția inițială completată corect și
semnată;
-stă pe banca pentru rezerve, cel mai aproape de scorer, dar își poate părăsi pentru un timp
poziția;
-poate da indicații jucătorilor din teren;
-poate să stea în picioare sau să se deplaseze în interiorul zonei libere din fața băncii pentru
rezerve a echipei sale, de la prelungirea liniei de atac până în zona de încălzire, fără a deranja sau
întârzia jocul.
Trebuie să fie permanent șase sportivi în joc pentru fiecare echipă in formația de start,
jucatorii ocupand fiecare pozitia stabilita. Această ordine trebuie menținută pe toată durata
setului. Înainte de începutul fiecărui set, antrenorul trebuie să prezinte formația de start a echipei
sale pe o fișă de poziție. Această fișă, corect completată și semnată, este înmânată celui de-al
doilea arbitru sau scorerului. Jucătorii care nu fac parte din formația de start sunt jucători de
rezervă în acel set (cu excepția Libero-ului).
După ce fișa de poziție a fost înmânată celui de-al doilea arbitru sau scorerului, nu mai poate
fi autorizată nici o modificare a formației fără o înlocuire regulamentară. Diferențele între poziția
jucătorilor din teren și cei aflați înscriși în fișa cu poziția inițială a echipei trebuie corectate astfel:
dacă este constatată o diferență între fișa de poziție și formația jucătorilor prezenți pe teren
înaintea începerii setului, pozițiile jucătorilor trebuie să fie corectate conform cu cele din fișa de
poziție. Nici o penalizare nu va fi aplicată.
Dacă unul sau mai mulți jucători prezenți pe teren nu este (sunt) înscris (înscriși) pe fișa de
poziție, formația de pe teren trebuie corectată înaintea începerii setului conform fișei de poziție.
Nici o penalizare nu va fi aplicată.
In cazul in care antrenorul dorește să mențină pe teren acel (acei) jucător (i) neînscris
(neînscriși) pe fișă, el va trebui să ceară înlocuirea (înlocuirile) regulamentară (e) care va (vor) fi
înregistrată (e) pe foaia de arbitraj.
Locatie si echipament - accesorii si structura

Meciurile din volei sunt confruntări care implică două echipe si sunt jucate în sala de sport
interioară sau în aer liber.
Câmpul are 18 metri lungime și 9 metri lățime și este împărțit de o linie centrală în două
pătrate cu laturi de nouă metri care alcătuiesc blocurile fiecărei echipe. Obiectivul principal este
să fie câștigate puncte făcând mingea să atingă terenul adversarului sau să părăseasca zona de
joc după ce a fost atinsă de un adversar.
Fileul măsoară 1 m pe lățime și 9,50 m până la 10 m în lungime (cu 25 până la 50 cm pe fiecare
parte laterală). El este alcătuit din ochiuri pătrate cu latura de 10 cm, confecționate din sfoară de
culoare neagră. Fileul are înalțimi diferite la fete față de băieți. La fete înălțimea fileului este de
2,24m la senioare și junior, iar la băieți are 2,43m seniori și juniori.
La marginea superioară, este cusută pe toată lungimea fileului o bandă din pânză albă,
răsfrântă pe fiecare parte pe o lățime de 7 cm. Fiecare capăt al benzii are o gaură prin care trece
o sfoară pentru prinderea de stâlpi și menținerea ei întinsă. Prin interiorul benzii trece un cablu
flexibil pentru prinderea fileului de stâlpi și menținerea marginii sale superioare întinsă.
La partea inferioară a fileului este o altă bandă orizontală, de 5 cm lățime, asemănătoare
cu banda superioară, prin care trece o sfoară. Această sfoară croșetează de-a lungul ochiurilor
pentru prinderea de stâlpi și menținerea întinsă a părții inferioare a fileului.
În volei, toate liniile de graniță sunt considerate o parte integrantă a terenului. Astfel, o
minge care atinge linia este considerată „înauntru” (valabilă), nu „afară” (nevalidă). Deasupra
blocului, spațiul aerian este delimitat pe direcția laterală de două antene plasate la fiecare capăt
al plasei. În poziție verticală, singurele limite sunt structurile fizice ale sălii de sport.
Mingea folosită la meciurile de volei este confecționată din piele sau piele sintetică și măsoară
aproximativ 65 cm în perimetru. Cantareste in jur de 270g si trebuie umflat cu aer comprimat la
o presiune de 0,30 kg / cm². Materialul sintetic și combinația de culori a mingilor folosite în
competițiile oficiale trebuie să fie conform standardelor FIVB.
Echipamentul jucătorului se compune dintr-un tricou, un șort, șosete și pantofi de sport.
Culoarea și designul tricourilor, șorturilor și șosetelor întregii echipe trebuie să fie uniforme (cu
exceptia Libero-ului).
Pantofii trebuie să fie fără tocuri, ușori și flexibili, cu tălpi din cauciuc sau din piele. Pentru
competițiile de seniori mondiale și oficiale ale FIVB, este interzisă utilizarea pantofilor de sport
cu tălpi care lasă urme negre pe podea. Tricourile și șorturile vor fi conform standardelor
omologate ale FIVB.
Tricourile jucătorilor trebuie să fie numerotate de la 1 până la 18. Numerele trebuie plasate
pe tricou în centrul pieptului și al spatelui. Culoarea și strălucirea numerelor trebuie să fie în
contrast net cu cele ale tricourilor . Numerele trebuie să măsoare cel puțin 15 cm în înălțime pe
piept și 20 cm pe spate. Lățimea benzii care formează cifra trebuie să fie de cel puțin 2 cm.
 Pentru competițiile mondiale și oficiale ale FIVB, numerele jucătorilor trebuie să fie înscrise
și pe piciorul drept al șortului. Numerele trebuie să aibă o înălțime cuprinsă între 4 și 6 cm, iar
lățimea benzii care formează cifra trebuie să fie de minimum 1 cm.
Căpitanul echipei este identificat grație unei barete de 8 x 2 cm, plasată pe tricou sub
numărul de pe piept.
Este interzisă purtarea de echipament care nu are numere regulamentare sau de culoare diferită
de cea a altor jucători (cu excepția Libero-ului).

Jocul propriu-zis - tehnica

Retragerea sau serviciul

Serviciul sau servirea marchează începutul unei dispute privind punctele de volei. Un jucător
stă în spatele liniei finale a terenului său, își întinde brațul și lovește mingea astfel încât aceasta
să traverseze spațiul aerian pe deasupra fileului și să aterizezein terenul advers.
Un serviciu in care mingea aterizează direct pe terenul adversarului, fără să fie atins de
adversar - se numește in volei „as”, ca în alte sporturi, cum ar fi tenisul. În voleiul contemporan,
au fost dezvoltate multe tipuri diferite de servire:
- Servire sub sau peste: indică modul în care se efectuează servirea, adică dacă jucătorul lovește
mingea de dedesubt, la nivelul taliei sau aruncă mai întâi în aer și apoi o lovește deasupra umăr.
Recepția servirii de mai jos este considerată de obicei foarte ușoară și din acest motiv această
tehnică nu mai este utilizată în competiții la nivel înalt.
-Un tip specific de servire de jos, unde mingea este lovită pentru a atinge înălțimi mari (în jur de
25 de metri). Creșterea razei parabolei descrise de traiectorie face ca mingea să coboare aproape
drept, iar la viteze de ordinul de 70 km / h. Popularizată în anii ’80 de echipa braziliană, în special
fostul jucător Bernard Rajzman, aceasta lovire a balonului este considerata acum depășita și nu
mai este angajata în competiții internaționale.
-Servirea propriu-zisa: Spinul servește ca un serviciu în care mingea câștigă viteză de-a lungul
traseului său, mai degrabă decât pierderea ei, datorită unui efect produs prin îndoirea încheieturii
în acest moment de contact.
-Servirea flotantă sau servirea fără greutate: servește acolo unde mingea este atinsă ușor în
momentul contactului, ceea ce face ca aceasta să piardă brusc viteza și traiectoria sa să devină
imprevizibilă.
-Serviciul estic: Jucătorul stă în partea de jos a terenului, aruncă mingea în aer și o lovește cu o
mișcare circulară a brațului opus. Numele acestui serviciu vine de la faptul că utilizarea sa
contemporană este limitată la unele echipe de volei feminin din Asia.
Trecerea

Pass Headline- numit și recepție, pasul este primul contact cu mingea de către echipa care nu
servește și este în final o încercare de a împiedica mingea să atingă terenul său, ceea ce ar permite
adversarul sa marcheze un punct.
Trecerea implică practic două tehnici specifice: „titlul” în care jucătorul împinge mingea cu
interiorul brațelor întinse, de obicei cu picioarele îndoite și sub linia taliei; și „atingerea”, unde
mingea este manipulată cu vârful degetelor deasupra capului.

Manchete sau Preluarea

Este o tehnică de recepție efectuată cu mâinile unite și brațele ușor depărtate și întinse,
mișcarea titlului începe la picioare și se efectuează de jos în sus într-o poziție mai mult sau mai
puțin confortabilă, este important ca piciorul să fie flexat în timpul mișcarii, asigurând o mai mare
precizie și comoditate în mișcare. Este folosit pentru mingi care vin la înălțime mică și nu are nicio
șansă de a fi returnat cu atingere.
Este considerat unul dintre elementele fundamentale ale apărării, fiind cel mai folosit tip de
servire și apărare în jocul de volei. Este una dintre tehnicile esențiale pentru libero, dar este, de
asemenea, folosită de unii ascensori(cei care ridica mingea la fileu) pentru o mai bună plasare a
mingii în atacant.

Ridicarea

Ridicarea este de obicei al doilea contact al unei echipe cu mingea. Scopul său principal este să
permită acțiunea ofensivă din partea echipei, adică un atac. Exemplul pasului poate distinge
ridicarea prin modul în care jucătorul execută mișcarea - „ridicare tactilă” și „ridicare de titlu”.
Întrucât primul de obicei permite un control mai mare, cel de-al doilea este utilizat numai atunci
când trecerea este atât de scăzută încât nu permite manipularea mingii cu vârful degetelor.
Termenul „back-up” este, de asemenea, utilizat în mod obișnuit pentru a face referire la situația
în care mingea este aruncată în direcția opusă față de care privește ascensorul.
Atunci când jucătorul nu ridică mingea pentru a fi atacat de unul dintre coechipierii lui, dar
decide să o arunce direct către terenul advers, în încercarea de a câștiga repede punctul, se spune
că este o „a doua minge”.

Atacul

Atacul este de obicei al treilea contact al unei echipe cu mingea. Scopul acestui motiv este de
a face mingea să aterizeze in terenul advers, cucerind astfel punctul pus in joc. Pentru a efectua
atacul, jucătorul face o serie de pași numărați, sare și apoi își proiectează corpul înainte,
transferându-și astfel greutatea în mingea în momentul contactului.
Voleiul contemporan implică mai multe tehnici individuale de atac:
- Atac de jos: atac al unui jucător care nu este la plasă, adică a unui jucător care nu ocupă pozițiile
2-4. Atacantul nu poate să calce pe linia de trei metri sau în fața terenului înainte de a atinge
mingea, deși i se poate permite să apara în această zonă după atac.
- Diagonală sau paralelă: indică direcția traiectoriei mingii în atac în raport cu linia de margine a
terenului. O diagonală cu unghi foarte pronunțat, cu aterizarea mingii în fața terenului advers,
este numită „diagonală scurtă”.
- Tăiere sau lovitură: se referă la un atac în care mingea este lovită puternic, urmărind să fie adusa
cât mai repede pe terenul adversarului. O “tăietură” poate atinge viteze de aproximativ 200 km
/ h.
- Drop: se referă la un atac în care un jucător nu lovește puternic mingea, ci o atinge ușor, căutând
să o direcționeze către o zonă a terenului adversarului care nu este bine acoperită de apărare.
- Explorați blocajul: se referă la un atac în care jucătorul nu intenționează să facă mingea să atingă
terenul adversarului, ci lovește mai tare blocajul adversarului, trimitandu-l într-o zonă de offside.
• Atac fără forță: jucătorul lovește mingea, dar reduce forța și, prin urmare si accelerarea
acesteia, în încercarea de a pacali apărarea adversă.
• Bilă de verificare: se referă la tăierea făcută de unul dintre jucătorii de pe net atunci când echipa
primește o „minge liberă”.

Lovitura de atac prin rotirea bratului

Lovitura de atac prin rotirea bratului este un procedeu tehnic mai putin folosit din cauza
tehnicii de executie foarte dificila. El face parte din grupa procedeelor speciale de atac si este
foarte eficient.
Dupa executia elanului si a sariturii asemanatoare loviturii de atac, procedeu drept,
urmeaza ridicarea bratelor in sus. In timp ce bratul stang continua inca putin ridicarea, bratul
drept ajuns la inaltimea centurii, usor flexat de articulatia cotului, executa o rotare de sus in jos,
pe langa trunchi si dinainte - inapoi prin laterial in sus si inainte, palma intorcandu-se simultan in
sus, in directia de lovire a mingii. Dupa aceasta miscare energica a bratului, ajutat si de o usoara
extensie a trunchiului, palma cu degetele rasfirate intr-o usoara semiflexie, loveste mingea sus
deasupra capului si putin inainte. In momentul lovirii mingii, pentru a imprima o forta mai mare,
trunchiul executa o flexie energica, pe bazin, iar palma si antebratul o miscare de acoperire a
mingii, inprimandu-i directia necesara.
Amplitudinea miscarii bratului este in functie de inaltimea la care ajunge mingea. In cazul
paselor joase, jucatorul nu mai reuseste sa execute miscarea de rotare de sus in jos si dinainte -
inapoi prin lateral, bratul fiind dus lateral sau chiar lateral sus.
Lovitura de atac procedeu intors

Lovitura de atac procedeu intors se deosebeste de lovitura atac procedeu drept prin
urmatoarele elemente: intoarcerea trunchiului spre partea bratului neindemanatic se face dupa
saritura, iar aterizarea cu talpile paralele cu linia de centru, varfurile orientate pe partea opusa
bratului de lovire
In executia tehinica a loviturii de atac procedeul prin intoarcere, se cere sa se tina seama
de urmatoarele considerente:
- dupa efectuarea bataii, jucatorul trebuie sa execute o intoarcere a intregului corp in directia
bratului neindemanatic;
- in momentul lovirii, mingea trebuie sa se gaseasca in partea opusa a bratului care loveste,
mingea depaseste putin executantul in partea bratului neindemanatic;
- deoarece jucatorul executa o miscare in plus, intoarcerea in aer, fata de lovitura de atac,
procedeu drept, mingea trebuie sa fie ridicata mai inalt;
- cea mai favorabila zona pentru executia acestui procedeu este zona 3;
- acest procedeu se poate executa si din pasa joasa sau in urcare cu conditia ca in momentul
ridicarii mingii, tragatorul sa se gaseasca in aer si sa fie inceputa miscarea de intoarcere spre
partea bratului neindemanatic;
Constituind un procedeu tehnic complex, in cadrul procesului de instruire va trebui sa se
tina seama de partile lui componente deoarece progresul in executia tehnica este legat direct de
aceasta.
Pentru a se evita insusirea gresita a componentelor loviturii, sau demobilizarea
incepatorilor din cauza unor nereusite, se recomanda sa se caute exercitii si mijloace stimulative,
iar corectarile sa se faca la timp. Nu s-au descris celelelalte componente deoarece sunt identice
cu celelalte descrise la lovitura de atac procedeu drept. Se poate executa si fara intoarcere, de
jucatorii avansati, cu forta mare in brat si articulatia umarului puternica.

Blocajul

Blocajl se referă la acțiunile întreprinse de jucătorii care ocupă fața terenului (pozițiile 2-3-
4) și au scopul de a preveni sau de a împiedica atacul echipei adverse. În general, constă în
extinderea brațelor peste nivelul plasei în scopul interceptării traiectoriei sau încetinirea unei
mingi care a fost tăiată de adversar.
Se numește „blocaj ofensiv” situația în care jucătorii își propun să intercepteze complet
atacul și să țină mingea in terenul advers. Pentru aceasta, este necesar să sari, să extinzi brațele
în spațiul aerian de deasupra terenului adversarului și să menții mâinile întoarse în jurul valorii
de 45-60 ° spre încheietura mâinii. Un blocaj ofensiv special executat, în care mingea este
îndreptată direct în jos, pe o cale de teren aproape ortogonală, este numit „butuc”.
 Un blocaj este însă numit „defensiv” dacă scopul său este pur și simplu să atingă mingea și,
astfel, să încetinească, astfel încât să poată fi mai bine apărată de jucătorii din spatele terenului.
Pentru executarea blocului defensiv, jucătorul reduce unghiul de pătrundere a brațelor pe
terenul adversarului și încearcă să-și țină palmele cu fața spre propriul teren.
De asemenea, blocajul este clasificat în funcție de numărul de jucători implicați „single”,
„double” și „triple”.

Apărarea

Apărarea constă într-un set de tehnici menite să împiedice mingea să atingă terenul după
atacul adversarului. În plus față de titlu și atingere, discutat deja în secțiunile legate de trecere și
ridicare, unele dintre acțiunile specifice care se aplică acestei fundații sunt:
- Goldfish: Jucătorul se aruncă în aer, ca și cum ar fi scufundat, pentru a intercepta o minge și
încheie mișcarea sub propriul abdomen.
- Rulare: Jucătorul se rostogolește lateral pe propriul corp după ce a luat contact cu mingea.
Această tehnică este utilizată în special pentru a reduce la minimum posibilitatea accidentării
după o cădere, care este rezultatul forței cu care o minge a fost tăiată de către adversar.
- Ciocan: Jucătorul lovește mingea cu ambele mâini închise pe sine, ca într-o rugăciune. Această
tehnică este folosită în special pentru a intercepta traiectoria bilelor aflate la o înălțime care nu
permite utilizarea titlului, dar pentru care utilizarea atingerii nu este adecvată, deoarece viteza
este prea mare pentru o manevrare corectă cu vârfurile degetelor.

Concluzii

Datorita usurintei in practicare,voleiul s-a raspandit rapid si in Europa. La noi este mentionat prin
1920 spunandu-i-se <<Mingea bomba>>. In 1922, la Bucuresti, 8 echipe scolare isi disputa
intaietatea, iar in 1926 apar echipe de cluburi si in provincie. Federatia Romana de Baschet si
Volei este constituita in 1930, organizandu-se imediat si un campionat regional. In anul 1946 sunt
mentionate campionate scolare, universitare, sindicale si regionale iar echipele reprezentative
ale Romaniei participa la Jocurile Balcanice pe care le castiga si la masculin si la feminin.

Bibliografie:

1. F. Balais, A. Pacuraru, “Volei – de la selectie la performanta”, Ed. Academica, Galati, 1997.

2. A. Pacuraru, “Volei – tehnica si tactica”, Ed. Fundatiei Universitare “Dunarea de Jos”, Galati,
2002.
3. Federația Română de Volei: Regulamentul jocului de volei, actualizare 2013 .
4. http://www.portalarena.com.br/sobrevolei.php#regras> Acesso em: 01 de setembro de 2013.
5. Fântâneanu, Emanuel (1981), Volei de la A la Z, Mică enciclopedie, București: Editura Sport-
Turism.