ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI ŞI NOŢIUNI

DE REGULAMENT

Din multitudinea de informaţii şi date referitoare la istoricul jocului de

volei o să încercăm să facem o sinteză a celor mai importante şi mai
relevante. O să încercăm în acest demers, să surprindem aspecte ale jocului de
volei pe plan mondial cât şi aspecte ce vizează apariţia şi evoluţia voleiului în
ţara noastră.

VOLEIUL PE PLAN INTERNAŢIONAL

APARIŢIE ŞI DEZVOLTARE:
 JOC SPORTIV INVENTAT;
 APARE IN S.U.A. IN ANUL 1895;
 CREAT DE WILLIAM MORGAN – director pentru educaţie fizică la

Colegiul Holyoke Massachusetts;

 PRIMA DENUMIRE – ”MINTONETTE”;
 SCOPUL INIŢIAL – RECREATIV;

 Organizaţiile Y.M.C.A - ROL ÎN PROMOVAREA JOCULUI;

 PRIMELE REGULI – puse în aplicare în 1897;
 PRIMA COMPETIŢIE INTERNAŢIONALĂ – 1913, MANILLA în
cadrul ”Jocurilor Estului Îndepărtat”;
 APARRE ÎN EUROPA ADUS DE MILITARII AMERICANI: 1914 –
Anglia, 1917 – Franţa;
 1947 - PARIS, înfiinţarea F.I.V.; ROMÂNIA = membră fondatoare a
F.I.V.;
 1948 – PRIMUL C.E. (doar ptr. echipele masculine);
 1949 – PRIMUL C.M.;

 1964 – înclus în programul J.O. de la TOKIO;

1
  1996 – la J.O. de la ATLANTA, VOLEIUL PE NISIP devine Sport
Olimpic.

VOLEIUL PE PLAN NAŢIONAL

VOLEIUL ÎN ROMÂNIA
 Apare aproximativ în aceeaşi perioadă în care apare în Europa. Este
adus în ţară de către studenţii care studiau în centrele universitare
europene unde a apărut anterior;
 PRACTICAT ÎN CENTRELE UNIVERSITARE;
 1927 – semnalat primul meci internaţional, pe plaja din Eforie, între

studenţii O.N.E.F. (actual A.N.E.F.S.) şi o echipă de turişti turci;

 1931 – se infiinţează F.R. BASKET şi VOLEY-BALL şi debutează

activitatea competiţională;
 1943 – PRIMUL C.N.;
 1948 – COMISIA CENTRALĂ DE VOLEI;
 1958 – devine F.R.V.;

REZULTATE ALE VOLEIULUI ROMÂNESC

• C.U. - locul I masculin, 1961 şi 1981;
- locul I feminin, 1954 şi 1993;
• C.E. - locul I masculin, Bucureşti 1963;
• J.O. - locul IV masculin şi feminin, TOKIO 1964;
- locul III masculin, MOSCOVA 1980

VOLEIUL PE NISIP
 1920 – sunt semnalate primele jocuri între echipe de 6 jucători, în

CALIFORNIA DE SUD – SANTA MONICA;

 La sfârşitul anilor ”30 este impus jocul între echipe de 2 jucători;
 1947 – primul turneu oficial (fără premii în bani);

2
  1948 – primul turneu cu premii în bani;
 1960 – apar MARILE TURNEE în S.U.A.;
 După 1980 – se răspândeşte pe toate continentele (popularitatea atrage

implicarea ca sponsori a marilor concerne);

 1996 – este inclus în programul Jocurilor Olimpice de la ATLANTA;

NOŢIUNI DE REGULAMENT

În ceea ce priveşte regulamentul de joc încercăm să resistematizăm

noţiunile astfel încât să facem o prezentare punctuală a acestora cu sublinierea
celor mai relevante şi mai utile pentru derularea în bune condiţii a activităţii
cu începătorii.

INSTALAŢII ŞI ECHIPAMENT

SUPRAFAŢA DE JOC
 DIMENSIUNILE TERENULUI – 9 m lăţime / 18 m lungime;

 LINIILE TERENULUI: 2 laterale, 2 de fund, de centru, de 3 m care se

prelungeşte punctat în lateral în afara suprafeţei terenului. Toate au o

lăţime de 5 cm şi fac parte din suprafaţa de joc;
 ZONELE SUPRAFEŢEI DE JOC: DE ATAC – de la linia de centru la

linia de 3 m, DE SERVICIU – între liniile laterale între două linii de 25

cm care se prelungesc imaginar, DE ÎNLOCUIRE – în afara terenului,
între linia de centru şi cea de 3 m, DE SIGURANŢĂ - 3m de jur
îmrejurul terenului).

FILEUL ŞI STÂLPII
 INĂLŢIME: 2,24 – feminin, 2,43 – masculin (măsurat la centru);
 STRUCTURĂ: confecţionat din sfoară neagră, ochiuri patrate de 10x10

cm, L = 9,5 m şi l = 1 m; bandă superioară albă de 5 cm;

3
  BENZI LATERALE: albe de 5 cm /1 m, montate pe fileu perpendicular

pe intersecţia dintre linia de centru cu cele laterale;

 ANTENE: din fibră de sticlă, L = 1,80 m şi grosime de 1 cm, colorate

alb-roşu din 10 cm în 10 cm;

 STÂLPII: din metal cu secţiune circulară (rotunjiţi) – NU pătrat sau

dreptunghiular (fără muchii);

- h = 2,55 m;
- protejaţi în partea inferioară cu burete;
- fixaţi ÎN SOL (nu ancoraţi cu cabluri), la 50 cm - 1m de lnia laterală;

MINGEA DE VOLEI
FORMĂ
• sferică, din piele sau piele sintetică; în interior are o cameră de cauciuc.

CULOARE
• uniform deschisă (alb – folosite doar în cadrul pregătirii);
• combinaţie de culori (în jocuri oficiale).
CIRCUMFERINŢĂ ŞI GREUTATE
• 65 – 67 cm;
• 260 – 280 g.
ÎN MECIURILE OFICIALE - se folosesc 3 MINGI DE JOC

ECHIPELE
COMPONENŢA ECHIPELOR: 12 jucători (6 titulari şi 6 rezerve), antrenor
principal, antrenor secund, medic, maseur;
ECHIPAMENT:
- VOLEIUL CLASIC: tricou, şort (masculin), colant scurt
(feminin), genunchere, şosete, pantofi sport. Cu aprobarea arbitrului
principal, din anumite motive, se poate juca fără pantofi;
- VOLEIUL PE NISIP:

4
 - masculin (maieu, şort, şapcă, ochelari de soare);
- feminin (bustieră, şort decupat – slip, şapcă, ochelari de soare).
LIDERUL ECHIPEI - CĂPITANUL DE ECHIPĂ
ATRIBUŢII
• înainte de începerea partidei (participă la tragerea la sorţi, semnează

foaia de arbitraj);
• în timpul jocului (este singura persoană autorizată să poarte discuţii cu
arbitrul principal; poate cere timp de odihnă şi schimbări de jucători);
• după încheierea partidei (verifică şi semnează foaia de arbitraj).

SISTEMUL DE MARCARE AL PUNCTELOR, CÂŞTIGAREA

SETULUI ŞI MECIULUI
 CÂND O ECHIPĂ CĂŞTIGĂ UN PUNCT?
- punctul este câştigat la orice greşeală a advesarului, indiferent de
echipa care a servit – fiecare fază de joc câştigată presupune
cumularea unui punct;
 CÂND O ECHIPĂ CĂŞTIGĂ UN SET?
- setul se finalizează când una din echipe cumulează 25 de puncte,
cu două puncte diferenţă; în caz de egalitate, setul se prelungeşte
fără limită până la obţinerea diferenţei de două puncte;
- în caz de egalitate la seturi, setul decisiv se joacă până la 15
puncte cu două puncte diferenţă; setul se prelungeşte până la
înregistrarea diferenţei de două puncte;
 CÂND O ECHIPĂ CĂŞTIGĂ UN MECI?
- meciul se încheie atunci când o echipă câştigă primele 3 seturi
din maximul 5.

STRUCTURA JOCULUI

5
  TRAGEREA LA SORŢI (participă arbitrul principal şi căpitanii de

echipă);
 PERIOADA DE ÎNCĂLZIRE (până la 10 min);

 ÎNCEPEREA PARTIDEI (formaţia de start – cei şase jucători care

intră în teren sunt trecuţi în foaia de arbitraj fiind menţionată zona pe
care o ocupă fiecare).

AŞEZAREA ÎN TEREN - 6 jucători dispuşi pe două linii, ocupă cele 6 zone

de teren. Linia I la fileu, zonele 2,3,4 de la dreapta la stânga şi linia a II-a,
zonele 1,6,5 tot de la dreapta la stânga (zona 1 în dreapta în linia a II-a, iar
zona 2 în faţa acesteia la fileu).
POZIŢII – jucătorii din zone apropiate nu au voie să se poziţioneze pe
aceeaşi linie sau să se depăşească; aceeaşi regulă şi pentru jucătorii poziţionaţi
pe zone corespondente (1 cu 2, 6 cu 3, 5 cu 4).
ROTAŢIA – din zonă în zonă în sensul acelor de ceasornic: din 1 în 6, 5, 4,
3, 2, 1.

SITUAŢII DE JOC
1. MINGE ÎN JOC (cât timp faza de joc este în derulare, până ce jocul
este oprit de către arbitrul principal);
2. MINGE AFARĂ DIN JOC (sau ”MINGE MOARTĂ”- când faza de
joc se întrerupe şi până jocul se reia prin serviciu, după fluierul
arbiturlui);
3. MINGE ”ÎN TEREN” (când mingea atinge suprafaţa terenului de joc,
iar faza de joc se întrerupe);
4. MINGE ”AFARĂ” (când mingea este trimisă în afara terenului de joc
sau ricoşează în urma contactului unui adversar – blocaj sau preluare
din atac sau serviciu, iar faza de joc este întreruptă).

6
LOVITURILE UNEI ECHIPE (3, max. 4 lovituri – atunci când mingea
este atinsă de blocaj)

CARACTERISTICI ALE LOVIRII MINGII

 Mingea poate fi jucată cu oricare parte a corpului.
 Mingea trebuie să fie lovită, ea nu trebuie să fie ţinută şi/sau aruncată.
 La prima lovitură a echipei, mingea poate să atingă consecutiv mai
multe părţi ale corpului, cu condiţia ca aceste contacte să aibă loc în
cursul aceleiaşi acţiuni.
 La blocaj, contactele consecutive pot fi realizate de unul sau mai mulţi
jucători, cu condiţia ca aceste contacte să aibă loc în cursul aceleiaşi
acţiuni.

GREŞELI ÎN JOCUL CU MINGEA

 PATRU LOVITURI: o echipă loveşte mingea de patru ori înainte de a
o retrimite;
 LOVITURĂ AJUTATĂ: un jucător se sprijină pe un coechipier sau pe
orice structură/obiect în interiorul suprafeţei de joc cu scopul de a juca
mingea;
 ŢINUTĂ: un jucător nu loveşte mingea, care este ţinută şi/sau aruncată;
 DUBLU CONTACT (dubla lovire): un jucător loveşte mingea de două
ori succesiv sau mingea atinge succesiv mai multe părţi ale corpului său
(exceptând prima lovitură).

GREŞELI ALE JUCĂTORULUI LA FILEU

 Un jucător atinge mingea sau un adversar în spaţiul advers înaintea sau
în timpul loviturii de atac a adversarului;

7
  Un jucător pătrunde în spaţiul advers pe sub fileu incomodând
adversarul;
 Un jucător pătrunde în terenul de joc advers;
 Un jucător atinge fileul sau antenele în timpul acţiunii de jucare a
mingii sau dacă prin această atingere deranjează jocul.

ACŢIUNI DE JOC SUPUSE UNOR REGULI SUPLIMENTARE

SERVICIUL
 Se execută de către jucătorul aflat în Z1, conform ordinii impuse de
rotaţie, din afara terenului de joc, din spaţiul de serviciu, la fluierul
arbitrului;
 Se execută obligatoriu cu mâna sau cu oricare parte a braţului, după ce
aceasta a fost aruncată;
 Mingea trebuie să treacă peste fileu, prin interiorul spaţiului de joc şi nu
trebuie să lovească stâlpii, antenele, banda laterală sau un alt obstacol
în traiectoria ei spre terenul advers.

LOVITURA DE ATAC
 Un jucător din linia I poate efectua o lovitură de atac, cu condiţia ca

acel contact cu mingea să fi avut loc în interiorul propriului său spaţiu

de joc;
 Un jucător din linia a II-a poate efectua o lovitură de atac la orice

înălţime din afara zonei de atac;

 Un jucător din linia a II-a poate efectua o lovitură de atac din zona de

atac dacă în momentul contactului, mingea nu se află în totalitate

deasupra marginii superioare a fileului.

8
BLOCAJUL
 Blocajul se exectă numai de către jucătorii din linia I (nu şi de către cei

din linia a II-a sau Libero);

 Este permisă trecerea mâinilor şi braţele pe deasupra fileului, cu
condiţia ca această acţiune să nu împiedice jocul adversarului (să nu
atingă primul mingea);
 Contactul cu mingea la blocaj nu este considerat ca o lovitură a echipei
(după blocaj echipa are dreptul la trei lovituri);
 Prima lovitură după blocaj poate fi executată inclusiv de cel care a atins
mingea în cursul blocajului;
 Este interzis blocajul serviciului advers.

ÎNTRERUPERI DE JOC REGULAMENTARE

 TIMPII DE ODIHNĂ (2 T.O. de 30 sec./set la cererea antrenorului sa

căpitanului de echipă + 2 timpi tehnici /set acordaţi prin regulament la

înregistrarea punctelor 8 şi 16).
 ÎNLOCUIRILE DE JUCĂTORI
- 6 schimbări simple (poate fi schimbată înteraga echipă);
- 3 schimbări duble (un jucător înlocuit nu poate intra înapoi în
teren DECÂT ÎN LOCUL CELUI CARE L-A SCIMBAT, NU a
altui jucător).

JUCĂTORUL “LIBERO”
 DESEMNAREA LIBERO-ULUI (se menţionează în foaia de arbitraj
înainte de începerea partidei numele şi numărul de pe tricou; mai nou
regulamentul permite înregistrarea a doi jucători libero);
 ECHIPAMENTUL LIBERO-ULUI (este diferit faţă de echipamentul
echipei);

9
  ACŢIUNI DE JOC PERMISE LIBERO-ULUI (este un jucător
specializat în apărare – nu are voie să execute serviciu, atac şi blocaj –
poate efectua a treia lovitură dar nu sub forma loviturii de atac);
 SUBSTITUIREA (ÎNLOCUIREA) JUCĂTORILOR DE CĂTRE
LIBERO (poate înlocui orice jucător aflat în linia a doua după ce acesta
a efectuat serviciul atunci când jocul este oprit, fără a cere permisiunea
arbitrului principal, prin zona de teren cuprinsă între linia de 3 m şi
linia de fund – shimbările libero-ului nu sunt înregistrate în foaia de
arbitraj şi nu intră în categoria schimbărilor de jucători permise de
regulament);
 REDESEMNAREA UNUI NOU LIBERO (în caz de accidentare poate
fi desemnat un alt jucător libero însă acesta nu mai poate fi folosit în
timpul jocului pe un alt post).

CONDUITA PARTICIPANŢILOR
CONDUITA INCORECTĂ MINORĂ soldată cu avertisment;
CONDUITE INCORECTE CARE DUC LA SANCŢIUNI:
 CONDUITA NESPORTIVĂ – PENALIZARE;
 CONDUITA OFENSATOARE – ELIMINARE;
 AGRESIUNE - DESCALIFICARE.

BRIGADA DE ARBITRAJ - COMPONENŢĂ: ARBITRU PRINCIPAL,

ARBITRU SECUND, ARBITRU SCORER, ASISTENŢI DE LINIE.

PROCEDURI (SARCINI)

ARBITRUL PRINCIPAL

10
PLASAMENT – în picioare pe o platformă montată lângă stâlp care să
confere o bună vizibilitate în partea superioară a plasei, în partea opusă
arbitrului secund, mesei scoererului şi băncilor de rezerve.
ÎNAINTEA MECIULUI:
• inspectează condiţiile suprafeţei de joc, mingile şi celelalte
echipamente şi instalaţii;
• efectuează tragerea la sorţi împreună cu căpitanii echipelor;
• controlează încălzirea oficială a echipelor.
ÎN TIMPUL MECIULUI:
• semnalizează începerea jocului;
• urmăreşte jucătorului la serviciu şi greşelilor de poziţie ale echipei la
serviciu, inclusiv paravanul;
• sancţionează greşelile în jocul cu mingea şi pe cele comise în partea sa
superioară a plasei;
• sancţionează conduitele incorecte şi întârzierile de joc;
LA SFÂRŞITUL MECIULUI el controlează şi semnează foaia de arbitraj.

ARBITRUL SECUND
PLASAMENT – în picioare, pe sol în partea opusă arbitrului principal, în
dreptul stâlpului.
ÎNAINTEA FIECĂRUI SET:
• verifică dacă poziţiile jucătorilor din teren corespund cu cele de pe
fişele de poziţie.
ÎN TIMPUL MECIULUI semnalizează:
• greşelile de aşezare ale echipei la primire;
• pătrunderea în terenul advers şi în spaţiul de sub fileu;
• contactul greşit cu fileul în partea sa inferioară, sau cu antena situată de
partea sa de teren;

11
 • blocajul neregulamentar al jucătorilor din linia a doua sau tentativa de
blocaj a LIBERO-ului;
• mingea care depăşeşte fileul prin afara spaţiului de trecere în direcţia
terenului de joc advers sau care atinge antena situată de partea sa de
teren;
LA SFÂRŞITUL MECIULUI controlează şi semnează foaia de arbitraj.

ARBITRUL SCORER
PLASAMENT – aşezat la masa scorerului, în spatele arbitrului secund, între
cele două bănci de rezerve.
ÎNAINTEA MECIULUI:
• înscrie în foie datele jocului şi ale echipelor, şi obţine semnăturile
căpitanilor şi antrenorilor celor două echipe
• înregistrează formaţia de start a fiecărei echipe.
ÎN TIMPUL MECIULUI
• înregistrează punctele marcate;
• controlează ordinea rotaţiei la serviciu;
• înregistrează timpii de odihnă şi înlocuirile de jucători;
• anunţă sfârşitul fiecărui set, începutul şi sfârşitul fiecărui T.O. tehnic şi

marcarea celui de-al 8-lea punct în setul decisiv;

LA SFÂRŞITUL MECIULUI:
• înscrie rezultatul final;
• după ce a semnat el însuşi foaia de arbitraj, obţine semnăturile
căpitanilor şi, apoi, ale arbitrilor;

ASISTENŢII DE LINIE în număr de 2 sau 4 (obligatoriu la meciurile de

nivel de înaltă performanţă)

12
PLASAMENT - când sunt 2, la colţurile terenului opuse zonei 1, astfel
încât să poată supraveghea linia de fund şi tuşa laterală de
parte pe care se situează;
- când sunt 4, la colţurile terenului, în prelungirea liniilor
de fund şi a liniilor laterale pe care le supraveghează.
SEMNALIZEAZĂ
 mingea “în teren” şi “afară”;
 mingile “afară” atinse în prealabil de echipa care a recepţionat mingea;

 când mingea atinge antena sau mingea servită depăşeşte fileul prin
afara spaţiului de joc;
 greşelile de picior ale jucătorului la serviciu.

ASPECTE DE TEORIE A JOCULUI DE VOLEI

DEFINIŢIA ŞI CARACTERISTICILE JOCULUI

Voleiul este un joc sportiv de echipă ce face parte din categoria

sporturilor inventate, în care se urmăreşte câştigarea fazei de joc ce duce
la acumularea punctelor necesare câştigării setului şi meciului.

Scopul jocului este acela de a nu lăsa să cadă mingea în terenul propriu

şi de a o trimite în terenul advers în condiţii cât mai dificile care să conducă la
întruperea fazei de joc.
Jocul de volei are o serie de trăsături caracteristice a căror cunoaştere
crează posibilitatea formării unei imagini de ansamblu asupra acestuia.
Această imagine evidenţiază anumite aspecte importante şi conduce la o
înţelegere mai rapidă a jocului de volei. În continuare, încercăm să subliniem
aceste caracteristici ale jocului:

13
• O caracteristică esenţială este reprezentată de lipsa contactului direct
dintre competitori, cele două echipe fiind despărţite de un fileu cu o
înălţime variabilă (în funcţie de nivelul de performanţă) peste care este
jucată mingea. Această caracteristică influenţează considerabil solicitările
pe care jocul le exercită asupra jucătorilor;
• O altă particularitate este reprezentată faptul că jocul de volei are la
bază deprinderi nenaturale care determină modul specific de jucare a
mingi, prin respingere. Acest aspect ridică dificultăţi în formarea
deprinderilor şi reclamă o abordare specială în învăţare. Prin aceasta se
urmăreşte formarea acelui „simţ al mingii”necesar derulării acţiunilor în
condiţii de eficienţă pe fondul adaptării acestora la variabilitatea jocului;
• De asemenea, unul dintre aspectele specifice care îl diferenţiază de alte
jocuri sportive, este reprezentat de obligativitatea rotaţiei la fiecare
schimbare de serviciu, aspect ce impune o pregătire multilaterală pentru a
forma jucători compleţi din punct de vedere tehnico-tactic;
• O altă caracteristică importantă o reprezintă accesibilitatea, dată de
faptul că pot fi organizate forme simplificate de joc în baza învăţării unei
singure forme de jucare a mingii, pasa cu două mâini de sus.
• Accesibilitatea face ca jocul de volei să fie un sport sport atractiv cu
mare priză fiind practicat cu uşurinţă la orice vârstă, aspect ce subliniază
caracterul recreativ al acestuia;
• În scop recreativ, necesită instalaţii puţine (poate fi jucat chiar peste o
sfoară întinsă) şi se poate organiza în spaţii improvizate cât şi în aer liber;
• Este sport de performanţă existând competiţii la nivel naţional şi
internaţional pentru diferite nivele de performanţă; manţionăm şi faptul că
este sport Olimpic atât în forma clasică a voleiului în sală, cât şi în varianta
pe nisip;
• De asemenea, jocul de volei este prezent în conţinutul programei
şcolare la toate ciclurile de învăţământ;

14
 ELEMENTE DE PREZENTARE GRAFICĂ ŞI CODIFICAREA
ACŢIUNILOR DE JOC

Având în vedere faptul că descrierea mijloacelor specifice pregătirii în

jocul de volei necesită mult spaţiu, pentru o mai mare operativitate este
recomandată utilizarea unor prescurtări, coduri, prin care să se reprezinte
acţiunile de joc cât şi modul în care acestea se succed în cadrul derulării unor
mijloace utilizate în pregătire.
Însoţirea acestor explicaţii scurte de desene relevante, conduce la o
înţelegere mai rapidă şi mai bună a exerciţiilor de către orice cititor avizat.
Pentru aceasta, este necesar ca desenele şi sensul codurilor utilizate să fie
unanim acceptate şi cunoscute.
Astfel, considerăm utilă folosirea acestor reprezentări grafice în
procesul de planificare şi programare a procesului de pregătire pentru a fi mai
operativi şi a economisi timp.
De asemena, în voleiul de performanţă utilizarea unor astfel de desene
în timpul derulării jocului face posibilă înţelegerea mai rapidă a schemelor
tactice ale adversarului şi permite adaptări ale jocului propriu prin indicaţii
precise. În cadrul timpilor de odihnă care au o durată limitată (30 sec.),
utilizarea acestor desene, facilitează înţelegerea de către jucători a sarcinilor
de moment pe care le au de îndeplinit pentru o mai eficientă adaptare a
jocului.

- terenul de joc

15
 - jucător

. - jucător cu minge

- instructor (profesor - antrenor)

- drumul mingii

- drumul jucătorului

- atac

- blocaj individual

- blocaj colectiv

În ceea ce priveşte codificarea acţiunilor de joc, prezentăm în continuare

variantele utilizate în literatura de specialitate:
S. – serviciu;
PS. – preluarea serviciului;
R. – ridicare: Rps. – ridicare după preluarea serviciului;
Rpa. – ridicare după preluarea atacului;
A. – atac: Arps. – atac din ridicare după preluarea serviciului;
Arpa. – atac din ridicare după preluarea atacului;

16
 B. – blocaj;
PA. – preluarea atacului.

NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei conţine o serie de acţiuni tehnico-tactice individuale care

interacţionează pe parcursul desfăşurării acestuia. Astfel, derularea succesivă
a acţiunilor pe parcursul unei secvenţe de joc (prin secvenţă înţelegând ce se
întâmplă de-o parte a fileului până la trecerea mingii în terenul advers),
determină structurile şi fazele de joc.
În cele ce urmează, vom încerca să sublimiem ce se înţelege prin
structură şi fază de joc şi, de asemenea, care sunt elementele constitutive ale
acestora.
Astfel, în jocul de volei se vehiculează ideea existenţei a trei structuri
de joc, după cum urmează:

• Structura 1 de joc - joc la primirea serviciului (joc pentru câştigarea

serviciului şi punctului);
• Structura 2 de joc – joc la serviciul propriu (joc pentru câştigarea
punctului);
• Structura 3 de joc - ansamblul de joc.

I. Structura 1 de joc - joc la primirea serviciului (joc pentru

câştigarea serviciului şi punctului)

Această structură exprimă jocul echipei aflate la preluarea serviciului în

componenţa ei fiind incluse ca acţiuni individuale: serviciul, preluarea
serviciului, ridicarea după preluarea serviciului, atacul din ridicare după
preluarea serviciului (S - PS - Rps - Arps).

17
 Observând succesiunea acţiunilor, remarcăm faptul că serviciul, deşi nu
este o acţiune efectuată de către echipa aflată la primirea serviciului, este
considerat ca fiind parte a acestei structuri. Această interpretare este generată
de funcţionalitatea pe care o reclamă legarea serviciului de secvenţa ce
urmează şi care practic nu poate exista în absenţa acestei asocieri.
Este o structură nerepetabilă din cauza faptului că de la fluierul
arbitrului şi până la întreruperea jocului această secvenţă de acţiuni apare o
singură dată. De asemenea, putem considera că are pondere de atac datorită
faptului că în sevenţa ce se derulează de-o parte a plasei, subliniată mai sus,
regăsim două acţiuni de atac (ridicarea şi atacul) şi una de apărare (preluarea
serviciului); de asemenea, acest caracter de apărare este accentuat de faptul că
intrarea în posesia mingii este mai facilă şi permite organizarea atacului în
condiţii optime.
II. Structura 2 de joc – joc la serviciul propriu (joc pentru câştigarea
punctului)

În cadrul acestei structuri de joc îşi derulează acţiunile echipa care are
posesia mingii, respectiv care efectuează serviciul. În concluzie, acţiunile de
joc ce compun această structură sunt: blocajul, preluarea atacului, ridicarea
după preluarea atacului şi atacul din ridicare după preluarea atacului (B - PA -
Rpa - Arpa).
Această structură este repetabilă deoarece, după punerea mingii în joc
secveţa poate să se deruleze şi într-un teren şi în celălalt după fiecare trecere a
mingii peste fileu, până la întreruperea jocului.
Totodată putem aprecia că structura are pondere de apărare, în
conţinutul secvenţei regăsindu-se două acţiuni de apărare (blocajul şi
preluarea atacului) şi două de atac (ridicarea şi atacul) care asociate cu
condiţiile dificile de intrare în posesia mingii şi posibilităţile limitate de
construcţie a atacului, vin să sublinieze caracterul de apărare.

18
 III. Structura 3 de joc - ansamblul de joc

Aceasta reprezintă o îmbinare a secvenţelor specifice primelor două

structuri de joc, ceea ce de fapt caracterizează jocul de volei în ansamblu.
În concluzie, putem spune că această structură încorporează o secvenţă
de acţiuni nerepetabilă, specifică structurii 1 de joc şi o secvenţă de acţiuni
repetabilă, specifică strcturii 2 de joc.
Această alternanţă de secvenţe trebuie apreciată prin prisma
caracterului funcţional prin care se reflectă relaţiile de intercondiţionare şi de
interdependenţă ce se stabilesc între acţiunile individuale şi, implicit, între
secvenţe.
Pentru a oferii o imagine de ansamblu a structurilor de joc şi a componentelor
acestora vom înceraca o reprezentare sub forma unei scheme:

STRUCTURA DE JOC CONŢINUT DE ACŢ. FRECVENŢA PONDERE

La primirea serviciului
(pentru câştigarea serviciului S - PS - Rps - Arps nerepetabilă atac
şi punctului)

La serviciul propriu (pentru

B - PA - Rpa - Arpa repetabilă apărare
câştigarea punctului)

Ansamblul de joc S - PS - Rps – Arps + B - PA - Rpa - Arpa

Schema structurilor de joc

19
 Un alt termen frecvent vehiculat în teoria şi practica jocului de volei,
este acela de fază de joc. În aprecierea acestei noţiuni există două puncte de
vedere pe care încercăm să le redăm în continuare:

 pe de-o parte, o fază de joc exprimă ce se întâmplă pe parcursul derulării

jocului de la punerea mingii în joc până la întreruperea lui;

- presupune o succesiune de acţiuni tehnico-tactice individuale care
generează situaţii de atac şi de apărare;
- conform acestui punct de vedere, faza de joc înglobează structurile de
joc.
 al doilea punct de vedere, pe baza căruia se fac cel mai frecvent aprecieri

asupra jocului, consideră că faza de joc exprimă ce se întâmplă într-un

teren (de-o parte a fileului) din punct de vedere al succesiunii acţiunilor
individuale; este vehiculată astfel ideea existenţei mai multor faze precum:
- faza iniţială - alcătuită din serviciu (S) ca acţiune tehnico-tactică
individuală de punere a mingii în joc;
- faza 1 - specifică structurii de joc la primirea serviciului, este compusă
din: preluarea serviciului, ridicare după preluarea serviciului, atac din
ridicare după preluarea serviciului (PS - Rps - Arps);
- faza 2...n - specifică structurii de joc la serviciul propriu, include ca
acţiuni individuale: blocajul, preluarea atacului, ridicare după preluarea
atacului şi atac din ridicare după preluarea atacului (B - PA - Rpa -
Arpa).

Abordarea jocului de volei prin prisma fazelor şi structurilor de joc

prezintă nuanţe diferite. Considerăm că este deosebit de util să cunoaştem
aceste nuanţe şi să le transferăm inclusiv în plan metodic, în modul cum
realizăm alegerea mijloacelor şi organizarea exersării.
Astfel, o analiză a jocului prin prisma:

20
 • fazelor, se referă strict la succesiunea acţiunilor tehnico-tactice

individuale în cadrul unei secvenţe, ceea ce în plan metodic presupune să

avem în vedere acţiunile individuale care compun secvenţa şi ordinea în
care acestea se succed;
• structurilor, impune o analiză mai profundă dat fiind faptul că are în

vedere:
- specificul sau caracterului secvenţei care poate fi de atac sau apărare, în
raport cu ponderea acţiunilor ce o compun;
- condiţiile în care are loc derularea secvenţei, ceea ce presupune să
ţinem cont de relaţiile de interdependenţă şi intercondiţionare ce se
stabilesc între acţiuni (condiţiile de intrare în posesia mingii după
preluarea serviciului – mai facilă şi după preluarea atacului – mai
difcilă, îşi pun amprenta pe derularea întregii secveţe) şi să le
transpunem în planul pregătirii.
SISTEMUL DE JOC ŞI COMPONENTELE ACESTUIA

În general, atunci când ne referim la un sistem, trebuie să avem în

vedere existenţa elementelor constitutive ale acestuia, elemente care
interacţionează şi între care se stabilesc relaţii de interdependenţă şi
intercondiţionare.
Jocul de volei, cuprinde o serie de secvenţe de acţiuni ordonate în
cadrul unor structuri de joc ce alcătuiesc un sistem, sistemul de joc.
Astfel, datorită faptului că şi jocul de volei poate fi considerat ca fiind
un sistem, în momentul în care încercăm să-l analizăm, este obligatoriu să
avem în vedere relaţiile care se stabilesc între elementele acestuia.
Sistemul de joc cuprinde două mari subsisteme care la rândul lor
înglobează o serie de elemente. Astfel, putem menţiona existenţa unui:

21
1. – subsistem de atac care include conţinutul de acţiuni tehnico-tactice

individuale de atac şi anume: serviciul, ridicarea şi atacul;

2. – subsistem de apărare ce încorporează conţinutul de acţiuni tehnico

-tactice individuale de apărare, acestea fiind: preluarea serviciului,

blocajul, preluarea atacului, plonjonul care este asociat întotdeauna cu
alte acţiuni; la acestea, după părerea noastră, mai putem adăuga preluarea
din plasă şi preluarea în cadrul dublajului şi autodublajului, acţiuni ce
presupun moduri particulare de acţionare.

Succesiunea acestor acţiuni individuale şi interacţiunile dintre acestea

pe parcursul derulării jocului, generează acţiunile tactice colective. Acestea
pot fi regăsite în patru situaţii sau momente ale jocului şi anume: la primirea
serviciului, în atac, în apărare şi la efectuarea serviciului, rezultând astfel:
• acţiuni tactice colective la preluarea serviciului care se concretizează în
aşezarea jucătorilor într-un dispozitiv specific fiecărui model de joc cu
scopul de a acoprii terenul cât mai eficient pentru a facilita intrarea în
posesia mingii; la nivelele superioare de performanţă, acest scop este
realizat prin specializarea unor jucători la preluarea serviciului;
• acţiuni tactice colective în atac care se referă la organizarea atacului în
cadrul celor două situaţii distincte (după preluarea serviciului şi după
preluarea atacului) care presupun condiţii diferite de intrare în posesia
mingii, respectiv condiţii diferite în ceea ce priveşte posibilităţile de
organizare a atacului;
• acţiuni tactice colective în apărare care constau în organizarea apărării în
baza unui sistem de apărare (definit de poziţia în teren a jucătorului din
zona 6 care poate fi avansat, intemediar sau retras); presupun existenţa
unui dispozitiv de bază şi acţionarea jucătorilor în cadrul acestuia;
• acţiuni tactice colective la efectuarea serviciuliu care înseamnă aşezarea
jucătorilor într-un dispozitiv ce are rolul de a-i aduce cât mai rapid în

22
 dispozitivul de apărare, dat fiind faptul că după serviciu mingea ajunge la
adversar; în cadrul modelelor de joc pentru avansaţi cu specializare pe
zone, aceste acţiuni tactice includ şi efectuarea schimbărilor de zone între
jucători conform specializării.
Aceste acţiuni colective stau la baza stabilirii modelelor de joc intermediare
şi final de joc.
Între elementele sistemului se manifestă o serie de relaţii de
intercondiţionare şi interdependenţă pe care trebuie să le luăm în calcul atunci
când facem aprecieri şi analize ale acestora.
Astfel, relaţiile de:
– interdependenţă ne arată că o acţiune individuală sau colectivă de joc

depinde de cea anterioară;

– intercondiţionare ne arată că o acţiune individuală sau colectivă de joc o

condiţionează (prin modul şi eficienţa cu care este realizată) pe cea care

urmeză.
Aceste relaţii se transferă şi la nivelul structurilor de joc.
În ceea ce priveşte componentele sistemului de joc, considerăm că o
reprezentare schematică a acestora conferă o imagine de ansamblu a lor
ajutând la o mai bună înţelegere.
SISTEMUL
DE JOC

SUBSISTEM SUBSISTEM DE
DE ATAC APĂRARE

ACŢIUNI TH – TA ACŢIUNI TH – TA
INDIVIDUALE DE INDIVIDUALE DE
ATAC ACŢIUNI TACTICE APĂRARE
COLECTIVE
S PS ATAC APĂRARE

23

MODEL DE JOC
 ACŢIUNEA DE JOC ŞI COMPONENTELE SALE

În cadrul ansamblului de joc, putem considera acţiunea ca fiind

unitatea structurală de bază a sistemului de joc. Aceasta încorporează o serie
de aspecte de ordin tehnico-tactic, fizic, teoretic şi psihic care se constituie în
componente ale acţiunii de joc. În cele ce urmează, vom încerca o prezentare
schematică a acestor componente şi, bineânţeles, o detaliere a lor cu accent pe
interrelaţiile dintre acestea, în scopul evidenţierii caracterului complex al
noţiunii de acţiune de joc.

ACŢIUNEA DE JOC

componenta componenta componenta componenta

TACTICĂ TEHNICĂ FIZICĂ TEORETICĂ

componenta PSIHOLOGICĂ

24
 Componenta tactică este considerată a fi cea mai importantă deoarece
subliniază scopul acţiunii şi determină modul în care este realizată aceasta. În
acest sens subliniem faptul că întotdeauna, coordonatele concrete ale unei
situaţii de joc asociate cu scopul acţiunii, determină modul particular de
finalizare a acesteia şi chiar impune o anumită tehnică de execuţie.
Spre exemplu, o preluare din serviciu sau din atac ce are ca rezultat
transmiterea mingii pe fileu, va obliga pe ridicător să acţioneze diferit în
funcţie de anumite coordonate situaţionale posibile. Astfel, acesta poate ataca
din a doua lovitură sau, dacă a realizat o intrare din linia a doua ori sesizează
o poziţionare eficientă a blocajului advers, poate efectua o ridicare cu o mână.
Observăm prin acest exemplu, cum situaţia concretă asociată cu scopul
acţiunii, ridicarea, condiţionează modul în care este materializată acţiunea.

Componenta tehnică, se referă strict la aspecte de biomecanică a

mişcării specifice fiecărei acţiuni de joc, dar care sunt subordonate realizării
unui scop, deci componentei tactice.
Astfel, putem aprecia că disocierea celor două componente este
realizată pe considerente pur didactice. În plan practico-metodic, acestea pot
fi abordate separat numai la începutul instruirii, atunci când se învaţă jucarea
propriuzisă a mingii, fiind obligatorie realizarea acesteia în limitele impuse de
regulamentul de joc.

Componenta fizică se concretizează în aptitudinile motrice (viteză,

forţă, rezistenţă) şi psihomotrice (capacităţi coordinative sau aşa numita
”îndemânare”) care sunt implicate în realizarea acţiunilor de joc, constituind
de fapt suportul materializării acestora în plan practic.

Componenta teoretică presupune existenţa unor cunoştinţe despre:

- regulamentul de joc şi în special despre prevederile referitoare la modul de
jucare a mingii în cadrul acţiunilor de joc;

25
- aptitudinile specifice necesare practicării jocului de volei şi despre
metodele de dezvoltare a acestora; conştientizarea sportivilor în acest sens
are ca rezultat o mai bună motivare şi un răspuns optim al acestora la
solicitări (spre exemplu, conştientizarea despre faptul că rezistenţa
specifică se dezvoltă numai prin efectuarea unor faze continue de joc pe
fond de oboseală, va avea ca rezultat o mobilizare mai eficientă a
sportivilor pentru depăşirea momentelor critice datorate instalării stării de
oboseală);
- mecanismele şi etapele învăţării, dat fiind faptul că în unele momente ale
instruirii, condiţiile specifice în care se derulează exersarea poate genera
reacţii necorespunzătoare; astfel, pentru consolidarea unor deprinderi,
volumul mare de repetări din primele lecţii poate induce o stare de
plictiseală care, asociată cu starea oboseala inerentă acestui stadiu, poate
determina unele reacţii negative; o conştientizare în acest sens, poate spori
gradul de implicare a sportivilor în realizarea lucrului specific şi va spori
implicit, eficienţa procesului de pregătire;
- condiţiile formării şi stabilizării deprinderilor motrice care în jocul de
volei sunt nenaturale; acest fapt impune să avem în vedere unele aspecte
particulare ale învăţării care trebuie să conducă în final, la automatizarea
parţială ale unor componente ale acţiunilor; pe baza acestora,
comportamentul motric poate fi adaptat mai eficient la condiţiile concrete
impuse de joc.

Componenta psihologică reprezintă pe de o parte, o componentă de

sine stătătoare prin faptul că o acţiune, în derularea ei, solicită o serie de
aptitudini psihice care influenţeează eficienţa acesteia.
Spre exemplu:

26
 • componenta perceptivă este responsabilă de preluarea informaţiilor în
timpul jocului, informaţii care condiţionează decizia de răspuns şi
calitatea acţiuniii care urmează să fie executată;
• în cadrul percepţiei, spiritul de observaţie, capacitatea intuitivă şi
capacitatea reconstitutivă a memoriei acţionează asupra componentei
anticipative favorizând realizarea unor previziuni asupra derulării
ulterioarea situaţiei, determinând în acest fel o adaptare mai eficientă a
acţiunii la situaţia concretă (şi exemplele pot continua).
Pe de altă parte, aceasta se regăseşte şi în celelalte componente ale acţiunii
asupra cărora exercită o puternică influenţă ce capătă chiar accente de
condiţionare. În această situaţie, putem vorbi de aspecte psihice ale
componentei tactice, ale componentei tehnice, ale componentei fizice şi ale
celei teoretice.
În continuare, vom încerca să evidenţiem implicarea unor factori
psihici în cadrul componentelor acţiunii de joc şi în ce mod exercită
condiţionări asupra acestora. Astfel:
- gândirea operaţională şi rapiditatea gândirii condiţionează adaptarea
eficientă a acţiunii la variaţiile situaţionale impuse de joc, rezultând astfel
implicarea acestora în componenta tactică;
- capacitatea de reprezentare corectă a mişcării şi capacitatea de învăţare
rapidă acţionează asupra componentei tehnice, având un rol determinant în
formarea corectă a deprinderilor motrice specifice jocului;
- calităţile volitive şi aspectele motivaţionale sunt implicate în susţinerea
unor eforturi lungi, epuizante (de forţă sau rezistenţă) sau în mobilizarea
totală pentru dezvoltarea unor eforturi maximale (de viteză, forţă sau
complexe), rezultând astfel acţiunea acestora asupra componentei fizice;
- limbajul, imaginaţia, memoria, gândirea, acţionează asupra componentei
teoretice, ajutând la formarea cunoştinţelor legate de acţiune şi la formarea
unor conexiuni între componente.

27
 SISTEMATIZAREA ACŢIUNILOR ÎN JOCUL DE VOLEI

Jocul de volei are la bază acţiuni tehnico-tactice individuale de atac şi

de apărare care se succed şi interacţionează în timpul derulării fazelor de joc.
Aceste acţiuni reprezintă de fapt, moduri particulare de jucare a mingii în
anumite situaţii. În raport cu coordonatele situaţionale concrete, fiecare
acţiune poate avea variante diferite de realizare. Aceste coordonate care
determină modalităţi diferite de materializare ale aceloraşi acţiuni de joc, se
constituie în criterii de sistematizare ale acestora.
Succesiunea logică a acţiunilor individuale în cadrul secvenţelor ce
determină fazele şi structurile de joc cât şi acţiunile cu minge şi fără minge
derulate de toţi jucătorii echipei în anumite momente ale jocului, determină
formarea acţiunilor tactice colective.
ACŢIUNILE TEHNICO -TACTICE INDIVIDUALE

În funcţie de posesia mingii, de situaţia de joc, de scopul în care sunt

efectuate cât şi de rolul lor în derularea jocului, acţiunile tehnico - tactice
individuale de joc sunt: de atac şi de apărare.

I. Acţiunile tehnico-tactice individuale de atac sunt:

1. serviciul;
2. ridicarea;
3. atacul.

1. Serviciul:
• în funcţie de poziţia mingii faţă de centrul de greutate al
executantului putem vorbi de:
- serviciu de jos;
- serviciu de sus.
• în raport cu poziţia jucătorului faţă de minge în momentul
efectuării serviciului rezultă:

28
 - serviciu de sus din faţă;
- serviciu din lateral;
• în funcţie de punctul de lovire al mingii întâlnim:
- serviciu normal - punctul de lovire este situat uşor sub
linia mediană spre polul inferior;
- serviciu planat sau plutitor - punctul de lovire este situat
pe linia mediană, iar mingea se loveşte scurt astfel încât să nu
capete nici un efect; în aceste condiţii curenţii de aer vor genera
o traiectorie planată a mingii, cu o cădere bruscă materializată
printr-o traictorie descendentă bruscă cu oscilaţii laterale;
- serviciu în forţă - presupune lovirea mingii spre calota
superioară finalizat cu o uşoară mişcare de acoperire a acesteia;
reuşita acestui mod de serviciu este facilitată de o aruncarea
mingii cu un efect spre înainte.
• în funcţie de poziţia jucătorului în raport cu solul va rezulta:
- serviciu de pe sol;
- serviciu din săritură – este întâlnit în literatura de specialitate şi
sub denumirea de ”atac de la 9 m”.

2. Ridicarea:
• în raport cu direcţia ridicării, rezultă:
- ridicare înainte;
- ridicare înapoi (peste cap).
• în funcţie de distanţa ridicării:
- ridicare la mică distanţă - pentru zona apropiată de
ridicător; înaitea şi în spatele acestuia;
- ridicare la distanţă mare - peste o zonă (din Z2 în Z4).
• în funcţie de traiectoria ridicării se poate efectua:
- ridicare în urcare;

29
 - ridicare întinsă;
- ridicare scurtă;
- ridicare medie sau semiînaltă;
- ridicare înaltă.
• în raport cu jucătorul pentru care se realizează ridicarea:
- ridicare pentru linia I;
- ridicare pentru linia a IIa.
• în raport cu suprafaţa de contact cu mingea a executantului:
- ridicare cu două mâini;
- ridicare cu o mână;
- ridicare cu două mâini de jos.
• în funcţie de poziţia ridicătorului în raport cu solul:
- ridicare de pe sol;
- ridicare cu plonjon;
- ridicare din săritură.

3. Atacul:
• în raport cu bătaia:
- atac cu bătaie pe un picior;
- atac cu bătaie pe două picioare:
- cu bătaie alternativă;
- cu bătaie simultană.
- atac cu dublă bătaie.
• în raport cu acţiunea palmei asupra mingii:
- atacîn forţă;
- atac plasat;
- atac liftat.
• în funcţie de direcţia atacului în raport cu elanul:

30
 - atac pe direcţia elanului:
- pe culoar (”pe drept”), dacă elanul este
perpendicular pe fileu;
- pe diagonală, dacă elanul este oblic faţă de fileu.
- atac pe altă direcţie (”atac întors”):
- cu întoarcere în aer pe noua direcţie, după bătaie.
- cu schimbarea direcţiei numai prin acţiunea
braţului;
• în funcţie de timpii atacului:
- atac pe timpul 1- atac foarte rapid, din ridicare în urcare
sau cu traiectorie întinsă;
- atac pe timpul 2 - atac rapid din ridicare scurtă;
- atac pe timpul 3 - atac din ridicare înaltă, folosit de regulă
ca
variantă de siguranţă, atunci când situaţia nu permite organizarea
atacului în condiţii optime.
• în raport cu blocajul:
- cu evitarea blocajului;
- din blocaj afară;
- la vârf de blocaj - practic reprezintă tot un atac din blocaj
afară, însă particularităţile de ordin biomecanic ne determină să îl
menţionăm ca acţiune distinctă.

II. Acţiunile tehnico – tactice individuale de apărare sunt:

1. preluarea serviciului;
2. blocajul;
3. preluarea atacului;

4. plonjonul care se asociază de regulă cu alte acţiuni de joc.

31
La acestea, după părerea noastră, mai putem adăuga:
5. preluarea din plasă;

6. preluarea efectuată în cadrul dublajului;

7. preluarea efectuată în cadrul autodublajului.

1. Preluarea serviciului:
• în raport cu suprafaţa de contact cu mingea:
- preluare de sus - manifestă o tendinţă de generalizare
datorată siguranţei mai mari în ceea ce priveşte transmiterea
mingii şi în special, datorită toleranţei în ceea ce priveşte
aprecierea primei intervenţii de către regulamentul de joc;
- preluare de jos;
• în raport cu poziţia jucătorului faţă de suprafaţa solului:
- preluare de pe picioare;
- preluare cu plonjon - nu se recomandă abordarea aceastei forme

de preluare decât în situaţii extreme, datorită faptului că realizarea

plonjonului presupune ieşirea temporară din joc a jucătorului care a
efectuat preluarea şi, implicit imposibilitatea participării eficiente a
acestuia la combinaţiile în atac.

2. Blocajul:
• în funcţie de locul contactului cu mingea în raport cu planul
fileului:
- blocaj ofensiv - presupune contactul cu mingea în terenul
advers, dincolo de planul fileului, acţionând agresiv asupra
mingii printr-o mişcare de acoperire din articulaţia pumnului;
pentru a se încadra în limitele permise de regulament, contactul
cu mingea se impune a fi realizat după efectuarea atacului
advers;

32
 - blocaj defensiv - presupune contactul cu mingea în terenul
propriu, mâinile executantului efectuând o flexie dorsală în
articulaţia pumnului; plasarea palmelor în acest fel, permite
întâlnirea cu mingea atacată astfel încât, acesta va ricoşa cu o
traiectorie înaltă, fiind posibilă recuperarea ei de către
coechipieri.
• în raport cu numărul de participanţi:
- blocaj individual;
- blocaj colectiv - poate fi realizat de către doi sau trei
jucători;
• în funcţie de poziţia blocajului faţă de minge:
- blocaj la minge - presupune plasarea palmelor pe direcţia
traiectoriei mingii atacate;
- blocaj la zonă - presupune acoperirea de către blocaj a unei
direcţii de atac astfel încât, aşezarea jucătorilor din cadrul
sisitemului de apărare va fi facilitată; această formă de blocaj
apare pregnant în situaţia blocajului colectiv, atunci când unul
din jucătorii participanţi va realiza blocaj la minge, iar al doilea,
blocaj la zonă acoperind cealaltă direcţie posibilă de atac;
• în raport cu timpii atacului (fiind obligatorie coordonarea
momentului declanşării blocajului în funcţie de aceştia) rezultă:
- blocaj la atac pe timpul 1 – la atac foarte rapid (din
ridicare în urcare sau traiectorie întinsă) care presupune ca
jucătorul de blocaj să realizeze săritura uşor înaintea atacantului;
- blocaj la atac pe timpul 2 - la atac rapid (din ridicare
scurtă) care presupune ca jucătorul de blocaj să realizeze săritura
în aclaşi timp cu atacantul;
- blocaj la atac pe timpul 3 – folosit ca variantă de siguranţă
(din ridicare cu traiectorie medie sau înaltă) şi presupune ca

33
 jucătorul de blocaj să realizeze săritura mai târziu, după
declanşarea atacului;
- blocaj la atac din L2 - presupune declanşarea întârziată a
blocajului dată fiind şi distanţa mai mare la care se află mingea
în raport cu fileul, însă momentul trebuie corelat obligatoriu cu
traiectoria ridicării.

3. Preluarea atacului
Se realizează predominant de jos, datorită vitezei mari de zbor a mingii
şi a forţei imprimate acesteia de către atacant. De asemenea, gradul mare de
incertitudine ce caracterizează aceste situaţii obligă deseori pe jucătorul aflat
în apărare să asocieze acţiunea de preluare a atacului cu plonjonul, sub
diferitele sale forme:
• în funcţie de suprafaţa de contact cu mingea:
- preluare de jos cu două mâini - utilizată frecvent atunci
când situaţia a fost anticipată corect de către jucătorul din
apărare, acesta având un plasament optim pe direcţia mingii;
- preluare de jos cu o mână - variantă utilizată atunci când
prin formele obişnuite de deplasare nu s-a ajuns la un plasament
optim, sau mingea a ricoşat din blocaj pe traiectorii greu de
anticipat;
- preluare cu piciorul - deşi permisivă din punct de vedere
regulamentar are o frecvenţă foarte redusă (datorată lipsei de
precizie în transmiterea mingii); la această formă de preluare se
apelează în momente specifice situaţiei descrise anterior, atunci
când apărătorul este depăşit de situaţie şi acţionează ”in
extremis” încercând menţinerea mingii în joc;
- preluare cu alte părţi ale corpului (cap, umăr, spate, etc.)
-reprezintă o acţiune accidentală, spre exemplu în situaţia în care

34
 mingea atacată foarte puternic ricoşează din blocaj pe o direcţie
greu de anticipat şi care îi lasă pe apărători fără reacţie, lovindu-
se practic de aceştia;
- preluare cu ”pârghie dură” - reprezintă o acţiune asociată cu
plonjonul înainte, utilizată în situaţiile în care distanţa dintre
apărător şi locul de contact al mingii cu solul este mare şi nu
poate fi acoperită prin formele obişnuite de deplasare; astfel,
după efectuarea plonjonului braţul se întinde lipind palma de sol
pe locul de contact al mingii cu acesta; în acest fel, suprfaţa de
contact formează corp comun cu podeaua.

Plonjonul
Nu poate exista singur ca acţiune specifică jocului de volei, ci numai
asociat cu alte acţiuni de apărare (preluarea serviciului sau atacului), dar şi de
atac (ridicarea), având rolul de a facilita intervenţia asupra mingii prin
plasarea optimă a jucătorului în raport cu aceasta. Este considerată ca fiind o
acţiune de apărare datorită faptului că se manifestă în timpul jocului de
regulă, în asociere cu alte acţiuni de apărare.
Asocierea cu ridicarea ca acţiune de atac presupune o acţionare asupra
mingii din situaţii extreme, incomode, ceea ce face greu posibilă organizarea
unor combinaţii în atac; în aceste situaţii se pune problema menţinerii mingii
în joc şi a valorificării acţiunii în cadrul unor variante de finalizare de
siguranţă (ridicare cu traiectorie medie sau înaltă).
În acest context, în jocul de volei putem menţiona existenţa unor
variante de plonjon precum:
• plonjonul înainte - asociat cu preluarea serviciului sau atacului
realizată de jos cu două mâini, cu o mână sau cu ”pârghie dură”;

35
 • plonjonul lateral - asociat cu preluarea serviciului sau atacului
realizată cu două mâini de sus, de jos, cu o mână de jos sau cu
ridicarea;
• plonjonul înapoi - asociat cu preluarea serviciului sau atacului
realizată cu două mâini de sus sau de jos şi cu ridicarea;
• plonjonul cu rulare peste umăr cunoscut sub denumirea de ”plonjon
japonez” - apare în joc asociat mai ales cu preluarea atacului cu o
mână de jos.

5. Preluarea din plasă

Deşi se manifestă cu o frecvenţă relativ redusă pe parcursul derulării
unei partide, considerăm util să o menţionăm ca acţiune de apărare datorită
aspectelor particulare ce o caracterizează şi în special, datorită faptului că
însuşirea ei permite continuarea fazei în cazul unor preluări imprecise.
Suntem de părere că, o astfel de acţiune care previne pierderea unui punct
într-o situaţie aparent fără soluţie, are în mod cert un efect tonic din punct de
vedere psihic asupra întregii echipe, prevenind instalarea unor momente de
”cădere” atât de frecvente în jocul de volei.
• în raport cu suprafaţa de contact cu mingea putem vorbi de:
- preluare cu o mână;
- preluare cu două mâini de jos - ambele variante de
acţionare impunân o poziţie specifică foarte joasă, sub nivelul
plasei, astfel încât să fie facilitată orientarea spre minge în
funcţie de modul cum este respinsă de aceasta;
- preluare cu piciorul - la care se poate recurge în situaţia în care
prin deplasările specifice nu poate ajunge într-o poziţie optimă;

6. Preluarea în cadrul dublajului

Acţiunea de dublare constă în asigurarea unor zone ale terenului în care

36
este posibil ca mingea să ajungă în cursul derulării fazei de joc, în vederea
recuperării acesteia şi a continuării fazei în condiţii optime. De fapt, dublarea
presupune deplasarea jucătorilor şi ocuparea unui plasa-ment optim pe baza
unor reguli prestabilite, cu rol de a facilita jucarea mingii.
Dublarea se realizează atât în situaţie de apărare cât şi de atac, la
această acţiune participând mai mulţi jucători şi nu doar cel care efectuază
preluarea mingii.
Deşi este o acţiune caracteristică şi situaţiei de atac, am optat pentru
încadrarea ei în categoria acţiunilor de apărare datorită faptului că şi în cazul
dublării atacului mingea practic vine de la adversar respinsă din blocaj,
jucătorii echipei aflate în atac fiind nevoiţi să efectueze preluarea unei mingi
ricoşate pe traiectorii greu de anticipat.
• în raport cu situaţia de joc:
- preluare în cadrul dublării atacului - se bazează pe
organizarea unui dispozitiv în jurul zonei din care se realizează
atacul; presupune existenţa unor particularităţi în plasamentul
anumitor jucători în funcţie de linia de efectuare a atacului:
- dublarea atacului din L1 - presupune plasarea jucătorului
din zona apropiată undeva înapoia atacantului;
- dublarea atacului din L2 - presupune plasarea jucătorului
înaintea atacantului, între fileu şi acesta;
- preluare în cadrul dublării blocajului - este realizată de
anumiţi jucători desemnaţi prin sistemul de apărare specific
echipei.
• în funcţie de suprafaţa de contact cu mingea:
- preluare cu o mână de jos;
- preluare cu două mâini de jos;
- preluare cu piciorul sau cu alte părţi ale corpului - având în
vedere faptul că traiectoriile mingii de multe ori sunt foarte greu

37
 de determinat, asupra mingii se acţionează întâmplător pentru a
putea fi menţinută în joc.

7. Preluarea în cadrul autodublajului

Constă în intervenţia jucătorului care a efctuat în prealabil o acţiune de
atac sau blocaj, ceea ce presupune asocierea obligatorie a preluării cu una
dintre aceste acţiuni. Drept urmare, preluarea în cadrul autodublajului
caracterizează atât situaţia de atac cât şi pe cea de apărare. Încadrarea acestei
acţiuni în categoria celor de apărare am realizat-o datorită faptului că, inclusiv
autodublarea acţiunii de atac presupune ca mingea să ricoşeze din blocajul
advers, ceea ce presupune de fapt ca aceasta să vină de la adversar.
• în funcţie de acţiunea cu care se asociază:
- preluare în cadrul autodublării atacului;
- preluare în cadrul autodublării blocajului;
• în funcţie de suprafaţa de contact cu mingea:
- preluare cu o mână de jos;
- preluare cu două mâini de jos;
- preluare cu piciorul sau cu alte părţi ale corpului.
ACŢIUNILE TACTICE COLECTIVE

Acţiunile tactice colective exprimă ceea ce face întreaga echipă în

anumite momente ale jocului. Acestea, se leagă în principal de patru momente
care în ordinea logică a derulării jocului din momentul punerii mingii în joc,
sunt: efectuarea serviciului, primirea serviciului, organizarea atacului şi
organizarea apărării. Astfel, se delimitează:
1. acţiuni tactice colective la efectuarea serviciului;
2. acţiuni tactice colective la primirea serviciului;
3. acţiuni tactice colective la organizarea atacului;
4. acţiuni tactice colective la organizarea apărării.

38
 În cele ce urmează, vom încerca să analizăm fiecare dintre aceste
acţiuni tactice colective, încercând să le subliniem caracteristicile. Totodată,
menţionăm faptul că aceste acţiuni prezintă o serie de aspecte particulare date
de modelul de joc (intermediar sau final) la care se raportează.

1. Acţiunile tactice colective la efectuarea serviciului

Presupun organizarea jucătorilor într-un dispozitiv la efectuarea

serviciului care are rolul de a facilita intrarea cât mai rapidă şi mai eficientă a
jucătorilor în dispozitivul de apărare. Datorită faptului că după punerea mingii
în joc adversarul intră în posesia acesteia şi îşi organizează atacul, echipa ce a
efectuat serviciul este obligată să se apere. Astfel, ca particularităţi ale
dispozitivul la efectuarea serviciului menţionăm faptul că:
- este asemănător cu cel din cadrul sistemului de apărare, doar că la relizarea
lui participă numai cinci jucători, al şaselea fiind în afara terenului de joc
pentru efectuarea serviciului;
- cei doi jucători din L2 vor avea un plasament uşor mai avansat pentru a
acoperii şi zona celui care serveşte şi a nu fi surprinşi de o eventuală
preluare directă peste fileu;
în cazul modelelor de joc pentru avansaţi, cu specializare pe zone şi pe
posturi, un aspect particular îl reprezintă schimbul de zone conform
specializării pe care jucătorii îl realizează imediat după punerea mingii
în joc.

2. Acţiunile tactice colective la primirea serviciului

Se concretizează într-un dispozitiv la primirea serviciului care prezintă

o serie de aspecte particulare în funcţie de modelul de joc şi de statutul de
începători sau avansaţi al jucătorilor. În concluzie, acest dispozitiv are
structură şi rol diferit la începători faţă de avansaţi, în afara aspectelor
particulare specifice fiecărui model de joc.

39
La începători au rolul:
- de a facilita intrarea în posesia mingii prin acoperirea cât mai judicioasă a
terenului de joc, pentru a nu lăsa spaţii libere care pot fi speculate de
adversar;
- de a ”ascunde pe ridicător” astfel încât să nu permită orientarea serviciului
spre acesta, fapt care va conduce în mod cert la dezorganizarea
atacului;
- de a permite organizarea atacului în condiţii optime în raport cu modelul
de joc la care ne raportăm.

La avansaţi, rolul dispozitivului de preluare a serviciului este acela:

- de a ocupa un plasament optim cu jucătorii specializaţi la preluarea
serviciului, astfel încât să fie facilitată intervenţia acestora pe întreaga
suprafaţă a terenului fără riscul de a putea fi împiedicaţi de către
coechipieri;
- de a scoate din preluare pe jucătorii inficienţi care pot deveni ţinte în ceea
ce priveşte orientarea tactică a serviciului;
- de a scoate din preluare pe jucătorii care participă în cadrul combina-ţiilor
în atac pe timpul 1 (atac foarte rapid), pentru a facilita acţionarea
eficientă a acestora;
- de a crea condiţii optime în ceea ce priveşte organizarea atacului, jucătorii
avâd plasamente în dispozitiv în funcţie de circulaţia pe care o au de
realizat în cadrul combinaţiilor, timpul de finalizare şi locul de pe fileu
de unde vor ataca.

3. Acţiunile tactice colective la organizarea atacului

Reprezintă modul cum echipa care a intrat în posesia mingii îşi

organizează atacul şi se concretizează, de regulă, prin combinaţii în atac.
Organizarea atacului prezintă unele particularităţi în funcţie de structura în

40
cadrul căreia se derulează. În acest sens, putem discuta de organizarea
atacului după preluarea serviciului şi de organizarea atacului după
preluarea atacului.
Fiecare situaţie prezintă o serie de aspecte particulare de care este
necesar să ţinem cont şi să le transpunem în planul pregătirii, pentru
eficientizarea acestui proces. Astfel:
- organizarea atacului după preluarea serviciului este mult facilitată de
faptul că serviciul este relativ uşor de preluat, datorită timpului mai
mare de zbor al mingii şi al specializării unor jucători pentru preluarea
serviciului; în aceste condiţii intrarea în posesia mingii se realizează în
condiţii optime, ceea ce permite organizarea combinativă a atacului;
- organizarea atacului după preluarea atacului este mult mai dificilă
datorită vitezei mari de zbor a mingii atacate şi a ricoşării acesteia,
destul de frecvent, din blocaj; astfel, traiectoriile sunt foarte greu de
anticipat, intrarea în posesia mingii este mult mai dificilă, iar
posibilităţiile de a efectua combinaţii sunt destul de reduse; în aceste
condiţii atacul va fi organizat mult mai simplu, pe fondul adaptării la
coordonatele impuse de situaţia de joc, în aceste condiţii încercând
valorificarea jucătorilor eficienţi în atac.

4. Acţiunile tactice colective la organizarea apărării

Presupun organizarea jucătorilor într-un dispozitiv de apărare pe baza

unui sistem de apărare a cărui denumire şi ale cărui reguli sunt determinate
de poziţia jucătorului din zona 6. Acesta poate avea o poziţie avansată,
intermediară sau retrasă, poziţie ce determină practic sisteme de apărare
diferite, respectiv:
• sistem de apărare cu Z6 avansat;
• sistem de apărare cu Z6 intermediar;

• sistem de apărare cu Z6 retras.

41
Astfel, în funcţie de plasamentul jucătorului din Z6, zona de efectuare a
blocajului şi de numărul jucătorilor participanţi la blocaj (dacă este
individual sau colectiv) se stabilesc sarcinile în apărare pentru ceilalţi jucători,
conform unor reguli precise.
Acţiunile tehnico-tactice individuale şi cele tactice colective reprezintă
practic conţinutul jocului, fiind componente ale sistemului de joc.
În continuare, vom încerca integrarea în cadrul unui tabel a tuturor
acţiunilor jocului de volei cât şi modalităţilor de efectuare a acestora (a
procedeelor tehnice) pentru a realiza o imagine de ansamblu a conţinutului de
acţiuni individuale şi colective specifice jocului de volei.

ACŢIUNI DE JOC
ATAC

- de jos; - ”normal”;
- de sus; - planat (plutitor);
SERVICIU - din faţă; - în forţă;
- din lateral; - de pe sol;
- ”roată”; - din săritură.
- înainte; - pentru L1;
- înapoi (peste cap); - pentru L2;
- la mică distanţă; - cu două mâini;
RIDICARE - la distanţă mare; - cu o mână;
- în urcare; - cu două mâini de jos;
- cu traiectorie întinsă; - de pe sol;
- cu traiectorie scurtă; - cu plonjon;
- cu traiectorie medie; - din săritură.
- cu traiectorie înaltă;

42
TEHNICO-TACTICE INDIVIDUALE
- cu bătaie pe un picior;
- cu bătaie pe două picioare;
- cu dublă bătaie;
- în fotţă;
- plasat;
ATAC
- liftat;
- pe direcţia elanului;
- pe altă direcţie (întors);
- pe timpul T1, foarte rapid (din ridicare în U sau Î);
- pe timpul T2, rapid (din ridicare Sc);
- pe timpul T3, de siguranţă (din ridicare M sau În);
- cu evitarea blocajului;
- din blocaj afară;
- la vârf de blocaj.
APĂRARE

- de sus;
PRELUARE
- de jos;
SERVICIU - cu plonjon.
- ofensiv; - la zonă;
- defensiv; - la atac pe T1;
BLOCAJ - individual; - la atac pe T2;
- colectiv; - la atac pe T3;
- la minge; - la atac din L2.
- preluare de jos cu două mâini;
PRELUARE - preluare de jos cu o mână;
ATAC - preluare cu piciorul;
- preluare cu ”pârghie dură”.
- înainte; - înapoi;
PLONJON - cu rulare peste umăr.
- lateral;
- cu o mână;
PRELUARE
- cu două mâini de jos;
DIN PLASĂ - cu piciorul.
- în atac; - cu o mână de jos;
PRELUARE - dublare atac din L1; - cu două mâini de jos;
DUBLAJ - dublare atac din L2; - cu piciorul.
- în apărare.
- la atac; - cu o mână de jos;
PRELUARE
- la blocaj. - cu două mâni de jos;
AUTODUBLAJ - cu piciorul.
COLECTIVETACTICE

• LA PRIMIREA SERVICIULUI
• ÎN ATAC
• ÎN APĂRARE
• LA EFECTUARA SERVICIULUI

MODELELE DE JOC

43
 În jocul de volei, acţiunile individuale ce compun structurile şi fazele
de joc nu se succed într-un mod aleator şi haotic. Derularea acestora se
realizează în baza unor reguli prin care sunt stabilite ordinea în care aceste
acţiuni se succed, direcţiile de circulaţie a mingii, modul de acţionare a
fiecărui jucător pe întreaga suprafaţă a terenului de joc în diferite situaţii ale
derulării acestuia.
Datorită faptului că numărul de intervenţii la minge este limitat prin
regulamentul de joc, a caracteristicilor jucării mingii cât şi a zborului rapid al
acesteia în timpul jocului, desprindem ideea că timpul fizic necesar analizei
unei situaţii de joc şi declanşării unei acţiuni este foarte limitat.
În acest context, regulile de care aminteam anterior dau coerenţă
jocului şi în acelaşi timp organizează jucătorii în toate momentele şi situaţiile,
astfel încât să fie create premisele realizării unor acţiuni eficiente.
Toate regulile care determină modul de acţionare cu minge şi fără
minge al jucătorilor pe parcursul derulării jocului, se concretizează în modele
de joc.
În momentul în care analizăm un model de joc, este necesar să pornim
de la identificarea celor patru situaţii ale jocului care se succed într-o ordine
logică. Aceste situaţii sunt:
1. efectuarea serviciului ca moment de începere a jocului;
2. preluarea serviciului;
3. organizarea atacului;
4. organizarea apărării.
În toate aceste situaţii jucătorii unei echipe desfăşoară o serie de acţiuni
specifice prin care se încearcă o intrare în posesia mingii în condiţii cât mai
bune. Condiţiile optime de intrare în posesia mingii sporesc considerabil
şansele echipei de a trimite mingea în terenul advers într-un mod cât mai
dificil pentru a încheia faza de joc sau cel puţin pentru a pune probleme de
jucarea a mingii.

44
 În aceste condiţii, acţionarea întregii echipe în cadrul fiecăreia dintre
situaţiile subliniate pe baza unor reguli prestabilite, determină conturarea aşa
numitor acţiuni tactice colective. Asocierea acţionării în grup a jucătorilor în
cele patru momente ale jocului impune necesitatea stabilirii unor reguli de
acţionare în cadrul acestor acţiuni tactice colective.
Astfel, în jocul de volei distingem patru tipuri de acţiuni tactice
colective generate posesia mingii şi de succesiunea situaţiilor de joc şi anume:
1. Acţiuni tactice la efectuarea serviciului;
2. Acţiuni tactice la preluarea serviciului;
3. Acţiuni tactice în atac;
4. Acţiuni tactice în apărare.
Referindu-ne acum la modele de joc, facem precizarea că punctul de
plecare îl constituie modelul de joc de la nivelul marii performanţe care
reprezintă dealtfel punctul final al pregătirii sportive. Modelul final de joc
este un model complex, elaborat, în care jucătorii sunt specializaţi în jocul pe
anumite zone ale terenului sau în efectuarea unor acţiuni de joc precum
ridicarea, atacul, preluarea serviciului, etc.
Având în vedere aceste aspecte, precizăm faptul că acest model de joc
este foarte dificil de asimilat de către începători. Din acest motiv, pentru ca
jocul bilateral să poată fi desfăşurat şi la acest nivel unde procesul de formare
a deprinderilor specifice este abia la debut, modelul final se restructurează, se
simplifică până este adus la un nivel accesibil.
Restructurarea modelului final de joc conduce la formarea unor modele
de joc intermediare care pot fi variate ca număr şi se poate ajunge chiar la
organizarea unor modele de joc cu efectiv redus (4x4) la nivelul educaţiei
fizice şcolare sau în prima parte a instruirii începătorilor.
Jocurile cu efective reduse se pot organiza după învăţarea pasei de sus
ca primă şi cea mai importantă formă specifică de jucare a mingii, pe baza
unor reguli puţine, folosind lovirea cu două mâini de sus la fiecare dintre cele

45
trei lovituri care stau la baza derulării jocului bilateral. Aducerea jocului
bilateral la un nivel optim de derularea şi aici ne referim strict la continuitatea
în derularea fazelor, ajută ulterior la integrarea mai rapidă în ansamblul
jocului a acţiunilor care se însuşesc pe parcursul instruirii.
De asemenea, utilitatea folosirii acestor modele de joc constă în aceea
că solicită mai mult deplasarea jucătorilor pentru a juca mingea, obligă să
acţioneze mai des prin faptul că sunt mai puţini în teren şi impune derularea
acţiunilor în condiţii variabile. Acest ultim aspect este extrem de important
pentru rolul deosebit pe care îl are în formarea capacităţii de adaptare a
acţiunilor la condiţiile diferite care apar în derularea jocului, contribuind la
consolidarea acţiunilor în condiţii specifice jocului de volei.
Ulterior se vor aborda modele intermediare cu 6 jucători care pot fi
variabile ca număr şi care se vor stabili în funcţie de nivelul colectivului cu
care se lucrează.
Pentru exemplificare vom aborda doar două modele intermediare prin
care urmărim formarea unor deprinderi specifice care să ne ajute să asimilăm
treptat componente care se regăsesc în modelul final.
Înainte de stabilirea modelelor intermediare pe care încercăm să le
abordăm în instruire, este foarte important să cunoaştem câteva aspecte
esenţiale legate de procesul de restructurare a modelului final de joc şi de
constituire a modelelor intermediare. Astfel:
• Reperul principal în determinarea modelelor intermediare de joc îl
reprezintă modelul final;
• La baza stabilirii modelelor intermediare stă aşa numita ”viziune
concentrică”conform căreia:
- trebuie să existe o corespondenţă între modelele intermediare şi
modelul final dejoc;
- modelele intermediare trebuie să se regăsească în modelul final în
ceea ce priveşte aşezarea jucătorilor în principalele dispozitive care

46
 stau la baza acţiunilor colective cât şi în privinţa traseelor pe care
circulă jucătorii şi mingea în timpul derulării fazei de joc;
- modelele intermediare reprezintă părţi componente ale modelului
final de joc.
O exprimarea grafică a viziunii concentrice prezintă modelul final sub forma
unui cerc exterior (de culoare neagră) care integrează cercul de culoare albă,
model intermediar mai apropiat de cel final ca şi complexitate. Acesta,
integrează la rândul lui
MODEL FINAL DE JOC
cercul gri ce reprezintă
MODEL
un alt model INTERMEDIAR II
6X6 CU Z2
intermediar mai simplu RIDICĂTOR
decât precedentul care
integrează modelul de MODE
L DE
joc cu efectiv redus JOC
4X4 MODEL
4x4. Toate modelele INTERMEDIAR I
6X6 CU Z3
intermediare, indiferent RIDICĂTOR

de numărul lor, sunt

integrate în modelul final, această reprezentare exprimând corespondenţa
dintre aceste modelel de joc.
Un model de joc, indiferent că discutăm de modele intermediare sau de
cel final, trebuie să conţină explicit aşezarea jucătorilor în teren în
dispozitivele specifice fiecărei situaţii de joc şi regulile precise de acţionare în
cadrul acestora pentru fiecare jucător din fiecare zonă a terenului, în atac şi în
apărare.
În continuare vom încerca o prezentarea detaliată a două modele
intermediare de joc utilizate la nivelul începătorilor cât şi în cadrul lecţiei de
educaţie fizică la nivel şcolar.

MODELUL INTERMEDIAR DE JOC

47
 CU EFECTIV REDUS, 4x4

Acest prim model intermediar de joc este specific începătorilor. El se

derulează pe un teren redus care şi-a modificat dimensiunile în decursul
timpului, în prezent acestea fiind stabilite la 7 m lungime şi 7 m lăţime.
Este un model de joc care poate fi organizat în baza cunoaşterii unei
singure forme specifice de jucare a mingii, pasa de sus care va fi utilizată
pentru fiecare din cele trei lovituri permise fiecărei echipe prin regulamentul
de joc. De asemenea, pentru a derula joc bilateral conform regulamentului de
joc este necesară cunoşterea unei acţiuni specifice prin care mingea este pusă
în joc, o formă de serviciu. Fiind cunoscută doar lovirea cu două mâini de sus
prima formă de serviciu care se învaţă este cel de sus care ca traiectorie şi
viteză de zbor a mingii permite deplasarea în teren şi preluarea serviciului cu
două mâini de sus.
Este un model de joc care există şi în formă competiţională la nivelul
copiilor sub forma minivoleiului.
La nivelul începătorilor este recomandată folosirea unor modele de joc
cu mai puţini jucători în teren deoarece pe parcursul derulării fazei de joc,
fiind mai puţini în teren, au şansa de a efectua mai multe intervenţii la minge.
Acest aspect asociat cu coordonatele facile pe care se derulează jocul,
determină consolidarea mai rapidă în condiţiile specifice jocului a acţiunilor
care se învaţă pe parcurs şi care automat vor fi aplicate în cadrul acestui joc
simplu.
Aducând în discuţie o formă de joc care deşi este simplă este utilizată
ca model intermediar pe parcursul procesului de învăţare a jocului de volei,
este necesar să facem o serie de referiri la acţiunile colective specifice
acestuia. Înainte de a face aceste precizări considerăm necesar să subliniem
faptul că organizarea jucătorilor în acest model de joc este cu doi jucători în
linia I şi doi jucători în linia a II-a.

48
 1. ACŢIUNI TACTICE LA EFECTUAREA SERVICIULUI

La efectuarea serviciului, jucătorii de regulă ocupă nişte poziţii prin

care pot să intre cât mai rapid şi mai eficient în situaţie de apărare, dat fiind
faptul că după efectuarea serviciului adversarul intră în posesia mingii iar
echipa care a efectuat serviciul întră în situaţie de apărare.
Dată fiind simplitatea jocului şi numărul redus de acţiuni cunoscute în
acest moment nu se impune poziţionarea lângă fileu a vreunui jucător pentru
blocaj. În aceste condiţii lângă plasă rămâne doar jucătorul din dreapta care va
interveni la a doua lovitură şi care trebuie poziţionat astfel încât advesarul să
nu îl solicite cu mingi prin care să îl oblige să efectueze prima lovitură.
Al doilea jucător din linia a I se va retrage din fileu astfel încât să poată
interveni mai uşor la minge, iar cei doi jucători din linia a II-a se poziţionează
în aşa fel încât, după intrarea în teren a jucătorului care a servit să formeze cu
cel retras di linia I un semicerc (jucătorul din centru fiind mai retras).
În acest mod încercăm să introducem chiar de la acest nivel coordonate
desprinse din modelul final de joc care impun derularea jocului pe baza
anumitor reguli.

2. ACŢIUNI TACTICE LA PRELUAREA SERVICIULUI

49
 Acţiunile tactice la preluarea serviciului presupun poziţionarea în teren
a jucătorilor astfel încât să nu rămână zone descoperite şi echipa să poată intra
în posesia mingii în condiţii cât mai bune.
În acest moment al jocului, jucătorul din dreapta din linia I este
poziţionat lângă fileu pentru a nu participa la efectuarea preluării serviciului şi
a efectua strict a doua lovitură.
Celălalt jucător din linia I se retrage din fileu şi împreună cu cei doi din
linia a II-a formează un semicerc cu jucătorul din centru mai retras. Aşezarea
în acest dispozitiv determină ocuparea eficientă a terenului şi facilitează
intrarea în posesia mingii.

Oricare din cei trei jucători care formează semicercul, poate efectua
preluarea serviciului prin care orientează mingea spre dreapta la jucătorul de
la fileu.
3. ACŢIUNI TACTICE ÎN ATAC

La acest nivel organizarea atacului se realizează simplu, cu

transmiterea înaltă a mingii din dreapta dinspre Z2, spre cealaltă zonă de
lângă fileu unde acţionează celălat jucător din linia I. Acesta din urmă va
trimite mingea peste fileu din a treia lovitură, tot cu două mâini de sus,
aceasta fiind momentan singura formă specifică de jucare a mingii însuşită.

50
Pe parcurs, această lovire de sus va fi integrată în acţiuni de joc precum
preluarea din serviciu şi ridicarea care vor fi învăţate.

În ceea ce priveşte a treia lovitură a unei echipe, subliniem faptul că

reprezintă o acţiune de atac, indiferent de modul în care este jucată mingea. în
acest mod vom elimina una dintre confuziile frecvente care identifică cu
atacul doar lovitura de atac, aceasta fiind de fapt o acţiune de joc prin care se
intervine concret asupra mingii şi nu o situaţie. În momentul în care o echipă
se află în posesia mingii cosiderăm că aceasta se află într-o situaţie de atac
deoarece are posibilitatea să construiască momentul transmiterii mingii la
adversar. Prin urmare, orice trecere a mingii peste fileu în terenul advers
reprezintă o acţiune de atac a echipei indiferent de modalitatea de transmitere
a mingii: de sus, de jos, cu capul cu piciorul sau prin lovitură de atac.

4. ACŢIUNI TACTICE ÎN APĂRARE

În jocul de volei, apărarea se realizează în baza unui sistem de apărare.

La acest nivel jocul derulându-se simplu fără să fi învăţat încă lovitura de
atac, nu putem discuta despre organizarea apărării după reguli stricte.
În concluzie, mingea fiind transmisă peste fileu cu traiectorie înaltă, nu
se justifică poziţionarea lângă fileu a jucătorilor din linia I deoarece ar lăsa
descoperite zonele din spatele lor. În aceste condiţii, singurul jucător care
râmâne în fileu este cel din dreapta liniei I care intervine la a doua lovitură,

51
celălat se retrage şi intră cu cei din linia a doua în acelaşi semicerc de care am
discutat anterior şi care permite o intervenţie optimă la minge a fiecărui
jucător şi nu lasă zone de teren descoperite.

Din acest dispozitiv oricare din cei trei jucători poate efectua preluarea
mingii transmise de adversar şi orientarea ei spre jucătorul din dreapta de la
fileu. Acesta va efectua a doua lovitură organizând atacul pe coordonatele
prezentate anterior. Jocul se drulează pe aceste coordonate şi într-un teren şi
în celălalt până la întreruprea fazei şi va fi reluat prin serviciu.

MODELUL I DE JOC

MODEL DE JOC 6X6, FĂRĂ SPECIALIZARE PE

ZONE ŞI POSTURI, CU Z3 RIDICĂTOR

Principala caracteristică a acestui model intermediar este reprezentată

de poziţionarea ridicătorului în Z3. Neexistând specializare pe zone şi pe
posturi, rezultă că fiecare jucător când va ajunge în Z3 ca urmarea a rotaţiei,
va deveni ridicător.

52
 Este recomandat să începem învăţarea jocului bilateral cu efectiv
complet cu acest model intermediar datorită distanţei mici dintre zona de
ridicare şi zonele de atac, distanţă ce nu ridică probleme de execuţie a celei
de-a doua lovituri care a devenit deja ridicare.

1. ACŢIUNI TACTICE LA EFECTUAREA SERVICIULUI

La efectuarea serviciului, jucătorii din linia I sunt poziţionaţi la fileu

pentru a intra cât mai rapid în dispozitivul de apărare, având în vedere faptul
că după serviciu mingea ajunge la adversar care îşi organizează atacul.
Jucătorii din linia a II a au o poziţionarea decalată cu Z6 mai retrasă,
conform sistemului de apărare folosit în cadrul acestui model de joc. Până la
intrarea în teren a jucătorului din Z1, jucătorii din linia a II a se poziţionezaă
spre dreapta spre Z1, astfel îcât să acopere şi zona jucătorului care lipseşte din
teren ca să nu fie surprinşi de o preluare directă orientată de advesar spre
această zonă.
Jucătorul din Z1 efectuează serviciul şi intră rapid în teren ocupându-şi
locul în cadrul dispozitivului de apărare.

4
5

3
6

1 2

2. ACŢIUNI TACTICE LA PRELUAREA SERVICIULUI

53
 Acţiunile tactice la preluarea serviciului presupun aşezarea jucătorilor
într-un dispozitiv prin care se intenţionează ocuparea cât mai eficientă a
terenului de joc astfel încât să nu rămână zone descoperite zone ale terenului
care ar putea fi speculate de către jucătorul aflat la serviciu.
Specific acestui model intermediar de joc este poziţionarea lângă fileu a
jucătorului din Z3 care efectuaează ridicarea. Faptul că intervine la a doua
lovitură şi nu trebuie să participe la efectuarea preluării serviciului impune
plasarea lui într-o zonă în care serviciul să nu poată fi orientat.
Cei doi jucători din linia I se retrag înapoia liniei de 3 m ocupându-şi
locurile în cadrul dispozitivului la preluarea serviciului. Aşezarea jucătorului
din Z3 la fileu crează o zonă vulnerabilă în spatele zonei 3 care va fi acoperită
prin avansarea jucătorului corespondent din linia a II a, cel din Z6, până
ajunge pe linie cu cei doi jucători retraşi din linia I.
Jucătorii din linia a II a din Z1 şi Z5 se intercalează între cei care
formează prima linie a dispozitivului pentru preluarea servicului, astfel încât
să se poziţioneze pe culoarele vulnerabile şi să poată interveni cu uşurinţă la
mingile transmise spre etânga sau spre dreapta zonei pe care o ocupă.
Având în vedere faptul că la preluarea serviciului se pune accent pe
intervenţia cu două mâini de sus, deoarece este o modalitate de jucare a
mingii care conferă o siguranţă mai mare în transmiterea acesteia datorită
suprafeţei mai mari de contact cu mingea. La aceasta adăugăm şi faptul că
regulamentul de joc este mai permisiv în ceea ce priveşte aprecierea primei
lovituri, deci şi a preluării serviciului, fapt care încurajează utilizarea acestui
tip de intervenţie. În aceste condiţii, dispozitivul ocupă o poziţie mai avansată
astfel încât să fie facilitată preluarea de sus.
Toţi cei cinci jucători care participă la preluarea serviciului orientează
mingea spre zona 3, zonă din care se efectuează ridicarea.
2
1

3 6

5 54
1 4
 3. ACŢIUNI TACTICE ÎN ATAC

În cadrul acestui model intermediar de joc, organizarea atacului se

realizează cu ridicare înainte din Z3 spre Z4 sau spre Z2, în funcţie de direcţia
din care vine mingea după preluarea serviciului. Jucătorul din Z3 se va
întoarce cu faţa spre minge, spre zona de efectuare a preluării serviciului,
după care execută ridicarea înainte spre una din zonele menţionate.

2
1

3 6

1 4

4. ACIUNI TACTICE ÎN APĂRARE

În jocul de volei, apărarea se realizează în baza unui sistem de apărare

care este denumit în funcţie poziţia în teren a jucătorului din Z6 care poate fi
avansat, intermediar sau retras. În aceste condiţii se conturează:
• Sistem de apărare cu Z6 avansat;
• Sistem de apărare cu Z6 intermediar;
• Sistem de apărare cu Z6 retras.

55
În funcţie de poziţia jucătorului din Z6 şi de zona de efectuarea a blocajului se
stabilesc sarcini precise de apărare pentru toţi jucătorii. Date fiind diferenţele
de acţionarea a jucătorilor în cadrul acestor sisteme de apărare, în dorinţa de a
simplifica lucrurile şi de a forma nişte deprinderi corecte şi eficiente specifice
apărării, la nivelul cursului de bază ne vom rezuma în a aborda sistemul de
apărare cu Z6 retras.
Apărarea se organizează pornind de la un dispozitiv de bază care se
menţine până în momentul în care ridicătorul advers orientează mingea spre
una dintre zonele de atac. Când acesataă zonă devine clară încep să fie
realizate o serie de deplasări specifice în cadrul dispozitivului de apărare, prin
care jucătorii se adaptază la situaţia concretă care s-a conturat.
Dispozitivul de bază al sistemului de apărare cu Z6 retras presupune
poziţionarea lângă fileu a jucătorilor din lini I care vor fi pregătiţi astfel să
efectueze rapid blocaj pe zona din care se va ataca. Poziţionarea extremelor
din linia I se realizează cam la 1,5 m de linia laterală, astfel încât să poată
interveni uşor atât la un atac efectuat dintre zone, din interiorul terenului, cât
şi la un atac executat de la din exterior. De asemenea formarea deprinderii de
poziţionare în aces mod va influenţa pozitiv învăţarea blocajului colectiv în
direcţia eficientizării grupării ca urmare a micşorării distanţei de parcurs
dintre cei doi jucători.
Jucătorii din linia a II a se poziţionează în semicerc, cu centrul (Z6)
retras. Din acest dispozitiv jucătorii vor începe să acţioneze în apărare în
raport cu zona de atac. În continuare vom exemplifica modul în care se
organizează apărarea în baza acestui sitem de apărare în varianta cu blocaj
individual la corespondent. Ne rezumăm la a explica aceste acţiuni în apărare

4
5

6 3

1
2 56
deoarece, în momentul în care jocul bilateral se organizează în baza acestui
model internediar de joc atacul abia se învaţă, iar blocajul urmează să fie
abordat mai târziu. În aceste condiţii blocajul colectiv este adus în învăţare
mult mai târziu, într-un moment care presupune organizarea jocului în baza
altui model intermediar de joc (cu Z2 ridicător).

TACTICA ÎN APĂRARE
CU BLOCAJ INDIVIDUAL LA CORESPONDENT

Aşa cum menţionam anterior, apărarea presupune poziţionarea

jucătorilor într-un dispozitiv de bază care presupune aşezarea pe zone care
permit acestora să acţioneze foarte rapid în apărare în funcţie de sarcinile
specifice fiecărei zone de acţionare.
Din acest dispozitiv, în funcţie de zona de atac şi implicit zona de
efectuare a blocajului jucătorii încep efectuarea unor deplasări specifice
fiecărei zone de acţionare în raport cu sarcinile de apărare. Aceste deplasări
au rolul de a-i poziţiona optim pe jucători pe direcţiile posibile de atac şi
totodată, pentru asigurarea zonei din jurul blocajului în vederea derulării unei
acţiuni de dublare a acestuia.
În continuare vom încerca să exemplificăm concret cu se organizează
apărarea în acest model intermediar de joc, în raport cu fiecare zonă de atac,
menţionând în prealabil că din fiecare zonă atacul poate fi efectuat pe nişte
direcţii principale sau poate fi plasat peste blocaj. Plasare mingii peste blocaj
necesită stabilirea unor reguli prin care să se asigure zona din vecinătatea
blocajului prin plasamentul unui jucător, acţiune ce poartă numele de dublare

57
în apărare. Referitor la principalele direcţii de atac în acest model intermediar
de joc, menţionăm că acestea sunt următoarele:
• Culoarul, paralel cu tuşa laterală;
• Diagonala lungă raportată la supafaţa terenului;
• Diagonala scurtă, raportată la zona de atac cuprinsă între linia de centru
şi cea de 3 m.

Organizarea apărării la atac din Z2:

- Blocajul este realizat de corespondentul trăgătorului, respectiv

jucătorul din Z4;
- Dublarea blocajului este realizată de jucătorul din linia I
apropiat de blocaj, cel din Z3 care se retrage la cca. 4 m de fileu şi se
poziţionează într-o zonă intermediară între tuşa laterală şi Z3. Din această
zonă poate acţiona eficient pentru preluarea mingilor plasate peste blocaj
oriunde în acest spaţiu;
- Diagonala scurtă este apărată de jucătoul din linia I opus
blocajului, cel din Z2 care se retrage din fileu, ia linia de 3 m ca reper, se
deplasează şi se poziţionează în apărare în funcţie de poziţia mingii faţă de
blocaj astfel încât să iasă din unghiul apărat de blocaj;
- Diagonala lungă este apărată de jucătorul din linia a II-a opus
blocajului, cel din Z1;
- Culoarul este apărat de jucătorul din linia a II-a corespondet
blocajului, cel din Z5;
- Jucătorul din Z6 îşi apără zona şi preia toate mingile plasate
lung peste blocaj.
5
4

3
6

58
1
2
 Oricare din aceşti jucători poate efectua preluarea mingii pe care o va
orienta spre Z3, zonă din care se efectuează ridicarea pentru ca jocul să poată
contiua. În cazul în care jucătorul din Z3 este solicitat să efectueze preluarea
mingilor plasate în cadrul dublajului, acesta va orienta mingea spre jucătorul
din Z2 datorită faptului că este o direcţie folosită în joc anterior, în modelul
4x4, iar ridicare va fi realizată din această zonă.

Organizarea apărării la atac din Z4:

- Blocajul este realizat de corespondentul trăgătorului, respectiv

jucătorul din Z2;
- Dublarea blocajului este realizată de jucătorul din linia I
apropiat de blocaj, cel din Z3 care se retrage la cca. 4 m de fileu şi se
poziţionează într-o zonă intermediară între tuşa laterală corespondentă
zonei 2 şi Z3. Din această zonă poate acţiona eficient pentru preluarea
mingilor plasate peste blocaj oriunde în acest spaţiu;
- Diagonala scurtă este apărată de jucătoul din linia I opus
blocajului, cel din Z4 care se retrage din fileu, ia linia de 3 m ca reper, se
deplasează şi se poziţionează în apărare în funcţie de poziţia mingii faţă de
blocaj astfel încât să iasă din unghiul apărat de blocaj;
- Diagonala lungă este apărată de jucătorul din linia a II-a opus
blocajului, cel din Z5;
- Culoarul este apărat de jucătorul din linia a II-a corespondet
blocajului, cel din Z1;
- Jucătorul din Z6 îşi apără zona şi preia toate mingile plasate
lung peste blocaj.

59
 4
5

6
3

2
1

La fel ca în situaţia prezentată anterior, oricare jucător poate efectua

preluarea mingii spre Z3, zonă din care se efectuează ridicarea pentru, iar în
cazul în care jucătorul din Z3 este solicitat la preluare în cadrul dublajului,
acesta va orienta mingea spre jucătorul din Z2 care va efectua ridicarea.
Aceste două situaţii prezentate presupun existenţa unei preluări precise
prin care mingea se orientează spre Z3, iar atacul este organizat în condiţii
optime. În joc însă, de multe ori preluarea este imprecisă mingea ajungând în
alte zone ale terenului astefl încât, atacul poate fi efectuat şi de către jucătorul
din Z3. Fiind o situaţie posibilă, este necesră stabilirea unor reguli în apărare
şi pe această coordonată.
Atacul din zona centrală presupune unghiuri dificile de efecuare a
atacului, aspect ce conduce la execuţii lipsite de forţă la acest nivel.
Organizarea apărării la atac din Z3:

- Blocajul este realizat de corespondentul trăgătorului, respectiv

jucătorul din Z3;
- Dublajul este asigurat de cele două exreme din linia I care-şi
împart în două prima treime a terenului, ocupând un plasament întermediar
între Z3 în spatele blocajului şi tuşele laterale corespondente fiecărei zone
de acţionare;
- Cele două direcţii de atac posibile pe lângă blocaj sunt apărate
de cele două extreme din linia a II-a care se poziţionează pe tuşele laterale

60
 în afara zonelor apărate de blocaj, în acelaşi timp intervenind şi la mingile
plasate peste blocaj în mijlocul terenului, prin deplasare spre interior;
- Juctorul din Z6 se plasează pe zona lui într-o poziţie retrasă,
având ca sarcină apărarea ultimei treimi a terenului. El preia toate mingile
plasate sau atacate peste blocaj în spatele terenului şi pe colţuri. Teoretic,
mingile pot fi transmise în această suprafaţă a terenului peste blocaj, cu
traiectorii mai înalte, ceea ce dă acestuia posiblitatea deplasării pentru a
interveni la minge.
Aceasta este situaţia de joc în care acţionarea este specifică sistemului
de apărare cu Z6 retras, aspect ce devine mai pregnant în cadrul organizării
apărării cu blocaj colectiv.

6 3

Pentru a înţelege mai uşor modul de organizare a apărării, observăm că

jucătorii se organizează în teren astfel încât să se poziţioneze într-un semicerc
în jurul zonei în care se joacă mingea, respectiv zona de unde se atacă şi se
realizează blocajul.

ASPECTE ALE ÎNVĂŢARII ÎN JOCUL DE VOLEI

Tipuri şi metode de învăţare utilizate în jocul de volei

Datorită faptului că jocul de volei se bazează pe deprinderi nenaturale,

însuşirea acţiunilor, respectiv formarea şi consolidarea unor deprinderi

61
specifice se bazează pe realizarea unui număr mare de repetări în cadrul
procesului de pregătire.
Eficienţa acţiunilor în contextul specificităţii jocului (mediu instabil,
viteză mare de zbor a mingii, derularea rapidă a fazelor) presupune
automatizarea unor componente care să determine formarea ”simţului mingii”
la nivelul suprafeţelor de contact cu mingea. Astfel, sportivul nu va mai fi
preocupat de execuţia propriu-zisă, ci va fi concentrat pe mobilizarea
capacităţii anticipative care asigură realizarea acţiunilor în condiţii de
eficienţă maximă în raport cu situaţia concretă şi cu sarcinile de realizat.
Principalele sarcini specifice jocului de volei sunt în mare parte de natură:
- motrică, datorită faptului că fiecare acţiune presupune însuşirea unei
tehnici corecte de execuţie;
- perceptiv - motrică, deoarece acţiunile jucătorilor sunt condiţionate de
modul cum sunt preluaţi din teren o serie de indici relevanţi ce
caracterizează o anumită stuaţie;
- inteligent - motrică, dat fiind faptul că jucătorii sunt obligaţi să-şi adapteze
creativ comportamentul motric în raport cu scopul urmărit şi cu
modificările situaţionale permanente care apar în joc.
Având în vedere existenţa acestor tipuri de sarcini a căror rezolvare
presupune aplicarea unui proces de învăţare prin care se formează deprinderi
şi priceperi, putem aprecia că în jocul de volei întâlnim tipurile de învăţare
corespondente sarcinilor menţionate, respectiv:

• învăţarea motrică;
• învăţarea perceptiv – motrică;
• învăţarea inteligent – motrică.

Din punct de vedere metodic, în învăţarea acţiunilor se pune accent pe

exersarea globală a acestora. În cazul în care apar unele greşeli de execuţie se

62
va opta pentru o abordare analitică, însă numai pe linia individualizării,
pentru a corecta şi preveni instalarea acestora în structura stereotipului motric.
Exersarea globală a acţiunilor facilitează descoperirea rapidă a
elementelor dotate cu aptitudini deosebite pentru practicarea jocului şi care
sunt calitaţi cu o capacitate rapidă de învăţare a acţiunilor. În completarea
acestei idei, subliniem faptul că abordarea analitică în învăţare cu tot
colectivul poate exercita influenţe negative, în sensul că întârzie progresul
celor supradotaţi care pot fi promovaţi rapid în grupe valorice superioare.
În concluzie, putem aprecia că principalele metode de învăţare utilizate
în jocul de volei sunt:
• metoda globală pe care se pune accent;
• metoda analitică utilzată în special pe linia individualizării şi
doar atunci când situaţia o impune.

Stadiile sau etapele învăţării

Teoria generală a învăţării apreciază învăţarea ca fiind un proces

deosebit de complex care se derulează pe parcursul mai multor stadii sau
etape. Indiferent de tipul de învăţare la care se face referire, derularea
procesului se realizează în aceeaşi succesiune logică a etapelor care în cazul
jocului de volei capătă o serie de nuanţe particulare. Aceste etape sunt
următoarele:

- Iniţiere;
- Fixare;
- Consolidare;
- Perfecţionare;
- Valorificare, ca etapă specifică învăţării în cadrul
disciplinelor sportive care au ca finalitate competiţia.

63
• Iniţierea, în cadrul căreia se realizează explicarea şi demonstrarea
acţiunii; pe baza acestora, uneori cu ajutorul unor materiale intuitive
precum: filme, casete video, CD-uri, kinograme, se urmăreşte formarea
unei reprezentări corecte a mişcării.
Apoi, pe baza unor exerciţii simple repetate în aceeaşi ordine pentru a
realiza adaptarea la efortul specific, se încearcă conturarea stereotipului
motric.
În această etapă, se pune accent pe număr mic de repetări în cadrul
exersării, datorită faptului că sportivul (elevul) nefiind obişnuit cu tipul de
efort, solicitarea nervoasă este foarte mare, fapt care favorizează instalarea
stării de oboseală care poate genera unele greşeli de execuţie.

• Fixarea care presupune creşterea progresivă a numărului de repetări pe

baza unor mijloace exersate până în momentul respectiv.
Prin repetarea aceloraşi exerciţii se realizează adaptarea la efortul specific,
mişcările devin cunoscute şi deci mai comode, iar încărcătura nervoasă
este tot mai mică. Acest fapt, va avea drept rezultat posibilitatea creşterii
progresive a numărului de repetări care va conduce la formarea
stereotipului motric şi implicit, la fixarea deprinderii.
• Consolidarea care se bazează în principal pe creşterea volumului de
repetări în cadrul exersării. Aceasta este posibilă datorită adaptării care s-a
produs şi care elimină din riscurile de instalare a unor deprinderi greşite.
În cadrul acestei etape se realizează de fapt stabilizarea deprinderii, a
stereotipului motric care ajută la formarea capacităţii de adaptare a acţiunii
la condiţiile mereu schimbătoare pe care jocul le impune.

• Perfecţionare în cadrul căreia procesul capătă accente de supraânvăţare

care va determina o creştere a fiabilităţii individului în joc. Aceasta, se
relizează în principal pe automatizarea unor componente (aspecte

64
 dominante din componenta tehnică) care să permită adaptarea rapidă şi
eficientă a acţiunii în timpul jocului. În acest sens, menţionăm necesitatea
automatizării numai a unor componente şi nu a acţiunii în întregime,
datorită faptului că acţiunea se realizează de fiecare dată de pe alte
coordonate care implică o permanentă adaptare.
Automatizarea, presupune acţionare în aceleaşi condiţii cu volum foarte
mare de repetări; în aceaste condiţii, automatizarea totală a acţiunii ar avea
efect negativ în ceea ce priveşte posibilităţile de adaptare, ceea ce ar
reduce considerabil eficienţa în joc unde condiţiile nu sunt aceleaşi.
De asemenea, perfecţionarea presupune exersarea acţiunii cu solicitarea
componentei de viteză în condiţii dificile, variabile, iar apoi se poate pune
accent pe constanţă în execuţie, capacitatea de adaptare şi cea de operare
cu deprinderile fiind foarte bine dezvoltate.
Pentru a creşte fiabilitatea, sportivul trebuie solicitat să efectueze acţiunea
şi în condiţii care depăşesc jocul, acţionând astfel în direcţia eficientizării
deprinderilor pe fond de oboseală.

• Valorificare, considerată de către unii specialişti ca fiind o etapă

suplimentară în cadrul învăţării specifice domeniului sportiv, în care
deprinderile şi priceperile motrice ce se însuşesc, trebuie valorificate în
cadrul competiţiei.
Valorificarea se regăseşte în toate celelalte stadii, bineânţeles cu nuanţe
diferite, datorită faptului că jocul apare prezent încă de la începutul
instruirii în forme simplificate. Astfel, valorificarea se conturează ca o
prioritate în învăţare, impunând necesitatea adaptării acţiunilor la
condiţiile jocului deoarece, o acţiune nu se realizează de două ori de pe
aceleaşi coordonate.
În aceste condiţii în care aceeaşi acţiune se efectuează din zone diferite
(deci la distanţe diferite faţă de locul unde trebuie transmisă mingea,

65
 aceasta venind spre el din zone diferite, cu traiectorie şi viteză de zbor
diferită) îl obligă pe jucător să-şi adapteze comportamentul motric,
dezvoltându-i capacitatea de a opera cu deprinderile învăţate.

Pentru o înţelegere mai facilă a problematicii învăţării specifice jocului

de volei, acest proces complex poate fi restructurat la două mari etape prin
care se urmăreşte:

I. Formarea şi stabilizarea deprinderii care se relizează în cadrul

stadiilor de iniţiere, fixare şi consolidare;
II. Perfecţionarea deprinderii în cadrul stadiului de perfecţionare.

Procesul de învăţare în jocul de volei, cu aspectele sale specifice, poate

fi reprezentat schematic, încercând prin aceasta să oferim o imagine de
ansamblu care să conducă la o mai bună înţelegere a fenomenului.

ÎNVĂŢAREA

INIŢIERE FIXARE CONSOLIDARE PERFECŢIONARE

VALORIFICARE

I. II.

Formarea şi stabilizarea deprinderii

Perfecţionarea
deprinderii

66
O1 O2 O3 O4 ...... O7
Pentru a optimiza procesul de învăţare a acţiunilor şi a ansamblului de joc,
considerăm utilă respectarea unor cerinţe metodice generale şi, de asemenea,
a unor cerinţe specifice fiecărui stadiu al învăţării.

Cerinţe metodice generale

• De la începutul insruirii, pe tot parcursul acesteia, să se pună accent pe

exersarea globală a acţiunilor; care prezintă unele avantaje precum:
- accelerarea procesului de însuşire a acţiunilor;
- favorizează depistarea indivizilor cu aptitudini deosebite care pot
fi promovaţi mai rapid în grupe valorice superioare, fiindu-le accelerat
astefel progresul;
• În jocul de volei nu există acţiune de pe loc:
- jucătorul nu aşteaptă niciodată ca mingea să ajungă la el pentru a
o juca ci se deplasează spre ea încercând o poziţionare optimă în raport
cu locul spre care intenţionează să o transmită;
- astfel, fiecare acţiune este precedată de mişcare sau deplasare
premergătoare şi oprire într-o poziţie specifică ce are rolul de a-l aduce
pe jucător în condiţii optime de a interveni asupra mingii;
- acest aspect trebuie să apară prezent în procesul de pregătire, în
cadrul mijloacelor utilizate, unde acţionarea la minge nu trebuie
efectuată din poziţii statice;

67
• Să se pună accent pe consolidarea pasei de sus (intervenţiei cu două mâini
de sus) care permite organizarea unor forme simplificate de joc încă de la
începutul instruirii, folosind această intervenţie în cadrul fiecăreia din cele
trei lovituri; organizarea jocului prezintă unele avantaje precum:
- sporeşte atractivitatea lecţiilor prin emulaţia pe care o produce;
- determină o motivaţie crescută a copiilor pentru practicarea jocului de
volei şi stimulează participarea activă a acestora;
- acţiunile de joc ce se însuşesc ulterior pot fi uşor încadrate în ansamblul
de joc – apare conţinutul tactic al exersării şi se dezvoltă
capacitatea de adaptare a acţiunilor la condiţiile impuse de joc.
• Eşalonarea mijloacelor să se realizeze pe baza secvenţelor ”Schemei
eşalonării învăţării” care conferă o derulare logică a exersării în
concordanţă cu stadiile învăţării;
• Pe tot parcursul instruirii să se respecte regulile pentru alegerea
mijloacelor şi organizarea exersării pentru a accelera şi eficientiza
procesul de învăţare;
• Se impune la toate nivele de pregătire realizarea în exersare a unor serii
de repetări care favorizează:
- în primele etape ale învăţării conturarea şi formarea stereotipului motric;
- în stadiile ulterioare, consolidarea şi apoi automatizarea unor componente,
aspecte ce reprezintă condiţie esenţială pentru derularea în condiţii de
eficienţă a acţiunilor;
• Realizarea continuităţii în exersare care poate fi asociată cu regula
anterioară dat fiind faptul că are aceleaşi rezultate; aceasta se realizează
prin:
- folosirea unor mijloace de tip „bandă rulantă” prin care se realizează un
circuit închis la drumul mingii şi al jucătorilor, determinând eliminarea
”timpilor morţi“ şi menţinerea unui nivel optim de excitabilitate nervoasă
care favorizează învăţarea;

68
- utilizarea jocului cu reluarea fazei de unde s-a întrerupt care facilitează
însuşirea secvenţelor de acţiuni care compun fazele şi structurile de joc şi
care în final, determină învăţarea mai rapidă şi mai eficientă a ansamblului
de joc;
- Dat fiind faptul că încercăm să formăm deprinderi nenaturale, pentru a
facilita formarea acestora se impune crearea unei stări de confort psihic
prin care totul trebuie să pară simplu şi accesibil pentru ca sportivii să
prindă curaj, iar mişcările să devină mai lejere.

Pentru asigurarea succesului în pregătire, nu este suficientă respectarea

acestor cerinţe metododice generale. Considerăm deosebit de util să
cunoaştem şi să ţinem seama şi de unele cerinţe specifice fiecărei etape ale
învăţării care asociate cu cele generale vor conduce la eficientizarea pregătirii.

Cerinţe specifice etapelor de iniţiere – fixare

Aceste etape reprezintă momentul de debut al procesului de formare a

deprinderilor specifice jocului de volei, deosebit de importantă fiind formarea
corectă a stereotipului motric. În acest sens, se impune corectarea imediată a
eventualelor greşeli de execuţie care sunt inerente acestei etape ale învăţării,
greşeli care nu trebuie lăsate să se instaleze ca deprinderi.
Putem considera astfel că obiectivul principal al acestui stadiu îl
consituie formarea corectă a deprinderilor specifice acţiunilor de joc,
astfel încât, în momentul trecerii la consolidarea acestora ele să fie ”curăţate
de eventualele impurităţi”.
Pentru realizarea acestui obiectiv se impune respectarea unor cerinţe
metodice specifice acestor stadii, pe care încercăm să le subliniem în
continuare. Astfel, la acest nivel:
• Accentul se pune pe:

69
 - explicaţie care trebuie să fie simplă, concisă, să puncteze
aspectele importante ale execuţiei fără a dezvolta detaliile;
- demonstraţie care trebuie să se bazeza pe un model ideal, astfel
încât să fie fidelă şi să formeze o reprezentare corectă a acţiunii; în
afara demonstraţiei profesorului putem utiliza demonstraţia relizată de
către un jucător sau unele materiale intuitive precum: fotografii,
kinograme, filme, benzi video;
Din punct de vedere al solicitării analizatorilor se apreciază că cel vizual
este solicitat în prorţie de 70%, iar cel auditiv 30%: Aceste procente
subliniază faptul că la începutul procesului de învăţare accentul se pune pe
demonstraţie, fiind astfel exploatată tendinţa copiilor de a imita.

• Se recomandă introducerea mingii de la începutul instruirii, fără a exgera

cu utilizarea unor exerciţii de imitarea a acţiunii fără minge;
• Se pune accent pe exersarea globală a acţiunilor care accelerează
învăţarea; exersarea analitică se realizează pe linia individualizării în cazul
în care apar greşeli de execuţie, fiind folosită pentru corectarea rapidă a
acestora;
• Este obligatorie supravegherea permanentă a exersării pentru a evita
formarea şi instalarea unor deprinderi greşite, cunoscut fiind faptul că este
mult mai uşor să corectăm o greşeală care se formează decât una care s-a
instalat în structura stereotipului motric; în acest scop, se recomandă:
- efectuarea unor corectări precise, concise, fără a întra în foarte multe
detalii care pot conduce la pierderea a ceea ce este esenţial;
- înlocurea explicaţiilor foarte elaborate cu corectări active, mişcarea
corectă exercitând influenţe benefice asupra unor componenete
psihomotrice (kinestezie, schemă corporală) profund implicate în formarea
deprinderilor;

70
- realizarea acestor corectări active punând accentul pe aspectele corecte
ale mişcării, nu pe greşeli, accentuarea greşelilor prezentând riscul fixării
inconştiente a acestora în modelul intern al sportivului.
• Exerciţiile să fie atent selecţionate şi este de preferat utilizarea unui număr
mic de mijloace care în aceste etape prezintă unele avantaje:
- este relizată astfel o adaptare progresivă a elevilor la regimul specific de
efort şi la particularităţile actelor motrice ce intră în constituţia acţiunilor;
- această adaptare permite creşterea numărului de repetări necesar fixării
deprinderilor şi intrării în etapa următoare, de consolidare a acestora;
- orice modificare în ceea ce priveşte exerciţiile utilizate sau a formaţiei de
lucru presupune o readaptare a individului la noile coordonate, ceea ce
presupune o reântoarcere la etapa iniţială; putem concluziona că o mare
varietate în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor în aceste etape poate
influenţa negativ formarea deprinderilor specifice acţiunilor de joc, în
sensul că provoacă o încetinire a acestui proces;
• Este recomandată realizarea în exersare a unui număr mediu de repetări cu
pauze active (jocuri dinamice) pentru a evita instalarea oboselii psihice
care favorizează apariţia unor greşeli de execuţie; la începutul exersării,
până se produce acea adaptare, încărcătura nervoasă foarte mare poate
induce o stare de oboseală care exercită influenţe negative asupra
corectitudini execuţiei.

Cerinţe specifice etapei de consolidare

În momentul trecerii la etapa de consolidare a deprinderilor, este foarte

important ca stereotipul motric ce stă la baza efectuării acţiunii să fie corect
format, să nu prezinte erori din punct de vedere al execuţiei. Eventualele
greşeli decelate în structura stereotipului motric impun neaparat o corectare ce
necesită mijloace specifice şi nu permit practic trecerea la consolidare.

71
 Şi în cadrul acestui stadiu se impune respectarea unor cerinţe care au
rolul de a conduce la eficientizarea procesului de învăţare. Astfel:

• Se pune accent pe consolidarea aspectelor dominante din componenta

tehnică a acţiunii care constituie baza deprinderii;
• Condiţia de bază pentru consolidarea unei deprinderi o reprezintă
realizarea în exersare a unui volum mare de repetări în condiţii standard
(aceleaşi condiţii) asigurat prin:
- utilizarea unor exerciţii simple ca structură în cadrul unor
formaţii de lucru care să includă cât mai puţini jucători la minge (de
preferat, dacă baza materială permite, lucrul pe perechi sau ”omul şi
mingea”);
- folosirea unor exerciţii cunoscute, exersate în etapele anterioare,
la care s-a produs adaptarea şi care permit creşterea mai accentuată a
numărului de repetări fără a exista riscul apariţiei unor greşeli de
execuţie;
• Exersarea poate fi realizată:
- frontal, atunci când se lucrează cu colective mici din punct de
vedere numeric, ceea ce face posibilă efctuarea aceluiaşi exerciţiu cu
toţi elevii şi permite supravegherea permanentă a execuţiei;
- în circuit, ceea ce presupune lucrul simultan în cadrul mai multor
exerciţii urmat, după un anumit număr de repetări, de o rotaţie prin care
cei angrenaţi în lucru schimbă exerciţiul; aceste rotaţii se succed până
la efectuarea unui parcurs complet, ceea ce înseamnă ca ficare grup de
elevi să realizeze exersarea în cadrul fiecărui exerciţiu inclus în circuit;

72
 Nu toate acţiunile se pretează a fi consolidate în cadrul unor circuite,
însă pentru cele care pot fi exersate astfel (dată fiind utilitatea
circuitelor), considerăm utilă detalierea unor aspecte referitoare la
derularea exersării în aceste condiţii. În acelaşi timp, este necesar să
stabilim unele repere în ceea ce priveşte organizarea acestora:
- exersarea frontală presupune realizarea unor serii mari de
repetări în cadrul aceluiaşi exerciţiu, ceea ce prezintă riscul instalării
unei stări de oboseală (mai mult psihică, generată de sarcina de realizat)
care generează greşeli de execuţie;
- exersarea în circuit, comparativ cu cea frontală, face posibilă
realizarea unui număr mai mare de execuţii fără apariţia la fel de rapidă
a greşelilor, datorită faptului că alternând condiţiile în care se realizează
aceeaşi acţiune, fără a fi presat de realizarea unui anumit număr (mare)
de execuţii, starea de oboseală se instalează mai târziu;

Reguli pentru organizarea unui circuit pentru consolidarea aspectelor

dominante:
- se stabileşte un număr de ”ateliere” în funcţie de colectiv, astfel
încât, grupând elevii câte doi, să alternăm exersarea individuală cu
exersarea pe perechi (forme de organizare ce dau posibilitatea realizării
unei densităţi maxime);
- dacă colectivul este mai numeros, putem organiza două circuite
paralele cu acelaşi număr de ”ateliere”;
- unul din ”ateliere” va fi ales ca reper de bază în cadrul circuitului
şi va fi reprezentat, pe cât posibil, de un exerciţiu care să conţină unele
coordonate care să îl apropie de joc; la nivelul acestui exerciţiu se
stabileşte o dozare fixă (10, 15, 20 de repetări);
- în baza ”atelierului” principal se dă semnalul de începere şi
încetare a exersării în cadrul circuitului; debutul exersării la acest nivel

73
 trebuie să reprezinte începerea exersării în cadrul întregului circuit;
după realizarea numărului de repetări prestabilit, se dă semnalul de
încetare a exersării în cadrul circuitului, la nivelul celorlalte ”ateliere”
fiind realizat un număr maxim posibil de execuţii;
- după încetarea exersării se realizează rotaţia în cadrul circuitului
până la parcurgerea integrală a acestuia;
- dat fiind faptul că se alternează exerciţii în care se lucrează
individual cu cele pe perechi, după încetarea exersării pot apare
momente de busculadă generate de eventuala circulaţie a mingilor de la
o grupă la alta; pentru evitarea acestora, mingile vor fi lăsate în locul în
care s-a lucrat astfel încât, după rotaţie fiecare grupă va găsi la locul de
lucru două mingi, dacă va urma să efectueze exersare individuală sau o
minge, dacă va urma un exerciţiu pe perechi;
- ca urmare a adaptării colectivului la regimul de efort specific stadiului
de consolidare, volumul de repetări poate fi mărit pe baza fie a creşterii
numărului de repetări la nivelul ”atelierului principal” (ce are drept
rezultat un număr mai mare de execuţii la nivelul fiecărui exerciţiu din
cadrul celorlalte ateliere), fie a repetării circuitului;

Aceste exerciţii care fac posibilă realizarea unui număr mare de repetări
şi care sunt necesare pentru a consolida deprinderile, îndepărtează exersarea
de specificul jocului de volei care impune o permanentă adaptare a acţiunilor
la coordonate situaţionale diferite. Astfel, aceste mijloace conduc la o
stabilizare a deprinderilor, la formarea ”simţului mingii” la nivelul
suprafeţelor de contact cu aceasta, ceea ce conferă siguranţă în acţionare însă
nu formează şi nu dezvoltă capacitatea de adaptarea a acţiunilor.
În aceste condiţii, acest gen de exersare efectuată în mod exagerat nu va
avea ca rezultat formarea unor deprinderi specifice jocului de volei; jucătorul
va acţiona ”frumos” şi corect din punct de vedere tehnic, dar cu eficienţă

74
redusă datorită incapacităţii sale de a adapta acţiunea la condiţiile variate
specifice jocului.
Drept urmare, pentru a spori eficienţa pregătirii în etapa de consolidare,
după un număr (nu foarte mare) de lecţii în care s-a lucrat în condiţii de
realizare a unui volum mare de repetări, se recomandă să introducem în
exersare mijloace care să ne apropie de condiţiile de joc. Apropierea exersării
de condiţiile jocului prezintă o serie de avantaje precum:
- se formează şi se dezvoltă acea capacitate de adaptare de care are nevoie
jucătorul pentru a acţiona eficient;
- apare conţinutul tactic al exersării prin care sunt stabilite sarcini precise în
modul de operare cu acţiunea respectivă în cadrul mijloacelor utilizate;
- acţionarea în cadrul unor secveţe de acţiuni presupune să avem în vedere
modul cum interacţionează acţiunea pe care o consolidăm cu cele de care
se leagă în joc, fapt ce responsabilizează pe jucător în modul în care
acţionează (o acţionare anterioară greşită trebuie corectată astfel încât cel
care urmează să intervină să fie pus în condiţii optime de a juca mingea).

În concluzie, după o anumită perioadă consolidarea se relizează lucrând

în paralel exerciţii cu volum marea de repetări cu exerciţii în condiţii
apropiate de joc astfel încât, deprinderea care se stabilizează în condiţii
”rupte” de joc să fie exersată în condiţii variate, punând accent pe adaptarea ei
în condiţii de eficienţă;
Din punct de vedere al organizării colectivului, cu jumătate se poate
organiza un circuit, iar cu cealaltă jumătate se pot realiza exerciţii în condiţii
apropiate de joc în care să se regăsească acţiunea pentru care s-a organizat
circuitul; după parcurgerea circuitului, se face schimb cu cei care exersează în
condiţii apropiate de joc, siguranţa dobândită prin stabilizarea deprinderii,
fiind foarte utilă în formarea capacităţii de adaptare a acţiunii;

75
 Reperul principal în ceea ce priveşte exersarea în regim de volum mare
de repetări îl reprezintă apariţia greşelii, moment în care exersarea trebuie
întreruptă pentru a preveni instalarea greşelii apărute şi alterarea stereotipului
motric.

Schema eşalonării învăţării în jocul de volei

În vederea sporirii eficienţei procesului de învăţare în jocul de volei, a

fost concepută o schemă a eşalonării învăţării specifică acestuia.
Această schemă cu şapte secvenţe sau operaţii care se succed într-o
ordine logică se bazează pe respectarea principiilor învăţării şi păstrează o
strânsă corespondenţă cu stadiile învăţării pe care încearcă să le rezolve într-
un mod particular, specific voleiului.
Aceste operaţii pot fi considerate ca fiind paşi obligatorii ai unui
algoritm care asigură eficienţa în învăţare. în acest sens, suntem de părere că
eliminarea vreunei secvenţe din acest traseu va genera, fără îndoială, o serie
de deficienţe în ceea ce priveşte evoluţia ulterioară a sportivului.
De asemenea, subliniem faptul că această schemă are un caracter
general în sensul că, poate sta la baza învăţării acţiunilor individuale, a celor
colective cât şi a ansamblului de joc, operaţiile realizând o trimitere precisă la
modul de organizarea a exersării, la tipul de mijloace care trebuie utilizate şi
la solicitările pe care acestea trebuie să le producă.
În cele ce urmează, vom încerca să definim aceste secvenţe şi să
clarificăm corespondeţa acestora cu stadiile învăţării respectiv, să evidenţiem
ce aspecte din planul învăţării sunt rezolvate în cadrul fiecărei operaţii. În
acest demers vom pune accent explicarea în detaliu doar a primelor trei
secvenţe ale schemei care tratează învăţarea acţiunilor de joc până la nivelul
consolidării acestora, aspecte ce fac obiectul abordării jocului de volei la
nivelul începătorilor. Celelalte secvenţe le vom puncta doar pentru a crea o

76
imgine de ansamblu a acestui proces complex. Astfel, secvenţele sau
operaţiile acestei scheme sunt:

O1.- exersarea acţiunii în condiţii uşoare sau foarte uşoare;

O2.- exersarea acţiunii cu accent pe consolidarea aspectului
dominant;
O3.- exersarea acţiunii în condiţii apropiate de joc;
O4.- exersarea acţiunii cu accent pe automatizarea aspectului
dominant;
O5.- exersarea acţiunii cu accent pe solicitarea aptitudinii motrice
dominante (viteză şi capacitate coordinativă – ”îndemânare”);
O6.- exersarea acţiunii cu accent pe constanţă şi eficienţă;
O7.- exersarea acţiunii în condiţii de joc şi care depăşesc jocul.

Schema eşalonării învăţării (după Stroie Ştefan)

Pentru a releva mai clar corespondenţa cu stadiile învăţării vom încerca o

reprezentare schematică, desprinsă din schema de ansamblu.

INIŢIERE FIXARE CONSOLIDARE PERFECŢIONARE

O1 O2 - O3 O4 - O7

În cadrul primei sevcenţe O1, acţiunea se se execută integral, accentul

fiind pus pe exersare globală în condiţii uşoare sau dacă este cazul, pe linia
individualizării, în condiţii foarte uşoare cu abordare analitică. În această
secvenţă se urmăreşte formarea corectă a stereotipului motric, în special în
ceea ce priveşte baza deprinderii (aspectul dominant al acţiunii) şi corectarea
unor greşeli încă din momentul apariţiei, pentru a preveni fixarea şi apoi
consolidarea acestora. În acest sens, subliniem faptul că este mult mai uşor să

77
prevenim instalarea unor deprinderi greşite decât să încercăm să le corectăm,
de cele mai multe ori fără succes, după ce au devenit componente stabilizate
ale stereotipului motric.
În planul învăţării, în cadrul acestei operaţii se relizează iniţierea
subiectului în ceea ce priveşte acţiunea, prin efectuarea unor exerciţii simple
în condiţii uşoarea sau foarte uşoare. Apoi, prin repetarea aceloraşi exerciţii,
mărind uşor volumul de lucru ca urmarea a adaptării la tipul de exersare, de
mijloace şi de efort se produce fixarea deprinderii, mişcarea devenind mai
comodă şi mai sigură, fiind efectuată cu o mai mare uşurinţă. Putem aprecia
că această primă operaţie a schemei asigură iniţierea şi fixarea deprinderii,
fiind realizată astfel legătura acestei scheme cu procesul de învăţare.
În cadrul celei de-a doua operaţii, O2, accentul se pune pe consolidarea
aspectului dominat din componenta tehnică, aspect ce constituie baza
deprinderii şi care asigură derularea acţiunii în condiţii de eficienţă.
Consolidarea asigură stabilitatea deperinderii şi face posibilă efectuarea
corectă a acţiunii în condiţii variabile fără a exista riscul instalării unor greşeli
de execuţie.
Condiţia esenţială pentru a consolida o deprindere este reprezentată de
volumul mare de repetări realizat în condiţii standard. Această condiţie este
asigurată de utilizarea unor exerciţii simple ca structură, cunoscute care
permit exersarea îndelungată fără apariţia unor greşeli de execuţie.
Exersarea poate fi realizată fie frontal, fie în cadrul unor circuite în care
fiecare atelier este reprezentat de un exerciţiu (de preferat individual şi pe
perechi, pentru a asigura realizarea unui număr marea de repetări).
Recomandăm utilizarea unor asemenea circuite deoarece, alternând
condiţiile de efectuarea ale unei acţiuni, oboseala care conduce la apariţia
greşelii se instalează mai greu, astfel fiind posibilă realizarea unui număr mai
mare de repetări. Spre exemplu, dacă stabilim ca sarcină relizarea unui număr
de 100 de pase de control pe serie fără oprire, înainte de a ne apropia de

78
numărul propus este posibil să se instaleze o stare de oboseală (psihică) ce va
favoriza apariţia unor greşeli de execuţie. Acest moment impune oprirea
exersării pentru a preveni instalarea unor deprinderi greşite.
Alternând exersarea prin intermediul unor exerciţii organizate sub
formă de circuit, acel blocaj psihic datorat unei sarcini dificile de realizat nu
se instalează, greşelile apar mai târziu, iar subiectul va depăşi acel număr de
repetări în condiţii de corectitudine a execuţiei. Acest gen de exersare ne
îndepărtează de condiţiile jocului astfel încât, dezvoltă ”simţul mingii”,
formează o deprindere corectă şi stabilă, însă va crea probleme de adaptare a
acţiunii la condiţiile mereu schimbătoare ale jocului.
Astfel, pentru a spori eficienţa procesului de învăţare în ceea ce
priveşte consolidarea aspectelor dominante ale acţiunilor, trebuie să ţinem
cont de specificul jocului. Acesta impune, pe lângă stabilizarea unor
deprinderi specifice acţiunilor, formarea şi dezvoltarea capacităţii de adaptare
a acestor acţiuni la condiţiile pe care jocul le impune, ceea ce înseamnă de
fapt capacitate de a opera cu acţiunile în condiţii de eficienţă.
Eficienţa este asigurată de abordarea, după o perioadă nu prea lungă, a
lucrului specific pentru consolidare concomitent cu O3 care presupune
consolidarea acţiunii în condiţii apropiate de joc. Exersarea în aceste condiţii
îl obligă pe executant să adapteze acţiunea la condiţiile apărute, dezvoltându-i
astfel capacitatea de a opera cu aceasta în mod eficient.
Putem aprecia astfel, că O2 şi O3 asigură în planul învăţării
consolidarea aspectelor dominante ale acţiunilor de joc. În plan metodic,
această etapă este decisivă pentru evoluţia ulterioară a individului ca jucător,
prin faptul că asigură formarea unor deprinderi corecte care îşi menţin
stabilitatea şi eficienţa şi în condiţii variabile.
În acest sens, subliniem faptul că este foarte important să se efectueze
acţiunile în condiţii de cocurs decât după ce acestea s-au consolidat.
Competiţia, jocul în condiţii de adversitate, generează apariţia unor greşeli de

79
execuţie, dat fiind faptul că adversarul nu va transmite mingea uşor pentru a
crea condiţiile unei execuţii corecta. El va forţa apariţia greşelilor care
repetate în joc pe fondul instabilităţii deprinderilor, vor crea deprinderi greşite
foarte greu de corectat ulterior.
Din această cauză, pentru a preveni acest risc, până ce acţiunile vor fi
consolidate, jocurile utilizate în pregătire vor avea avea sarcini foarte precise
prin care să poată fi controlată exersarea, iar acţiunile să se deruleze în
condiţii de corectitudine din punct de vedere tehnic.
În continuare, în cadrul celorlalte secvenţe este realizată perfecţionarea
acţiunilor ce asigură premisele derulării acestora la un înalt nivel de
constanţă şi eficienţă, indiferent de coordonatele situaţionale în cadrul cărora
se desfăşoară. Aceste aspecte nu vor fi detaliate deoarece fac obiectul de
studiu al teoriei şi metodicii predării jocului de volei la un alt nivel.

80