Volei - Note de curs

1
 Scurt istoric al jocului de volei

William George Morgan (23 ianuarie 1870 - 27 decembrie 1942) a

fost inventatorul voleiului, numit inițial Mintonette1, un nume derivat
din jocul de badminton pe care ulterior a acceptat să îl schimbe pentru
a reflecta mai bine natura sportului. Descriind primele sale
experimente el spunea: „În căutarea unui joc adecvat, m-am orientat
la început spre tenis, dar pentru acesta era nevoie de rachete, mingii,
fileu şi alte echipamente, a şa c ă a fost eliminat, dar ideea fileului mi
s-a părut una bună”. A început prin a amesteca elemente din baschet,
baseball, tenis şi handbal (versiunea americană ce implică lovirea unei
mingi mici cu palma). Aceasta decizie a apărut din dorinţa lui Morgan
de a crea un joc nou pentru clasele sale de viitori oameni de afaceri
prea puţin doritori de practicarea unui sport care să implice contact
fizic. Morgan a împrumutat fileul de la tenis şi l-a ridicat la înălţimea
de 6 picioare şi 6 inchi (1,98 cm, peste înălţimea unui bărbat de statură
medie), pe un teren de badminton. Folosind iniţial o minge de tenis
lovită cu palma apoi camera unei vechi mingi de baschet, jocul se
desfăşura prin venirea la rând a jucătorilor – ca la baseball.

1 Profesorul Alfred T. Halstead de la Colegiul Springfield a propus schimbarea

numelui în volley-ball.

2
 Scopul jocului era ca mingea să atingă podeaua echipei adverse
şi evitarea ca adversarul să reuşească acelaşi lucru. Nu exista limite în
ceea ce priveşte numărul de jucători şi a atingerilor mingii.
De-a lungul timpului, jocul a avut o evoluţie frumoasă şi datorită
preocupărilor specialiştilor, care au dorit să se stabilească anumite
reguli, care să-l dinamizeze. Unele dintre reguli ar fi: apariţia
schimbării jucătorilor pentru a executa serviciul (rotaţie) în anul 1912,
fixarea înălţimii plasei (fileului) la 2,43 m pentru bărbaţi şi terminarea
setului la 15 puncte (1917), alcătuirea echipei din 6 jucători (1918),
introducerea liniei de centru (1921), limitarea jocului în terenul
propriu la 3 lovituri (1923).
Se poate însă vorbi despre origini ale voleiului încă în secolul
XVI, când în Anglia se practica un joc ce implica voleibalarea unui
„balon”, probabil o băşică de piele, contactul realizându-se cu braţul
protejat de o brăţară de lemn. O notiţă din 1625 menţionează un joc
Windblowne Balones, în care balonul era lovit „dintr-o parte în alta,
„uneori cu mâna, uneori cu piciorul” (Oxford English Dictionary).
Acelaşi tip de balon era folosit pentru „foot-ball” în teren deschis.
Lăsând aceste surse nesigure şi, după părerea noastră, puţin forţate,
specialiştii domeniului recunosc că voleiul face parte dintre sporturile
inventate la sfârşitul secolului XIX, alături de baschet şi de prima
versiune a fotbalului american.
In România voleiul se practică încă din anul 1920 şi era jucat de
elevii şi de studenţii din Bucureşti, Braşov, Constanţa, Iaşi, Ploieşti,
Sibiu, Timişoara etc. Voleiul a evoluat pe toate planurile, la echipele
de club, dar mai ales la nivelul echipelor reprezentative, masculine şi

3
feminine, care au obţin rezultate remarcabile la marile concursuri
internaţionale, mai ales în perioada 1946-1980. În anul 1931 se
înfiinţează Federaţia Română de Volei (FRV). Tot în acest an se
organizează şi primul campionat naţional masculin de volei al
Capitalei. În 1932, apare primul regulament de volei şi în 1943 se
organizează, la Ploieşti, un turneu, la care participă opt echipe
masculine şi patru feminine. Tot în acest an, se organizează un
campionat interşcolar al Capitalei şi se desfăşoară un turneu
universitar.
Din 1944, se organizează cu regularitate competiţii la care
participă echipe masculine şi feminine.

Caracteristicile jocului de volei

Voleiul este un joc sportiv în care cele două echipe au
posibilitatea de a acţiona cu mâna liberă asupra mingii, sub formă de
lovire sau respingere, fără a fi împiedicaţi de către adversari în timpul
desfăşurării fazei.
Voleiul este un joc sportiv practicat de mai mulţi sportivi reuniţi
într-o echipă, ceea ce-i conferă caracterul de joc colectiv şi care prin
acţiuni individuale şi colective urmăresc câştigarea punctului şi a
serviciului sau câştigarea punctului prin păstrarea serviciului.
Echipele sunt despărţite de fileu, iar în teren fiecare jucător, după
terminarea unei faze de joc, schimbă zonele într-o rotaţie specifică (în
sensul acelor de ceasornic).

4
 Printre principalele caracteristici generale al jocului de volei
putem enumera:
- este un jos accesibil prin număr redus de reguli, de elemente şi
procedee tehnice, tactice;
- se poate practica la orice vârstă;
- necesită un echipament sumar şi puţin costisitor;
- necesită instalaţii puţine - 2 stâlpi, un fileu, o minge;
- jucătorii trebuie să aibă o pregătire multilaterală datorită
numărului mare de sărituri, prin deplasări rapide şi scurte
pentru recuperarea mingilor în apărare;
- mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu şi trebuie trimisă
peste fileu prin maxim trei lovituri sau patru în anumite
condiţii prevăzute de regulament;
- jucătorii din cele doua echipe nu sunt în contact direct
- acţiunile la mingea de volei se realizează cu mâna liberă sub
forma lovirii sau respingerii mingii;
- în timpul jocului de volei jucătorii iniţiază acţiuni individuale şi
colective.

Suprafaţa de joc
În prezent voleiul se joacă în exclusivitate în săli.
Suprafaţa de joc trebuie să fie:
 dreptunghiulară,
 simetrică,
 plană,
 orizontală,

5
  uniformă.
Ea nu trebuie să prezinte vreun pericol de rănire pentru jucători.
Este interzis să se joace pe suprafeţe cu asperităţi sau alunecoase.
Suprafaţa de joc include:
 terenul de joc şi
 zona liberă.
Terenul de joc este un dreptunghi măsurând 18 x 9 m, înconjurat
de o zonă liberă având o lăţime de minimum 3 m pe toate laturile.
Spaţiul de joc liber este spaţiul situat deasupra suprafeţei de joc
și trebuie să fie liber de orice obstacol.
Spaţiul de joc liber trebuie să aibă o înălţime de minimum 7 m de
la suprafaţa de joc.
Terenul de joc este delimitat de linii de delimitare - liniile laterale
şi cele două linii de fund. Toate liniile au o lăţime de 5 cm. Liniile
trebuie să aibă o culoare deschisă şi diferită de culoarea solului şi de a
oricăror alte linii trasate.
Există mai multe zone care sunt delimitate prin linii:
Zona de atac
În fiecare teren, zona de atac este prima zonă de lângă fileu,
delimitată de axa liniei de centru şi de marginea dinspre linia de fund
a liniei de atac.
Zona de serviciu
Zona de serviciu este zona de 9 m lăţime situată în spatele liniei
de fund (linia de fund nu este inclusă în zona de serviciu).
Zona de înlocuiri

6
 Zona de înlocuiri este delimitată de prelungirea ambelor linii de
atac până la masa scorerului.
Zona de pedeapsă
Zona de pedeapsă măsoară aproximativ 1 x 1 şi este echipată cu
două scaune.

Echipa
Jocul de volei se desfăşoară între 2 echipe formate din 6 jucători
care nu sunt în contact direct şi sunt despărţiţi de un fileu.
- 3 jucători sunt în zona de fileu iar ceilalţi 3 trei sunt situaţi în
zona de fund a terenului
- căpitanul echipei este identificat prin tresa de 8x2 cm de culoarea
diferită de cea a tricoului plasată sub numărul din faţă

Mingea
Mingea trebuie să fie sferică, având o anvelopă flexibilă de piele
sau piele sintetică prevăzută în interior cu o cameră din cauciuc sau
alt material asemănător.
Mingea poate avea o singură culoare deschisă sau o combinaţie
de culori.
Materialul sintetic şi combinaţia de culori a mingilor folosite în
competiţiile oficiale trebuie să fie conform standardelor.
Circumferinţa sa trebuie să fie cuprinsă între 65 şi 67 cm şi
greutatea între 260 şi 280 g.

Meciul de volei

7
 Meciul se încheie atunci când una dintre echipe câştigă trei seturi
din cinci.
- pentru a câştiga un set o echipă trebuie să marcheze prima 25
puncte, cu o diferenţă minimă de 2 puncte şi 15 puncte în setul
decisiv
- dacă o echipă comite o greşeală, echipa adversă câştigă faza de
joc şi obţine un punct

Rotaţia în teren a jucătorilor

In teren, jucătorii se rotesc în sensul acelor de ceasornic pentru
serviciu:
- ordinea la rotaţie se stabileşte la începutul jocului şi este
determinată de poziţia jucătorilor pe toată durata setului
- când echipa la primire câştigă serviciul, jucătorii se deplasează
cu o poziţie spre stânga (în sensul acelor de ceasornic) şi
efectuează astfel o rotaţie

Tehnica jocului de volei

Acţiunile de joc reprezintă totalitatea manevrelor executate de
fiecare jucător pentru rezolvarea unei sarcini specifice de joc

Serviciul
- Reprezintă acţiunea de punerea mingii în joc şi poate fi de jos
sau de sus;

8
- Reprezintă acţiunea prin care se realizează punctul sau se
reuşeşte punerea în dificultate a adversarului în iniţierea
jocului de atac;
- Execuţia acestei acţiuni de joc este realizată de jucătorul din
zona1 plasat în afara terenului cu posibilitatea efectuării din
orice loc al zonei de serviciu, indiferent de poziţia ocupată faţă
de ceilalţi jucători din linia a -II- a (zonele 6,5), cu scopul să
treacă mingea peste fileu spre echipa adversă.

Serviciul de jos din faţă

- La executarea serviciului jucătorul este orientat cu faţa şi linia
umerilor paralel cu fileul;
- Piciorul opus braţului de lovire este plasat înainte, articulaţiile
gleznă, genunchi sunt uşor flexate, iar trunchiul este uşor
înclinat;
- Mingea este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de
lovire;
- În momentul lovirii mingii, palma este încordată şi cu degetele
apropiate

Serviciul de sus din faţă

- La executarea serviciului mingea este ţinută în palma mâinii
care nu loveşte la nivelul pieptului;
- Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului, cu
palma orientată spre minge pregătită pentru lovire;

9
 - Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-60 cm,
timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul
execută o uşoară extensie;
- Mingea se loveşte cu toată palma în momentul maxim al
înălţării ei.

Preluarea din serviciu

Preluarea din serviciu este o acţiune individuală, prin care un
jucător intră în contact cu mingea venită din serviciul adversarului,
printr-o lovire de jos cu antebraţele, cu scopul de a o transmite către
ridicătorul propriu.
Clasificare:
- Preluarea de jos cu două mâini;
- Preluare de sus cu două mâini;
- Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate
sau lateral .
Poziţia specifică este caracterizată de mărirea bazei de susţinere
prin depărtarea picioarelor dincolo de lăţimea umerilor, cu un picior
mai înainte.
Centrul de greutate este coborât cu genunchii mult îndoiţi.
Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie în momentul
contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele, iar articulaţiile
pumnului şi cotului sunt în extensie.

10
Greşelile jucătorului la fileu
- atingerea fileului;
- pătrunderea în spaţiul de joc advers împiedicând jocul
adversarului.

Greşeli de serviciu
- nerespectarea ordinii la serviciu;
- execuţia incorectă;
- serviciul atinge un jucător al echipei care serveşte, atinge fileul,
cade în afara terenului.

Greşelile de execuţie din timpul preluării mingii

- aprecierea inexactă a traiectoriei mingii;
- aprecierea inexactă a momentului şi al modului de deplasare;
- aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
- absenţa opririi în poziţie stabilă şi a orientării cu faţa spre
ridicător;
- lovirea mingii cu o mână;
- articulaţia cotului nu este blocată;
- contactul mingii cu alte porţiuni ale membrelor superioare
decât a antebraţelor;
- balansul prea mare al braţelor;
- absenţa acţiunii picioarelor;
- bazinul execută o mişcare de recul în momentul lovirii n
momentul lovirii mingii.

11
 Ridicarea mingii pentru atac sau pasa
Reprezintă acţiunea intermediară între atac şi apărare.
Termenul „pasă” ( cu două mâini de sus) poate fi o preluare,
prima lovitură din faza de joc sau o trimiterea mingii la adversar
socotită a treia lovitură din faza de joc.
Importanţa acestei acţiuni urmăreşte valorificarea preluării din
serviciu sau atac şi adoptarea unei poziţii optime pentru un atac
eficient, cât şi valorificarea potenţialului ridicătorului în organizarea
atacului, iar precizia ridicării şi orientarea tactică a acesteia asigură
iniţiativele unui atac reuşit.
Poziţia optimă a jucătorului este asigurată de o bază normală de
susţinere, cu membrele inferioare depărtate la nivelul umerilor, un
picior mai în faţă cu jumătate de talpă, cu picioarele paralele şi
greutatea repartizată pe ambele picioare, iar trunchiul orientat oblic
înainte.

Ridicarea pentru atac se clasifică după:

- distanţă (scurtă, medie, lungă;
- traiectorie (înaltă, medie, întinsă);
- poziţia corpului (joasă/echilibrată sau cu plonjon, normală sau
medie, înaltă);
- mişcare (de pe loc, din deplasare, din săritură cu două mâini sau
cu o mână);
- direcţie ( înainte în faţă, înapoi peste cap);
- lungimea fileului ( pe centru, între zone, pe extreme).

12
 Lovitura de atac
Reprezintă acţiunea finală a efortului întregii echipe în faza de
construcţie a atacului si cu scopul trimiterii mingii în terenul advers.
Are în vedere trimiterea mingii în terenul advers prin lovire cu o
mână şi în urma unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact
cu mingea deasupra nivelului superior al fileului
În atac deosebit următoarele lovituri :
- pe direcţia elanului;
- pe alte direcţii;
- prin rotarea braţului.

Fazele atacului:
- elan;
- bătaie-desprindere;
- zbor şi execuţia propriu-zisă.

Greşelile de execuţie:
- elan prea scurt sau inexistent;
- ritm nepotrivit al paşilor de elan;
- bătaia pe vârfuri;
- săritura în lungime;
- punct de lovire coborât;
- contactul cu mingea nu este efectuat cu toata palma;
- aterizarea în terenul advers;
- lovirea mingii în spaţiul de atac al echipei adverse;

13
 - trimiterea mingii în afara terenului;
- lovitura de atac asupra serviciului advers.

Blocajul
Reprezintă acţiunea tehnică individuală sau colectivă de apărare
specifică jucătorilor din linia întâi care prin plasarea mâinilor
deasupra fileului se opun loviturii de atac efectuate de adversar prin
respingerea mingii înapoi în terenul atacantului sau amortizează forţa
cu care aceasta a fost lovită.
Blocajul poate fi:
 blocaj colectiv;
 blocaj individual.
Greşelile de execuţie:
- aprecierea greşită a locului unde se efectuează atacul;
- aprecierea incorecta a distantei de parcurs pentru intervenţie;
- plasarea incorectă a palmelor şi a degetelor;
- braţele nu se menţin întinse pe toata durata săriturii;
- atingerea fileului;
- dezechilibrare pronunţată la aterizare;
- atingerea mingii în spaţiul de joc advers înaintea sau în timpul
loviturii de atac;
- un jucător din linia a doua efectuează blocaj;
- blocajul prin exteriorul antenelor;
- blocarea serviciului advers;
- mingea respinsă de blocaj cade în afara terenului.

14
 S-au folosit lucrările următorilor autori:
Rusu Flavia, Curs De Volei, Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-
Napoca, 2007.
Cojocaru Adin-Marian, Cojocaru Marilena, Volei, Curs în tehnologie
IFR, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2012.
https://www.spiruharet.ro/facultati/sport-
bucuresti/biblioteca/d4562554622d4722c66cfa727c7fe318.pdf
Regulamentul jocului de volei
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vole

15