UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Ştiinte Juridice, Economice şi Administrative Craiova

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE II

SINTEZA

Lector univ dr. Munteanu Ana Maria

 Introducere

Disciplina Drept constituțional și instituții politice este înscrisă în planul de

învățământ în cadrul disciplinelor care fundamentează baza necesară a studenților
pentru o însușire și aplicare cât mai profundă a cunoțtințelor juridice.

Dreptul constituțional ca și materie de studiu cuprinde informații și elemente

fundamentale care au o strânsă legătură cu legea fumdamentală a statului, respectiv
Constituția României, pilonul de referință al unei societăți democratice, aflată în plină
evoluție.

Sintagma specifică a dreptului constituțional are în vedere procesul de

instaurare, exercitare și menținere a puterii în stat.

Obiectul cursului.

Cursul își propune să prezinte studenților o serie de aspecte teoretice și practice,

rpivind activitatea organismelor importante din viața socială și politică a societății
românești. Parcurgând această materie, studenții își vor putea însuși modul în care
funcționează întregul aparat de stat.

Dezvoltarea cunoștințelor privind instituțiile statului, aparatul statului și viața

socială, culturală, politică a cetățenilor, sunt doar câteva din obiectivele principale ale
disciplinei în cauză.

Competențe conferite.

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe

generale și specifice:

1. Cunoaștere și înțelegere.

Prezentarea legislației din domeniul constituțional, analiza doctrinei juridice și

străine, însușirea cunoștințelor și aprofundarea lor cu scopul dezvoltării capacității
studenților de a corobora relațiile sociale diverse pe care urmează să le întâlnească în
practică în calitate de juriști:

 Identificarea de termeni, relații, procese, perceperea unor relații și

conexiuni

 Utilizarea corectă a termenilorde specialitate din domeniu

  Definirea/nominalizarea de concepte ce apar în activitățile
constituționale ale statului.

 Capacitatea de adaptare la noi situații apărute în evoluția societății.

2. Explicare și interpretare.

Explicarea și interpretarea unor idei, proiecte, procese precum și a conținuturilor

teoretice și practice ale disciplinei.

 Analizarea pricipiilor care activează în domeniu

 Realizarea de conexiuni între concepte, organisme, structuri

 Capacitatea de analiză și sinteză în procesul decizional.

3. Atitudinale.

Manifestarea unei atitudini pozitive și responsabile, cultivarea unui mediu social

centrat pe valori și relații democratice, promovarea unui sistem de valori culturale,
morale și civice:

 Reacție pozitivă la sugestii, cerințe, sarcini didactice.

 Implicarea în activități ce au legătură cu disciplina

Resurse și mijloace de lucru.

Cursul dispune de manual scris, supus stidiului individual al studentului, precum și de

material publicat pe Internet, sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, aplicații,
necesare întregirii cunoștințelor practice și teoretice în domeniul studiat.

CAPITOLUL I
 AVOCATUL POPORULUI

Avocatul Poporului este termenul românesc utilizat pentru a desemna, a defini

instituţia Ombudsmanului.

Cuvântul Ombudsman provine din limba suedeză şi înseamnă „reprezentant",

„avocat", „purtător de cuvânt" şi, poate, mai exact, „cel care vorbeşte pentru un altul".

Acest termen, „ombudsman", a fost preluat din vocabularul triburilor medievale

germanice, care îl foloseau pentru a desemna pe acei oameni care aveau sarcina de a
percepe amenzi de la familiile vinovate, pentru a le oferi familiilor victimelor.

Aşa cum termenul de ombudsman provine din limba suedeză, şi instituţia, ca

atare, a apărut pentru prima oară în Suedia, în anul 1809. Unii autori arată că originile
acestei instituţii îşi au izvorul în antichitate, fără a contesta însă rolul pe care l-a avut
Suedia în formularea şi consacrarea ei modernă.

În evoluţia instituţiei ombudsmanului, un rol decisiv l-a jucat influenţa

musulmană: profetul Mahomed obişnuia să asculte plângerile oamenilor, iar un
funcţionar, numit „Mohtasib", se deplasa zilnic prin oraşe pentru a observa cum îşi
îndeplinesc funcţionarii atribuţiile, având puterea de a anula ordinele care contraveneau
moral ei religioase.

De asemenea, în perioada medievală este cunoscută în Imperiul otoman instituţia

„Qadial Qudat", având sarcina de a asigura ca legea islamică să fie respectată de către
demnitari, inclusiv, de Sultan în afacerile lor cu poporul şi în relaţiile dintre ei.

În Spania evului mediu, această instituţie a avut o dezvoltare deosebită,

cunoscută fiind sub denumirile de „El Sindico Procurador", „El Personero del Pueblo",
„El Consul del Mar", iar în Spania musulmană instituţia numită „ Sahib-Al-Mazaim.

Ombudmanul Parlamentar trebuia să fie o persoană de o recunoscută abilitate

legală şi integritate remarcabilă şi avea datoria de a supraveghea respectarea legilor şi
ordonanţelor de către judecători, funcţionari civili şi ofiţeri militari. Totodată, se
prevedea numirea în continuare de către Rege a Cancelarului justiţiei, instituţie care
există şi în prezent.

Întâiul Ombudsman Parlamentar a fost ales în anul 1810, în persoana Baronului

Lars August Mannerheim, care, ca şi cei care i-au urmat, avea sarcina să supravegheze
atât autorităţile civile, cât şi cele militare.

În anul 1915, se creează Militieombudsmanul (Ombudsmanul Militar) pentru

supravegherea unităţilor militare.

Sunt, astfel, create în Suedia 3 instituţii ale Ombudsmanului: Ombudsman

Executiv în persoana „Celui mai Înalt Ombudsman al Regelui", Ombudsman
Parlamentar în persoana Justiţiebudsmanului şi Ombudsman Militar în persoana
Militieombudsmanului.

După cel de-al doilea război mondial, activitatea Ombudsmanului Militar s-a
diminuat, astfel meat în anul 1968 a fost încorporat în Ombudsmanul Parlamentar, însă
numărul Ombudsmanilor cuprinş i în această instituţie a crescut la trei şi apoi, începând
cu anul 1974, la patru. De asemenea, în Suedia, tot după cel de-al doilea război mondial,
s-au înfiinţat ombudsmani specializaţi, numiţi de către Guvern.

Astfel, în anul 1964, a fost înfiinţat Ombudsmanul pentru concurenţă, iar de

curând, în anul 1994, Ombudsmanul pentru persoane handicapate. În prezent,
Ombudsmanul Parlamentar Suedez se prezintă în felul următor:
Riksdagensombudsmanul sau Justiţieombudsmanul este o instituţie pluripersonală
formată din patru ombudsmani, aleşi pe o perioadă de 4 ani: unul dintre ei este
responsabil pentru administraţia instituţiei şi hotărăşte asupra orientării principale a
activităţii acesteia.

Activitatea Ombudsmanului Parlamentar Suedez (prescurtat J.O din

Justiţieombudsmanul) acoperă toate administraţiile statului şi ale colectivităţilor locale,
ca şi personalul acestora. J.O. poate participa chiar la pronunţarea hotărârilor
judecătoreşti.5 Există şi unele excepţii, cum sunt miniştrii în exerciţiu, membrii
Riksdagului, membrii Consiliilor Municipale, care nu sunt supravegheaţi de J.O.

Se poate aprecia că şi mass-media exercită un control asupra J.O., întrucât multe

cazuri, mai ales cele controversate, se transformă în dezbateri publice.

În literatura juridică s-au cristalizat câteva caracteristici ale instituţiei

Ombudsmanului Suedez, care se referă la: independenţ funcţională; competenţă şi
eficienţă; obiectivitate şi corectitudine; autoritatea de a primi plângeri de la persoanele
nedreptăţite; putere.

Timp de peste un secol (1810-1919), Ombudsmanul a rămas o instituţie exclusiv

suedeză şi apoi, până în anul 1959, exclusiv scandinavă, după care, începând cu anul
1960, s-a răspândit pe toate meridianele globului, în ultimul deceniu şi în ţările Europei
de Est. Ce a determinat această expansiune a instituţiei ombudsmanului ?

Creşterea deosebită a sarcinilor puterii legislative şi, implicit, ale administraţiei

publice ca urmare a complexităţii din ce în ce mai mari a vieţii economice şi sociale la
nivelul tuturor statelor lumii, determină cetăţenii ca, în fiecare moment, să intre în
contact cu autorităţile publice şi structurile administrative. Aceste contacte permanente
şi, de cele mai multe ori, complexe nu se desfăşoară întotdeauna în cele mai bune
condiţii, mai ales nu în favoarea cetăţenilor.

Prin urmare, unii cetăţeni îşi pierd încrederea în aceste autorităţi şi structuri
administrative, alţii manifestă dezinteres ori se resemnează, mai ales atunci când trebuie
să parcurgă unele proceduri deosebit de greoaie care de fapt împiedică stabilirea unor
relaţii normale cu acestea. În atare situaţii pot apărea conflicte care nu lasă indiferente
autorităţile şi le determină să găsească soluţii pentru rezolvarea disfuncţionalităţilor în
planul relaţiilor cetăţean-autoritate. Ca urmare, numeroase ţări au recunoscut că
instituţiile tradiţionale de protecţie juridică a cetăţenilor şi de control al autorităţilor
publice nu mai erau în stare să rezolve aceste conflicte.

În acest context, după primul şi, mai ales, după cel de-al doilea război mondial,
în multe ţări din aproape toate zonele geografice ale lumii s-a consacrat instituţia
Ombudsmanului, sau a mediatorului, cum s-a mai numit (atât la nivel naţional, cât şi
regional şi local), care s-a inspirat după modelul suedez, instituţionalizat constituţional,
după cum s-a arătat, în anul 1809.

În Europa, instituţia ombudsmanului ia amploare rapid şi se diversifică chiar sub

aspectul denumirii.

În ţările din celelalte continente, această instituţie a ombudsmanului s-a

încetăţenit, de asemenea, rapid, fiind înzestrată cu largi competenţe atât la nivel statal,
cât şi la nivel regional şi local.

Instituţia s-a impus în ţări cu forme de stat şi de guvernământ dintre cele mai
diferite, în monarhii şi în sisteme prezidenţiale, în statele unitare şi în cele federale, în
state industrializate, ca şi în cele în curs de dezvoltare, precum şi în statele care au trecut
de la regimuri totalitare comuniste spre căi democratice de guvernare.

Asemenea situaţii au survenit după anii '90, când, într-o serie de ţări din Estul
Europei, mai multe state au consacrat constituţional instituţia ombudsmanului.

In această perioadă, prin Tratatul European de la Maastricht şi prin alte acte

comunitare s-a prevăzut numirea primului Ombudsman al Uniunii Europene.

Instituţia Ombudsmanului din oricare din aceste ţări, deşi de origine suedeză, are
o structură fundamentală uniformă, dar şi o organizare de detaliu diferită, potrivit
specificului şi tradiţiei fiecăreia dintre ţările în care s-a instituţionalizat, ceea ce permite
încorporarea în sistemele naţionale respective.

Este adevărat că în literatura juridică există şi opinia potrivit căreia ceea ce, de
fapt, s-a extins la scară internaţională nu este instituţia clasică, originală a
Ombudsmanului suedez, ci copii neconforme ale acesteia, ea suferind, cu ocazia
operaţiei de transplantare, adaptări mai mult sau mai puţin întinse, ceea ce înseamnă că,
în realitate, ne aflăm în situaţia unui simplu împrumut de idei, nu al unei instituţii.

Pe coordonatele evocate mai sus, instituţia Ombudsmanului poate fi clasificată

în Ombudsman Parlamentar şi Ombudsman subordonat Guvernului sau puterii
executive. Aceste instituţii se regăsesc atât în statele unitare, cât şi în statele federale.

După sistemul de desemnare a acestei instituţii sunt Ombudsmani numiţi

exclusiv de către legislativ, dar la propunere executivului; de către executiv, după
consultarea prealabilă a legislativului, şi exclusiv de către executiv sau Guvern.
 În afară de instituţia Ombudsmanului cu competenţă generală, în multe ţări
există şi Ombudsman specializat, cu o competenţă specifică, cum ar fi pentru protecţia
consumatorilor; ocrotirea libertăţii presei şi a informaţiei; protecţia intimităţii; controlul
forţelor armate şi de securitate; sfere educative, sfere impresariale, Ombudsman
universitar; Ombudsman de întreprindere.

După prezentarea succintă a instituţiei Ombudsmanului, a apariţiei şi evoluţiei

sale în lume, credem că putem încerca definirea sa. Trebuie mai întâi să precizăm că în
literatura juridică s-au formulat multe şi diverse definiţii ale Ombudsmanului.

Ţinând seama şi de aceste opinii, putem spune că Ombudsmanul este o instituţie

consacrată de Constituţie sau de lege, desemnată după procedurile prevăzute de acestea,
a cărei îndatorire este de a primi plângeri de la cetăţeni împotriva nedreptăţilor cauzate
acestora de către administraţie sau de a combate administraţia defectuoasă din proprie
iniţiativă prin recomandări ori sugesti și informări publice anuale.

Avocatul Poporului în România

Pentru prima dată în istoria ţării, Constituţia României din 8 decembrie 1991
prevede instituţia Avocatul Poporului, cu rolul de a apăra drepturile şi libertăţile
cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice.

Consacrarea acestor noi instituţii prin legea fundamentală răspunde cerinţelor

democratice actuale, necesităţilor reale prezente şi mai ales celor viitoare.

Instituţia Avocatul Poporului, prin caracterul ei profund democratic, permite

accesul cetăţenilor la o nouă modalitate legală pentru exercitarea, fără nicio îngrădire, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Constituţia României prevede, în art.55, că
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se stabilesc prin lege
organică, fără să prevadă un termen pentru elaborarea şi adoptarea acesteia.

Credem că lipsa unui termen pentru elaborarea şi adoptarea legii Avocatului

Poporului a constituit o omisiune a Constituţiei, cu consecinţe nefavorabile în aducerea
la îndeplinire a prevederilor referitoare la înfiinţarea şi organizarea statului de drept.

În aceste condiţii, au trecut mai mult de 5 ani de la intrarea în vigoare a

Constituţiei până la adoptarea legii privind organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatul Poporului.

Apreciem că a fost o scăpare a Constituţiei, deoarece atunci când s-a prevăzut

înfiinţarea altor noi instituţii ale statului de drept, cum sunt Curtea Constituţională şi
Curtea de Conturi, s-a stabilit şi un termen precis în acest sens.
 Pe de altă parte, nici Guvernul, care are iniţiativă legislativă, nu s-a grăbit să
aducă la îndeplinire prevederile constituţionale referitoare la înfiinţarea instituţiei
Avocatul Poporului şi să depună la Parlament un asemenea proiect de lege, după cum
nici Parlamentul nu a manifestat celeritate în adoptarea legii după depunerea proiectului,
astfel meat proiectul de lege privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul
Poporului a fost adoptat mai întâi de Camera Deputaţilor la 19 martie 1996 şi, apoi, de
Senat la 3 octombrie 1996.

Întrucât între proiectul de lege adoptat de Cameră şi proiectul de lege adoptat de

Senat au existat divergenţe cu privire la unele prevederi şi cum prin procedura de
mediere nu s-a ajuns la un acord, textele aflate în divergenţă s-au supus dezbaterii
Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună, care au adoptat textul definitiv al
Legii privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului abia la 21
februarie 1997.

Legea cuprinde o serie de prevederi deosebit de importante referitoare la

drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi, din acest punct de vedere, în chiar primul articol se
prevede că scopul instituţiei Avocatul Poporului este de a apăra drepturile şi libertăţile
cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice. De asemenea, importante sunt
reglementările cuprinse în art.2 care, în alin.1, prevede că Avocatul Poporului în
activitatea sa este independent de orice autoritate publică.

Prin această prevedere se conferă instituţiei Avocatul Poporului garanţia majoră

că nu va fi împiedicată de nicio autoritate să-şi exercite mandatul conform scopului şi
atribuţiilor pe care i le-a conferit legea, nimeni neputând-o obliga să se supună unor
instituţii sau dispoziţii ale acestora. În acelaşi timp, însă nici Avocatul Poporului, în
exercitarea atribuţiilor sale, nu are dreptul să se substituie autorităţilor publice.

Toate aceste prevederi sporesc încrederea cetăţeanului lezat într-un drept

fundamental al său de a se adresa Avocatului Poporului pentru a-i fi apărat acest drept
în raport cu autoritatea care l-a încălcat.

Aşa cum am arătat, Avocatul Poporului nu este o instituţie care să se substituie

altora, ci o instituţie care, alături de altele, ocroteşte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Nu este avocat al unora sau al altora, ci protector al tuturor.

Mai mult, autorităţile publice sunt obligate, potrivit art.4 din lege să comunice
sau, după caz, să pună la dispoziţia Avocatului Poporului, în condiţiile legii,
informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în legătură cu cererile care au fost
adresate acestuia, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuţiilor sale.

De altfel, în majoritatea ţărilor lumii, arma principală a Ombudsmanului o

constituie autoritatea lui, puterea de a admonesta şi critica, suportul major al opiniei
publice, receptivitatea şi sprijinul tuturor autorităţilor publice.

În sfârşit, Avocatul Poporului prezintă rapoarte anuale celor două Camere ale
Parlamentului, sau la cererea acestora. Aceste rapoarte pot să cuprindă informaţii despre
activitatea Avocatului Poporului, precum şi recomandări şi propuneri de modificare a
legislaţiei, de lege ferenda, sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.

Fără îndoială, această obligaţie a Avocatului Poporului, de a prezenta rapoarte

anuale Parlamentului nu constituie o restrângere a independenţei acestuia, ci,
dimpotrivă, îi sporeşte şi întăreşte autoritatea şi creează posibilitatea de a se adopta la
timp şi în mod eficient măsurile legale sau de altă natură menite să asigure şi să
ocrotească libertăţile fundamentale ale omului.

Instituţia Ombudsmanului - s-a subliniat la Conferinţa Internaţională de la

Camberra din 1988 - este o instituţie democratică, concepută să coopereze într-un spirit
democratic „cu un guvern cooperant şi oficialităţi amabile", care, în general,
funcţionează eficient şi sunt dispuse să înlăture orice greşeală sau nedreptate. Este deci
o instituţie a cărei implementare cere timp, ambianţă democratică, cultură politică şi
juridică, amabilitate şi solicitudine.

Numirea şi încetarea din funcţie a Avocatului Poporului

Numirea Avocatului Poporului

Referitor la numirea Avocatului Poporului Constituţia prevede, în art.58 alin. 1,

că acesta este numit pe o perioadă de 5 ani, iar în art. 65 alin. 2 se precizează că numirea
se face de către Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună.19

Este de observat că, în majoritatea ţărilor unde este organizat şi funcţionează

Ombudsmanul, acesta este numit de legislativ sau de executiv ,cu confirmarea
legislativului sau a unei anumite proporţii a acestuia.

Chiar şi titulatura multor ombudsmani este aceea de „Ombudsman Parlamentar"

sau „Comisar Parlamentar". Atunci când Ombudsmanul este numit de către executiv, el
se numeşte „Ombudsman Executiv".

Literatura juridică face distincţie între „Ombusdmani legislativi" şi

„Ombudsmani executivi", după ponderea pe care o au respectivele puteri la numirea în
funcţie a ombudsmanului. Sistemul Ombudsmanului Parlamentar este cunoscut sub
denumirea de „Ombudsman clasic".

Anterior modificării Constituţiei, numirea Avocatului Poporului se făcea de

către Senat pe o perioadă de 5 ani, dispoziţie reluată, apoi, de legea organică în art. 6.

În acest sens, trebuie precizat că este necesară o modificare a acestei legi

organice în concordanţă cu noile prevederi constituţionale.

Constituţia României nu prevede ce condiţii concrete trebuie să fie îndeplinite de

candidaţii la această funcţie. Legea organică, în art.6 alin.2, arată că poate fi numit
Avocat al poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire
prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituţională. Astfel, potrivit art. 143 din
Constituţie, judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică
superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea
juridică sau în învăţământul juridic superior.

În variantele iniţiale ale proiectului legii se cerea, pe lângă condiţiile enumerate

mai sus, şi aceea de a nu fi făcut parte dintr-un partid politic în ultimii 5 ani.

În opinia noastră, condiţiile prevăzute de Constituţia României, precum şi cele

prevăzute de Legea pentru numirea judecătorilor Curţii Constituţionale sunt suficiente
pentru realizarea scopului avut în vedere de legiuitor la înfiinţarea instituţiei Avocatul
Poporului.

Propunerile de candidaţi sunt făcute de Biroul Permanent al Senatului, la

recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului.

Candidaţii trebuie să depună la Comisia Juridică de numiri, disciplină, imunităţi

şi validări a Senatului actele prin care dovedesc că îndeplinesc condiţiile prevăzute de
Constituţie şi de lege pentru a îndeplini funcţia de Avocat al Poporului.

După depunerea actelor şi verificarea acestora, candidaţii sunt audiaţi de

Comisia Juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului.

Numirea Avocatului Poporului se face, potrivit art. 7 alin. 3 din lege, cu votul
majorităţii parlamentarilor (senatori şi deputaţi). Dacă la primul tur de scrutin nu se
obţine această majoritate, se vor organiza noi tururi de scrutin la care vor participa
numai candidaţii situaţi pe primele două locuri la turul de scrutin anterior.21

Potrivit dispoziţiilor art.8 alin.1 din lege, mandatul de Avocat al Poporului

începe pe data numirii sale de către Senat şi durează până la instalarea noului Avocat al
Poporului.

Avocatul Poporului, înainte de începerea exercitării mandatului, va depune în

faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului următorul jurământ: „Jur să
respect Constituţia şi legile ţării şi să apăr drepturile şi libertăţile cetăţenilor, îndepli-
nindu-mi cu bună credinţă şi imparţialitate atribuţiile de Avocat al Poporului. Aşa să-mi
ajute Dumnezeu".

Textul de lege prevede, în alin. 4, că jurământul poate fi depus şi fără formulă

religioasă. Refuzul depunerii jurământului, însă, are ca efect împiedicarea intrării în
funcţie a Avocatului Poporului şi, pe cale de consecinţă, deschide procedura pentru o
altă numire în funcţie.

Proiectul de lege în varianta adoptată de Camera deputaţilor, la art.7 alin. 3,

prevedea că numirea Avocatului Poporului se face cu votul a două treimi din numărul
senatorilor, în timp ce la acelaşi articol în varianta adoptată de Senat se stipula că
numirea Avocatului Poporului se face cu votul majorităţii senatorilor.

Încetarea funcţiei de Avocat al Poporului

În art.9 din lege sunt menţionate expres cazurile în care mandatul Avocatului
Poporului încetează înainte de termen, şi anume: demisia, revocarea din funcţie,
incompatibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin
examen medical de specialitate, ori în caz de deces.

Referitor la cazurile în care mandatul Avocatului Poporului încetează, este de

precizat că numai în caz de revocare din funcţie se pune problema unor fapte ce pot fi
imputate acestuia. Astfel, chiar legea menţionează în art.9 alin.2 că Avocatul Poporului
se revocă din funcţie ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor. Textul de lege
precizează şi modul în care urmează a se face revocarea, şi anume la propunerea
Biroului Permanent al Senatului, pe baza raportului Comisiei Juridice de numiri,
disciplină, imunităţi şi validări, cu votul majorităţii senatorilor.

Cu privire la celelalte cazuri în care mandatul Avocatului Poporului încetează, şi

anume demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a funcţiei şi decesul,
acestea se constată de către Biroul Permanent al Senatului, în cel mult 10 zile de la
apariţia cauzei care determină încetarea mandatului.

Adjuncţii Avocatului Poporului

În coordonarea exercitării atribuţiilor instituţiei pe domenii de activitate, stabilite

potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare, Avocatul Poporului este asistat de
doi adjuncţi.

Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. Ei sunt

numiţi de către acesta pe durata mandatului, cu avizul Comisiei Juridice, de numiri,
disciplină, imunităţi şi validări a Senatului. Deosebit de îndeplinirea atribuţiilor
Avocatului Poporului, în ordinea stabilită de acesta, în caz de imposibilitate temporară a
exercitării funcţiei, adjuncţii Avocatului Poporului au atribuţii proprii, stabilite de
Regulamentul de organizare şi funcţionare.

Atribuţiile adjunctului Avocatului Poporului sunt următoarele:

Coordonează şi controlează activitatea departamentelor aflate sub autoritatea sa,

pe domenii de activitate, potrivit prevederilor legii, ale regulamentului şi dispoziţiilor
Avocatului Poporului;
 Ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor primite din partea
Avocatului Poporului;

Informează operativ pe Avocatul Poporului asupra desfăşurării lucrărilor,

semnalând aspectele mai importante din activitatea departamentelor pe care le
coordonează.

Stabileşte atribuţiile personalului din cadrul departamentelor aflate sub

autoritatea sa; efectuează, potrivit nevoilor acestor departamente, redistribuirea unor
sarcini şi atribuţii ale personalului în vederea realizării unei repartiţii echitabile a
volumului de muncă;

Verifică şi îşi dă acordul asupra referatelor şi formei finale a proiectelor de

raport ce se prezintă spre însuşire Avocatului Poporului;

Întocmeşte, la sfârşitul fiecărui an sau la cererea Avocatului Poporului, o

informare privind activitatea departamentelor aflate sub autoritatea sa, evidenţiind
aspecte semnificative legate de fenomenele sociale, care fac necesară modificarea
legislaţiei, sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.

În legea noastră privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului

Poporului nu s-a prevăzut şi înfiinţarea unor birouri teritoriale care să fie conduse de un
Avocat delegat, numit de Avocatul Poporului, cu toate că, în opinia noastră, cel puţin la
începutul activităţii sale, Avocatului Poporului îi vor fi adresate un foarte mare număr
de sesizări privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi, ca atare, o
organizare teritorială a acestei instituţii, cel puţin în oraşele de reşedinţă a cel or 15 curţi
de apel, ar fi binevenită. Fără, îndoială, şi această lege este perfectibilă, ca de altfel orice
altă lege, astfel meat dacă va fi necesar ea va putea fi modificată şi îmbunătăţită.

Ca urmare a revizuirii Constituţiei, aşa cum s-a arătat, Legea privind

organizarea şi funcţionarea Avocatului Poporului, Legea nr. 35/1997, va trebui
modificată în sensul punerii de acord cu noile dispoziţii constituţionale ce
reglementează această instituţie.

Atribuţiile Avocatului Poporului. Incompatibilităţi şi imunităţi

Avocatul Poporului, potrivit art.59 din Constituţie, îşi exercită atribuţiile din
oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite
de lege.

Atribuţiile Avocatului Poporului sunt următoarele:

Asigură conducerea şi coordonarea întregii activităţi a instituţiei Avocatul

Poporului;
 Primeşte şi repartizează departamentelor de specialitate cererile făcute de
persoanele care i se adresează cu privire la lezarea drepturilor sau libertăţilor lor de către
autorităţile publice şi decide asupra acestor cereri, în baza referatului întocmit de şeful
de departament căruia i-a fost repartizată cererea.

Urmăreşte executarea corespunzătoare a lucrărilor şi dispune, după caz,

efectuarea unor anchete, audieri sau solicită informaţiile pe care le socoteşte necesare;

Cere autorităţii publice şi funcţionarului public în cauză, în situaţiile în care se

constată încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, să ia măsuri în vederea
înlăturării inegalităţilor, reparării pagubelor şi repunerii persoanei lezate în drepturile
sale, potrivit legii;

Urmăreşte soluţionarea legală a cererilor, în baza recomandărilor sale, şi

sesizează, în caz de nerespectare a acestora, autoritatea administraţiei ierarhic
superioare, respectiv prefectul, Guvernul sau Parlamentul, potrivit competenţelor
stabilite de lege;

Aduce la cunoştinţa petiţionarului rezultatele cererii sale;

Reprezintă instituţia Avocatului Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a

Senatului şi celorlalte autorităţi publice, în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice,
precum şi în relaţiile internaţionale;

Prezintă Parlamentului, anual, sau la cererea celor două Camere, raportul asupra
activităţii instituţiei.

Raportul va cuprinde constatările Avocatului Poporului cu privire la cercetările

întreprinse, o descriere a principalelor probleme legate de cazurile de nerespectare a
drepturilor şi libertăţilor persoanelor care i s-au adresat, situaţia statistică a cererilor
primite, admise, luate în lucru şi soluţionate, situaţii frecvente de încălcare a drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti prin acte administrative ilegale, precum şi dare de seamă cu
privire la celelalte activităţi ale instituţiei Avocatul Poporului. De asemenea, raportul
poate conţine recomandări privind îmbunătăţirea sau modificarea legislaţiei, precum şi
orice alte măsuri necesare ocrotirii drepturilor fundamentale ale omului.

Conform art. 14 alin.2 din Legea nr.35/1997, cererile pot fi adresate de orice
persoană fizică, fără niciun fel de discriminare de cetăţenie vârstă, sex, apartenenţă
politică sau convingere religioasă.

De acelaşi drept, credem, beneficiază şi persoanele juridice române sau străine

de drept privat, chiar dacă art. 14 alin. 2 din lege se referă numai la persoane fizice,
deoarece art. 13 lit. b prevede în mod expres că Avocatul Poporului „primeşte şi
repartizează cererile făcute de persoanele (fizice sau juridice), lezate prin încălcarea
drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi
decide asupra acestor cereri".

Cererile adresate Avocatului Poporului trebuie să se facă în scris şi să cuprindă

numele şi domiciliul persoanei lezate în drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, drepturile şi
libertăţile încălcate, precum şi autoritatea admini strativă ori funcţionarul public în
cauză. Petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administraţiei publice
de a soluţiona cererea.

Avocatul Poporului nu poate lua în considerare plângerile anonime sau cele

îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetăţeneşti mai vechi de un an de la
data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă de faptele care fac obiectul plângerii.

Această prevedere expresă a legii presupune, pe de o parte, seriozitatea şi

temeinicia plângerilor cu care urmează a fi sesizat.

Prezintă Preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz,
primului ministru, rapoarte asupra lacunelor din legislaţie sau cazurilor grave de
corupţie ori de nerespectare a legilor ţării constatate cu prilejul cercetărilor efectuate;

Semnează rapoartele, recomandările şi celelalte acte ale instituţiei Avocatului

Poporului, care se pot emite numai cu acordul său;

Aprobă numirea, promovarea şi eliberarea din funcţie a personalului, acordă

gradaţii, salarii de merit, şi alte drepturi, potrivit dispoziţiilor legale;

Exercită autoritatea disciplinară asupra personalului, în condiţiile prevăzute de

lege şi regulament;

Aprobă programele de efectuare a concediilor anuale de odihnă;

Exercită atribuţiile ordonatorului principal de credite;

Exercită orice alte atribuţii care îi revin potrivit legii.

Cu privire la persoanele care se pot adresa Avocatului Poporului, acestea pot fi

şi persoanele arestate şi reţinute în penitenciare, instituţii de reeducare ori resocializare
sau în arest preventiv, ale căror conduceri au obligaţia de a le permite, fără nicio
restricţie, să se adreseze Avocatului Poporului cu privire la lezarea drepturilor şi
libertăţilor lor, cu excepţia restrângerilor legale.

De asemenea, această obligaţie revine şi comandanţilor unităţilor militare în

privinţa persoanelor care îşi satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciul militar
alternativ, cu privire la lezarea drepturilor şi libertăţilor lor, cu excepţia restrângerilor
legale.

În ipoteza în care, însă, Avocatul Poporului constată că soluţionarea cererii cu

care a fost sesizat este de competenţa Ministerului Public, se află pe rolul instanţelor
judecătoreşti sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Consiliul Superior al
Magistraturii, potrivit competenţei acestora, care sunt obligaţi să-i comunice concluziile
la care s-a ajuns şi măsurile luate.

În măsura în care Avocatul Poporului le consideră necesare pentru soluţionarea

plângerilor ce i s-au adresat, el are acces la documentele secrete deţinute de autorităţile
publice, însă are obligaţia de a nu face publice informaţiile sau documentele secrete la
care a avut acces. Această obligaţie se menţine şi după încetarea activităţii sale ca
Avocat al Poporului şi se extinde asupra adjuncţilor săi, precum şi asupra personalului
aflat în serviciile sale, sub sancţiunea prevăzută de legea penală.

În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care nu

pot fi supuse nici controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin aceste
acte, el sesizează autorităţile administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor sau faptelor
administrative, inclusiv asupra situaţiilor când autorităţile publice nu răspund ori a
situaţiilor de emitere tardivă a actelor.

Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să pretindă autorităţilor

publice orice informaţii sau documente necesare anchetei sau orice alte probe, să
audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor publice şi de la orice
funcţionar, pentru soluţionarea plângerilor. În lege nu se precizează însă ce posibilităţi
are Avocatul Poporului în situaţia în care nu îi sunt comunicate sau puse la dispoziţie
datele ori documentele solicitate, ori îi este interzis accesul la ele sau îi sunt comunicate
cu întârziere.

Credem că legea organică trebuia să prevadă şi unele sancţiuni pentru cei care
refuză să colaboreze ori colaborează cu întârziere sau nu sprijină Avocatul Poporului în
îndeplinirea atribuţiilor sale.

În situaţiile în care Avocatul Poporului constată violări ale drepturilor omului, el

va cere în scris autorităţii administraţiei publice care a încălcat aceste drepturi să
reformuleze sau să revoce actul administrativ şi să repare pagubele produse, precum şi
să repună persoana lezată în situaţia anterioară.

Autorităţile publice în cauză trebuie să ia îndată măsurile necesare pentru

înlăturarea ilegalităţilor constatate, repararea pagubelor şi înlăturarea acuzelor care au
generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate, informând despre aceasta
Avocatul Poporului.

În situaţia în care, în termen de 30 de zile de la data sesizării, autoritatea publică

sau funcţionarul public nu înlătură ilegalităţile comise, Avocatul Poporului se adresează
autorităţilor administraţiei ierarhic superioare, care sunt obligate să îi comunice în
termen de cel mult 45 de zile măsurile luate.

În ipoteza în care autoritatea publică sau funcţionarul public aparţin

administraţiei publice locale, Avocatul Poporului se adresează prefectului judeţului,
dată de la care curge termenul de 45 de zile.
 De asemenea, Avocatul Poporului este îndreptăţit, potrivit art.24 alin.1 din lege,
să sesizeze Guvernul României cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal.

Referitor la autoritatea administraţiei publice care a emis actul, respectiv, a

săvârşit faptul administrativ ilegal, credem că este vorba atât de autorităţile
administraţiei publice centrale, cât şi de autorităţile publice locale, deci şi de prefecţi.

Conform art. 1, alin. 3 din Legea contenciosului administrativ, Avocatul

poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei
sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea sau excesul de putere al
autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa
competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului.

Totodată, art.26 alin.1 din lege27 prevede că Avocatul Poporului are obligaţia să
aducă la cunoştinţa persoanei care i-a adresat cererea rezultatele verificării şi măsurile
luate. Apreciem că, şi în acest caz, legea organică ar fi trebuit să stabilească un termen
în care Avocatul Poporului să comunice persoanei interesate măsurile luate în urma
sesizării făcute de aceasta.

Rezultatele cererilor verificate pot fi făcute publice de către Avocatul Poporului

prin mijloace de informare în masă, cu consimţământul persoanelor interesate şi cu
respectarea prevederilor ce se referă la informaţiile şi documentele secrete.

În cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor efectuate,

lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, va
prezenta un raport cu aspectele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului sau, după caz, primului-ministru.

Ca urmare a revizuirii Constituţiei, Avocatului poporului i se permite să se

prezinte în faţa Curţii Constituţionale cu o cerere referitoare la neconstituţionalitatea
unor legi, înainte de promulgare.

Răspunderea Avocatului Poporului. Incompatibilităţi şi imunităţi

Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate

sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor
prevăzute de lege.

Pe întreaga durată a exercitării mandatului, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi

nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi, cu excepţia infracţiunilor flagrante, sau trimiş
i în judecată penală sau contravenţională fără încuviinţarea Senatului.

În cazul infracţiunilor flagrante săvârşite de Avocatul Poporului ori de adjuncţii

săi, aceştia, aşa cum s-a arătat, pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi, însă Ministrul
Justiţiei are obligaţia de a informa neîntârziat pe preşedintele Senatului asupra reţinerii
sau arestării. Senatul, apoi, poate încuviinţa sau nu măsura luată. Hotărârea Senatului cu
privire la încuviinţarea arestării şi trimiterea în judecată se adoptă cu votul majorităţii
senatorilor.

În situaţia în care Avocatul Poporului sau adjuncţii săi sunt arestaţi şi trimiş i în
judecată penală, Senatul îi va suspenda din funcţii până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti. Se constată că, sub aspectul răspunderii şi al imunităţilor,
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi au un statut cu cel al înalţilor demnitari
(parlamentari, Înaltul cler, judecători ai Curţii Constituţionale, judecători ai Înaltei
Curţii de Casaţie şi Justiţie, membrii Guvernului).

Cu privire la incompatibilităţi, trebuie să remarcăm că în aproape toate ţările s-

au înscris în Constituţii şi în legi interdicţii ale ombudsmanului de a exercita şi alte
funcţii, pentru ca acesta să nu acorde unor sarcini o importanţă majoră în detrimentul
altora. Din acest punct de vedere, incompatibilităţile au o contribuţie vădită la
asigurarea independenţei şi imparţialităţii instituţiei.

Conform articolului 58, alin 2, „Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot

îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior".

Cea mai mare parte a legilor reglementând instituţia Ombudsmanului se referă la

incompatibilităţi, în primul rând în lumina independenţei şi imparţialităţii. Aceste
incompatibilităţi privesc şi personalul cu funcţii de execuţie de specialitate, fiind
exceptate numai funcţiile didactice din învăţământul superior.

Structura instituţiei Avocatul Poporului

Instituţia Avocatul Poporului s-a organizat şi funcţionează potrivit prevederilor

Legii nr.35 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare. În temeiul prevederilor
legii, Regulamentul a stabilit structura organizatorică, procedura de desfăşurare a
activităţilor instituţiei, atribuţiile şi statutul personalului de specialitate şi administrativ
din serviciile generale ale instituţiei, precum şi răspunderea în caz de abateri
disciplinare.

În organizarea şi stabilirea structurii instituţiei prin Regulament, s-a avut în

vedere că aceasta trebuie să asigure realizarea competenţelor instituţiei, în conformitate
cu prevederile Legii nr.35.

Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare, instituţia Avocatul

Poporului este alcătuită din departamente de specialitate şi secretariatul general.

În structura instituţiei sunt incluse: consilierii Avocatului Poporului,

Departamentele de specialitate, Direcţia pentru relaţiile cu instituţiile statului, cu
societatea civilă şi relaţii externe, precum şi Biroul de presă şi protocol.
 Structura serviciilor şi numărul de personal se aprobă de către Biroul Permanent
al Senatului, în funcţie de necesităţile realizării atribuţiilor ce le revin ş i în limitele
bugetului aprobat.

Consilierii Avocatului Poporului sunt, potrivit Regulamentului, în număr de doi,

se subordonează direct Avocatului Poporului şi exercită atribuţii importante privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei.31

Fiecare departament este condus de un şef. Din structura departamentului fac

parte consilieri, experţi, consultant si referenţi.

Consilierii Avocatului Poporului exercită următoarele atribuţii:

Examinează şi propun soluţii în probleme privind organizarea şi funcţionarea

instituţiei;

Efectuează sau participă la efectuarea unor studii, evaluări, lucrări de sinteză

legate de specificul activităţii Avocatul Poporului, independent sau în cadrul unor
colective ale instituţiei, ori organizate de alte autorităţi publice sau organizaţii
neguvernamentale.

Urmăresc şi coordonează activitatea de redactare, la termenele prestabilite, a

recomandărilor şi rapoartelor pe care le prezintă spre însuşire Avocatului Poporului;

Asigură informarea Avocatului Poporului asupra posibilităţilor de rezolvare a

problemelor ridicate de persoanele primite în audienţă sau prin cererile adresate
instituţiei, colaborând, după caz, cu departamentele de specialitate şi celelalte servicii
ale instituţiei;

Sesizează cu operativitate şi participă la activitatea de redactare a răspunsurilor

la întrebările şi problemele ridicate de şi în mass-media cu privire la activitatea
instituţiei;

Îndeplineşte orice alte atribuţii legate de specificul activităţii instituţiei, la cererea

Avocatului Poporului.

În funcţie de ponderea şi volumul lucrărilor, la propunerea adjuncţilor săi,

înaintată în baza referatelor întocmite de şefii de departament, Avocatul Poporului poate
adapta structura departamentelor potrivit necesităţilor activităţilor curente.

Din structura instituţiei face parte şi Secretariatul General, care cuprinde Direcţia
relaţii cu publicul şi informatică, Direcţia economică şi Serviciul organizare, resurse
umane şi contencios.

Secretariatul general asigură condiţiile organizatorice, informa-ţionale şi

materiale pentru buna desfăşurare a activităţii instituţiei Avocatul Poporului. El este
condus de secretarul general, care este numit şi eliberat din funcţie de Avocatul
Poporului.
 Direcţia relaţii cu publicul şi informatică are în structura sa două servicii:
Serviciul de relaţii cu publicul, registratură, arhivă şi secretariat şi Serviciul de
informatică, documentare şi bibliotecă. Întreaga activitate a acestor servicii este
subordonată realizării unor servicii auxiliare necesare rezolvării cererilor adresate
Avocatului Poporului.

Direcţia economică, prin serviciul financiar-contabilitate şi con¬trol preventiv şi

serviciul aprovizionare, transport şi administrativ, asigură elaborarea, fundamentarea şi
executarea bugetului instituţiei şi a celorlalte lucrări financiar-contabile, exercitarea de
către Avocatul Poporului a atribuţiilor sale de ordonator de credite, precum şi admi-
nistrarea bunurilor din patrimoniul instituţiei, activitatea de investiţii şi de aprovizionare
cu materiale, transportul, realizarea altor prestaţii administrative necesare funcţionării
instituţiei Avocatului Poporului.

Serviciul organizare, resurse umane şi contencios execută lucrările privind

angajarea şi salarizarea personalului, asigură asistenţa juridică şi reprezentarea în faţa
instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie a instituţiei Avocatul Poporului.

De asemenea, în structura instituţiei este cuprinsă şi Direcţia pentru relaţii cu

instituţiile statului, cu societatea civilă şi relaţii externe, precum şi Biroul de presă şi
protocol.

Direcţia este condusă de un director şi asigură:

a) realizarea unor contacte directe şi permanente cu instituţiile statului şi un schimb

informaţional continuu, în vederea realizării competenţelor instituţiei Avocatul
Poporului potrivit legii;

b) realizarea unor contacte şi schimburi informaţionale permanente cu organizaţiile

neguvernamentale care promovează valorilesocietăţii civile, în mod special cu
organizaţiile care activează îndomeniul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului;

c) participarea Avocatului Poporului sau a reprezentanţilor acestuia la diverse

conferinţe, simpozioane, seminarii, la care se dezbat probleme sociale de interes pentru
activitatea specifică instituţiei;

d) organizarea de manifestări similare la care să fie invitaţi reprezentanţi ai societăţii

civile;

e) îndeplinirea lucrărilor ce revin instituţiei Avocatul Poporului în cadrul

relaţiilor internaţionale;

f) traducerea, întocmirea şi expedierea corespondenţei cu străinătatea.

În sfârşit, Biroul de presă şi protocol trebuie să asigure monitorizarea presei,

efectuarea de sinteze tematice, întocmirea şi difuzarea de comunicate oficiale privind
activitatea instituţiei, redactarea răspunsurilor la articole apărute în presă referitoare la
instituţia Avocatul Poporului, organizarea contactelor acestuia cu reprezentanţii presei şi
altele

CAPITOLUL II

SISTEMUL ELECTORAL

Relaţiile sociale care privesc alegerile sunt reglementate de dreptul

constituţional, deoarece prin conţinutul lor ele sunt relaţii constituţionale, adică apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce trebuie

îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi garanţiile ce fac
efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale stabilesc obligaţiile
organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de organizare şi desfăşurare a
alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votării.

În literatura de specialitate, noţiunii de sistem electoral i s-au dat accepţiuni

diferite.

Astfel, într-o primă accepţiune, prin sistem electoral se desemnează mecanismul,

modalitatea de alegere a deputaţilor.

Într-o altă opinie, promovată de autori din ţara noastră, prin sistem electoral se
desemnează un ansamblu de norme juridice, care constituie o instituţie de drept
constituţional. Aceste norme juridice care formează sistemul electoral stabilesc:

• drepturile electorale, care fac parte din categoria drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor, condiţiile pe care trebuie să le aibă şi să le îndeplinească persoanele fizice
pentru a avea şi a exercita aceste drepturi;

• modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor, precum şi modurile de stabilire, de

centralizare şi de comunicare a rezultatelor votării.

Sistemul electoral al României, aşa cum este reglementat de Constituţie şi legile

electorale, are la bază următoarele principii:

• participarea cetăţenilor la conducerea societăţii;

• egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de sex, rasă, naţionalitate, grad de

cultura.

„Prin sistem electoral desemnăm ansamblul normelor juridice, articulate şi

ierarhizate, având ca obiect de reglementare dreptul de a alege deputaţi şi senatori în
organele reprezentative ale puterii, dreptul de a fi ales în aceste organe şi - acolo unde o
asemenea posibilitate este prevăzută dreptul de a revoca pe cei aleşi, precum şi
principiile sufragiului, modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor şi de stabilire a
rezultatelor votării".

• pluralismul politic, dreptul de a prezenta candidaţi din partea mai multor partide şi
alianţe politice;

• exprimarea liberă a opţiunilor electorale.

Drepturile electorale ale cetăţenilor români

Analizarea drepturilor electorale ale cetăţenilor români impune câteva

determinări conceptuale. În esenţa lor, drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi
cetăţeneşti fundamentale.

Sfera drepturilor electorale. Trebuie ştiute, în primul rând, drepturile electorale

ale cetăţenilor, deci stabilită sfera lor. Problema este importantă atât pentru ştiinţa
dreptului, cât şi pentru legiuitor. Dacă examinăm sediul juridic al materiei, vom constata
lesne că unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar în textul Constituţiei, iar unele în
legea electorală. Dacă luăm, de exemplu, legea electorală, vom identifica mai multe
drepturi electorale, precum: dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele
electorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror
erori; dreptul de a contesta candidaturile.

Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt prevăzute în

Constituţie. Explicaţia constă în faptul că în Constituţie sunt prevăzute numai drepturile
fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în lege. De aceea, atunci
când analizăm drepturile electorale ale cetăţenilor români, trebuie să avem în vedere că:
sfera lor este mai cuprinzătoare decât cea rezultată din Constituţie; aceasta impune o
delimitare între drepturile electorale fundamentale (adică, cele nominalizate prin
Constituţie) şi celelalte drepturi electorale.

Privitor la dreptul de a alege, putem sublinia că el apare în unele constituţii chiar

astfel nominalizat. În alte constituţii, el este exprimat prin denumirea de drept de vot.
Această din urmă denumire o utilizează şi art.36 din Constituţia României. Fără a intra
în prea multe detalii şi explicaţii privind terminologia juridică şi sursele doctrinare sau
legislative ale unuia sau altuia dintre textele constituţionale, trebuie totuşi să remarcăm
că într-un limbaj riguros ştiinţific există deosebiri între alegere şi votare.

Astfel, se foloseşte termenul de alegere (deci, dreptul de a alege) atunci când

cetăţenii aleg membrii unei autorităţi publice. Se spune că cetăţenii votează atunci când
se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau hotărâri, existând sinonimie între votare şi
referendum.

Desigur, limbajul Constituţiei poate fi uneori mai puţin riguros pentru a fi înţeles
şi receptat de toţi cetăţenii. Constituţia României reglementează, prin art. 3 6, dreptul la
vot, acesta fiind primul drept electoral al cetăţenil or români. O asemenea reglementare
face posibilă şi o altă explicaţie sau interpretare.

În legătură cu dreptul de a fi ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc fundamental

este de netăgăduit, cele două drepturi (de vot şi de a fi ales) implicându-se necondiţionat
unul pe celălalt. De aceea, şi acest drept se înscrie în cadrul drepturilor electorale ale
cetăţenilor români.

Dreptul la vot

Prevăzut de art. 3 6 din Constituţie, dreptul la vot ne indică cine şi în ce condiţii

poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional românesc, a
condiţiilor de exercitare trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale tradiţionale aşa
cum sunt ele, de altfel, menţionate în Constituţie.

Potrivit, art.62 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat.
 Universalitatea votului

Această caracteristică presupune că cetăţenii români au dreptul de a vota. Există

o distincţie referitoare la votul universal şi votul restrâns, pe care-l putem denumi vot
selectiv.

Votul restrâns este prezentat sub două aspecte, şi anume votul censitar şi votul
capacitar.

Votul censitar se referă la condiţia de avere impusă cetăţeanului pentru a putea

vota, fapt pentru care deseori era denumit votul contribuabililor.

Censul de avere a fost completat şi prin alte censuri, precum: censul de

domiciliu, censul de sex, censul rasial-naţional, censul de profesie, censul de vârstă.

Censul de domiciliu impunea domicilierea cetăţeanului o anumită perioadă de

timp în localitatea respectivă pentru a putea vota.

Censul de sex a făcut imposibil votul femeilor, care au căpătat drept de vot mult
mai târziu decât bărbaţii. Astfel, femeile au căpătat drept de vot în Norvegia (1913),
Anglia (1918), Rusia (1918), Germania (1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921),
Spania

Censul de vârstă reprezintă o barieră în exercitarea dreptului de vot. De

exemplu, Constituţia română din 1938 dădea drept de vot, pentru Adunarea Deputaţilor,
cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat, de la 40 de ani.

În dreptul şi practica electorală s-au întâlnit şi se mai întâlnesc şi alte censuri,

precum censul rasial-naţional, sau censul pe profesii, acestea împiedicând participarea
unor cetăţeni la alegeri.

Pe de altă parte, votul capacitar presupune un anumit grad de instrucţie din

partea alegătorului. Astfel, au existat state în care dreptul de vot era acordat celor care
puteau citi şi explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul Statelor
Unite ale Americii, în ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în 1965 acest
procedeu a fost înlăturat.

Limitările dreptului de a alege au fost înlăturate în timp, iar votul universal s-a
impus, este adevărat, de aproximativ un secol. Votul universal este o necesitate pentru
că, într-un stat de drept şi democratic, întreaga populaţie trebuie chemată la urne.

Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie specifică,

sistematizată pe trei etape, şi anume:

a) votul universal masculin;

b) accesul femeilor la electorat;

c) scăderea vârstei minime.

Dacă examinăm art. 3 din Constituţia României, vom constata că dispoziţiile

sale valorifică optim aspectele democratice ale dreptului de vot. Astfel, în România, o
persoană poate vota dacă:

• este cetăţean român;

• are vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv;

• este în deplinătatea facultăţilor mintale;

• are aptitudinea morală de a vota.

Calitatea de cetăţean român exprimă, constituţional, faptul că dreptul de vot este

un drept politic şi că drepturile politice aparţin în exclusivitate cetăţenilor.

Vârsta minimă de 18 ani permite o largă participare la vot a tinerilor, ea fiind

vârsta la care o persoană are maturitatea politică necesară exercitării dreptului de vot.

La această vârstă, persoana capătă capacitatea electorală, care este un aspect al

capacităţii de drept constituţional. Deplinătatea facultăţilor mintale este o condiţie
firească, elementară şi, de aceea, Constituţia nu acordă drept de vot debililor ori
alienaţilor mintal puşi sub interdicţie. Cât priveşte aptitudinea morală de a vota,
Constituţia stabileşte că nu o au persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească
definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Putem observa că, în România, dreptul
este cu adevărat universal, condiţiile cerute de lege fiind fireşti, minime şi rezonabile.

Egalitatea votului

Un alt principiu electoral se referă la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără

deosebire de rasă, naţionalitate, ori origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, sau
apartenenţă politică, avere sau origine socială. Egalitatea votului reprezintă o
manifestare a deplinei egalităţi în drepturi a tuturor cetăţenilor.

Votul egal se traduce în realitate dacă: fiecare cetăţean are dreptul la un singur
vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile electorale pentru alegerea
aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori. Egalitatea votului presupune
înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale - care s-au practicat în sistemele
constituţionale, precum geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul
simplu.

Votul multiplu, asemănător cu votul plural, presupune ca alegătorul să dispună

de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat doar în circumscripţii electorale diferite.
Votul multiplu a fost întrebuinţat şi în ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1923.
Astfel, în alegerile pentru Senat, un profesor universitar putea avea până la patru voturi:
unul în circumscripţia sa electorală, unul pentru alegerea senatorului universităţii şi
două voturi dacă era în acelaşi timp membru ales într-un consiliu comunal şi membru al
unei Camere de industrie, agricultură.

Votul direct

Votul direct presupune posibilitatea pe care o au alegătorii de a-şi exprima

direct, personal, acordul sau dezacordul privind candidaţii propuşi. Alegătorii votează
direct, şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul
indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române din 1866, în alegerile pentru Adunarea
Deputaţilor alegătorii din Colegiul IV alegeau indirect.

Secretul votului

Secretul votului este, de asemenea, un caracter al dreptului de vot şi exprimă

acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa cu privire la candidaţii
propuşi, fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii. Legea electorală
prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului. Astfel, buletinele de vot sunt
uniforme, fără semne distinctive, imprimarea lor fiind asigurată de către birourile
electorale, care se ocupă de alegerea în întregime a unui organ de stat, după modelul
legal stabilit.

Pe buletinele de vot sunt imprimate numai menţiunile strict necesare. Ultima

pagină a buletinului de vot rămâne nescrisă, fiind rezervată pentru aplicarea ştampilei de
control a biroului electoral al secţiei de votare, ştampilă executată după modelul legal
stabilit.

Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secţiilor de votare de către
birourile electorale de circumscripţie cu cel puţin două zile înainte de data alegerilor.

De asemenea, sediile secţiilor de votare sunt prevăzute cu cabine sau camere de

votare, unde alegătorul intră singur şi votează după propria voinţă şi convingere.
Legea electorală interzice prezenţa oricărei persoane - în afara celei care votează - în
Camera de votare sau în cabinele de vot.

După ce votează, alegătorul îndoaie buletinul de vot şi personal îl introduce în

urna de vot. Alegătorul trebuie să fie atent ca la introducerea în urnă buletinul de vot să
nu se deschidă; dacă acesta se deschide, din eroare, el se anulează, dar numai o singură
dată, dându-i-se alegătorului un nou buletin de vot; în legătură cu aceasta se face
menţiune în procesul-verbal al operaţiunilor de votare.

O excepţie de la regula care dispune că „alegătorul intră singur şi votează" este

aceea care priveşte situaţia în care alegătorul, din motive temeinice, constatate de
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, nu poate să voteze singur; în această
situaţie el are dreptul să cheme, în scopul de a-l ajuta, în cabina de votare, un însoţitor
ales de el.
 Esenţial de menţionat este şi faptul că, în situaţia în care există alegători
netransportabili, se dispune organizarea pentru aceştia a unor urne mobile în scopul
exercitării opţiunilor electorale, asigurându-se secretul votului.

Votul liber exprimat

Libertatea de exprimare a votului se concretizează în posibilitatea cetăţeanului

de a lua parte sau de a nu lua parte la alegeri; astfel, în cazul în care cetăţeanul ia
hotărârea de a se prezenta la alegeri, el va putea, în deplină libertate, să-şi manifeste
liber opţiunea pentru o anumită listă de candidaţi, sau pentru un anumit candidat. Acest
tip de vot este alternativa votului obligatoriu, care a existat în România, în temeiul
Constituţiei din 1923, şi care încă mai este utilizat în ţări, precum Italia şi Belgia.

Libertatea de exprimare a votului, împreună cu celelalte caracteristici ale

votului, subliniază una din esenţialele trăsături ale regimurilor care sunt considerate cu
adevărat democrat ce.

Dreptul de a fi ales

Dreptul de a fi ales este reglementat prin intermediul dispoziţiilor art. 37 din

Constituţie. Conform dispoziţiilor constituţionale, o persoană poate fi aleasă ca deputat,
senator, ş ef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite prin art.37. Adăugarea şi a altor condiţii decât
cele privind dreptul de vot se motivează prin importanţa acestor demnităţi publice, prin
rolul organelor reprezentative în exercitarea puterii suverane a poporului, prin ideea
unei reprezentări responsabile şi eficiente, care presupune un grad de sporit de
maturitate politică şi civică, o onorabilitate mai strictă.

Pentru a fi aleasă, o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot, adică să
îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 36 din Constituţie şi pe care le-am arătat
deja. În afară de aceasta, art. 37 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute
de art. 16 (3).

În alineatul (3) al acestui articol se stipulează că funcţiile şi demnităţile publice,

civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi
domiciliul în ţară, de asemenea, reglementându-se şi garantarea egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. Cât priveşte condiţia de a
avea numai cetăţenia română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române, care
îngăduie dubla cetăţenie. Există, totuşi, şi domenii ale dreptului public unde interesul
societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română.

Pentru a fi ales, o altă condiţie constituţională este aceea ca unei persoane să nu-i
fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 (3).Conform art. 40 (3), nu pot
face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici
stabilite de lege.
 Această interdicţie funcţionează numai atât timp cât persoana ocupă una din
funcţiile nominalizate de acest articol 40 (3). Dacă una din aceste persoane doreşte să
candideze în alegeri, ea o poate face, dacă în prealabil demisionează din funcţia pe care
o are, iar demisia trebuie să fie dovedită cu ocazia înregistrării candidaturii.

Interzicerea dreptului de a candida din cauza profesiei este practicată şi în alte

ţări: magistraţi i în Anglia şi Canada, funcţionarii publici în Anglia, Australia, Noua
Zeelandă, SUA etc.

Dispoziţiile constituţionale fixează şi anumite limite minime de vârstă. Dacă,

pentru dreptul de vot, limita minimă este de 18 ani, pentru dreptul de a fi ales,
pretutindeni în lume, această limită este substanţial mai ridicată. Explicaţia se regăseşte
în considerarea unei anumite experienţe profesionale, de viaţă şi chiar în domeniul
public, precum şi în importanţa acestor demnităţi publice, în marea responsabilitate ce
revine celor desemnaţi să guverneze, responsabilitate care-şi găseşte suport tocmai în
credibilitatea, în maturitatea şi experienţa practică a candidaţilor. De aceea, art.37 din
Constituţie stabileşte două limite minime de vârstă pentru cei care candidează şi deci
pot fi aleşi, şi anume: 23 de ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care
candidează pentru Camera Deputaţilor sau organele locale; 33 de ani împliniţi până în
ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentru Senat; 35 de ani pentru
funcţia de Preşedinte al României; în Franţa, limita pentru a fi ales senator este de 35 de
ani.

În art. 30 din Legea electorală din 1926 se dispunea ca „toţi cei care ocupă o
funcţie de orice natură retribuită de stat, judeţ sau comună sau aşezăminte de natură
publică ale căror bugete se votează de Adunarea Deputaţilor nu pot fi aleşi decât dacă
demisionează din funcţie cel mai târziu 5 zile libere după convocarea corpului electoral
al adunării pentru care voieşte a candida (...)

Demisia dată în acest scop se consideră de drept primită şi demisionarul nu va

putea redobândi numirea sa din nou în funcţie decât în conformitate cu legea de
organizare a statutului funcţionarilor şi legile speciale de organizare".

Pentru alegerile parlamentare din 1996, Antonie Iorgovan, judecător al Curţii

Constituţionale, şi-a dat demisia din această funcţie şi s-a înscris în Partidul Mişcarea
Ecologistă din România, pe listele căruia a candidat pentru Camera Deputaţilor.

Îndeplinirea acestor condiţii trebuie verificată cu mare atenţie, fiind vorba de

condiţii constituţionale de eligibilitate, încă de la propunerea şi înregistrarea
candidaturilor în alegeri. Orice îndepărtare de la aceste condiţii atrage nulitatea alegerii,
de aceea, înregistrarea candidaturilor trebuie făcută numai cu verificarea atentă a
îndeplinirii condiţiilor legale.

Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

Constituţia României prevede în art. 38: „În condiţiile aderării României la Uniunea
Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul
European.

Scrutinul

Termenul de „scrutin" provine din latinescul scrutinium, care reprezintă

„modalitatea în care alegătorii desemnează pe deputaţi şi senatori etc."

În orice sistem electoral se pune problema repartizării mandatelor în Parlament,

ţinând cont de voturile obţinute. Alegerea modalităţii de distribuire a mandatelor,
aparent, o problemă pur tehnică, este plină de semnificaţii politice, cu consecinţe foarte
diferite şi nuanţate mai ales în ce priveşte partidele politice. În explicarea acestora,
noţiunea de scrutin este deosebit de utilă.

În cadrul sistemelor constituţionale din ziua de azi s-au consacrat două tipuri de
atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale.

Sistemul în care sunt aleşi candidaţii ce au obţinut cel mai mare număr de voturi
este sistemul majoritar. Acesta cunoaşte două variante, şi anume: uninominal şi de listă,
ambele forme putându-se realiza în unul sau două tururi.

Sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor politice în fiecare

circumscripţie, în proporţie cu voturile obţinute, este sistemul reprezentării
proporţionale. Reprezentarea proporţională presu-pune, deci, scrutin de listă şi un singur
tur de scrutin, care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii, cât şi minorităţii.

Unele regimuri constituţionale practică sisteme electorale mixte. Acestea rezultă

din combinarea sistemului majoritar şi a celui de reprezentare proporţională, după
tehnici variabile:

a) Sistemul înrudirilor. Subliniază expresia posibilităţii alianţei partidelor sau

formaţiunilor politice care se pot prezenta la alegeri cu liste înrudite. Dacă listele
înrudite obţin majoritatea absolută a voturilor ele câştigă toate locurile. Dacă nu,
locurile vor fi repartizate între liste potrivit principiului reprezentării proporţionale.
Acest tip de sistem a fost utilizat în Franţa în anii 1951-1958.

b) Sistemul german al buletinului dublu. Scrutinul majoritar şi reprezentarea

proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu, aceasta presupunând
dispunerea de către alegător de către două buletine. Cu primul el desemnează, prin
scrutin uninominal, un deputat pentru circumscripţia sa, cu al doilea el se pronunţă
pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale. Există deci două categorii de
deputaţi; aleşi în fiecare circumscripţie; aleşi pe liste naţionale prezentate de fiecare
partid.

Categorii de scrutin
 Categoriile de scrutin sunt: scrutinul uninominal, scrutinul de listă şi scrutinul cu
unul sau două tururi, ele urmând să fie analizate în ceea ce urmează:

Scrutinul uninominal

În cadrul acestui scrutin se presupune votarea din partea alegătorului a unui

singur candidat, într-o singură circumscripţie electorală. Este practicat în România în
situaţia alegerii primarilor comunelor şi oraşelor.

Aceasta are importante consecinţe în ce priveşte circumscripţiile electorale şi

raporturile dintre electori şi cel ales. Teritoriul României se organizează în atâtea
circumscripţii electorale câte mandate sunt. În mod firesc, circumscripţiile electorale
sunt mai mici decât unităţile administrativ-teritoriale, iar alegătorul votează un candidat,
raportul de reprezentare fiind foarte bine definit sub toate elementele sale de conţinut.

Scrutinul de listă

Acest tip de scrutin presupune alegerea mai multor candidaţi, alegătorul votând
deci pentru o listă de candidaţi.

În cazul scrutinului de listă, circumscripţiile electorale sunt foarte întinse

teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile administrative. Este sistemul adoptat
şi de legislaţia electorală a ţării noastre, iar circumscripţiile electorale se identifică cu
judeţele.

În acest sistem parti dele politice joacă un rol mai important şi scrutinul este mai
mult o opţiune politică decât alegerea unui om, alegătorul votând o listă, şi nu un
candidat.

Există şi scrutinul de listă naţional, folosit în unele ţări africane. Acesta este un
scrutin de listă majoritar, într-unul sau două tururi. Fiecare partid întocmeşte o listă
naţională, cuprinzând atâtea candidaturi câte mandate sunt puse în joc. Lista care obţine
majoritatea voturilor exprimate câştigă toate mandatele. Este apreciat ca „un sistem de o
brutalitate extremă", deoarece permite unui partid ce are o majoritate lipsită de
consistenţă să aibă monopolul locurilor din parlament.

Scrutinul de listă poate fi complicat prin acordarea posibilităţii modificării listei

de către alegător, prin sistemul panaşajului şi cel al votului preferenţial. Panaşajul este
posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el lista candidaţilor, luând candidaţi de pe
mai multe liste prezentate. Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica
ordinea de pe lista de candidaţi. Atunci când nu se admit nici panaşajul, nici votul
preferenţial, se spune că suntem în prezenţa unei liste blocate, în sensul că alegătorul
este obligat să voteze lista în întregime, fără a-i putea face nici cea mai mică modificare.

Scrutinul cu unul sau două tururi

Caracteristic scrutinului cu un singur tur de scrutin este stabilirea de către lege a

atribuirii imediate a mandatului candidatului care se află în frunte, fiind suficientă
majoritatea simplă sau relativă. Al doilea tur de scrutin, dacă este prevăzut de lege, se
realizează atunci când în primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut
majoritatea absolută, adică jumătate plus unul din voturile celor înscrişi în liste. Pentru
mandatele nedistribuite în primul tur, deoarece niciun candidat nu a întrunit majoritatea
absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de scrutin, în acest caz majo¬ritatea
simplă (relativă) putând fi suficientă pentru acordarea mandatului.

Astfel, potrivit Constituţiei noastre, este declarat Preşedintele României

candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin majoritatea de voturi ale alegătorilor
înscrişi în listele electorale, în intenţia asigurării unei legitimităţi superioare alegerii
preşedintelui în primul tur de scrutin, faţă de cel de-al doilea tur de scrutin, care este un
scrutin de balotaj. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această
majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, între cei doi candidaţi care au
obţinut cel mai mare număr de voturi în primul tur de scrutin. Este declarat ales
candidatul care, la al doilea tur de scrutin, a obţinut cel mai mare număr de voturi.

Este oferită, în al doilea tur de scrutin, posibilitatea formaţiunilor politice de a

forma noi alianţe, concentrate, în mod evident, în jurul celor două candidaturi rezultate
din primul tur de scrutin.

Avantajele şi dezavantajele scrutinului de listă

Scrutinul de listă prezintă atât o serie de avantaje, cât şi dezavantaje, cum ar fi:

a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute numai de partide

şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candidaţii independenţi se pot asocia pe liste,
dar efectul este altul.

b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea unui procent

minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional; legea din 1992 cerea 3%,
iar după modificare, 5%.

Aceasta înseamnă că partidele şi formaţiunile politice cu un număr mai mic de

voturi decât procentul minim nu vor primi niciun mandat, deşi s-ar putea ca ele să aibă
personalităţi de prestigiu, avantajându-se însă partidele ale căror platforme sunt mai larg
receptate de către electorat.

c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi, aceştia din
urmă votând o listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul unui partid, şi nu
un candidat.

d) Variantele scrutinului de listă reprezintă numeroase dificultăţi procedurale,

presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivel local şi naţional, uneori greu de
asimilat de către electorat, care pot favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări din
partea formaţiunilor politice ce s-ar considera nedreptăţite.

Avantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal

 De asemenea, şi scrutinul uninominal poate prezenta atât avantaje, cât şi
dezavantaje, după cum urmează:

• scrutinul uninominal, prin faptul că fiecare circumscripţie electorală desemnează un

singur reprezentant, se caracterizează prin simplitate. Aşa cum se arată în doctrină,
aceasta măreşte gradul de înţelegere a procesului electoral de către alegători,
posibilitatea de control social al alegerii, toate operaţiunile începând şi terminându-se la
nivelul circumscripţiei electorale;

• creează, măcar aparent, posibilitatea unei legături strânse între ales şi alegători.
Desigur, această legătură devine şi ea discutabilă în sistemele fondate pe mandatul
reprezentativ;

• scrutinul uninominal conduce la o majoritate parlamentară stabilă, situaţie profitabilă

tehnicilor de guvernare;

• datorită numărului mare de circumscripţii electorale, scrutinul uninominal

implică mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care
organizează şi conduc aceste operaţiuni;

• scrutinul uninominal implică cheltuieli mari pentru candidaţi în scopul susţinerii

campaniei electorale, astfel meat în mod cert favorizează pe cei care le pot suporta;

• parlamentul rezultat prin scrutinul uninominal este mai mult un corp de elită,
micşorându-se evident caracterul său politic;

• scrutinul uninominal nu este procedeul optim pentru exprimarea pluralismului

politic. El poate genera o stare conflictuală extrem de periculoasă prin faptul că asigură
ca partidul ce are o majoritate relativă a opţiunilor să deţină o majoritate absolută
amandatelor;

• scrutinul uninominal sprijină tendinţa de centralizare.

Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

Stabilirea datei alegerilor

Operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor este

reprezentată de către stabilirea datei alegerilor.

Conform art. 9 din Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei
publice, se dispune că data alegerilor se stabileşte prin Hotărâre a Guvernului, cu cel
puţin 50 de zile înaintea votării. Dar în alin (2) al aceluiaşi art. 9 se reglementează că în
cazul unor alegeri parţiale, organizate în situaţiile prevăzute de Legea administraţiei
publice locale nr. 215/2001, data desfăşurării acestora se stabileşte cu cel puţin 30 de
zile înaintea votării; în acest caz, termenele prevăzute de lege, cu excepţia celor de 24
de ore, se reduc la jumătate.
 Dacă din operaţiunea de reducere la jumătate a termenelor rezultă fracţiuni de
zile egale sau mai mari de 12 ore, rotunjirile se fac în plus. Fracţiunile mai mici de 12
ore nu se iau în calcul. Importanţă deosebită are şi alin. 3, care stipulează că alegerile au
loc într-o singură zi, care poate fi numai duminică.

Conform art. 7 al Legii 373/2004 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi

Senatului, data alegerilor se stabileşte şi se aduce la cunoştinţa publică de către Guvern
cu cel puţin 45 de zile înaintea votării şi până la împlinirea a 5 zile de la data la care
începe să curgă termenul prevăzut la art. 63 alin. (2), din Constituţie, potrivit căruia
alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.

În general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor se

face ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor electorale. Cele două luni sunt
atât suficiente, cât şi necesare pentru realizarea acestor operaţii. Bineînţeles, regulile în
această privinţă diferă de la un sistem constituţional la altul. Data alegerilor poate fi
stabilită prin lege sau printr-un act al Guvernului. În general, data alegerilor este
stabilită într-o zi nelucrătoare (duminica). Acest proce-deu rămâne totuşi discutabil,
pentru că el este una din cauzele absenteismului.

Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale

Cadrul organizatoric teritorial în care se desfăşoară operaţiunile de alegere il

constituie circumscripţiile electorale.

Legea privind alegerile locale (nr.67/2004) stabileşte că pentru alegerea

consiliilor locale şi a primarilor, fiecare comună şi oraş, respectiv municipiu, constituie
o circumscripţie electorală; de asemenea, mai este stipulat că pentru alegerea consiliilor
judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, fiecare judeţ,respectiv
Municipiul Bucureşti, constituie o circumscripţie electorala.

Numerotarea circumscripţiilor electorale judeţene şi a Municipiului Bucureşti se

face prin hotărâre a Guvernului. Numerotarea circumscripţiilor electorale din fiecare
judeţ, precum şi a circumscripţiilor electorale de sector al Municipiului Bucureşti se
face de către prefect, prin ordin, în termen de 3 zile de la stabilirea datei alegerilor, ea
fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea operaţiunilor electorale.

Numerotarea se face începând cu municipiul reşedinţă de judeţ şi continuă cu

celelalte municipii, oraşe şi comune, în ordinea alfabetică a fiecărei categorii de unităţi
administrativ-teritoriale. Numărul circumscripţiei electorale se aduce la cunoştinţa
alegătorilor de către primar, o dată cu aducerea la cunoştinţă a delimitării şi numerotării
secţiilor de votare, potrivit prevederilor art. 15, care stabileşte că „delimitarea şi
numerotarea secţiilor de votare se fac de către primari, prin dispoziţie, care se aduce la
cunoştinţa alegătorilor în termen de cel mult 20 de zile de la stabilirea datei alegerilor".

Dacă alegerea şefului de stat prin ea însăşi determină ca întreaga ţară să fie o
circumscripţie electorală, alegerea deputaţilor, a senatorilor şi consilierilor, presupune o
anumită divizare administrativă a teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentând grupe
de cetăţeni, sau colectivităţi umane grupate pe anumite criterii. Există o strânsă corelaţie
între numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor ce vor fi aleşi. Apoi, numărul
circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat.

Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un

număr egal cu acela al celor ce urmează a fi aleşi, în ideea că o circumscripţie electorală
desemnează un deputat sau, după caz, un senator sau un consilier. Scrutinul de listă,
potrivit căruia fiecare circumscripţie electorală desemnează mai mulţi deputaţi sau, după
caz, senatori ori consilieri presupune un număr mai mic de circumscripţii. Într-o
asemenea situaţie, circumscripţia electorală se identifică, sub aspectul întinderii
teritoriale, cu unitatea administrativă.

În explicarea stabilirii şi delimitării circumscripţiilor electorale, trebuie să ţinem

cont de realitatea că legislaţia electorală a cunoscut şi cunoaşte o dinamică aparte. De
aici, schimbări frecvente în tehnicile electorale folosite. Numărul circumscripţiilor
electorale poate fi stabilit prin constituţii sau legi, poate fi stabilit, în temeiul legii, de
anumite autorităţi publice, după criterii legale.

Astfel, de exemplu, legea electorală română din anul 1990, adoptând scrutinul de
listă, a stabilit că fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti constituiau o circumscripţie
electorală, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a judeţelor şi municipiului
Bucureşti. Este interesant de reţinut că şi în Franţa, pentru alegerile în Senat,
departamentul este o circumscripţie electorală.

Stabilirea numărului celor ce urmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie

electorală revine autorităţilor stabilite de lege şi după criteriile legale.

` Conform Legii pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului 373/2004, se

aleg, în circumscripţii electorale, deputaţii şi senatorii, pe bază de scrutin de listă,
potrivit principiului reprezentării propor¬ţionale, precum şi pe bază de candidaturi
independente. În ceea ce priveşte norma de reprezentare, aceasta este la deputaţi de 1 la
70.000 de locuitori, iar la senatori de 1 la 160.000 de locuitori; de altfel, se mai dispune
că la numărul deputaţilor şi senatorilor aleşi se adaugă un loc de deputat sau senator
pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul deputaţilor
să fie mai mic de patru, iar cel al senatorilor mai mic de doi.

Listele electorale. Cărţile de alegător. Listele electorale

În organizarea alegerilor sunt importante stabilirea numărului alegătorilor

(electoratul) şi, mai ales, identificarea şi evidenţa acestora. Din examinarea dispoziţiilor
art.36 din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde cetăţenii cu drept de vot.
Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cu drept de vot) se înfăptuiesc
prin întocmirea listelor electorale. Această operaţie se derulează în considerarea a două
reguli legale, şi anume: fiecare alegător este înscris într-o singură listă electorală
permanentă; obligativitatea înscrierii în listele electorale permanente. Cu alte cuvinte,
listele electorale reprezintă documente oficiale prin care se stabilesc persoanele cu drept
de vot şi numărul total al alegătorilor, iar pe de altă parte, care servesc la calcularea
rezultatelor alegerilor.

Listele electorale permanente sunt de două categorii, şi anume: permanente sau

întocmite cu prilejul fiecărei alegeri. Legislaţia electorală românească elaborată în baza
Constituţiei din anul 1991 a introdus listele electorale permanente. Acestea prezintă
reale avantaje faţă de listele electorale întocmite pentru fiecare alegere, şi anume:
realizează o evidenţă clară şi exactă (domiciliul fiind criteriul clar şi inconfundabil);
realizează o evidenţă permanentă, lesne controlabilă, dificil de falsificat; evită înscrierea
în mai multe liste electorale; permit urmărirea dinamicii numărului alegătorilor.

Autorităţile publice competente a întocmi listele electorale permanente sunt

Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin formaţiunile de evidenţă a populaţiei, şi
primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale
ale municipiilor. Listele electorale permanente cuprind şi cetăţenii care domiciliază în
străinătate; aceştia pot fi înscrişi, la cererea lor în listele electorale permanente ale
localităţii în care s-au născut sau în care au avut ultimul domiciliu în ţară. Cererile în
acest sens se depun la misiunea diplomatică a României din statul în care domiciliază
sau direct la primărie.

Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, iar la oraşe,

municipii şi subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şi cuprind alegătorii în
ordinea numărului imobilelor în care locuiesc.

În ele se menţionează numele şi prenumele, codul numeric personal, numărul şi

seria actului de identitate, domiciliul şi numărul circumscripţiei electorale. Listele se
întocmesc în două exemplare oficiale, se semnează de reprezentantul M.A.I. şi de
primar şi se păstrează în două registre speciale cu file detaşabile, unul de primărie şi
celălalt de judecătoria în a cărei rază teritorială se află localitatea pentru care au fost
întocmite.

Pentru corectitudinea listelor electorale permanente, legea permite verificarea

înscrierii în liste a cetăţenilor. Dacă alegătorul, verificând lista electorală permanentă,
constată omisiuni, înscrieri greşite sau orice alte erori, poate adresa o întâmpinare
autorităţii publice care a întocmit lista. Aceasta are obligaţia legală de a se pronunţa
asupra întâmpinării în termen de 3 zile de la înregistrare printr-o dispoziţie.

Dacă soluţia dată îl nemulţumeşte, alegătorul poate contesta dispoziţia, la

judecătoria pe a cărei rază teritorială se află biroul electoral central al secţiei de votare
care a întocmit lista. Judecătoria are obligaţia legală de a soluţiona contestaţia în termen
de cel mult 3 zile de la înregistrare, hotărârea sa fiind definitivă şi executorie. Împotriva
hotărârii date se poate face recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare, aceasta
soluţionându-se în termen de 3 zile de la înregistrare.
 Întâmpinările cu listele speciale din străinătate se soluţionează de către şeful
misiunii diplomatice sau înlocuitorul acestuia, iar contestaţiile de către Judecătoria
sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Actualizarea listelor electorale permanente este o operaţiune strict necesară

având în vedere modificările fireşti determinate de dinamica demografică, de
schimbările de domiciliu; în acest sens, legea electorală stabileşte mai multe reguli.
M.A.I. are obligaţia de a actualiza listele electorale în termen de cel mult 15 zile de la
data stabilirii zilei votării.

Cu această ocazie sunt radiate din listele electorale permanente persoanele

decedate, cele care au pierdut cetăţenia română, cele care au pierdut drepturile
electorale, cele care-şi schimbă domiciliul.

Dacă intervine schimbarea domiciliului, autoritatea competentă să efectueze

schimbarea este obligată ca, din oficiu, să comunice primarului datele necesare înscrierii
cetăţeanului în lista electorală de la noul domiciliu şi pentru radierea sa din lista
electorală a localităţii fostului domiciliu.

Primarul este obligat să comunice judecătoriei orice modificare în listele

electorale pentru ca registrele speciale în care se păstrează listele permanente să
concorde.

Alte reguli referitoare la listele electorale permanente privesc: obligaţia

primarilor de a înainta o copie de pe liste, cuprinzând alegătorii din fiecare secţie de
votare, birourilor electorale ale secţiilor de votare, în termen de 24 de ore de la
constituirea acestora; obligaţia comunicării modificărilor intervenite judecătoriei.

Listele electorale speciale. Listele electorale permanente ar putea satisface toate

operaţiile de votare sub condiţia ca toţi alegătorii să voteze în localitatea de domiciliu,
ceea ce ar fi o absurditate teoretică şi o imposibilitate practică. Realităţile implică
circulaţia multor cetăţeni, deplasări în alte localităţi, fenomene ce se produc şi în ziua
votării. Aceşti cetăţeni nu pot fi privaţi de dreptul de vot pentru motivul că în ziua
alegerilor nu se află în localitatea de domiciliu. Bineînţeles că, din punct de vedere
juridic, cetăţenii nu pot fi obligaţi ca în ziua alegerilor să nu părăsească localitatea de
domiciliu. Aşa stând lucrurile, legea electorală permite cetăţeanului să voteze în
localitatea unde se află pe data votării.

Evidenţa cetăţenilor, în cazul în care îşi exercită dreptul de vot în alte localităţi
decât cele de domiciliu sau în oraşele mari la alte secţii de votare, se realizează prin
listele electorale speciale. Acestea se întocmesc de către biroul electoral al secţiei de
votare şi cuprind: numele, prenumele, domiciliul, data naşterii, numărul şi seria actului
de identitate al alegătorului. Regulile privind listele electorale speciale se regăsesc şi se
explică prin cele privind secţiile de votare, desfăşurarea votării.

Cărţile de alegător
 Într-o explicaţie simplă, cărţile de alegător sunt legitimaţii electorale, personale
şi permanente. Ele sunt valabile pentru toate consultările electorale cu caracter naţional,
potrivit numărului de scrutine prevăzute în cuprinsul lor.

Cărţile de alegător se eliberează alegătorilor înscrişi în listele electorale

permanente ale localităţii în care domiciliază. Această modalitate legală exclude
posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător aceleiaşi persoane.

Întocmirea cărţilor de alegător revine în sarcina Ministerului Administrate §i

Internelor, eliberarea acestora făcându-se numai titularilor, pe baza actului de identitate
şi sub semnătură.

Legea electorală prevede mai multe posibilităţi prin care titularii intră în posesia
acestor legitimaţii, având în vedere circulaţia frecventă a persoanelor, circulaţie care
implică schimbări de reşedinţă sau imposibilitatea ridicării cărţilor de alegător.

În cazul în care alegătorul pierde cartea de alegător, sau aceasta este distrusă, el
poate primi un duplicat, făcându-se menţiune în lista electorală permanentă, originalul
pierdut sau distrus fiind nul de drept.

Ca orice operaţiune electorală, şi în privinţa cărţilor de alegător se pot formula

întâmpinări şi contestaţii, procedura examinării şi soluţionării lor fiind aceeaşi cu cea
explicată la listele electorale.

Birourile şi oficiile electorale

Activitatea de organizare şi desfăşurare a alegerilor se desfăşoară sub

conducerea şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor politice, guvernului,
prefecţii sau primarii având obligaţii îndeosebi în asigurarea bazei materiale, a ordinii
publice. Legea electorală instituie formele organizatorice care să exprime această
realitate, iar printre acestea trebuie menţionate şi, desigur, explicate birourile electorale.

Sunt trei categorii de birouri electorale, şi anume: Biroul Electoral Central,

birourile electorale de circumscripţie şi birourile electorale de secţii de votare. La
nivelul sectoarelor Municipiului Bucureşti se constituie oficii electorale. Trebuie
observat încă de la început că membrii acestor birouri sunt, de regulă, judecători sau
jurişti şi, desigur, reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice. Desemnarea
membrilor acestor birouri este prevăzută de lege, ea realizându-se în două etape, şi
anume: desemnarea judecătorilor şi a preşedinţilor birourilor; desemnarea
reprezentanţilor partidelor politice.

Mai trebuie menţionat că prin intermediul legii 373/2004 a fost instituită

Autoritatea electorală Permanentă Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători
ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale
Permanente şi 11 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor
electorale. Desemnarea judecătorilor se face în şedinţă publică, în termen de cel mult 5
zile de la stabilirea datei alegerilor, prin tragere la sorţi, de către preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, dintre judecătorii în exerciţiu ai Curţii. Rezultatul tragerii la
sorţi se consemnează într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi de consultantul şef al
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care constituie actul de învestire.

Data şedinţei pentru tragerea la sorţi se aduce la cunoştinţa publică prin presa
scrisă şi audiovizuală, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu cel
puţin 24 de ore înainte. În termen de 24 de ore de la învestire, cei 7 judecători aleg din
rândul lor, prin vot secret, pe preşedintele Biroului Electoral Central şi locţiitorul
acestuia. În termen de 24 de ore de la alegerea preşedintelui Biroului Electoral Central,
Biroul se completează cu preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale
Permanente şi cu câte un reprezentant al partidelor politice parlamentare. În termen de
48 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, partidele politice neparlamentare,
alianţele politice şi alianţele electorale ale acestora.

În sistemul Legii Electorale din 1926 din România, spre exemplu, biroul
electoral judeţean era format din preşedintele tribunalului, ajutat de un judecător şi de
funcţionari aleşi de el de la tribunalul respectiv. La secţiile de votare, preşedintele
biroului era un judecător, ajutat de un grefier. Biroul se completa cu doi asistenţi
desemnaţi de partidele care participau la alegeri şi care erau prezenţi în sală; în caz de
lipsă a acestora, biroul funcţiona numai cu judecătorul-preşedinte, asistat de un grefier.

Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt numeroase şi importante, printre

acestea fiind şi următoarele:

• urmăreşte întocmirea de către primari a copiilor de pe listele electorale permanente;

• asigură publicarea în „Monitorul Oficial al României", Partea a denumirii şi a

semnelor electorale ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, legal constituite, care au
dreptul să participe

la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi comunică lista tuturor birourilor

electorale de circumscripţie, imediat după constituirea acestora;

• urmăreşte şi asigură respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale privitoare

la alegeri pe întreg teritoriul tarii; asigură interpretarea unitară a prevederilor acestora;

• rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la

modul de constituire, componenţa şi activitatea birourilor electorale de circumscripţie
judeţeană şi aMunicipiului Bucureşti;

• primeşte şi soluţionează orice contestaţie cu privire la organizarea şi desfăşurarea

alegerii autorităţilor administraţiei publice locale, altele decât cele care, prin lege,
sunt date în competenţa birourilor electorale de circumscripţie sau a instanţelor
judecătoreşti;
• centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale de
circumscripţie judeţeană şi a Municipiului Bucureşti, numărul de liste complete depuse
de către partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi comunică Societăţii Române de
Televiziune şi Societăţii Române de Radiodifuziune situaţia centralizată, în 24 de ore de
la întocmire.

• primeşte procesele-verbale întocmite de birourile electorale de circumscripţie

judeţeană şi a Municipiului Bucureşti împreună cu procesele-verbale conţinând
rezultatul alegerilor întocmite de birourile electorale ale circumscripţiilor
comunale, orăşeneşti, municipale şi de sector al Municipiului Bucureşti; totalizează
rezultatele la nivel naţional, pe partide politice, alianţe politice, alianţe electorale şi
candidaţi independenţi, separat pentru consiliile locale, consiliile judeţene şi primari, şi
asigură publicarea lor în „Monitorul Oficial al României", Partea I, şi în presă;

• soluţionează sesizările privitoare la frauda electorală, putând dispune anularea

alegerilor dintr-o circumscripţie electorală, în cazul în care constată, pe baza probelor
administrate, că votarea şistabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin fraude de
natură a modifica atribuirea mandatelor în circumscripţia electoral respectivă; în
astfel de cazuri, dispune repetarea scrutinului, care are loc în termen de cel mult două
săptămâni de la constatarea fraudei.

Noile alegeri au loc în aceleaşi condiţii, folosindu-se aceleaşi liste electorale şi

aceleaşi liste de candidaţi şi candidaturi independente,cu excepţia cazurilor în care s-a
dispus de către Birou anularea uneiliste de candidaţi sau a unor propuneri de candidaturi
independente, în sarcina cărora s-a reţinut comiterea fraudei care a determinat anularea
alegerilor. Existenţa fraudei electorale se stabileşte de Biroul Electoral Central, de la caz
la caz, pe baza probelor prezentate de cei care au invocat-o;

• îndeplineşte orice alte atribuţii ce-i sunt stabilite prin lege. Biroul Electoral Central
acreditează, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, observatorii străini, precum
şi delegaţii mass- media străini şi soluţionează contestaţiile cu privire la acreditarea sau
refuzul acreditării de către biroul electoral de circumscripţie judeţeană sau al
Municipiului Bucureşti a observatorilor interni;

• în cazul unei fraude electorale, cererea de anulare a alegerilordintr-o circumscripţie

electorală se poate face numai de cătrepartidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale sau candidaţiiindependenţi care au participat la alegeri şi numai în termen de
48 de ore de la închiderea votării, sub sancţiunea decăderii. Cererea trebuiemotivată şi
însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Cererea poatefi admisă numai dacă cel care a
sesizat frauda nu este implicat în producerea acesteia. Cererea trebuie soluţionată
până la data publicării rezultatului alegerilor în „Monitorul Oficial al României.

• în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Biroul Electoral Central emite hotărâri care se
aduc la cunoştinţă în şedinţă publică şi prin orice mijloc de publicitate. Hotărârile
Biroului Electoral Central sunt obligatorii pentru toate birourile electorale din ţară,
precum şi pentru toate organismele cu atribuţii în materie electorală, de la data aducerii
la cunoştinţă în şedinţă publică;

• hotărârile Biroului Electoral Central prin care se dauinterpretări unor prevederi

ale prezentei legi se publică în „Monitorul Oficial al României"

Biroul electoral de circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a deputaţilor

şi senatorilor dintr-o circumscripţie electorală şi este alcătuit din 3 judecători şi din cel
mult 8 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice care participă la alegeri în
judeţ, desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului de candidaţi pe care i-
au propus, în numărul total al candidaţilor din comunicările primite. Judecătorii sunt
desemnaţi, prin tragere la sorţi, dintre judecătorii judeţului, de către preşedintele
tribunalului judeţean.

Odată desemnaţi, aceştia îşi aleg un preşedinte, care devine preşedintele biroului
electoral. Cât priveşte reprezentanţii partidelor sau formaţiunilor politice, aceştia vor fi
comunicaţi, oficial, birourilor electorale de circumscripţie, în două zile de la expirarea
termenului de depunere a candidaturilor. Biroul electoral de circumscripţie se va
completa în limita celor 8 locuri, iar dacă mai multe partide sau formaţiuni politice au
depus acelaşi număr de candidaturi, desemnarea reprezentanţilor se face prin tragere la
sorţi, prin grija preşedintelui biroului electoral, în prezenţa reprezentanţilor sau
formaţiunilor politice în cauză.

Legea prevede atribuţiile birourilor electorale de circumscrip-ţie, acestea fiind:

a) urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, supravegherea organizării

secţiilor de votare;

b) înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea celor rămase definitive;

c) realizarea publicaţiilor şi afişărilor necesare;

d) rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate

şi a contestaţiilor cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare;

e) distribuirea către birourile electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de vot,

ştampilelor de control şi ştampilelor cu menţiunea „Votat";

f) totalizarea rezultatelor alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea către Biroul

Electoral Central a procesului-verbal cuprinzând numărul de voturi valabil exprimate
pentru fiecare listă de candidaţi;

g) pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la partidele, formaţiunile

politice şi coaliţiile acestora ce întrunesc pragul electoral, constată rezultatul alegerilor
pentru circumscripţia electorală şi eliberează deputaţilor şi senatorilor certificatul
doveditor al alegerii;
h) înaintarea către Biroul Electoral Central a proceselor-verbale cuprinzând rezultatul
alegerilor, precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proceselor verbale primite de la
birourile electorale ale secţiilor de votare.

Biroul electoral al secţiei de votare conduce operaţiunile de alegere ce se

desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit
dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri. Preşedintele şi
locţiitorul sunt, de regulă, magistraţi sau alţi jurişti, care nu fac parte din niciun partid
sau formaţiune politică, desemnaţi de preşedintele tribunalului judeţean, prin tragere la
sorţi dintre magistraţii şi ceilalţi jurişti din judeţ.

Din motive practice, legea prevede că, dacă numărul juriştilor este insuficient,
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare sau locţiitorul acestuia vor fi stabiliţi,
prin tragere la sorţi, dintre alte persoane ce au o reputaţie neştirbită, care nu fac parte din
niciun partid sau formaţiune politică. Lista altor jurişti decât judecătorii, precum şi a
celorlalte persoane va fi întocmită de prefect şi va fi trimisă preşedintelui tribunalului
judeţean.

Cât priveşte membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, aceştia se

desemnează din câte un reprezentant al partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor
acestora, care participă la alegeri, în ordinea descrescătoare a numărului de candidaţi
propuşi în circumscripţia electorală respectivă. Dacă mai multe partide sau formaţiuni
politice au depus acelaşi număr de candidaţi, desemnarea reprezentanţilor se va face
prin tragere la sorţi, prin grija preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare.

Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electorale ale secţiilor de votare:

a) primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au întocmit şi cărţile de

alegător neridicate, iar de la birourile electoralede circumscripţie, buletinele de vot
pentru alegătorii ce urmează să voteze la secţia de votare, ştampila de control şi
ştampilele cu menţiunea „votat";

b) conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei de votare
şi în jurul acesteia;

c) fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului;

d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;

e) înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele-verbale cuprinzând

rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se
referă;

f) predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială, buletinele de vot

întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate, ştampilate şi celelalte materiale
necesare votării; listele electoralespeciale de la secţiile de votare constituite pe lângă
unităţile militare se transmit, sub pază militară, acestor unităţi şi se păstrează de către
comandantul unităţii.

Două mari reguli trebuie, de asemenea, reţinute, una privind membrii birourilor
electorale şi alta privind procedura de lucru a acestor birouri. Cât priveşte prima regulă,
ea constă în aceea că nu pot fi membri ai birourilor electorale cei care candidează în
alegerile respective - interdicţie firească faţă de rolul acestor birouri - precum şi cei care
nu au drept de vot.

A doua regulă, de procedură, stabileşte că birourile electorale lucrează în

prezenţa a jumătate plus unu din numărul total al membrilor şi iau hotărâri cu
majoritatea membrilor prezenţi.

Autoritatea Electorală Permanentă. În scopul asigurării condiţiilor logistice

necesare aplicării întocmai a dispoziţiilor legale privitoare la exercitarea dreptului de
vot, precum şi a condiţiilor corespunzătoare pentru buna desfăşurare a operaţiunilor
electorale, s-a înfiinţat Autoritatea Electorală Permanentă.

Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie admini strati vă autonomă, cu

competenţă generală, care asigură, la nivel naţional, aplicarea unitară, în intervalul
dintre două perioade electorale, a dispoziţiilor legale privitoare la organizarea şi
desfăşurarea alegerilor, urmăreşte şi sprijină dotarea cu logistica necesară acestora,
precum şi realizarea operaţiunilor specifice, în intervalul dintre două perioade
electorale. Aceasta este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit prin
hotărâre comună a Senatului şi a Camerei Deputaţilor dintre personalităţile cu pregătire
şi experienţă în domeniul juridic sau administrativ.

Preşedintele este ajutat de 2 vicepreşedinţi, cu rang de subsecretar de stat, unul

numit de Preşedintele României, iar celalalt de primul-ministru. Preşedintele şi
vicepreşedinţii nu pot fi membri ai unui partid politic. Mandatul preşedintelui şi
mandatele vicepreşedinţilor Autorităţii Electorale Permanente sunt de câte 8 ani şi pot fi
reînnoite. Mandatul preşedintelui sau vicepreşedinţilor încetează în următoarele situaţii:
a) expirarea mandatului; b) demisie; c) revocare; d) deces.

Preşedintele şi vicepreşedinţii pot fi revocaţi din funcţie, pentru motive

temeinice, de către autorităţile care i-au numit.

Autoritatea Electorală Permanentă are un aparat propriu de specialitate.

Organizarea şi funcţionarea aparatului propriu, numărul de posturi, statutul personalului,
atribuţiile acestuia şi structura organizatorică se stabilesc prin regulamentul de
organizare şi funcţionare, aprobat prin hotărâre a Guvernului. Personalul Autorităţii
Electorale Permanente are acelaşi statut cu personalul din aparatul celor două Camere
ale Parlamentului. La organizarea şi funcţionarea aparatului propriu nu se aplică
prevederile art. XVI din titlul m al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
 Autoritatea Electorală Permanentă poate avea filiale de lucru în fiecare dintre
regiunile de dezvoltare. Înfiinţarea filialelor de lucru, numărul de posturi, atribuţiile şi
raporturile acestora cu Autoritatea Electorală Permanentă se stabilesc prin
Regulamentul de organizare şi funcţionare a acesteia. Autoritatea prezintă
Parlamentului, anual, un raport asupra activităţii sale.

Autoritatea Electorală Permanentă exercită următoarele atribuţii în intervalul

dintre două perioade electorale:

a) elaborează propuneri privitoare la asigurarea logisticii necesare desfăşurării

alegerilor şi urmăreşte modul de îndeplinire a propunerilor;

b) urmăreşte modul de identificare a localurilor secţiilor de votare şi a sediilor birourilor

electorale;

c) urmăreşte şi asigură realizarea din timp a dotărilor specificesecţiilor de votare: urne

şi cabine tipizate, ştampile, tuşiere, recipiente pentru transportul buletinelor de vot şi
altele asemenea;

d) urmăreşte modul de asigurare a fondurilor necesare realizării eşalonate, din timp, a

logisticii necesare;

e) elaborează sisteme de protecţie a secţiilor de votare, a buletinelor de vot şi a celorlalte

documente specifice procesului electoral;

f) monitorizează şi controlează modul de întocmire, actualizare şi păstrare a registrelor

cuprinzând listele electorale permanente,precum şi modul de efectuare a comunicărilor
prevăzute de lege;

g) urmăreşte întocmirea şi eliberarea cărţilor de alegător, în concordanţă cu listele

electorale;

h) urmăreşte şi controlează modul de asigurare a concordanţei dintre conţinutul listelor

electorale permanente păstrate la consiliile locale şi exemplarul existent la judecătorii;

i) asigură, în limita competenţelor sale, aplicarea unitară a dispoziţiilor legale referitoare

la organizarea alegerilor;

j) elaborează studii şi propuneri vizând îmbunătăţirea sistemului electoral, pe care le dă

publicităţii şi le prezintă autorităţilor publice, partidelor politice, precum şi
organizaţiilor neguvernamentale interesate;

k) publică, în maximum 3 luni de la încheierea, după caz, a alegerilor parlamentare,

prezidenţiale sau locale, o Carte Albă care va cuprinde o analiză a alegerilor, vizând
participarea la scrutin, modul de desfăşurare a alegerilor, abaterile constatate şi
rezultatul alegerilor;
l) elaborează programe de informare şi instruire a alegătorilor asupra sistemului
electoral românesc şi asupra respectării deontologiei electorale şi asigură popularizarea
acestora;

m) elaborează programe specifice de instruire pentru secretarii unităţilor administrativ-

teritoriale, urmăreşte şi organizează desfăşurarea acestor programe;

n) elaborează programe şi stabileşte reguli unitare privind exercitarea votului de către

persoanele neştiutoare de carte sau cu handicap şi asigură popularizarea acestora;

o) elaborează proiectul bugetului propriu, care va fi aprobat prin Legea bugetului de

stat;

p) întocmeşte lista cu personalul de specialitate atestat de Institutul Naţional de

Statistică, care va participa la centralizarea, prelucrarea datelor şi constatarea
rezultatelor alegerilor;

q) organizează şi asigură baza materială pentru sistemul informaţional la nivel naţional,

în vederea stabilirii rezultatelor alegerilor;

r) organizează licitaţii în vederea selecţionării programelor de calculator ce vor fi

utilizate de Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării;

s) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare calendarul acţiunilor din cuprinsul

perioadei electorale;

ş) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare proiectele de hotărâri specifice bunei

organizări şi desfăşurări a alegerilor;

t) elaborează propuneri de îmbunătăţire şi perfecţionare a sistemului electoral românesc,

pe care le supune Guvernului spre însuşire şi exercitare a dreptului de iniţiativă
legislativă;

ţ) prezintă Guvernului spre aprobare bugetul perioadei electorale; bugetul va fi aprobat

în termen de cel mult 5 zile de la aducerea la cunoştinţa publică a zilei alegerilor;

u) certifică spre neschimbare, cu 10 zile înainte de data alegerilor, programele de

calculator selecţionate în urma licitaţiei organizate potrivit prevederilor legale în vigoare
şi le pune la dispoziţie partidelor înscrise în competiţia electorală, la cererea acestora.

Aparatul de lucru al Autorităţii Electorale Permanente va sprijini Biroul

Electoral Central în realizarea atribuţiilor ce îi revin şi a activităţilor pe care le
desfăşoară în perioada electorală. În îndeplinirea atribuţiilor sale, Autoritatea Electorală
Permanentă adoptă hotărâri şi instrucţiuni, care se semnează de preşedinte şi se
contrasemnează de vicepreşedinţi.

Hotărârile Autorităţii Electorale Permanente se publică în „Monitorul Oficial al

României", partea I, şi sunt obligatorii pentru toate organismele şi autorităţile cu
atribuţii electorale.
Secţiile de votare

Pentru a se asigura în bune condiţii exercitarea dreptului de vot, se organizează

secţii de votare în comune, oraşe şi municipii. Secţiile de votare sunt delimitări
teritoriale astfel organizate meat toţi alegătorii să poată vota într-o singură zi. De aceea,
potrivit legii, se organizează secţii de votare pentru minimum 1000 şi maximum 2000
de locuitori. În comunele cu o populaţie sub 2000 de locuitori se formează o singură
secţie de votare.

Astfel, în cazul satelor sau grupelor de sate cu o populaţie de până la 500 de

locuitori, se pot organiza secţii de votare dacă distanţa dintre aceste sate şi locul secţiei
de votare este mai mare de 5 km. De asemenea, se mai formează secţii de votare în sau
pe lângă: unităţi militare, spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de
bătrâni unde se află cel puţin 25 de cetăţeni cu drept de vot; misiunile diplomatice şi
oficiile consulare ale României - aici votează alegătorii membri ai acestor reprezentanţe,
ai familiilor lor, precum şi cetăţenii români aflaţi în ţările respective în ziua alegerilor;
staţii de cale ferată, autogări, porturi şi aeroporturi pentru alegătorii aflaţi în călătorie în
ziua alegerilor. De asemenea, se formează secţii de votare şi pe navele sub pavilion
românesc, aflate în navigaţie în ziua alegerilor. Pentru studenţii de la cursurile de zi şi
pentru elevii cu drept de vot care nu-şi au domiciliul în localitatea în care urmează
studiile se formează câte o secţie de votare pe lângă căminele studenţeşti sau elevi,
pentru 500-1000 de alegători.

Alegătorul votează pentru toţi deputaţii şi senatorii din circumscripţia electorală

în care are dreptul să voteze, precum şi pentru Preşedintele României, dacă alegerile au
loc simultan la aceeaşi secţie de votare.

Operaţiunile de delimitare, numerotare şi stabilire a sediilor secţiilor de votare,

precum şi de aducere a lor la cunoştinţa cetăţenilor, cad în sarcina consiliilor locale,
primarilor şi prefecţilor şi se realizează în 10 zile de la stabilirea datei alegerilor.

De menţionat că secţiile de votare formate pe lângă misiunile diplomatice sau

consulare aparţin de circumscripţia electorală a Municipiului Bucureşti, iar cele formate
pe navele aflate în navigaţie aparţin de circumscripţia electorală a locului unde este
înregistrată nava.

Propunerea candidaturilor

Un moment important în organizarea şi desfăşurarea alegerilor îl constituie

propunerile de candidaţi. Prealabil explicării procedurii de propunere a candidaturilor se
impune prezentarea câtorva reguli. Mai întâi, trebuie observate nuanţările fireşti legate
de faptul dacă propunerile de candidaţi se fac pentru Preşedintele României, pentru
Camerele Parlamentului sau pentru primari şi consilierii locali.

Apoi, trebuie avută în vedere şi ipoteza candidaţilor independenţi. Propunerile

de candidaţi pentru Preşedintele României se depun la Biroul Electoral Central, iar cele
pentru Parlament, primari, consilierii locali la birourile electorale de circumscripţii. În
mod firesc, pentru Preşedintele României se poate propune doar o singură candidatură,
fiind admise şi candidaturile independente.

Propunerile de candidaţi pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi, în

situaţia în care aparţin partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide, sau
individual, în cazul candidaţilor independenţi.

O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune candidaturile. În

acest sens, legea prevede că acestea pot fi propuse „cel mai târziu cu 30 de zile înainte
de data alegerilor".

În fine, o a treia regulă este aceea că pentru Parlament se poate candida numai
într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi candidat nu poate
candida concomitent în două sau mai multe circumscripţii pentru una din Camerele
Parlamentului, sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera Deputaţilor, cât şi pentru Senat.
Deci, candidatul trebuie să opteze pentru o singură circumscripţie electorală şi pentru o
singură Cameră a Parlamentului.

Legea tace în ce priveşte posibilitatea candidaturii concomitente pentru

Parlament şi Preşedintele României. Tăcerea legii trebuie interpretată în sensul că este
admis ca aceeaşi persoană să candideze atât pentru un loc în Parlament, cât şi pentru
funcţia de Preşedinte. O asemenea interpretare este nu numai corectă, dar şi solid
argumentată, prin raţiuni practice. Potrivit Legii 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui
României, în cazul în care este o persoană aleasă, senator sau deputat, ea este obligată,
până la data validării, să opteze între calitatea de parlamentar şi cea de preşedinte.

Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor sau formaţiunilor politice

(singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că Legea electorală echivalează juridic
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu partidele politice. De
asemenea, se pot propune şi candidaturi individuale.

Cât priveşte coaliţiile de partide, legea electorală prevede câteva reguli, şi

anume: se pot realiza numai la nivel naţional; partidele şi formaţiunile politice dintr-o
coaliţie electorală pot participa la alegeri numai pe lista coaliţiei; un partid sau o
formaţiune politică poate face parte doar dintr-o singură coaliţie electorală.

Desigur, listele de candidaţi nu se aplică în cazul candidaturilor independente şi

nici în cazul candidaturilor pentru Preşedintele României.

Cel care doreşte să candideze independent o poate face cu condiţia să fie susţinut
de cel puţin 0,5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele permanente ale
localităţilor situate în circumscripţia electorală în care candidează pentru Parlament şi
de cel puţin 200.00 de persoane cu drept de vot, pentru funcţia de Preşedinte.

Candidaţii în alegeri trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Constituţie

şi lege pentru dreptul de a fi ales, să fie propuş i în condiţiile legii, să facă dovada că
sunt susţinuţi de cel puţin 200.000 de persoane cu drept de vot, pentru funcţia de
Preşedinte al ţării.

Propunerile de candidaţi se fac în scris, în patru exemplare, sub semnătura

conducerii partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor independenţi, pe
baza listei susţinătorilor.

Cât priveşte lista susţinătorilor, ea este un act de drept public şi trebuie să

conţină: data alegerilor, prenumele şi numele candidatului, data naşterii, adresa, seria,
numărul actului de identitate, semnătura susţinătorilor, persoanele care au întocmit-o.
Pot figura ca susţinători numai cetăţenii cu drept de vot, iar un susţinător poate subscrie
numai pentru un singur candidat pentru Camera Deputaţilor sau pentru Senat.

De asemenea, candidatul va depune o declaraţie de acceptare a candidaturii, o

dată cu propunerea de candidatură, care cuprinde, în afara datelor de identificare,
consimţământul expres al acestuia de a candida, precum şi precizarea că întruneşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a candida. Această prevedere legală valorifică ideea
în sensul căreia mandatul nu poate fi impus cuiva şi că acela care acceptă mandatul îşi
asumă şi obligaţiile specifice acestuia. Prin aceasta, candidatul acceptă să reprezinte
cetăţenii. Deşi legea nu o spune, se subînţelege că în situaţia în care candidatul nu predă
personal biroului electoral declaraţia de acceptare, aceasta trebuie autentificată de către
notariat.

Biroul electoral, primind propunerea de candidatură, verifică legalitatea acesteia

şi a documentelor prezentate, înregistrând candidaturile care îndeplinesc condiţiile
legale.

După înregistrare, două exemplare ale propunerii de candidatură se păstrează la

Biroul Electoral Central, un altul se înregistrează la tribunalul din raza sa teritorială, în
cazul propunerilor pentru Parlament, sau la Curtea Constituţională, în cazul
propunerilor pentru Preşedintele României, iar al patrulea se restituie depunătorului.

În termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturilor, biroul electoral de

circumscripţie sau, după caz, Biroul Electoral Central, face publice candidaturile.

Această publicitate se realizează prin presă, precum şi prin afişarea

candidaturilor la sediul biroului electoral. Publicitatea candidaturilor permite cetăţenilor
să ia cunoştinţă de candidaţii pe care urmează să îi voteze.

Împotriva înregistrării sau neînregistrării candidaturilor se pot depune contestaţii

atât de către cetăţeni, cât şi de către partide sau formaţiunile politice. Aceste contestaţii
pot fi introduse până la împlinirea a 20 de zile înainte de data alegerilor.

Contestaţiile care privesc candidaturile parlamentare se soluţionează de către

tribunale, în cel mult 2 zile de la primire, iar recursurile, de către instanţele ierarhic
superioare, tot în termen de 2 zile de la înregistrare. Contestaţiile care privesc
candidaturile pentru şeful de stat se depun la Biroul Electoral Central, care le înaintează,
împreună cu dosarele candidaturilor, în termen de 24 de ore de la înregistrare, spre
soluţionare Curţii Constituţionale, care trebuie să soluţioneze contestaţiile în termen de
48 de ore de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive şi se publică în „Monitorul Oficial
al României".

La expirarea termenelor de depunere şi rezolvare a contestaţiilor şi recursurilor

prevăzute de legile electorale, birourile electorale competente constată, pe bază de
proces-verbal, rămânerea definitivă a candidaturilor, le afişează la sediul lor şi dispun
imprimarea buletinelor de vot.

Buletinele de vot. Semnele electorale. Ştampilele electorale

Cum este şi firesc, legea electorală cuprinde toate dispoziţiile de ordin tehnic
privind buletinele de vot, având în vedere importanţa acestora în ziua votării, ele fiind
documentele în care se concretizează grafic opţiunile alegătorilor.

Buletinele de vot sunt acele documente electorale prin care se concretizează

opţiunile electorale ale alegătorilor. Stabilirea unui model al buletinelor de vot este
necesară pentru a asigura o uniformitate a acestor buletine, dar şi o măsură menită să
asigure secretul votului.

În mod firesc, legea stabileşte câte un model pentru fiecare categorie de organ de
stat ce se va alege, respectiv, unul pentru Camera Deputaţilor, unul pentru Senat şi unul
pentru Preşedintele României. Reglementând buletinul de vot, legea merge până la
detalii, aceste reglementări având rolul de a stabili ordinea în care sunt înscrise toate
menţiunile din buletinul de vot, de a permite alegătorilor să identifice uşor listele de
candidaţi sau candidaţii pentru care vor vota, de a asigura secretul votului.

În acest sens, potrivit legii electorale, pentru alegerile parla-mentare,

dimensiunile buletinului de vot se stabilesc de biroul electoral de circumscripţie, ţinând
seama de numărul listelor de candidaţi şi al candidaţilor independent §i de spaţiul
necesar pentru imprimarea lor. Hârtia pentru buletinul de vot va fi de culoare albă şi
suficient de groasă pentru a nu se distinge pe verso numele imprimat şi votul dat.

Pe paginile buletinului de vot se vor imprima patrulatere în număr suficient

pentru a cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină, care va rămâne albă
pentru ştampila de control; paginile se numerotează.

Patrulaterele se vor imprima paralele între ele, câte două coloane pe aceeaşi
pagină. În unghiul din partea stângă de sus a patrulaterului se va imprima denumirea
partidului, formaţiunii politice care participă la alegeri, sau, după caz, menţiunea
„candidat independent", iar în unghiul din partea dreaptă de sus, semnul electoral. În
patrulaterele fiecărui buletin de vot se vor imprima listele de candidaţi, în ordinea
rezultată din tragerea la sorţi, efectuată de către biroul electoral de circumscripţie.
Pentru fiecare candidat independent se imprimă un patrulater distinct, în partea finală a
buletinului, în ordinea înregistrării propunerilor.
 Pentru alegerea Preşedintelui României, dimensiunile buletinelor de vot se
stabilesc de către Biroul Electoral Central şi se transmit birourilor electorale de
circumscripţie. Legea reglementează, de asemenea, unele aspecte importante privind
buletinele de vot precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi
circumscripţie electorală, desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce urmează a fi
ales, prevedere menită să garanteze corectitudinea operaţiunilor electorale; numărul
buletinelor de vot care trebuie să acopere, evident, numărul alegătorilor, admiţându-se
un supliment de 10%; organele cărora le revine obligaţia imprimării buletinelor de vot,
acestea fiind birourile electorale de circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a
acestei obligaţii, şi anume 10 zile înaintea alegerilor.

Legea mai reglementează şi administrarea buletinelor de vot imprimate, acestea

parcurgând drumul de la biroul electoral de circumscripţie la birourile electorale ale
secţiilor de votare, unde de fapt vor fi folosite efectiv. Importanţa operaţiunii justifică
încheierea obligatorie a procesului-verbal de predare şi distribuire.

Modelul buletinului de vot pentru alegerea Camerei Deputaţilor

Semnele electorale sunt, deseori, folosite în alegeri, fiind utile în desfăşurarea

campaniei electorale. De asemenea, aceste semne electorale, cu care alegătorii sunt
obişnuiţi încă din timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceştia, în ziua votării, să
identifice mai uşor lista de candidaţi pe care o preferă, sau, eventual, candidatul
independent. Aceasta, pentru că semnul electoral se imprimă în unghiul din partea
dreaptă a patrulaterului de pe buletinul de vot.

Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor

electorale. Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către partidul,
formaţiunea politică sau candidatul independent, iar acestea nu trebuie să fie contrare
ordinii de drept. Semnul electoral ales trebuie declarat Biroului Electoral Central în 3
zile de la constituirea acestuia, iar în caz de concurenţă pentru acelaşi semn electoral,
prioritatea înregistrării sau tragerea la sorţi vor rezolva problema.

În fine, trebuie menţionată obligaţia Biroului Electoral Central de a face

publicitatea semnelor electorale.

Stampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor de

votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile, şi anume: ştampila de control a
secţiei de votare şi ştampila cu menţiunea „Votat".

Ştampila de control a secţiei de votare, identifică o anumită secţie de votare. Ea

se aplică, de către preşedintele biroului secţiei de votare, pe pagina albă a buletinului de
vot, buletinele care nu au aplicată această ştampilă devenind nule.

Tot cu ea se sigilează urnele de vot şi, desigur, se „oficializează" înscrisurile

provenind de la secţia de votare. Ştampila cu menţiunea „Votat" se foloseşte în ziua
votării, aplicarea ei, de către alegător, pe o listă de candidaţi însemnând vot pentru.
Această ştampilă este astfel dimensionata, meat să fie mai mică decât patrulaterul pe
care se aplică.

Modelul ştampilelor electorale este stabilit prin lege. Dotarea secţiilor de votare
cu ştampilele electorale necesare revine în sarcina birourilor electorale de
circumscripţie.

Campania electorală

Odată cu stabilirea datei alegerilor, partidele, formaţiunile politice, coaliţiile şi

candidaţii independent Tncep campania electorală. Perioada electorală se caracterizează
printr-o susţinută activitate în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii
simpatizanţii acestora popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune, sau alte
asemenea mijloace, platformele lor politice, în scopul de a orienta opţiunea
electoratului.

Importanţa aparte a campaniei electorale determină ca legea să reglementeze

amănunţit condiţiile de desfăşurare, garanţiile.

Campania electorala începe cu 30 de zile înainte de data desfăşurării alegerilor şi

se încheie în ziua de sâmbătă care precede data alegerilor, la orele 700.

În campania electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele

electorale, precum şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio
discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei şi a
celorlalte mijloace de informare în masă. În timpul campaniei electorale se asigură
candidaţilor, în mod nediscriminatoriu, spaţii corespunzătoare pentru a se întâlni cu
alegătorii. Spaţiile pot fi amplasate la sediul primăriei, în şcoli, universităţi, case de
cultură, cămine culturale şi cinematografe, şi se asigură pe bază de înţelegere cu privire
la cheltuielile de întreţinere. Mijloacele folosite în campania electorală nu pot
contraveni ordinii de drept. Este interzisă organizarea acţiunilor de campanie electorală
în unităţile militare, precum şi în spaţiile din şcoli şi universităţi în perioada de
desfăşurare a cursurilor.

Campania electorală, prin serviciile de programe audiovizuale, publice şi

private, trebuie să servească următoarelor interese generale:

a) ale electoratului, de a primi informaţii corecte, astfel meat să poată vota în cunoştinţă
de cauză;

b) ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, organizaţiilor

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi candidaţilor de a se face cunoscuţi şi de
a-şi prezenta platformele, programele politice şi ofertele electorale;

c) ale radiodifuziunilor, de a-şi exercita drepturile şi responsabilităţile care

decurg din profesiunea de jurnalist.
 Radiodifuzorii publici şi privaţi sunt obligaţi să asigure, în cadrul serviciilor de
programe audiovizuale, desfăşurarea unei campanii electorale echitabile, echilibrate şi
corecte pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale,
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pentru toţi
candidaţii. În timpul campaniei electorale, informaţiile privind sistemul electoral,
tehnica votării, calendarul campaniei electorale, programele politice, opiniile şi mesajele
cu conţinut electoral trebuie să fie prezentate exclusiv în următoarele tipuri de emisiuni:

a) emisiuni informative - în care pot fi difuzate informaţii privind sistemul electoral,

tehnica votării şi activităţile de campanie ale candidaţilor; în acest scop durata
programată a emisiunii informative poate fi mărită cu cel mult 15 minute;

b) emisiuni electorale - în care candidaţii îşi pot prezenta programele politice şi

activităţile de campanie electorală.

c) dezbateri electorale - în care candidaţii, jurnaliştii, analiştii şi alţi invitaţi pun în

discuţie programele electorale şi temele de interespublic, electoral. Este interzisă
cumpărarea de spaţii de emisie în vederea difuzării de clipuri sau de emisiuni electorale.

Accesul partidelor parlamentare, alianţelor politice şi alianţelor electorale ale

acestora, precum şi al candidaţilor independenţi la serviciile publice de radiodifuziune şi
de televiziune, inclusiv la cele ale studiourilor teritoriale ale acestora, este gratuit.

Partidele neparlamentare, alianţele politice şi alianţele electorale ale acestora au

acces, gratuit, la serviciile publice teritoriale de radiodifuziune şi de televiziune numai
în măsura în care depun liste de candidaţi în mínimum 50% din circumscripţiile
electorale de pe cuprinsul unui judeţ ce intră in aria de acoperire a studiourilor teritoriale
respective

Accesul partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, precum şi al

candidaţilor independent sj al organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale la posturile private de radiodifuziune şi de televiziune, inclusiv televiziune
prin cablu, se face gratuit numai în cadrul emisiunilor care au caracter electoral.

Este interzisă contractarea de timpi de antenă, în scopuri publicitare, pentru şi în

favoarea participanţilor la campania electorală sau cedarea timpilor de antenă
candidaţilor, de către societăţile comerciale cu capital public sau privat, instituţiile
publice, organizaţiile neguvernamentale sau persoanele fizice. Partidele politice,
alianţele politice şi alianţele electorale, candidaţii independenţi, precum şi organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale au obligaţia să soli cite, în termen de 20 de
zile de la aducerea la cunoştinţa publică a datei alegerilor, conducerii posturilor de
radiodifuziune şi de televiziune, publice şi private, după caz, studiourilor teritoriale ale
acestora, acordarea timpilor de antenă. Solicitările făcute după acest termen nu se iau în
considerare.

Timpii de antenă la radiodifuziunile şi televiziunile publice şi private, inclusiv

cele prin cablu, se acordă partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale, în
fiecare din zilele de luni, marţi, miercuri, joi şi vineri. Fiecare candidat independent are
dreptul la timp de antenă, la studiourile teritoriale de cel mult 5 minute, însumate pe
întreaga durată a desfăşurării campaniei electorale. Candidaţii independenţi din
circumscripţiile electorale din Municipiul Bucureşti şi cei din municipiile reşedinţa de
judeţ, care nu sunt pe raza de acoperire a unui studio, au acces la serviciile publice
naţionale de radiodifuziune şi de televiziune în acelaşi interval de timp de cel mult 5
minute, însumate pe întreaga durată a desfăşurării campaniei electorale.

Emisiunile transmise în cadrul timpului de emisie acordat fiecărui partid politic,

fiecărei alianţe politice şi alianţe electorale, candidaţilor independent și ai organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se realizează în direct sau se înregistrează,
în proporţiile stabilite de aceştia. În cadrul emisiunilor care au caracter electoral este
interzisă combinarea de culori, semne grafice sau sunete care să evoce simbolurile
naţionale ale României sau ale altui stat. În perioada campaniei electorale, candidaţii şi
reprezentanţii partidelor politice aflate în competiţie nu pot fi producători, realizatori
sau moderatori ai emisiunilor realizate de radiodifuzorii publici şi privaţi.

Radiodifuzorii publici şi privaţi au obligaţia de a asigura, prin măsuri tehnice şi

redacţionale, reflectarea campaniei electorale în mod echitabil, echilibrat şi imparţial.

Emisiunile informative se supun obligaţiei de obiectivitate, echitate şi de

informare corectă a publicului. Candidaţii care au deja funcţii publice pot apărea în
emisiunile informative strict în probleme legate de exercitarea funcţiei lor. În cazul în
care, în emisiunile informative, se prezintă fapte sau evenimente speciale de interes
public, pe lângă punctul de vedere al autorităţilor trebuie prezentat şi un punct de vedere
opus.

Emisiunile şi dezbaterile electorale trebuie să asigure tuturor candidaţilor

condiţii egale în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, pluralismul opiniilor şi
echidistanţa. În cadrul emisiunilor electorale, candidaţii au următoarele obligaţii:

a) să nu pună în pericol ordinea constituţională, ordinea publică, siguranţa persoanelor şi

a bunurilor;

b) să nu facă afirmaţii care pot aduce atingere demnităţii umane sau moralei publice;

c) să probeze eventualele acuzaţii cu incidenţă penală sau morală aduse unui alt
candidat;

d) să nu incite la ură sau discriminare pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex,

orientare sexuală sau etnie.

Realizatorii şi moderatorii emisiunilor şi dezbaterilor electorale au următoarele

obligaţii:

a) să fie imparţiali;
b) să asigure un echilibru necesar desfăşurării emisiunii, oferind fiecărui candidat
participant la discuţii posibilitatea de prezentare a opiniilor sale;

c) să formuleze clar întrebările, care nu trebuie să fie tendenţioase sau părtinitoare;

d) să asigure menţinerea dezbaterii în sfera de interes a campaniei electorale şi a

tematicii stabilite;

e) să intervină atunci când, prin comportamente sau exprimări, invitaţii încalcă

dispoziţiile legale în vigoare; în cazul în care invitaţii nu se conformează solicitărilor,
moderatorul poate decide întreruperea microfonului acestora sau oprirea emisiunii, după
caz.

În cazul prezentării de sondaje de opinie cu conţinut electoral, acestea trebuie

însoţite de următoarele informaţii:

a) denumirea instituţiei care a realizat sondajul;

b) data sau intervalul de timp în care a fost efectuat sondajul şi metodologia utilizată;

c) dimensiunea eşantionului şi marja maximă de eroare;

d) cine a solicitat şi cine a plătit efectuarea sondajului.

Televotul sau anchetele făcute pe stradă, în rândul electoratului, nu

trebuie să fie prezentate ca reprezentative pentru opinia publică sau pentru un anumit
grup social sau etnic. Cu 48 de ore înainte de ziua votării sunt interzise:

a) prezentarea de sondaje de opinie sau difuzarea de spoturi de publicitate electorală;

b) comentarii privind campania electorală.

În ziua votării este interzisă prezentarea sondajelor realizate la ieşirea de la urne,

înainte de închiderea votării. Candidaţii şi partidele politice ale căror drepturi sau
interese legitime au fost lezate, prin prezentarea în cadrul unui program electoral, a unor
fapte neadevărate, beneficiază de drept la replică.

Candidaţii şi partidele politice ale căror drepturi sau interese legitime au fost
lezate, prin prezentarea, în cadrul unui program electoral, a unor informaţii inexacte,
beneficiază de drept la rectificare.

Primarii sunt obligaţi ca, până la începerea campaniei electorale, să stabilească

prin dispoziţie locuri speciale pentru afişaj electoral, ţinând seama de numărul partidelor
politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale care declară că depun liste de
candidaţi, candidaturi pentru funcţia de primar, cât şi de candidaţii independenţi. Aceste
locuri trebuie să fie situate în zone frecventate de cetăţeni, fără stânjenirea circulaţiei pe
drumurile publice şi a celorlalte activităţi din localităţile respective. Utilizarea locurilor
de afişaj electoral este permisă partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor
electorale care participă la alegeri şi candidaţilor independenţi.
 Este interzisă utilizarea, de către un partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală ori candidat independent, a locurilor speciale de afişaj electoral, astfel încât să
împiedice folosirea acestora de către un alt partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală ori candidat independent.

Pe un panou electoral, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală ori
candidat independent poate aplica un singur afiş electoral. Sunt interzise afişele
electorale care combină culori sau alte semne grafice, astfel încât să evoce simbolurile
naţionale ale României sau ale altui stat. Organele de ordine publică sunt obligate să
asigure integritatea panourilor şi afişelor electorale.

Birourile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a

campaniei electorale în circumscripţia în care funcţionează, soluţionând plângerile care
le sunt adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală ori candidat independent de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile
prevăzute de lege şi cu respectarea deontologiei electorale.

Dacă biroul electoral de circumscripţie consideră, cu ocazia soluţionării

plângerii, că este necesară luarea unor măsuri administrative sau aplicarea unor
sancţiuni contravenţionale ori penale, sesizează autorităţile competente.

Împotriva soluţiei date de biroul electoral de circumscripţie comunală,

orăşenească, municipală sau de sector al Municipiului Bucureşti se poate face
contestaţie la biroul electoral de circumscripţie judeţeană, respectiv, la biroul electoral
de circumscripţie a Municipiului Bucureşti, iar împotriva soluţiei date de biroul
electoral de circumscripţie judeţeană sau de biroul electoral de circumscripţie a
municipiului Bucureşti se poate face contestaţie la Biroul Electoral Central; soluţia data
asupra contestaţiei este definitivă.

Soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor se face în termen de 3 zile de la

înregistrarea lor, iar hotărârile date se publică în presă şi se afişează, în mod vizibil, la
sediul biroului electoral care le-a emis.

Desfăşurarea votării

Operaţiunile de votare se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare îşi

exercită dreptul la vot cetăţenii arondaţi pe criteriul domiciliului, potrivit listelor
electorale permanente, cetăţenii din alte localităţi, dar care se află în localitatea secţiei
de votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii României cu domiciliul în străinătate, care în
ziua votării se află în ţară şi, deci, se prezintă la această secţie, precum şi preşedintele,
membrii biroului electoral şi persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii.

Înainte de a prezenta filmul votării este necesar să explicăm câteva aspecte de

ordin organizatoric.
 Astfel, localurile secţiilor de votare vor fi dotate cu cabine de vot, precum şi cu
urnele şi ştampilele necesare, de către primari şi prefecţi.

Răspunderea pentru desfăşurarea în bune condiţii a alegerilor, pentru

menţinerea ordinii înăuntrul şi în jurul localului de vot, revine preşedintelui biroului
electoral al secţiei de votare, care este învestit cu dreptul de a da dispoziţii obligatorii în
tot cursul alegerilor. De aceea, el trebuie să fie prezent la secţia de votare, în ajunul
alegerilor, la ora 18.00, pentru a lua toate măsurile necesare şi pentru fixarea posturilor
de pază în jurul localului de vot.

Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind şi în

afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot,
precum şi pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m.

Pentru aceasta, el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare prin grija

prefecţilor împreună cu Ministerul Administrate §i Internelor. În fine, trebuie amintită
regula potrivit căreia nimeni nu poate staţiona în localul de vot sau în locurile publice
din zona de votare decât timpul necesar pentru votare. Fac excepţie candidaţii, membrii
biroului electoral, delegaţii acreditaţi în condiţiile legii.

Votarea se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între orele
700 şi 2100. În ziua votării la ora şase dimineaţa, preşedintele biroului electoral al
secţiei de votare, în prezenţa membrilor biroului, verifică urnele, existenţa listelor
electorale, a buletinelor de vot şi a ştampilelor, după care închide şi sigilează urnele şi
aplică ştampila de control a secţiei de votare. Această ştampilă se aplică şi pe buletinele
de vot, pe ultima pagină albă. Apoi, la ora 7.00, declară votarea deschisă şi invită pe
alegători să voteze.

În vederea evitării aglomeraţiei, în sala de vot alegătorii sunt invitaţi în serii

corespunzătoare numărului cabinelor. Alegătorul va prezenta actul de identitate. Se
verifică identitatea alegătorului şi înscrierea sa în listele de alegători, făcându-se
menţiune pe listă.

Dacă la secţia de votare se prezintă alegători din alte localităţi sau cetăţeni
români cu domiciliul în străinătate, aceştia sunt înscrişi în lista electorală specială.

Apoi, alegătorului i se înmâneaza buletinele de vot, precum şi ştampila pentru

votare pe baza semnăturii în lista electorală.

Alegătorul intră singur în cabina de votare şi personal votează în cabina închisă.

Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare atâta timp cât alegătorul îşi
exercită dreptul de vot. Dacă un alegător, datorită unor deficienţe fizice sau motive
temeinice constatate de către preşedintele biroului electoral, solicită să fie însoţit de o
altă persoană, acest lucru este permis, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui sau a
altui membru al biroului electoral.
 Alegătorul votează pentru o listă de candidaţi sau pentru un candidat
independent, aplicând ştampila care poartă menţiunea „votat" pe patrulaterul în care este
înscrisă candidatura.

După ce-şi exercită dreptul de vot, alegătorul îndoaie buletinul de vot (sau
buletinele) în aşa fel meat ştampila de control să rămână în afară, introduce personal
buletinul în urnă, restituie ştampila ce i s-a încredinţat, i se aplică această ştampilă pe
cartea de alegător şi părăseşte localul secţiei de votare. Votând, alegătorul trebuie să
manifeste grija ca buletinul să nu se deschidă înainte de introducerea sa în urnă.

Legea electorală reglementează şi situaţiile alegătorilor netransportabili din

cauză de boală sau invaliditate.

Astfel, la cererea acestora sau a organelor de conducere ale instituţiilor sanitare

sau de ocrotiri sociale în care cei netransportabili se află internaţi, preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare desemnează din cadrul biroului un număr de membri care
se deplasează cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării, la locul unde se află
alegătorul, pentru a efectua votarea.

Trebuie reţinute şi alte reguli privind desfăşurarea alegerilor. Astfel, pentru

motive temeinice, votarea poate fi suspendată, fără ca această suspendare să poată
depăşi o oră. Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare are obligaţia de a anunţa
suspendarea, prin afişare la uşa localului de vot, cu cel puţin o oră înainte. Durata
suspendărilor nu poate depăşi două ore.

Pe timpul suspendării, toate documentele şi urnele vor rămâne sub pază

permanentă, iar membrii biroului nu vor putea părăsi sala de votare toţi în acelaşi timp.
Cei care, potrivit legii, pot asista la votare nu pot fi obligaţi să părăsească sala de vot pe
timpul suspendării.

De asemenea, trebuie amintite prevederile legale în sensul cărora oricine poate

contesta identitatea unui alegător, iar preşedintele poate împiedica pe alegător să voteze
atunci când constată temeinicia contestaţiei, consemnând faptul în procesul-verbal şi
sesizând situaţia autorităţilor poliţieneşti. Votarea este declarată închisă la orele 21.00
de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare.

Stabilirea rezultatelor votării. Atribuirea mandatelor

Stabilirea rezultatelor votării

După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea

închisă, în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se
procedează la inventarierea şi sigilarea ştampilelor cu menţiunea „votat", la numărarea
şi anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuinţate, precum şi la verificarea sigiliilor
de pe urnele de votare.
 Apoi se deschid urnele şi se face numărătoarea voturilor pentru fiecare organ de
stat pentru care s-a votat la secţia respectivă. Se confruntă, de asemenea, numărul
buletinelor din urne cu listele de alegători spre a se constata proporţia prezentării la
alegeri faţă de listele electorale.

Pentru a stabili toate aceste lucruri, preşedintele va citi cu voce tare, la

deschiderea fiecărui buletin, lista de candidaţi care a fost votată sau, după caz, numele şi
prenumele candidatului independent votat, arătând buletinul de vot celor prezenţi. De
asemenea, dacă buletinul este nul, se va prezenta şi acest lucru. Potrivit legii, sunt nule
şi nu intră în calculul voturilor valabil exprimate buletinele care nu poartă pe ele
ştampila de control a secţiei de votare, cele de alt model decât cel legal aprobat, cele
care nu au ştampila „votat" sau la care această ştampilă este aplicată pe mai multe
patrulatere.

Buletinele de vot deschise se vor aşeza pe grupe în funcţie de partidul sau

formaţiunea politică, coaliţie sau candidat independent şi se vor număra şi lega separat.

În timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prezintă buletinele

de vot, rezultatul se consemnează în câte două tabele, pentru fiecare autoritate publică,
de către un membru al biroului electoral. Dacă sunt prezenţi şi candidaţi, aceştia au
dreptul să întocmească şi ei un tabel.

Aceste tabele, completate simultan, cuprind: numărul voturilor nule, listele de

candidaţi sau numele şi prenumele candidaţilor independent §i numărul voturilor valabil
exprimate întrunite de fiecare. Rolul acestor tabele este de a realiza o evidenţă corectă a
rezultatelor votării la secţia de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât
membrii biroului electoral, cât şi candidaţii, evitân-du-se suspiciunile.

Aceste tabele vor folosi la întocmirea proceselor-verbale. O dată aceste

operaţiuni terminate, se încheie câte un proces-verbal, potrivit indicaţiilor din lege, în
dublu exemplar, pentru Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României, în care se
consemnează rezultatele votării.

Conform art. 86 din Legea 373/2004, „(1) După deschiderea urnelor şi

numărarea voturilor, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare încheie, separat
pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal, în 3 exemplare, care
cuprinde:

a) numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista Electorală Permanentă şi în

listele electorale speciale, din care:

- numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista Electorală Permanentă;

- numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale speciale;

b) numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale existente la secţia de votare,

care s-au prezentat la urne, din care:
- numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista Electorală Permanentă;

- numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale speciale

c) numărul total al voturilor valabil exprimate;

d) numărul voturilor nule;

e) numărul voturilor valabil exprimate, obţinute de fiecare listă de candidaţi sau de

fiecare candidat independent;

f) expunerea, pe scurt, a întâmpinărilor formulate şi a modului de soluţionare a acestora,

precum şi a contestaţiilor înaintate biroului electoral de circumscripţie;

g) starea sigiliilor de pe urne, la încheierea votării;

h) numărul buletinelor de vot primite;

i) numărul buletinelor de vot neîntrebuinţate şi anulate."

Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa

semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia. Biroul
electoral al secţiei de votare va întocmi câte un dosar, sigilat şi ştampilat, pentru fiecare
categorie de organe de stat alese, în care se introduc procesele-verbale şi contestaţiile
privitoare la operaţiunile electorale ale secţiei, precum şi buletinele nule şi cele
contestate.

Aceste dosare vor fi predate biroului electoral de circumscripţie, în cel mult 24

de ore, transportul şi predarea făcându-se cu pază militară.

Biroul electoral de circumscripţie, primind dosarele, va avea grijă să trimită unul

din exemplarele acestui proces-verbal la tribunalul judeţean. Exemplarul trimis
tribunalului judeţean va îndeplini rolul de document probatoriu în cazul în care vor fi
plângeri sau contestaţii ulterioare.

Trebuie să observăm că, pe tot parcursul operaţiunilor ce se desfăşoară la secţia

de votare, se pot formula întâmpinări şi contestaţii. Contestaţiile trebuie formulate în
scris, se prezintă preşedintelui biroului electoral, care va elibera o dovadă de primire.
Contestaţiile a căror rezolvare nu suferă amânare vor fi rezolvate de îndată. În procesul-
verbal de care am vorbit mai înainte, trebuie să se menţioneze şi modul de soluţionare a
întâmpinărilor şi contestaţiilor sau, după caz, a celor trimise spre soluţionare biroului
electoral de circumscripţie.

Biroul Electoral Central, după ce rezolvă întâmpinările şi contestaţiile depuse,

deciziile sale fiind definitive, încheie un proces-verbal care cuprinde:

• numărul total al alegătorilor potrivit listelor electorale ale localităţilor unde îşi au
domiciliu alegătorii;
• numărul total al alegătorilor care s-au prezentat la urne;

• numărul total al voturilor nule;

• numărul total al voturilor valabil exprimate;

• centralizarea rezultatelor celui de-al doilea tur de scrutin;

• modul de soluţionare a contestaţiilor.

Atribuirea mandatelor

Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare

Modul de atribuire a mandatelor este determinat de tipul de scrutin adoptat în

diverse sisteme electorale.

În sistemul majoritar, mandatele sunt atribuite listelor sau candidaţilor care obţin
majoritatea absolută sau simplă, în raport cu faptul dacă se practică un tur sau două
tururi de scrutin.

Uneori, sistemul majoritar se referă şi la scrutinul de listă. De regulă, el priveşte

scrutinul uninominal. Trebuie observat că, deşi sistemul majoritar într-un singur tur are
multe dezavantaje, el este preferat în sistemul anglo-saxon, pentru că se consideră că
alegerile nu trebuie să servească recrutării unei academii reflectând fidel nuanţările de
opinii, ci trebuie să degajeze o majoritate parlamentară omogenă care să susţină un
guvern decis să acţioneze. Eficacitatea parlamentului este preferată justiţiei electorale.

În sistemul reprezentării proporţionale, atribuirea man-datelor se realizează

diferit faţă de sistemul majoritar, existând, bineînţeles, şi aici numeroase modalităţi şi
nuanţe. Acest sistem tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil
mai exactă, a stării opiniilor alegătorilor.

Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod

necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată.

Coeficientul electoral se obţine prin împărţirea numărului voturilor exprimate la

numărul mandatelor atribuite unei circumscripţii electorale.

Apoi, se procedează la repartizarea acestor mandate între listele în competiţie,

împărţind la coeficientul electoral numărul voturilor mandatelor, pentru că, după prima
împărţire, rămân totdeauna resturi electorale, altfel spus, voturi neutilizate şi mandate
nedistribuite.Se impune o nouă repartiţie şi de fapt aici intervin dificultăţile şi
nuanţările.
 Potrivit metodelor practicate, se disting reprezentarea proporţională apropiată şi
reprezentarea proporţională integrală, care se aseamănă sau se pot asemăna în ce
priveşte procedeele matematice aplicabile.

Reprezentarea proporţională apropiată. Se numeşte astfel atunci când

repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale, şi nu pe plan
naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare, şi anume sistemul celor mai mari
resturi şi sistemul celei mai mari medii.

Reprezentarea proporţională integrală. Pentru a se realiza o reprezentare cât mai

fidelă a opiniilor, calculele electorale sunt transferate la nivel naţional. Se folosesc şi
aici două metode. O metodă constă în calcularea tuturor rezultatelor la nivelul întregii
ţări, ca unică circumscripţie electorală.

Este clar că un asemenea sistem, care presupune ca fiecare partid să prezinte

liste de mai multe sute de candidaţi, este foarte incomod şi duce la desemnarea
parlamentarilor de către partide, şi nu de către electorat. Este un sistem puţin democratic
şi, de aceea, rar aplicat. S-ar putea practica în statele mici.

A doua metodă constă în a repartiza resturile nu în circumscripţiile electorale, ci

la nivel naţional. Voturile neutilizate de fiecare listă la circumscripţiile electorale sunt
adiţionate şi se face repartizarea mandatelor neatribuite la nivelul circumscripţiilor fie
pe criteriul coeficientului electoral, fie pe alte criterii.

Acest sistem este mai rar întâlnit, dar se întâlneşte în unele ţări, ca, de exemplu,
în Italia şi România.

Pragurile electorale. În sistemul scrutinului de listă şi reprezentării proporţionale,

atribuirea mandatelor parlamentare este uneori condiţionată de obţinerea unui număr
minim de voturi exprimate, a unui procent, stabilit de regulă la nivel de ţară.

Mai exact, pentru ca un partid participant cu liste de candidaţi în alegeri să poată

participa la distribuirea mandatelor, el trebuie să obţină în alegeri procentul minim de
voturi. Dacă nu obţine acest procent, nu este admis la împărţeală.

Pragurile electorale se practică ş i în legătură cu subvenţiile electorale sau

cauţiunile electorale. Ele se motivează în principiu pe ideea că la guvernare trebuie să
aibă acces partidele politice care se bucură de o anumită credibilitate în masa
electoratului sau pe ideea seriozităţii candidaturilor, precum şi pe alte cauze ce ţin de
contextul socio-politic concret.

Astfel, la repartizarea mandatelor parlamentare pot participa numai partidele,

formaţiunile politice sau coaliţiile acestora care întrunesc pragul electoral.

Cât priveşte coaliţiile de partide, pentru alegerile din septembrie 1992, la pragul
de 3% s-a adăugat câte un singur procent din totalul voturilor valabil exprimate pe
întreaga ţară pentru fiecare membru al coaliţiei, începând cu al doilea partid sau
formaţiune politică, fără a se depăşi 8 procente din aceste voturi.

De asemenea, pentru ca o organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi

naţionale să obţină un mandat de deputat, dacă nu l-a obţinut direct din alegeri, ea
trebuie să obţină un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi
valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

La alegerile din 2004 s-au practicat următoarele praguri electorale (art. 90,
Legea 373/2004):

a) 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, pentru toate partidele politice,
alianţele politice şi alianţele electorale;

b) în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% prevăzut la lit. a)

se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate pe
întreaga ţară şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un singur
procent din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, fără a se putea depăşi 10% din
aceste voturi.

Atribuirea mandatului de Preşedinte al României

Atribuirea mandatului de Preşedinte al României este rezultatul unor operaţii

electorale succesive, care încep la secţiile de votare. Astfel, birourile electorale de
circumscripţie adună rezultatele obţinute la secţiile de votare din raza lor teritorială şi le
comunică Biroului Electoral Central.

Acesta, primind toate documentele prevăzute de lege, după ce rezolvă

întâmpinările şi contestaţiile depuse, prin decizii definitive, încheie un proces-verbal în
care sunt consemnate datele privind numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale, al
celor prezenţi la urne, numărul voturilor valabil exprimate şi al celor nule, repartizarea
voturilor pe fiecare candidat, prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost
constatată.

Acest proces-verbal, împreună cu dosarele birourilor electorale de

circumscripţie, se înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de
24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar trimis de birourile electorale de
circumscripţie.

Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în „Monitorul

Oficial" pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele
ales. Un exemplar al actului de validare se înaintează Parlamentului în vederea
depunerii jurământului prevăzut de art. 82 (2) din Constituţie.

Trebuie menţionat că dacă la primul tur de scrutin nici unul dintre candidaţi nu
întruneşte numărul de voturi pentru a fi ales preşedinte, respectiv peste 50% din
numărul de voturi valabil exprimat, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care
participă doar primii doi candidaţi în ordinea numărului de voturi obţinute la primul tur.

Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi Senat

După votare, în mod firesc, urmează atribuirea mandatelor de deputaţi şi

senatori, aceasta făcându-se în mai multe etape. În ce priveşte mandatele de deputaţi,
trebuie să reamintim că, în temeiul Constituţiei, ele sunt de două categorii, şi anume
unele rezultând direct din scrutin şi altele indirect din scrutin, pentru organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.

În ce priveşte mandatele rezultate direct din scrutin, după ce primeşte rezultatele

votării de la toate secţiile de votare din raza sa, biroul electoral de circumscripţie va
întocmi, separat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal
privind voturile valabil exprimate pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a
acestora, pe care le va înainta Biroului Electoral Central, în termen de 24 de ore.

Biroul Electoral Central, centralizând rezultatele pe întreaga ţară, va stabili care

sunt partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile care îndeplinesc pragul electoral şi
care au deci dreptul de a participa la distribuirea mandatelor. El va comunica birourilor
electorale de circumscripţie această situaţie.

Biroul electoral de circumscripţie, primind aceste constatări, va proceda la

atribuirea mandatelor numai partidelor, formaţiunilor şi coaliţiilor care au trecut pragul
electoral, separat pentru fiecare Cameră a Parlamentului, prin împărţirea numărului total
al voturilor valabil exprimate la numărul mandatelor.

Listele de candidaţi vor primi atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral se
cuprinde în numărul voturilor valabil exprimate pentru ele. Candidatul independent va
obţine mandatul dacă a obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul
electoral. În această primă etapă, în mod obişnuit, nu se distribuie toate mandatele,
rămânând, pentru etapa a doua, atât mandate nedistribuite, cât şi voturi neutilizate.

Prin voturi neutilizate legea electorală înţelege acele voturi exprimate pentru o
listă care au rămas după atribuirea mandatelor, precum şi cele inferioare coeficientului
electoral de circumscripţie, din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid,
formaţiune politică sau coaliţie a acestora. Prin metoda Hondt, se atribuie mandatele
nedistribuite, partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor acestora.

Urmează apoi repartizarea mandatelor pe circumscripţii electorale, care se

realizează, potrivit legii electorale, în felul următor:

a) Pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora, cărora le-au
revenit mandate, se împarte numărul voturilor neutilizate sau al celor inferioare
coeficientului electoral de circumscripţie, din fiecare circumscripţie electorală, la
numărul total al voturilor valabil exprimate pentru acel partid, acea formaţiune politică
sau coaliţie avute în vedere la repartizarea mandatelor pe ţară.
 Rezultatul astfel obţinut pentru fiecare circumscripţie se înmulţeşte cu numărul de
mandate cuvenite partidului, formaţiunii politice sau coaliţiei acestora. Datele obţinute
se ordonează descrescător la nivelul ţării şi separat descrescător în cadrul fiecărei
circumscripţii. Pentru fiecare circumscripţie electorală se iau în calcul primele partide,
formaţiuni politice sau coaliţii ale acestora, în limita mandatelor ce au rămas de
repartizat în circumscripţia respectivă.

Ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartizarea mandatelor pe

circumscripţii în ordinea partidelor, formaţiunilor politice, coaliţiilor acestora, precum şi
a circumscripţiilor din lista ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată pe
ţară se împarte la repartitorul circumscripţiei de la care provine.

În continuare, se procedează identic cu numerele următoare din lista ordonată pe

ţară. În situaţia în care s-a epuizat numărul de mandate cuvenit unui partid, unei
formaţiuni politice sau unei coaliţii ori dintr-o circumscripţie electorală, operaţiunea se
continuă fără acestea. Dacă numărul din lista ordonată pe ţară este mai mic decât
repartitorul de circumscripţie, se acordă un mandat.

b) În cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce rezultă din

prevederile de la lit. a), Biroul Electoral Central va avea în vedere circumscripţia
electorală în care partidul, formaţiunea politică ori coaliţia acestora are cel mai mare
număr de candidaţi sau un candidat, cărora nu li s-au atribuit mandate, iar dacă şi astfel
au rămas mandate neindividualizate pe circumscripţii, circumscripţia electorală în care
partidul, formaţiunea politică sau coaliţia respectivă are cele mai multe voturi neutilizate
ori cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie.

c) Dacă după aplicarea prevederilor de la lit. a) şi lit. b) au mai rămas mandate

repartizate pe circumscripţii, Biroul Electoral Central le va stabili pe baza acordului
partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor acestora cărora li se cuvin aceste
mandate, iar în lipsa unui acord, prin tragere la sorţi în termen de 24 de ore de la
încheierea operaţiunilor anterioare.

Deputaţii şi senatorii aleşi vor primi un certificat doveditor al alegerii. Acest

certificat se eliberează de către biroul electoral de circumscripţie, pe baza repartizării
mandatelor din prima etapă, sau pe baza comunicării făcute de către Biroul Electoral
Central, în termen de 24 de ore după repartizarea mandatelor la nivel naţional.

Desigur, unii candidaţi înscriş i în liste nu vor fi aleşi, pentru că numărul

mandatelor de deputat şi senator este limitat. Aceşti candidaţi sunt declaraţi supleanţi
aleşi pe baza listelor depuse de partide şi formaţiuni politice; ei vor ocupa locurile
devenite vacante în ordinea în care sunt înscrişi în liste.

Cât priveşte deputaţii, câteva explicaţii se impun. Reprezentarea populaţiei în

Parlament trebuie să asigure, pe cât posibil, reprezentarea tuturor categoriilor de
oameni. Această reprezentare este expres prevăzută de lege, ea rezultând din scrutin,
alegătorii fiind cei care practic decid acest lucru. Legea electorală cuprinde dispoziţii
care valorifică această calitate şi care asigură reprezentarea şi a cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale.
 CAPITOLUL III

PARTIDELE POLITICE

Noţiunea de partid politic

Activitatea politică în societate se realizează nu numai prin intermediul statului,

al instituţiilor şi organismelor ce ţin de acesta, ci şi printr-o vastă şi complexă reţea de
organizaţii şi instituţii extrastatale. Dintre acestea, cele mai vechi şi importante sunt
partidele politice.

Existenţa partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un

element esenţial al vieţi democratice. Democraţia începe şi există numai o dată cu
apariţia şi dezvoltarea partidismului. Noţiunea de partid are o vechime milenară, ea
derivă în majoritatea societăţilor moderne din latinescul pars-partis şi desemnează, într-
o accepţiune semantică, o grupare de oameni constituită în mod voluntar, animaţi de
aceleaşi idei, concepţii, interese, scopuri, care acţionează în comun în baza unui
program, în vederea realizării acestuia.

Primele asocieri mai mult sau mai puţin organizate şi stabile apar în sclavagism
şi apoi în feudalism, ele asemănându-se foarte mult cu societăţile secrete, oculte,
congregaţiile, corporaţiile, ordinele existente în aceste societăţi. Asemenea „partide"
apar în statele greceşti Sparta, Atena, în Imperiul Roman. La rândul lor, oameni politici
de vază ca Cicero, Catilina, Fraţii Grachus, Pompei, Cezar îşi constituie şi ei propriile
„partide".

Definiţia partidelor politice diferă în funcţie de criteriul ales: doctrina sau

organizaţia şi scopul. În 1815, Benjamin Constant definea partidele politice ca reuniuni
de oameni care profesează aceeaşi doctrină. Această definiţie corespunde unei societăţi
în care participarea politică este redusă, organizaţia de partide este cvasiexistentă, iar
conflictul este de tipul aristocraţie - burghezie.

După 1832, sistemul electoral în Marea Britanie se reformează, organizaţia

începe să devină elementul important al partidului politic. Hans Kelsen definea partidele
politice ca „formaţiuni ce grupează indivizi cu aceleaşi orientări politice pentru a le
asigura o influenţă reală asupra gestionării treburilor publice".

Sintetizând, putem aprecia ca partidul politic este o „personalitate colectivă",

caracterizată printr-o reunire voluntară, cu o gândire şi acţiune proprie, cu o unitate de
scopuri, interese şi idei, toate grupate pe un fundament politico-ideologic acceptat şi
însuşit de membrii săi.

În societatea modernă, partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile.

Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea
parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. În ansamblul
instituţiilor unei societăţi, cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele
politice, care, desigur, nu trebuie confundate.
 Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi
considerată spectaculoasă. Având ca punct de plecare consi-derarea partidelor ca
reprezentând grupuri, clase, ideologii, s-a ajuns uneori până la aprecierea că partidele
întruchipează statul, naţiunea.

Partidele politice şi libertatea de asociere

În explicarea partidelor politice, se impune mai întâi clarificarea locului şi

rolului lor în cadrul asociaţiilor. Firesc, în catalogul libertăţilor publice este prezentă
libertatea de asociere. Dar asociaţii se pot înfiinţa numai în exerciţiul acestei libertăţi.
Putem constata cel puţin două mari categorii de asociaţii:

a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fundamental

cetăţenesc;

b) cele create pe temeiuri contractuale (societăţi, fundaţii, regii, asociaţii

economice) sau în exercitarea libertăţii comerţului (art. 135 alin.2 litera a) din
Constituţie). Aşa văzute lucrurile, vom observa că partidele politice se încadrează în
prima categorie de asociaţii, iar acest lucru nu este lipsit de semnificaţii juridice, lor
aplicându-li-se prioritar regimul juridic constituţional. Cât priveşte încadrarea
partidelor în cadrul asociaţiilor, ea rezultă, evident, din definiţiile formulate.

Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea,

interpretarea şi, desigur, aplicarea unor prevederi constituţionale şi legale.

Constituţia actuală a României utilizează noţiunile de partide politice în art. 8

(2), art. 40, în art. 146 litera „k"; partide în art. 40, în art. 84 (1); sindicate în art.9, în
art.73; alte forme de asociere în art.37 (1); organizaţii în art. 40, art. 62; asociaţii în art.
40; configuraţie politică în art.64.

Asemenea noţiuni sunt întâlnite şi în legi, iar legile electorale au resimţit nevoia
de a arăta uneori că „organizaţiile minorităţilor nationale...se consideră similar
formaţiunilor politice, dacă propun liste de candidaţi din partea minorităţilor
respective", sau că „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
participă la alegeri sunt echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile electorale, cu
partidele politice.

Reguli specifice partidelor politice

Analizarea textelor constituţionale şi legale permite observarea faptului că numai

parti dele politice au anumite drepturi. Astfel, partidul politic care are majoritatea
absolută în Parlament sau, în lipsa acestei majorităţi, parti dele politice reprezentate în
Parlament sunt consultate de către Preşedintele României atunci când acesta
desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru; candidaturile pentru alegerile
parlamentare se propun pe liste de candidaţi numai de partide şi formaţiuni politice;
partidele politice pot face coaliţii electorale; numai partidele şi formaţiunile politice
desemnează reprezentanţi în birourile electorale; numai partidele şi formaţiunile politice
care participă la campania electorală pot primi, prin lege specială, o subvenţie de la
bugetul de stat (legislaţie electorală).

Totodată, Constituţia stabileşte pentru partidele politice anumite reguli. Aceste

reguli cuprind precizări ale scopului partidelor (art. 8) sau cauzele care pot duce la
declararea lor ca neconstituţionale (art.40). Mai mult, Constituţia stabileşte că unele
categorii de persoane nu se pot asocia în partide politice, şi anume: judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi
alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică.

Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice. Funcţiile partidelor politice

P.P. Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social, sublinia

că înţelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm „motivele care pot să
determine hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică pe un drum sau
altul". Aceste motive, spunea autorul, sunt numeroase, dar ele pot fi reduse la două
categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Prima categorie priveşte valoarea
generală a ideilor în jurul cărora se formează grupările politice, iar a doua, folosul
personal pe care membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect, individual sau ca unităţi
ale unei categorii sociale.

Rolul partidelor politice se exprimă, se manifestă prin funcţiile exercitate de acestea:

• funcţia politică.

Rolul, atributele, prerogativele acestei funcţii nu sunt la fel în cazul tuturor

partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea şi
funcţionarea principalelor instituţii statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor şi
aplicarea acestora, în organizarea şi conducerea vieţii social- politice. În schimb, pentru
partidele aflate în opoziţie, rolul acestei funcţii este acela de a monitoriza, de a influenţa
puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncţionalităţi şi
neîmpliniri ale acesteia, care constituie rezultatul unor măsuri, decizii neconstituţionale.
Revenirea la putere, recucerirea acesteia reprezintă obiectivul oricărui partid aflat în
opoziţie;

• funcţia de organizare şi conducere a activităţii partidului, de menţinere a unei

permanente legături, comunicări cu propriile organizaţii, membrii şi simpatizanţi.

Alături de îmbunătăţirea activităţii organizatorice şi de conducere, această

funcţie urmăreşte atragerea unor noi membri şi simpatizanţi politici. Formarea şi
pregătirea propriilor cadre pentru activitatea de partid şi de stat, în condiţiile aflării sau
revenirii la putere, constituie, de asemenea, o importantă atribuţie a acestei funcţii;

• funcţia teoretico-ideologică vizează mai multe obiective:

- dezvoltarea şi adaptarea propriei paradigme doctrinare la condiţiile social-istorice, la

obiectivele şi sarcinile urmărite de partid;
- elaborarea programului politic, a strategiei şi tacticii politice a partidului;

- organizarea, susţinerea şi desfăşurarea luptei ideologice împotriva altor partide şi

formaţiuni politice.

Această funcţie devine deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea

asigurând organizarea, orientarea şi conducerea luptei politice a partidului;

• funcţia civică, formativ-educativă şi patriotică atât a propriilor membri de partid,

cât şi a simpatizanţilor.

Orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea guvernării. Pentru

aceasta, se afirmă în doctrină, partidele servesc drept intermediari între popor şi putere
şi îşi asumă, de asemenea, atunci când reuşesc să cucerească puterea, direcţia politicii
naţionale. Partidele politice nu sunt însă doar simple mecanisme electorale, instrumente
prin care se captează şi se controlează energia populară, ele pot fi, de asemenea, şi
revelatori şi/sau acceleratori ai fenomenelor socio/politice sau frâne în calea proceselor
de schimbare.

Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în constituţii. Sub
acest aspect, este important de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a constituţiei
dacă am considera că partidele au numai acele funcţii prevăzute expres în textul
constituţional. Este în spiritul unei interpretări corecte a constituţiei ideea potrivit căreia
într-o constituţie se consacră numai ceea ce este esenţial pentru partidele politice.
Aceasta nu înseamnă că partidele politice nu au şi alte funcţii, care însă sunt dominate,
dacă putem spune astfel, de nişte scopuri constituţionale.

Categorii şi variante de partide politice

Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales de a încadra un caz

concret într-o categorie sau alta implică un mare risc teoretic şi rămâne permanent
discutabilă. Aceasta pentru cel puţin două motive.

Primul este rezultatul diversităţii fenomenului. Al doilea motiv rezultă din

evoluţia partidelor politice, atât în general, cât şi în concret. În această evoluţie, nuanţele
politice şi denumirile acestora au cunoscut şi cunosc o firească schimbare, pentru că
lupta pentru putere, ea însăşi, are specificul ei în fiecare etapă şi în fiecare ţară. De
aceea, transformări, chiar spectaculoase, produse în viaţa unor partide politice fac
dificilă încadrarea lor într-o anumită categorie şi impun celui ce o face o anumită
prudenţă.

1. Partidele confesionale, partidele regionale, partidele naţionale, partidele de clasă,

partidele etnice

O asemenea diferenţiere a partidelor se poate face pe criteriul apartenenţei şi

orientării membrilor ce compun partidele respective şi a platformelor lor.
 În mare măsură, această clasificare este specifică perioadei apariţiei partidelor,
fiind corelată cu marile probleme ale fiecărei ţări. Nu pot fi departajate aceste partide de
formarea naţiunilor şi a statului modern.

a) Partidele confesionale

Aceste partide au drept criteriu de constituire credinţele religioase. În mod deosebit

sunt nominalizate în această categorie partidele formate de protestanţi şi catolici în a
doua jumătate a secolului XVI, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular
Italian (constituit după primul război mondial). În concepţia lui P.P. Negulescu,
partidele confesionale nu întrunesc condiţiile esenţiale pe care trebuie să le
îndeplinească neapărat partidele politice.

b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles", reprezentând
interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părţi ale
unui teritoriu naţional neajuns la unificare. În această categorie se găsesc partI dele din
S.U.A de la sfârşitul secolului XVIII, grupul parlamentar islandez din Marea Britanie,
pe baza programului căruia s-a constituit Partidul Islandez (1879), fracţiunea liberă şi
independentă de la Iaşi, după unirea Principatelor Române.

c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX, o dată cu confirmarea principiului

naţionalităţilor. În această categorie întâlnim partidele din Imperiul austro-ungar,
Partidul Naţional- Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul „Popular" Slovac al lui
Andrej Hlinka. P.P Negulescu sublinia că partidele naţionale nu sunt partide politice
propriu-zise, ci organe de protest contra structurii statelor în care iau naştere, cu tendinţa
manifestă de a ajunge prin luptă la independenţa naţiunilor pe care le reprezintă.

d) Partidele de clasă, o arată chiar denumirea, exprimă interesele unei clase sociale.

Au apărut în secolul XIX, iar în această categorie găsim reprezentate partidele

socialiste, partidele agrariene, partidele ţărăneşti. Aici se include şi clasificarea, ce a
dominat aproape un secol, în partide burgheze şi partide muncitoreşti.

e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în vedere că aici

formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente, ci formarea statelor a
fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea
naţiunilor. Cele mai multe partide politice congoleze, de pildă, au avut o bază etnică,
printre acestea fiind nominalizate Alianţa Bakongo (Abako), Confederaţia Asociaţiilor
din Katanga (1958), Mişcarea Naţională Congoleză (1958).

2. Partidele democratice, partidele liberale, partidele conservatoare, partidele social-

democrate, partidele de stânga, partidele de centru, partidele de dreapta.

3. Partidele de masă, partidele de cadre, partidul cadru

Distincţia dintre partidele de masă şi partidele de cadre a fost trasată de M.

Duverger într-un mod magistral. Noi o vom relua doar şi vom încerca să atragem atenţia
asupra unui singur aspect. Partidul tinde să evolueze spre depăşirea acestei polarităţi şi
să devină un partid cadru, un partid structurat autonom, pentru care nu mai are
importanţă masa umană, nici ideologia, ci forma, o formă lipsită de conţinut concret în
universalitatea sa şi care este capabilă să se umple cu orice conţinut. „Distincţia dintre
partidele de cadre şi partidele de masă nu se bazează pe dimensiunea lor, pe numărul
membrilor lor; nu este vorba de o diferenţă de talie, ci de structură."

Partidul de masă se bazează, şi din punct de vedere financiar, şi din punct de

vedere ideologic, pe aderenţii săi. El îşi finanţează campania electorală în principal din
cotizaţii. El este, după părerea lui Duverger, o eliberare faţă de finanţarea capitalistă

Un partid de masă structurat şi organizat, care se coagulează în jurul unei

multitudini de organizaţii sindicale, ale tinerilor etc., constituie o structură foarte
tentantă pentru muncitorii dezrădăcinaţi din mediul rural, care nu se pot acomoda decât
cu mari dificultăţi în mediul urban. Acest tip de partid constituie pentru categoriile
rezultate dintr-un exod al trecerii către oraşe, provocat de o industrializare rapidă, un
înlocuitor al satului, al familiei, al valorilor unei comunităţi restrânse şi bine structurate.

Partidul de masă este un partid ideologic, chiar un partid de clasa. El are rolul de
a afirma o categorie care se simte marginalizată. Astfel de partide au fost partidele
comuniste în Europa occidentală Ele au avut o funcţie de tribun, având la bază un aspect
de sindicat. Funcţiunea manifestă a unui astfel de partid este de a face revoluţia
proletara posibilă; funcţiunea reala este de a menţine burghezia pe poziţii.58

Partidul de cadre, dimpotrivă, îşi bazează campania pe donaţii neregulate. El nu

are decât un număr foarte restrâns de membri. El se bazează pe o categorie de notabili,
care-i asigură propaganda şi finanţele sau pe o categorie de tehnicieni specializaţi în
probleme electorale, care nu sunt neapărat membri ai partidului, ci experţi plătiţi să facă
acest lucru.

4. Partidele suple şi partidele rigide

Este o clasificare explicată de R.G Schwartzemberg, realizată pe criteriul

disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum
vor şi este rigid dacă le impune acestora să voteze numai într-un anumit sens.

5. Partidele unice, partidele unificate, partidele dominante

Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice. Africa
neagră a crezut că a găsit propria sa cale în partidul unic sau unificat. Din anul 1962 s-a
manifestat tendinţa de unificare a partidelor. Africanii au prezentat partidul unic drept
consecinţa problemelor lor particulare, susţinând că este vorba de ceva original. Lavroff
distinge între partidul unic şi partidul unificat. Partidul unificat este o uniune de partide
care, regrupate într-un cadru nou, acceptă un program comun, adesea puţin elaborat.

Un interes teoretic aparte poate prezenta sistemul politic chinez, unde, în afara
Partidului Comunist Chinez, există încă opt partide democratice, şi anume: Comitetul
revoluţionar al Guomindangului din China (creat în ianuarie 1948); Liga democratică a
Chinei (creată în octombrie 1941); Asociaţia pentru construcţia democratică a Chinei
(creată în decembrie 1945); Asociaţia chineză pentru democraţie (creată în decembrie
1945); Partidul democratic ţărănesc şi muncitoresc (creat în 1930); Zhi Gong Dang
chinez (creat în 1925 din chinezii rezidenţi în America şi membri ai societăţii Hong
Men Zhi Gong Dang, format îndeosebi din chinezii din străinătate reîntorş i în ţară);
Societatea Jiu Son En 1944 (creată în septembrie 1945, de către intelectuali pentru a
aniversa victoria asupra fascismului); Liga pentru autonomia democratică a Taiwanului
(fondată în noiembrie 1947).

6. Sisteme de partide politice

Prin sistem de partide se înţelege „ansamblul partidelor în interacţiune dintr-un

sistem politic dat", potrivit expresiei utilizate de Monica şi Jean Chariot63 sau se
înţelege „în cadrul unui regim politic dat, configuraţia formată dintr-un ansamblu de
elemente interdependente, rezultând din numărul şi din dimensiunea partidelor politice
existente".

Luând în considerare, apoi, dimensiunea partidelor, ne vom lăsa conduşi către

împărţirea sistemelor de partide în:

• sisteme bazate pe existenţa partidelor cu vocaţie majoritară;

• sisteme caracterizate prin existenţa unui partid dominant;

• sisteme de partide bazate pe coalizarea partidelor minoritare.

Bipartidism sau doi poli

Atrăgeam deja atenţia că bipartidism, în sensul autentic al termenului, adică un

sistem cu doar două partide, nu există de fapt nicăieri. Aceasta este doar o ipoteză
abstractă. În fapt, sistemele calificate drept bipartite sunt sisteme în care există mai mult
de două partide.

Aceste sisteme sunt bipolare, ceea ce nu arată numărul partidelor, ci faptul că

aceste două partide care polarizează sistemul deţin puterea pe o perioadă mai mult sau
mai puţin lungă, în alternanţă, fără amestecul sau sprijinul unui al treilea partid.

Două sisteme sunt calificate astfel în rândul celor occidentale: cele din Marea
Britanie şi Statele Unite ale Americii, dar aceste sisteme sunt foarte diferite. De aceea,
Duverger arată că „în interiorul bipartidismului anglo-saxon, trebuie net distinsă
America de Imperiul britanic".

Multipartidismul

Aşa cum am văzut când am analizat bipartidismul, nu numărul partidelor trebuie

să stea la baza distingerii acestuia de multipartidism, ci poziţia dominantă a două
partide, care polarizează scena politică. Distincţia este deci greu de făcut, căci linia de
demarcaţie este în continuă mişcare.

Dacă pentru M. Duverger nu are importanţă cu adevărat distingerea de variante

în cadrul sistemului multipartid, mulţi autori au încercat ulterior să facă asemenea
distincţii.

Pentru Duverger, din momentul existenţei celui de-al treilea partid important,
lucrurile se desfăşoară la fel, indiferent că ulterior apar sau nu şi alte partide
semnificative. Important este că, într-un astfel de sistem, niciun partid nu mai are
propriu-zis posibilitatea să guverneze singur, fiind obligat să formeze coaliţii.

Sistemele centripete sunt definite prin:

• distanţă redusă, din punct de vedere ideologic, între partidele din si stem;

• tendinţa de coalizare chiar când programele propuse sunt diferite;

• competiţie politică esenţial centripetă.

Sistemele polarizate se caracterizează prin:

• distanţa mare între partide din punct de vedere ideologic;

• existenţa partidelor antisistem;

• competiţie de tip centrifug.

Partidul unic

Acest sistem presupune existenţa unui singur partid, care monopolizează viaţa
politică. În fond, nu suntem însă în prezenţa unui autentic partid, căci această noţiune
presupune cu necesitate concurenţa. Partidul unic, specific societăţilor zise „comuniste",
nu aparţine societăţii civile

El este o formă de putere publică, ce se suprapune statului, de cele mai multe ori
sufocându-l. Partidul devine adevăratul centru de putere, prezentând pentru casta
conducătoare avantajul nenormării exerciţiului acestei puteri. Suntem în prezenţa unei
scurgeri de autoritate spre organismul partizan, datorită faptului că liderii politici pot
exercita puterea prin intermediul acestuia, fără constrângerile pe care le impun
procedurile statale. Se creează o formă aparte de putere publică, prin constituirea unor
organe mixte, de partid şi de stat, în care partidul este cel care domină.

Partidele politice în România

Scurt istoric al evoluţiei partide lor politice în România

România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr mare de partide. O

analiză a acestui fenomen, desigur, excede preocupările noastre. Totuşi, nu putem să nu
observăm că, deocamdată, nimic nu ar fi mai dificil şi mai hazardant decât încercarea de
a da caracterizări ştiinţifice. Este, am putea spune, prea devreme. Fenomenul partide
politice la noi este încă în curs de cristalizare. Suntem încă, şi probabil vom fi şi în
viitor, într-o perioadă de căutări de soluţii, de definiri politice, de prospectare, deşi se
pare că ştim ce vrem.

În baza Decretului-Lege nr.8/1989 s-a organizat un număr foarte mare de partide

politice, din care, ulterior, în timp, puţine au mai rezistat pe scena politică. Prin Legea
partidelor politice nr.27/1996 s-au stabilit condiţii juridice mai riguroase, între altele, şi
cu privire la înfiinţarea partidelor politice, fapt ce a condus la o sensibilă diminuare a
numărului acestora. Totuşi, pluralismul politic exprimat în special prin existenţa a
numeroase partide şi formaţiuni politice asimilate acestora continuă să fie trăsătura
caracteristică a vieţii politice româneşti.

Pluripartidismul în România după Revoluţia din Decembrie 1989 În linii

generale, viaţa partidelor politice existente la noi este explicabilă, dar nu şi lăudabilă.
Multe partide au programe şi platforme politice asemănătoare, multe se declară social-
democrate. Aceste platforme şi programe par însă neputincioase în a oferi soluţii
eficiente şi viabile pentru gravele probleme economice şi sociale cu care se confruntă
ţara. Dacă toate partidele, prin definiţie, încearcă să-şi valorifice vocaţia puterii, cele
mai multe imprimă vieţii politice mai ales un aspect de război decât de competiţie,
exprimând prin acţiunile lor mai mult intoleranţa dintre liderii lor decât dintre programe
şi platforme. Desigur, fenomenul poate fi privit ca normal într-o perioadă de tranziţie.
Dar nu trebuie exclus riscul permanentizării acestei stări de intoleranţă şi şicană,
determinată de cel puţin 50 de ani de lipsă a unei vieţi politice democratice.

Pentru găsirea de soluţii ni se pare interesantă constatarea lui Pierre Pactet.

Discutând ideologia partidelor, autorul consideră că acestea trebuie să dea expresie unei
concepţii despre om şi societate şi să lupte pentru cucerirea puterii cu spijinul
electoratului. În legătură cu aceasta, Pierre Pactet face trei observaţii:

1) în aceeaşi ţară pot coexista mai multe partide, dintre care unele sunt în dezacord cu
altele nu numai asupra exercitării guvernării, ci şi în mod egal asupra formei regimului,
ceea ce pune întotdeauna probleme diferite;

2) toate partidele pot fi de acord asupra datelor fundamental ale regimului, însă în
dezacord asupra exerciţiului guvernării (exemplu, partidul conservator şi partidul
laburist în Marea Britanie); lucrurile sunt atunci mai simple şi viaţa politică mai
paşnică;

3) se poate ajunge ca partidele să fie de acord nu numai asupra regimului, dar şi

asupra exerciţiului puterii, cu câteva mici diferenţieri; caz în care programele lor
nu prezintă nicio deosebire ideologică sensibilă, unul faţă de celălalt, fiind vorba nu de
partide de opinie, ci de partide de gestiune (partidele democrat şi republican în Statele
Unite).
 Chiar dacă majoritatea parlamentară este formată din anumite partide, este
riscant să se afirme cu certitudine că un anumit partid este cel mai puternic şi că
influenţează decisiv viaţa politică. Marile dificultăţi economice şi sociale, lipsa de
experienţă politică dau competiţiei politice accente lipsite de fair-play, chiar cu nuanţe
de violenţă şi primitivism

De aceea, ni se par încă actuale cuvintele lui P.P. Negulescu: „Dar mai presus de
toate am dat străinătăţii o impresie penibilă de nesiguranţă, de instabilitate, de
nepricepere a gravităţii situaţiilor, dacă nu chiar de lipsă de patriotism, prin violenţa
luptelor noastre politice şi, mai ales, prin protagoniştii lor". Este dificil de apreciat dacă
platforma şi mai ales acţiunea practică a unui partid reprezintă soluţia, măcar rezonabilă
dacă nu perfectă, de realizare a pasului hotărâtor spre statul social, democratic şi de
drept.

Faţă de rolul partidelor politice, în mod firesc se impun anumite exigenţe

constituţionale şi legale în materie. Cel puţin două asemenea exigenţe ni se par că
trebuie precizate:

1. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului, şi de

aici (sau pe această cale) determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot
rămâne fără importante semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea, într-un stat de
drept şi democratic, consacrarea prin Constituţie a unor reguli privind partidele politice
devine obligatorie. Este o exigenţă a timpurilor noastre, ştiut fiind că în concepţia
clasică partidele reprezentau un fenomen exterior Constituţiei.

2. Aceste dispoziţii constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor

politice, care trebuie să conţină, între altele, şi obligaţia, stabilită pentru orice partid, ca
prin statutul pe care îl prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea sa
de partid politic. Astfel spus, să existe obligaţia legală ca la înregistrare asociaţiile sau
organizaţiile ce vor să se organizeze ca partide politice să declare oficial şi expres acest
lucru. Este cunoscut că nu rareori unele partide nu au în denumirea lor termenul
„partid". De aceea o dispoziţie legală în sensul celei propuse ar sprijini stabilirea fără
echivoc a naturii unor asociaţii, organizaţii, formaţiuni, ligi sau uniuni.

Exigenţe juridice privind partidele politice

Reglementarea constituţională a partidelor politice Constituţia României intrată

în vigoare în anul 1991 şi revizuită în 2003 reglementează partidele politice, aşa cum
am menţionat deja, în mai multe articole. Textele de bază rămân cele din art.8 potrivit
căruia:

„1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a

democraţiei constituţionale.

2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.

Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând
suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile
democraţiei", precum şi din art.40 potrivit căruia (1) Cetăţenii se pot asocia liber în
partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. (2) Partidele sau
organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a
independentei României sunt neconstituţionale.

(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organica. (4) Asociaţiile cu caracter secret sunt
interzise". Sintetizând, putem spune că prin Constituţie s-a consacrat principiul liberei
creări şi activităţi a partidelor, într-un sistem pluralist.

Reglementarea legală a partidelor politice

Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept
de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice,
îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Legea care reglementează
activitatea partidelor politice în România este Legea nr. 14/ 2003. Partidele politice sunt
persoane juridice de drept public. Prin activitatea lor, partidele politice promovează
valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei
publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi
stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.

Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite

potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independentei
şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor
democraţiei constituţionale. Sunt interzise partidele politice care, prin statutul,
programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă
prevederile din Constituţie. Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau
paramilitare şi nici alte activităţi interzise de lege. Partidele politice se organizează şi
funcţionează după criteriul administrativ-teritorial. Sunt interzise constituirea de
structuri ale partidelor politice după criteriul locului de muncă, precum şi desfăşurarea
de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice.

Desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al

instituţiilor publice este permisă, cu acordul acestora, numai în campania electorală, în
condiţiile legii. Fiecare partid politic trebuie să aibă denumire integrală, denumire
prescurtată şi semn permanent proprii. Denumirea integrală, denumirea prescurtată şi
semnul permanent trebuie să se deosebească clar de cele ale partidelor anterior
înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura
geometrică în care sunt încadrate.

Membrii partidelor politice

Pot fi membri ai partidelor politice cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept

de vot. Din partidele politice nu pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin
lege asocierea politică. Membrii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale care înscriu candidaţi în alegeri pot face parte şi dintr-un partid politic, având
dreptul de a candida în condiţiile legii. Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă
parte sau să nu facă parte dintr-un partid politic. Dobândirea sau pierderea calităţii de
membru al unui partid politic nu creează privilegii sau restrângeri în exercitarea
drepturilor cetăţeneşti.

Organizarea partidelor politice

Fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii.

Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:

a) denumirea integrală şi denumirea prescurtată;

b) descrierea semnului permanent;

c)semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexă;

d) sediul central;

e) menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective politice;

f) drepturile şi îndatoririle membrilor;

g) sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;

h) procedura de alegere a organelor executive şi competenţele acestora;

i) competenţa adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;

j) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare şi

prezidenţiale;

k) organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o

alianţă politică ori în alte forme de asociere;

l) condiţiile în care îşi încetează activitatea;

m) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite în condiţiile

legii;

n) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi;

o) alte menţiuni prevăzute ca obligatorii în lege.

Statutul şi programul politic ale partidului trebuie să fie prezentate în formă

scrisă şi aprobate de organele împuternicite prin statut. Adunarea generală a membrilor
şi organul executiv, indiferent de denumirea pe care o au în statutul fiecărui partid, sunt
foruri obligatorii de conducere a partidului politic şi a organizaţiilor sale teritoriale.
 Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaţilor acestora, la
nivel naţional, este organul suprem de decizie al partidului. Întrunirea acestuia are loc
cel puţin o dată la 4 ani. Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment,
cu efect imediat. Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este
supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.
Statutul trebuie să prevadă dreptul fiecărui membru la iniţiativă politică şi posibilitatea
examinării acesteia într-un cadru organizat.

Înregistrarea partidelor politice

Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti

următoarele documente:

a)cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului

executiv al partidului politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care

vor fi citaţi în instanţă;

b) statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10;

c) programul partidului;

d) actul de constituire, împreună cu lista semnaturilor de susţinere a membrilor

fondatori;

e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;

f) dovada deschiderii contului bancar.

Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15

zile. În termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire la
aceasta se publică de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj. Tribunalul
Bucureşti examinează cererea de înregistrare a partidului politic în şedinţă publică, cu
participarea reprezentantului Ministerului Public.

Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun o
cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit Codului de procedură civilă. Cererea de
intervenţie se comunică din oficiu persoanelor care au semnat cererea de înregistrare.
Tribunalul Bucureşti se pronunţă asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel
mult 15 zile. Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti se poate face contestaţie la
Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicare.

Partidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în

Registrul partidelor politice. Partidele politice au obligaţia să depună la Tribunalul
Bucureşti:

a) documentele atestând desfăşurarea adunărilor generale, în termen de 30 de zile de la

data acestora;
b) documentele provenind de la autorităţile electorale competente privind desemnarea
candidaţilor în alegeri, în termen de 30 de zile de la data alegerilor. Depunerea
documentelor prevăzute la Tribunalul Bucureşti se consemnează în Registrul partidelor
politice.

Încetarea activităţii partidelor politice

Un partid politic îşi încetează activitatea prin:

a)dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională, pentru încălcarea

prevederilor constituţionale;

b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;

c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;

d) reorganizare;

Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic.

Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiţii:

când se constată încălcarea prevederilor constituţionale, de către Curtea Constituţională;

când scopul sau activitatea partidului politic au devenit ilicite ori contrare ordinii
publice;

când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare
ordinii publice;

când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă dinmstatutul şi programul politic
ale acestuia;

ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti.

Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii:

a) nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;

b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale

parlamentare succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale. Pentru partidul
politic aflat în oricare dintre situaţiile prezentate anterior, Tribunalul Bucureşti, la
cererea Ministerului Public, va constata încetarea existenţei sale.

Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic, conform art. 1 şi 2,

se poate constata când un partid politic nu obţine la două alegeri generale succesive un
număr minim de voturi. Numărul minim necesar îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art.
1 şi 2 este de cel puţin 50.000 de voturi la nivel naţional, pentru candidaturile depuse în
oricare dintre următoarele scrutinuri: consilii judeţene, consilii locale, Camera
Deputaţilor, Senat.

Documentele privitoare la autodizolvarea partidului politic se depun, în termen

de cel mult 10 zile, la Tribunalul Bucureşti, în vederea radierii din Registrul partidelor
politice. După primirea documentelor privitoare la partidele politice, Tribunalul
Bucureşti va proceda imediat la radierea acestora din Registrul partidelor politice.
 CAPITOLUL IV

PARLAMENTUL

Generalităţi. Caracterizarea parlamentului.

Alături de instituţia şefului statului şi guvern, parlamentul constituie, în cadrul

oricărei societăţi democratice, instituţia politică cu rol major în structurarea şi
funcţionarea acesteia. Această instituţie este creaţia politică a burgheziei, a aplicării în
practică a principiilor separaţiei puterii şi reprezentativităţii promovate de această clasă.
Apărută încă din perioada modernă, de-a lungul vremii această instituţie a cunoscut
numeroase transformări, atât în ce priveşte modul de constituire, structurare,
funcţionare, atribuţiile şi funcţiile, cât şi în privinţa rolului şi locului în societate, a
relaţiilor cu celelalte instituţii ale statului.

Generalităţi privind funcţiile parlamentului. Clasificarea funcţiilor

Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. De

aceea, şi competenţa sa trebuie să răspundă necesităţii de a se crea condiţiile exprimării
voinţei poporului care l-a ales şi pe care-l reprezintă direct, nemijlocit.

Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a

conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare, funcţiile parlamentului
sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni,
prin vot, parlamentul reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai
importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.

De regulă, când vorbim de parlament spunem că el este puterea legislativă,

unicul organ legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor. Asemenea caracterizări rezultă
fie din dispoziţii constituţionale exprese, fie din principii de drept universal statornicite
şi recunoscute. Desigur, aceste formulări cunosc nuanţări, iar unele dispoziţii
constituţionale nu pot rămâne în afara discuţiei.

Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este în afara oricărei îndoieli

că parlamentul are şi trebuie să aibă funcţii legislative, precum şi funcţii de control.

Funcţia legislativă a parlamentului

Am explicat cum, în viziunea separaţiei/echilibrului puterilor de stat, activitatea statală

este repartizată pe cele trei domenii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi
funcţia judiciară. Exercitarea funcţiei legislative aparţine teoretic numai parlamentului,
care o exercită singur. În practică, însă el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte
ale acestei funcţii, cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii.
 Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României, se poate reţine că
stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73, care
stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi, şi anume legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Potrivit art.73, legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar

legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea
Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al
celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea
amnistiei sau a graţierii colective; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi,
statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi
protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor;
organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală; modul de stabilire a zonele economice exclusive; reglementarea
celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.

Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale

Aceste atribuţii reprezintă o funcţie complexă, iar exercitarea lor diferă de la un

sistem constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a
parlamentului faţă de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu
instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale.

Parlamentul României, potrivit Constituţiei (art. 93), poate suspenda din funcţie
Preşedintele României, acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a
Guvernului, poate retrage încrederea acordată Guvernului. Senatul şi Camera
Deputaţilor numesc Avocatul Poporului; Senatul numeşte trei judecători la Curtea
Constituţională, iar Camera Deputaţilor numeşte trei judecători.

Controlul parlamentar

Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai

elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat, aspecte
pe care le-am explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de către parlament
prezintă o mare importanţă. Acest control este necesar şi deplin. El este necesar,
deoarece parlamentul, ca organ de stat căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă,
trebuie să constate, direct, cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile, cum
autorităţile statale îşi realizează rolul pe care îl au în mecanismul statal. Controlul
exercitat de către Parlament este un control deplin.

De principiu, controlul se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate potrivit

Constituţiei şi legilor, Parlamentul având dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca
organe de stat sau înalţi funcţionari a căror activitate este nesatisfăcătoare. În acelaşi
timp, acest control este diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate, cât şi de
poziţia în sistemul statal a autorităţii controlate. Aceasta explică nuanţările din
dispoziţiile constituţionale, precum şi diversitatea formelor şi mijloacelor de control.

Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar,
acestea pot fi sistematizate astfel:

a) controlul exercitat prin dări de seamă; mesaje, rapoarte, programe prezentate

parlamentului;

b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare;

c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;

d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare;

e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor;

f) controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).

Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate

Parlamentului

Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale.

Potrivit Constituţiei, unele organe de stat au obligaţia de a prezenta Parlamentului sau
uneia din Camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.

Au asemenea obligaţii constituţionale şefii de state, şefii de guverne. Astfel,

Parlamentul României ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu privire la
principalele probleme politice ale naţiunii; ascultă şi aprobă programul Guvernului;
ascultă anual raportul Curţii de Conturi; ascultă rapoartele Avocatului Poporului.

Desigur, în această privinţă, concluziile nu trebuie să fie rigide, mai ales în ce

priveşte raporturile constituţionale dintre parlamente şi şefii de state. Aici, folosirea
termenului control este mai mult convenţională, marcând exigenţa unor raporturi între
aceste înalte autorităţi publice.

Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

Acesta este un control eficient, practicat destul de des. În sens larg, toate
comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate
unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au deseori puteri judiciare,
citează martori, care au obligaţia legală să compară în faţa comisiei şi să răspundă.

Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat. Întrebările sunt

cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat (îndeosebi Guvernului sau
miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în Parlament sau cu orice alte probleme
sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii,
precizări.

Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că întrebarea constă într-o simplă

cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei
informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor sau de comisiile permanente
ori dacă guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.

Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o cerere formulată

de un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi, adresată Guvernului, prin care
se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii
sale interne şi externe. Regulamentul Senatului, prin art. 134, reţine corect sensul
constituţional al interpelării, definind-o ca o cerere adresată de un senator, Guvernului
sau unui membru al acestuia.

Ca în orice sistem parlamentar, şi la noi cele mai numeroase reguli privind

organizarea şi funcţionarea Camerelor parlamentare sunt stabilite prin Constituţie şi prin
regulamentele lor. În legătură cu aceste regulamente, trebuie arătat că preşedinţii celor
două Camere au sesizat Curtea Constituţională, în temeiul art. 146 din Constituţie,
cerându-i să se pronunţe asupra constituţionalităţii lor . Prin două decizii (nr.45/1994 şi
46/1994), Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale mai multe prevederi
regulamentare.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc reguli detaliate

privind întrebările, lucru firesc faţă de frecvenţa acestora în viaţa parlamentară şi de
rolul lor în exercitarea funcţiei de control.

Întrebările pot fi adresate Guvernului sau miniştrilor sau altor conducători ai

administraţiei publice (potrivit regulamentelor parlamentare).

În legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli privind:

forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi formulate (ziua, orele);
conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpul pentru replică; anumite efecte juridice.
Cât priveşte conţinutul, nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal
sau particular, cele care urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice,
cale care se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta
soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor
persoane care nu îndeplinesc funcţii publice (art. 155 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor). De asemenea, primului-ministru i se pot adresa numai întrebări privind
politica generală a Guvernului.

În legătură cu timpul în care pot fi formulate, atât Regulamentul Camerei

Deputaţilor, cât şi Regulamentul Senatului conţin prevederi detaliate. Durata în timp a
întrebării, răspunsului şi replicii este stabilită pe minute. De asemenea, sunt stabilite
reguli privind răspunsul la întrebările scrise, care poate fi scris sau oral. Miniştrii nu
răspund la întrebări dacă cel care a adresat întrebarea nu se află în sala de şedinţă.

Pentru a se evita abuzul de întrebări, se prevede că niciun parlamentar nu poate

adresa mai mult de două întrebări la aceeaşi şedinţă.

Interpelările se deosebesc de întrebări şi prin procedura ce li se aplică.

Interpelările pot fi formulate de unul sau mai mulţi parlamentari, precum şi de către
un grup parlamentar. Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nicio
dezvoltare (la Camera Deputaţilor) sau cu motivare (la Senat).

Ea se citeşte de către preşedintele grupului parlamentar, respectiv, de către

parlamentar, în şedinţă publică şi se transmite preşedintelui Camerei. Preşedintele
Camerei transmite interpelarea primului-ministru sau ministrului interpelat.

Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării lor, într-un registru special şi se

afişează la sediul Camerei. Dezvoltarea inter¬pelării are loc în şedinţă. În şedinţa
consacrată dezvoltării interpelării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi primului-
ministru sau repre-zentantului său sau ministrului. Aceştia pot, după dezvoltarea
interpelării, să răspundă imediat sau să ceară o amânare pentru a răspunde.

Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare

Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi

senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi, desigur, obligaţia acestora de a le
furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia stabileşte că Guvernul şi celelalte organe
ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt
obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat
sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele
celor două Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a
unor asemenea informaţii, cu anumite nuanţări.

Astfel, deputaţii pot cere de la organele administraţiei publice informaţii sau

documente, în copie certificată, utile pentru activitatea lor. În acest sens, ei adresează
preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedintelui Comisiei parlamentare o cerere.

Documentele primite se restituie organului respectiv după ce au fost consultate.

Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Se consideră că Parlamentul exercită şi o funcţie de reclamaţie şi de contestaţie,

că adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a reclamaţiilor
cetăţenilor, grupurilor de interese, opoziţiei, un loc de dezbatere permanentă între
cetăţeni şi guvern, între opoziţie şi majoritate.

Parlamentul este o tribună publică unde se pot exprima revendicările şi

dezacordurile. Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Camerelor
Parlamentului, ştiut fiind că deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii cetăţenilor şi ca
atare pot fi intermediari între cetăţeni şi guvern. Deputaţii şi senatorii trebuie să se
preocupe de rezolvarea petiţiilor cetăţenilor, să acţioneze şi să intervină pentru ei la
administraţie, la miniştri.

Este un mijloc prin care miniştrii şi guvernul pot cunoaşte doleanţele cetăţenilor,
este deci un aspect al apărării intereselor particulare. Rezolvarea petiţiilor de către
Camerele Parlamentului, discutarea în şedinţele acestora a unor probleme rezultând din
petiţii au o mare eficienţă date fiind publicitatea dezbaterilor parlamentare, faptul că
guvernul trebuie să se explice în public, publicarea dezbaterilor în „Monitorul Oficial",
difuzarea lor prin presă, radio, televiziune.

Controlul exercitat prin Avocatul Poporului (ombudsman)

Controlul efectuat pe această cale a fost prezentat într-un capitol anterior şi nu

vom mai insista asupra lui.

Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce

ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt
ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; decizia de
suspendare sau încetare a ostilităţilor militare.

Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa

În cadrul acestor atribuţii, menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii

parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea organelor interne de
lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind statutul parlamentarilor.

a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor

Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, separat, Camera

Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru,
hotărând validarea alegerii sau, după caz, anularea alegerii. În acest sens, fiecare
Cameră îşi alege o comisie de validare, care să reflecte configuraţia sa politică, aşa cum
rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare. Comisia, verificând legalitatea
alegerii, întocmeşte un raport, decizia privind validarea sau invalidarea aparţinând
Camerei. Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul sunt legal constituite numai după
validare. Potrivit Regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului, acestea sunt legal
constituite după validarea a două treimi din mandate.

b) Adoptarea regulamentului de funcţionare

Adoptarea regulamentului exprimă autonomia regulamentară a Parlamentului şi,

desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. În acest sens, atât Camera
Deputaţilor, cât şi Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea prin regulamente
proprii. În sistemul bicameral, se poate adopta şi un regulament al întregului parlament,
mai ales când Camerele reunite funcţionează ca Adunare Constituantă sau, prin
Constituţie, se prevede realizarea unor atribuţii numai în această formulă organizatorică
(validarea alegerii şefului de stat, ascultarea mesajului anual al şefului de stat,
exercitarea altor atribuţii).

Astfel, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr. 1 din 11 iulie 1990 privind
Regulamentul Adunării Constituante. De asemenea, potrivit Constituţiei, lucrările
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului se desfăşoară conform unui
regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. De aceea, Parlamentul
României a stabilit Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, hotărârea fiind publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.34
din 4 martie 1992.

c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului

În cadrul atribuţiilor Parlamentului sunt incluse: alegerea birourilor Camerelor, a

comitetului parlamentului pentru situaţia în care Camerele lucrează reunite (Adunarea
Constituantă, în România); formarea comisiilor parlamentare.

d) Stabilirea bugetului propriu

Această atribuţie exprimă autonomia bugetară a Camerelor, a Parlamentului. Astfel,

potrivit art.61 (1) din Constituţie, resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în
bugetele aprobate de acestea.

e) Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor

Între acestea menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare.

Structura parlamentului

Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale sunt formate fie dintr-o

singură adunare (cameră), fie din două sau mai multe adunări. Parlamentele formate
dintr-o singură adunare sunt parlamente cu structură unicamerală, iar cele formate din
două sau mai multe adunări sunt parlamente cu structură bicamerală sau multicamerală.

Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura

unitară a statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a parlamentului.
Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu, existenţa în cadrul parlamentului a
unei a doua camere, care să reprezinte interesele statelor membre. De aici, regula
structurii bicamerale a parlamentelor în statele federative.

Într-un sistem bicameral, Camerele pot avea aceeaşi legitimitate, precum şi

aceeaşi competenţă sau competenţe diferite. Analizându-se sistemele bicamerale se
consideră că cea de a doua Cameră se poate prezenta sub trei ipostaze:

• Camera aristocratică;

• Camera federală;
• Camera democratică

a) Camera aristocratică

Această Cameră corespunde originilor istorice ale parla¬mentului, fiind o fază

tranzitorie între regimurile vechi, aristocratice şi regimurile democratice moderne.
Camerele aristocratice erau reuniuni feudale ale vasalilor regilor, seniorilor. Astfel a
apărut Camera Lorzilor în Anglia. Când, mai târziu, oraşele şi comitatele şi-au desemnat
deputaţii, s-a format Camera Comunelor. Evoluţia sistemelor constituţionale spre
democraţie a influenţat firesc şi evoluţia Camerei aristocrate, această evoluţie ducând fie
la restrângerea puterilor sale (Anglia), fie la transformarea ei în Cameră democratică
(Franţa), fie la dispariţia sa.

b)Camera federală

Această Cameră corespunde structurii federale a statului, reflectând dublul

caracter al acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe formaţiuni
statale. De aceea, în statul federativ (compus, unional), parlamentul are două camere: o
cameră care reprezintă interesele federaţiei şi o a doua Cameră, care reprezintă
interesele statelor membre, popoarelor, naţiunilor.

Astfel, în S.U.A., Congresul este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat, în

Elveţia parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, în Germania
există Bundestagul şi Bundersratul.

c)Camera democratică

Este în general astfel denumită cea de a doua Cameră din parlamentele bicamerale
din statele unitare. A doua Cameră poate fi aleasă prin vot universal şi direct, poate fi
aleasă indirect, uneori este considerată aparent democratică, alteori conservatoare.
Important de reţinut este că şi în statele unitare a doua Cameră s-a impus ca utilă pentru
echilibrul puterilor, pentru că un sistem unicameral care prezintă riscul de a conduce la
un „regim de adunare" nu este totdeauna o garanţie pentru democraţie şi pluralism.

Trebuie să semnalăm apariţia şi existenţa unei Camere economice, ca un nou tip de

Cameră. Această Cameră, în general, este aleasă prin sufragiu corporativ sau social,
electorii fiind grupaţi pe profesii sau pe categorii sociale. Aceste Camere sau consilii
economice sunt însă adunări consultative.

De asemenea, sistemul bicameral este criticat pentru că ar aduce încetineală în opera

legislativă.

României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul, ambele alese
prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. Suntem deci în prezenţa unui
bicameralism nediferenţiat.
STRUCTURA PARLAMENTELOR ÎN LUME

Organizarea internă a parlamentului

Camerele Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul, la noi), precum şi

parlamentul în întregul său (mai ales că, uneori, în sistemul bicameral se lucrează şi în
şedinţe comune) sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi
decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară să se desfăşoare în
bune condiţii, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotărâri să fie pregătite, se
organizează şi formaţiuni restrânse de lucru, care sunt parţiale şi închise. Astfel, s-a
realizat o organizare internă a deputaţilor sau senatorilor, organizarea cuprinzând
birouri, comitete, comisii, grupuri. Aceste structuri interne, de lucru sunt organizate şi
îşi desfăşoară activitatea potrivit regulamentului fiecărei Camere.

Ele sunt alese, numite, formate de către fiecare cameră, fără amestecul
executivului (guvernului). Deci, această organizare internă este prin excel enţă opera
parlamentului.

Se ştie că un parlament este format din majoritatea parlamentară şi din

minoritatea parlamentară, denumită deseori opoziţie. De aceea, se pune problema de a
găsi noi tehnici, procedee, reguli, care să împiedice dominaţia majorităţii şi să protejeze
minoritatea parlamentară, să-i permită să se manifeste eficient. În acelaşi timp,
posibilitatea de exprimare a opoziţiei nu trebuie să desfiinţeze posibilitatea majorităţii
de a hotărî.

Grupurile politice parlamentare

În aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să avem în vedere că

partidele sunt resortul esenţial şi principal al regimului parlamentar şi că fără partide nu
există regim parlamentar (Joseph Barthelemy). Partidele politice, ca instrumente ale
expresiei voinţei populare, urmăresc în lupta electorală trimiterea cât mai multor
reprezentanţi în parlament.

Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o obligaţie

şi este la alegerea deputatului sau senatorului de a se înscrie sau nu într-un grup
parlamentar.

Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii sunt independenţi, ei rezultă din alegeri şi

răspund cu precădere în faţa alegătorilor potrivit mandatului reprezentativ sau
mandatului imperativ. De altfel, mandatul reprezentativ se opune ideii de grup
parlamentar, de aceea şi rolul partidelor politice este mai mult electoral decât
parlamentar

De aici rezultă şi unele consecinţe privind grupurile parlamentare. Astfel,

statutul unui partid poate cere ca membrii săi să adere la grupul partidului, iar membrii
pot realiza această obligaţie, dar ca persoane particulare, nu ca senatori sau deputaţi,
pentru aceştia producând efecte mandatul parlamentar şi nulitatea mandatului imperativ.
 De asemenea, un partid poate exclude un deputat sau un senator, pentru
indisciplină, dar această sancţiune se referă în exclusivitate la apartenenţa la un partid,
ea fiind fără efect asupra situaţiei parlamentare. Excluderea din grupul parlamentar
poate fi decisă numai de către membrii acestuia.

Recunoaşterea grupurilor politice parlamentare implică şi acordarea de drepturi

sau înlesniri pentru membrii acestora, precum: de a participa la lucrările celor mai
importante organisme parlamentare; dreptul la o durată mai mare a luărilor de cuvânt
pentru preşedinţii grupurilor; punerea la dispoziţia lor de birouri şi de personal
administrativ în palatul parlamentului.

Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli care pot fi cutumiare,

stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare. Deşi denumirea constituţională
este de grupuri parlamentare, aceste grupuri le denumim politice, pentru că reprezintă
partide, spre a le deosebi de celelalte grupuri, ca, de exemplu, grupurile lingvistice
(Belgia), grupurile de prietenie cu alte parlamente sau Grupul Român al Uniunii
Interparlamentare (România), care are un comitet director.

În Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri

parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere. Grupurile parlamentare se
organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat. Ele se formează imediat după
ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în prima lor şedinţă.

Liderul grupului comunică Camerei Deputaţilor sau, după caz, Senatului

numărul membrilor şi componenţa nominală a grupului său parlamentar. Regulamentul
Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dau o importanţă sporită grupurilor
politice parlamentare.

Aceste grupuri:

• fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limita numărului de locuri

aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare trebuie să reflecte, în mod
proporţional, configuraţia politică a Camerei sau Senatului, aşa cum rezultă ea din
constituirea grupurilor parlamentare;

• propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere;

• propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor birourilor

permanente, în limita locurilor rezervate;

• prin preşedinţii lor, îşi dau acordul pentru desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale;

• pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea
unui membru;

• pot propune membri în Comisia de mediere;

• pot cere modificarea ordinii de zi;

• pot prezenta amendamente;

• pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea îndeplinirii

cvorumului;

• pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei Deputaţilor.

Opoziţia parlamentară

Explicarea organizării şi funcţionării Camerelor parlamentare implică

înţelegerea efectelor participării partidelor politice la alegeri şi la viaţa parlamentară.

De aceea, opoziţia, care poate fi majoritatea de mâine, ocupă un loc oficial în

cadrul instituţiilor politice şi deci şi al parlamentului. Unele sisteme constituţionale
merg până acolo meat asigură şefului opoziţiei o veritabilă funcţie. Acesta este
considerat omologul primului-ministru, poate fi consultat atunci când guvernul
pregăteşte programul, are adesea acelaşi drept la cuvânt ca şi primul-ministru sau alţi
membri ai guvernului, primeşte ca şi primul-ministru o indemnizaţie oficială.

Birourile şi comitetele

În funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare Cameră sau parlamentul

în întregul său îşi aleg birouri, denumite uneori permanente. Aceste birouri sunt organe
interne ale Camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu structură unicamerală, a
căror organizare, atribuţii şi funcţionare sunt stabilite prin Constituţie şi regulamentele
Camerelor.

Biroul Permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata
unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un preşedinte,
vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul Permanent are o serie de atribuţii care privesc
buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor Camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau
senatorilor.

Unele atribuţii aparţin, de regulă, preşedintelui Biroului Permanent, sau

vicepreşedintelui care-l înlocuieşte, precum: prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine,
supunerea la vot, anunţarea votului. Unele constituţii stabilesc că preşedintele Senatului
asigură interimatul funcţiei de şef de stat. Constituţia României stabileşte că interimatul
funcţiei de Preşedinte al României se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de
preşedintele Camerei Deputaţilor.

În România, fiecare Cameră a parlamentului îşi alege câte un birou permanent.

Constituţia stabileşte principalele reguli în acest domeniu prin art. 64. Astfel, potrivit
Constituţiei, preşedinţii birourilor permanente se aleg pe durata mandatului Camerelor,
în timp ce ceilalţi membri ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii. De
asemenea, Constituţia permite revocarea membrilor birourilor permanente înainte de
expirarea mandatului. Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului stabilesc în
detaliu organizarea şi atribuţiile birourilor permanente. Aceste regulamente disting între
preşedintele Camerei şi restul Biroului Permanent în ce priveşte alegerea şi atribuţiile.

Atât preşedintele Camerei, cât şi Biroul Permanent al acesteia se aleg după

constituirea legală a Camerei. Preşedintele Camerei este şi preşedintele Biroului
Permanent, din care mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. La Senat
sunt 2 chestori. În constituirea Biroului Permanent se are în vedere ca el să reflecte pe
cât posibil configuraţia politică a Camerei, aşa cum rezultă aceasta din constituirea
grupurilor parlamentare.

Alegerea preşedintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de vot,

pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile
parlamentare. Există regula în sensul căreia fiecare grup parlamentar poate face o
singură propunere. Este declarat ales preşedinte al Camerei candidatul care obţine, la
primul tur de scrutin, votul a cel puţin jumătate plus unu din voturile tuturor membrilor
Camerei. Dacă niciun candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează
noi tururi de scrutin, în cadrul cărora va fi declarat preşedinte candidatul care a obţinut
cel mai mare număr de voturi din totalul voturilor exprimate.

Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, propunerile se fac de către

grupurile parlamentare, în cadrul numărului de locuri din Biroul Permanent stabilit de
către Cameră pentru fiecare grup parlamentar. Preşedintele Camerei supune propunerile,
votului acesteia.

Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:

a) Propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;

b) Solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;

c) Supune aprobării Regulamentul Camerei, precum şi propunerile de modificare

a acestuia;

d) Prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de

închidere a exerciţiului financiar;

e) Pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor Camerei;

f) Primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi rapoartele

comisiilor parlamentare;

g) Întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programului de lucru;

h) Organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile

parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a
Comitetului Director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor
parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a altor comisii parlamentare, informând
Camera Deputaţilor asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa
nominală a delegaţiilor;

i) Supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la

organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor
parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice a Camerei;

j) Aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor, supune

aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;

k) Conduce şi controlează serviciile Camerei;

l) Aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei

Deputaţilor;

m) Îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau însărcinări date
de Cameră.

Anumite atribuţii stabilite pentru preşedintele Camerei, pot fi exercitate, în condiţiile

regulamentului, şi de către vicepreşedinţii Biroului Permanent. Aceste atribuţii sunt:

a) Convocarea în sesiuni;

b) Conducerea lucrărilor Camerei, asistat de 2 secretari;

c) Conducerea lucrărilor Biroului Permanent;

d) Asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi a respectării regulamentului;

e) Anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate;

f) Reprezentarea Camerei în relaţiile externe şi interne;

g) Asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice.

Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în şedinţă

comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art.65, precum şi prin alte articole
ale sale.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului identifică,

prin primul articol, 27 de situaţii în care cele două Camere se întrunesc în şedinţe
comune. Organizatoric, pentru aceste şedinţe nu se creează structuri noi, ci organismele
de lucru ale celor două Camere funcţionează în comun pe baza Regulamentului
şedinţelor comune.

Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei

Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari, câte unul la fiecare
Cameră.
 Pentru realizarea unei activităţi eficiente şi mai ales a operativităţii în viaţa
parlamentară, este organizat Comitetul preşedinţilor, care cuprinde preşedintele Camerei
şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare (exemplu, Spania, Belgia). Aceste
comitete ale preşedinţilor au atribuţii în stabilirea ordinii de zi, evitându-se discuţiile,
uneori interminabile, din plenul Camerei.

Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente ale adunărilor,

organisme interne de lucru. Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor, precum şi în
exercitarea funcţiilor parlamentare cu deosebire a celor legislative şi a celor de control.
Crearea comisiilor parlamentare este determinată de faptul că adunările parlamentare
(Camerele) sunt prea numeroase pentru a delibera util dacă nu dispun de analize şi studii
prealabile. Acestea se realizează prin organisme mai restrânse, prin comisii, care au
devenit organisme esenţiale ale muncii parlamentare.

Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. După criteriul timpului pentru

care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente şi atemporale.

Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata

mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o durată
mai scurtă de timp, durată determinată mai ales de problema ce li se repartizează spre
studiu, avizare sau control.

Această clasificare a comisiilor parlamentare este cea mai răspândită, cu

observaţia că, în ţările care se inspiră din sistemul britanic, cele două categorii nu sunt
atât de nete şi distincţia se face mai mult pe competenţă, şi nu pe durată.

Există apoi comisii parlamentare comune pentru ambele Camere, proprii fiecărei
Camere, comisii speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere.

Cât priveşte desemnarea membrilor comisiilor parlamentare sunt practicate trei

modalităţi:

a) desemnarea lor de către organul director al parlamentului (Brazilia, Italia, Suedia);

b) desemnarea lor de către o comisie anume constituită (Cipru, Irlanda, Norvegia);

c) desemnarea lor de către o Cameră (Franţa, România).

Cât priveşte posibilitatea parlamentarilor de a fi desemnaţi într-o comisie, se

poate constata că în unele ţări este prevăzută obligaţia de a face parte dintr-o comisie, în
alte ţări parlamentarii pot face parte numai dintr-o comisie, iar într-o altă categorie de
ţări parlamentarii pot face parte cel mult din două comisii. De asemenea, în unele
sisteme parlamentare există şi membri supleanţi.
 În sistemul parlamentar românesc, potrivit Constituţiei, Camerele îşi pot
constitui comisii permanente, comisii de anchetă, comisii speciale. De asemenea, se pot
constitui comisii comune pentru Camera Deputaţilor şi Senat.

a) Comisiile permanente

În activitatea parlamentară, comisiile permanente au un rol deosebit, fiind alese

pe durata mandatului Camerei (Parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea
acestor comisii să fie utilă şi eficientă, ele sunt în general specializate pe domenii de
activitate precum: economie şi finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ, apărare,
sănătate.

În legătură cu specializarea comisiilor, se consideră că cea mai bună soluţie este

asigurarea unei corespondenţe între competenţa comisiilor parlamentare şi cea a
diferitelor departamente ministeriale.

Acest sistem este practicat în multe ţări (Canada, Japonia, SUA, Spania). În alte
ţări nu se practică o corespondenţă strictă.

Comisiile parlamentare sunt organisme interne ale parlamen¬tului, de studiere şi

avizare, precum şi de control. Numărul comisiilor permanente, denumirea lor, gradul de
specializare diferă de la un sistem constituţional la altul.

În mod firesc, comisiile parlamentare sunt organizate şi în cele două Camere ale
Parlamentului României. Astfel, Adunarea Deputaţilor aleasă în 1990 şi-a organizat
următoarele comisii permanente:

1. Comisia economică;

2. Comisia pentru buget şi finanţe;

3. Comisia pentru industrie şi servicii;

4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii

pentru agricultură;

5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale;

6. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului;

7. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului şi urbanism;

8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţi e socială şi statutul femeii în societate;

9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret, sport.

10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;

11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;

12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;

13. Comisia de validare.

Trebuie menţionat că regulamentul votat de Adunarea Deputaţilor aleasă în luna

mai 1990 nominaliza comisiile permanente. Cât priveşte Regulamentul Senatului din
anul 1990, acesta nu nominaliza comisiile permanente, ci prevedea că numărul,
denumirea şi competenţa fiecărei comisii permanente se vor hotărî de Senat, la
propunerea Biroului Permanent, în prima şedinţă ce urmează adoptării regulamentului
său.

Trebuie adăugat că, în ce priveşte numărul şi denumirea comisiilor permanente,

Regulamentul Camerei Deputaţilor le stabileşte chiar el, iar Regulamentul Senatului
trimite la hotărârea Senatului luată la propunerea Biroului Permanent.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc competenţa

comisiilor permanente, plecând de la faptul că acestea sunt organe de lucru ale
parlamentarilor înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările ce le sunt încredinţate în
vederea pregătirii lucrărilor Camerelor.

Astfel, comisiile permanente: avizează proiectele de legi şi propunerile

legislative, precum şi amendamentele; efectuează anchete parlamentare; dezbat şi
hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul Permanent.

Cât priveşte organizarea comisiilor permanente, ea rezultă în detaliu din

regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Membrii comisiilor permanente sunt
aleşi de către fiecare Cameră, pe principiul reprezentării proporţionale a grupurilor
parlamentare sau prin negocieri între reprezentanţii acestora. Candidaturile se propun de
grupurile parlamentare, în limita locurilor ce rezultă din proporţionalitatea rezultată mai
sus, iar membrii comisiilor sunt desemnaţi prin acordul preşedinţilor grupurilor
parlamentare, cu respectarea principiului reprezentării proporţionale a acestora.

Trebuie adăugată aici şi regula potrivit căreia un deputat sau un senator trebuie
să facă parte din cel puţin o comisie permanentă

După desemnarea lor, comisiile, în prima şedinţă, îşi aleg birourile, cu

respectarea şi aici a configuraţiei politice a Camerelor.

Biroul comisiei este format din preşedinte, vicepreşedinţi şi secretari în numărul

prevăzut de regulamentele parlamentare. Biroul comisiei permanente organizează
activitatea comisiei. Unele atribuţii revin preşedintelui biroului, şi anume: reprezentarea
comisiei; conducerea şedinţelor; propunerea de participare şi a altor persoane la
şedinţele acesteia, menţinerea legăturilor cu alte comisii, eventual prin participarea la
activitatea acestora. Cât priveşte vicepreşedinţii biroului, aceştia îndeplinesc pe rând
atribuţiile preşedintelui, în lipsa acestuia.
 La rândul lor, secretarii biroului asigură redactarea actelor comisiei şi efectuează
numărătoarea voturilor, ţin evidenţele necesare.

b) Comisiile temporare (ad-hoc)

Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate,
pentru o problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării.
De regulă, sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau
pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se
regăsesc aici sub denumiri ca „de anchetă", „speciale"). Atunci când sunt înfiinţate,
trebuie să li se stabilească atât împuternicirile, cât şi modul de lucru. Întotdeauna, în
lipsa unor dispoziţii exprese în această privinţă, comisiilor temporare li se aplică
aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente.

Între comisiile temporare şi cele permanente nu există deosebiri, afară doar de

perioada de timp pentru care sunt constituite. Comisiile temporare există până când ele
şi-au îndeplinit misiunea pentru care au fost alese, în timp ce durata comisiilor
permanente nu este dată de sarcinile lor, ci de durata mandatului Camerei parlamentului.

c) Comisia întregii Camere

O asemenea comisie se găseşte în sistemul parlamentar britanic şi sub o formă

sau alta în multe ţări al căror regim parlamentar este de inspiraţie britanică. Comisia
întregii Camere este un organ de lucru care cuprinde pe toţi membrii Camerei. Lucrările
sale sunt prezidate de către un preşedinte, care-l înlocuieşte pe speaker. Comisia întregii
Camere lucrează după reguli mai simple şi intervine numai în anumite cazuri, precum
proiecte cu caracter constituţional sau în probleme fiscale.

d) Comisii speciale

Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o

problemă aparte, specială şi pentru a face recomandări Camerei parlamentare. Ele
examinează foarte rar proiectele de legi. Sunt alese pentru o durată de timp necesară
rezolvării problemei, fiind deci comisii temporare. În anumite cazuri pot fi alese pe
întreaga durată a sesiunii parlamentare, uneori fiind denumite comisii speciale ale
sesiunii.

Comisii speciale, select commitee, se întâlnesc în Parlamentul britanic, precum

şi în ţările care imită sistemul parlamentar britanic.

e) Comisiile comune (mixte)

Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg şi unele comisii comune (mixte),

pentru probleme (domenii) de interes comun.

Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare. Parlamentul României ales în

1990 şi-a ales asemenea comisii comune, şi anume: Comisia pentru apărarea şi
asigurarea ordinii publice; Comisia de politică externă.
 Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în Constituţie, în
regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Tot o comisie comună a fost şi Comisia de redactare a proiectului de Constituţie

a României, înfiinţată de către Parlament, ca Adunare Constituantă, prin Hotărârea nr.2
din 11 iulie 1990. Această comisie era formată din senatori, deputaţi şi specialişt i în
domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane.

Prin Regulamentul Adunării Constituante s-a stabilit că această comisie îşi va

alege un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi doi secretari şi îşi va adopta un regulament de
funcţionare. În cadrul comisiei, hotărârile se luau cu votul majorităţii membrilor, cu
precizarea că specialiştii membri ai comisiei nu au avut vot deliberativ. Comisia de
redactare a proiectului de Constituţie a funcţionat pe baza unui regulament propriu, care
se completa cu regulamentele celor două Camere privind comisiile parlamentare.

Prin hotărârea nr.26 din 13 mai 1993, Camera Deputaţilor şi Senatul au instituit
o comisie specială pentru elaborarea propunerii legislative privind statutul deputatului şi
senatorului, formată din 16 deputaţi şi 16 senatori. Este un exemplu clasic de comisie
specială şi comună.

f) Comisiile de anchetă

Sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către adunările parlamentare.

Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării lor. De regulă, aceste comisii sunt
comisii temporare şi, desigur, speciale. Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor
(art.72) şi Regulamentului Senatului (art.71), fiecare Cameră poate înfiinţa o comisie de
anchetă, la cererea unei treimi din membrii săi.

Potrivit regulamentelor Camerelor, cu unele nuanţări, desigur, comisia de

anchetă poate cita ca martor orice persoană care poate avea cunoştinţă de vreo faptă sau
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul
activităţii comisiei.

Regulamentul Senatului prevede că nu pot fi chemaţi în faţa comisiei

Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Avocatul Poporului, membrii
Curţii Constituţional §i ai Curţii de Conturi, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie,
procurorul general.

La cererea comisiei, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun
mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Este, de
asemenea, prevăzută obligaţia instituţiilor şi organizaţiilor de a da concursul la
solicitările comisiei de anchetă, desigur, în condiţiile legii. Regulamentul Senatului
interzice punerea de întrebări privind viaţa personală a celui audiat sau a familiei
acestuia.
 Pentru ca activitatea comisiei să se poată realiza în bune condiţii, regulamentele
stabilesc că dispoziţiile legale privind citarea, prezentarea şi ascultarea martorilor,
precum şi cele privitoare la prezentarea şi predarea obiectelor sau înscrisurilor, ori
efectuarea expertizelor se aplică în mod corespunzător.

De asemenea, mărturia mincinoasă se sancţionează. Mai trebuie adăugat că,

potrivit Regulamentului Senatului, dacă dezbaterile asupra raportului Comisiei relevă
existenţa unor abateri grave în activitatea unui membru al Guvernului, Senatul
înştiinţează Preşedintele României şi, după caz, pe primul-ministru, pentru a se lua
măsuri potrivit Constituţiei şi legii privind responsabilitatea ministerială, iar dacă
dezvăluie abuzuri şi ilegalităţi în activitatea Guvernului de natură să justifice retragerea
încrederii acordate acestuia, se poate iniţia o moţiune de cenzură.

g) Comisiile de mediere

Comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structură bicamerală,

atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite în cele două
Camere. În asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două Camere şi unul din
mijloacele prevăzute de către lege este tocmai comisia de mediere.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc cum se organizează

şi cum funcţionează Comisia de mediere. Comisia de mediere este formată din 7
deputaţi şi 7 senatori, desemnaţi de birourile permanente, la propunerea grupurilor
parla-mentare. Comisia se întruneşte la convocarea preşedintelui comisiei sesizate în
fond de la Camera care a adoptat ultima proiectul. Comisia îşi stabileşte regulile de
lucru şi termenul până la care va prezenta raportul său. Prezidarea lucrărilor se
realizează prin rotaţie de către un senator şi un deputat, în ordinea stabilită de comisie.

Hotărârile se iau cu majoritatea membrilor, iar în caz de paritate, votul

preşedintelui este hotărâtor. Potrivit Constituţiei, comisia de mediere este creată şi
intervine atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere
legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. Atunci când
comisia nu ajunge la un acord sau când una din Camere nu aprobă raportul comisiei de
mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor şi
Senatului, în şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv cu votul majorităţii
membrilor lor (pentru legile organice) sau cu votul majorităţii membrilor prezenţi
(pentru legile ordinare).

h) Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare Funcţionarea comisiilor

parlamentare este supusă unor reguli detaliate, înscrise de obicei în regulamentele
parlamentare. În legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc comisiile
permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute şi reguli
proprii comisiilor speciale sau de anchetă, dar numai în măsura în care ele derogă sau
completează pe cele privind comisiile permanente. Vom explica aceste reguli astfel cum
rezultă ele din regulamentele Camerelor Parlamentului României.
 Şedinţele comisiei parlamentare sunt convocate de către preşedintele sau
vicepreşedintele acesteia, cu trei zile înainte. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să
participe la aceste şedinţe. Regula este că şedinţele nu sunt publice, dar participarea şi a
altor persoane, fiind necesară, desigur că există şi destul de multe excepţii. Astfel, au
acces la lucrările comisiilor miniştrii, specialist §i alte persoane invitate, deputaţii şi
senatorii care au făcut propuneri în problema discutată, specialiştii din Consiliul
Legislativ, delegaţi ai presei, radioului, televiziunii, în condiţiile prevăzute de
regulamente.

Comisia poate lucra în acelaşi timp cu şedinţele plenului, dacă există

încuviinţarea acestuia, şi hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unul din numărul
membrilor săi, la vot participând numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă, vot
deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.

Avizele şi rapoartele comisiilor sunt prezentate de către raportorii acestora. Ele

vor cuprinde, obligatoriu, pe lângă opinia majorităţii membrilor comisiei, şi părerea
contrară, motivată, a celorlalţi parlamentari din comisie.

Sesizarea comisiilor cu materialele respective se face de către Biroul Permanent

al Camerei. Dacă o comisie se consideră competentă în avizarea unui proiect ce se află
în studiul altei comisii, ea poate cere Biroului să facă acest lucru, precum şi, dacă
apreciază că proiectul ce este în studiul său este de competenţa altei comisii, ea poate
cere Biroului Permanent să i-l trimită. Comisia sesizată de fond va putea stabili un
termen în care celelalte comisii să-şi prezinte avizele, va putea încuviinţa ca la lucrările
ei să participe, cu vot consultativ, raportorul sau raportorii comisiilor sesizate pentru
avize. În raportul său, comisia sesizată de fond va trebui să motiveze fie respingerea
acestuia, fie admiterea lui cu modificări.

Comisiile pot ţine şi şedinţe comune. Trebuie adăugat că şi alte reguli de detaliu
sunt prevăzute în regulamente, reguli care să permită o bună funcţionare şi o eficienţă
sporită a acestor comisii parlamentare.

Funcţionarea parlamentului

Mandatul sau legislatura

Reguli privitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare se găsesc înscrise atât

în Constituţie, cât şi, îndeosebi, în regulamentele de funcţionare. Înţelegerea funcţionării
parlamentului implică explicarea noţiunilor de mandat, sesiune şi şedinţă parlamentară,
precum şi a corelaţiilor ce există între acestea.

Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care parlamentul
(sau Camerele) este ales şi îşi exercită împuter-nicirile sale. Parlamentele sunt alese în
general pentru un mandat de 4 sau 5 ani. Unele Camere ale parlamentului se pot reînnoi
la 2 sau 3 ani, câte o treime, regulă ce se întâlneşte, de exemplu, la Senatul S.U.A.
Mandatul parlamentar se încheie la expirarea termenului, afară de cazul când
parlamentele sunt dizolvate sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă.
 În general, mandatul parlamentului începe cu data când au loc alegerile de
deputaţi şi senatori şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. Unele
constituţii prevăd că mandatul parlamentului nu poate înceta înainte de încheierea
legislaturii. Alte constituţii, precum şi cea a României, prevăd şi posibilitatea dizolvării
parlamentului, act ce are ca efect încetarea mandatului înainte de expirarea termenului.

De asemenea, unele constituţii prevăd posibilitatea prelungirii mandatului în

cazul în care se constată existenţa unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea
alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi naturale). Prelungirea
mandatului în asemenea situaţii se stabileşte numai de către parlament, pe durata împre-
jurărilor ce au determinat-o.

Cât priveşte Parlamentul României, Constituţia prevede, în art. 63, că mandatul

Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru noile Camere vor avea
loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea
Parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui
României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

Pentru a atenua influenţa parlamentarilor în funcţie, în alegerile ce urmează

expirării mandatului sau dizolvării acestuia, şi, desigur, pentru a găsi o soluţie de
asigurare a continuităţii conducerii la acest înalt nivel statal, Constituţia stabileşte că
mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
Această prelungire nu dă însă Parlamentului totalitatea împuternicirilor din timpul
mandatului normal. Astfel, pe perioada prelungirii mandatului, Parlamentul nu poate
revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice.

Sesiunea

Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală de

lucru fiind sesiunea.

a) Categoriile de sesiuni. Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni

extraordinare. Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea,
parlamentul) este obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. În
Elveţia, Camerele se întrunesc în sesiuni ordinare de patru ori pe an, şi anume primăvara
(martie), vara (iunie), toamna (septembrie-octombrie) şi iarna (noiembrie-decembrie).
Sesiunile ordinare durează trei săptămâni. Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care
se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Desigur, sesiunile
extraordinare se realizează acolo unde durata în timp a sesiunilor este limitată. Potrivit
art. 66 din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni
extraordinare.

b) Convocarea sesiunilor parlamentare şi durata lor. Trebuie să subliniem că evoluţia

sistemelor constituţionale a implicat şi câştigarea dreptului Parlamentului de a-şi hotărî
independent funcţio-narea. Regulile privind funcţionarea Parlamentului au constituit
obiect de dispută, mai ales în secolul al XIX-lea, în Europa, guvernele depunând eforturi
pentru a frâna dezvoltarea Camerelor parlamentare.

Cât priveşte iniţiativa convocării în sesiuni, ea este diferită după cum este vorba
de sesiuni ordinare sau extraordinare. Există, de asemenea, reguli exprese privind
perioada de timp în care se pot desfăşura sesiunile, precum şi termenul în care trebuie
convocate. Sunt şi reguli privind convocarea primei sesiuni, sesiunea de constituire.

Durata sesiunilor este fie stabilită prin lege, fie, de regulă, sesiunile durează până
la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situaţiilor când se hotărăşte
închiderea sau suspendarea lor. Dispoziţiile Constituţiei României în acest domeniu
valorifică procedee eficiente şi practice.

În ce priveşte sesiunile ordinare, Constituţia stabileşte că acestea sunt două pe

an, menţionând şi perioada calendaristică în care se desfăşoară. Astfel, prima sesiune
ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. Cea de-a doua
sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.

Cât priveşte sesiunile extraordinare, acestea pot fi convocate la iniţiativa

Preşedintelui României, a Biroului Permanent al fiecărei Camere ori cel puţin a unei
treimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor.

Convocarea în sesiune revine, în toate cazurile, preşedinţilor Camerelor şi se

realizează prin decizie. În legătură cu acest aspect, trebuie reţinute însă şi dispoziţiile
art. 63, potrivit cărora Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui
României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

Trebuie menţionată şi ipoteza convocării de drept a Parlamentului, ipoteză ce

rezultă din Constituţie. Astfel, Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore în cazul
declanşării unei agresiuni armate împotriva României; de asemenea, convocarea de
drept se realizează în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă. De asemenea, Parlamentul se convoacă obligatoriu în sesiune în situaţia
adoptării ordonanţelor de urgenţă prevăzute la art. 114 (4) din Constituţie.

Şedinţele

În cadrul sesiunilor, Camerele parlamentului lucrează în şedinţe care se

desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie avut în
vedere că, potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe
separate şi în şedinţe comune. Constituţia nominalizează situaţiile în care Camerele
lucrează în şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea acestora este stabilită prin
regulament. Aceste şedinţe sunt publice, cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă
secretă.

Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui Camerei, ajutat de membri

ai biroului, toţi sau numai unii, prin rotaţie. Potrivit regulamentelor Camerelor
Parlamentului României, conducerea lucrărilor aparţine Preşedintelui Camerei, sau în
lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari. Lucrările şedinţelor
comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele
Senatului, asistaţi de doi secretari, câte unul de la fiecare Cameră.

Lucrările primelor şedinţe, după alegeri, până la alegerea preşedinţilor

Camerelor şi birourilor permanente sunt prezidate de către cel mai în vârstă deputat sau
senator, asistat de secretari.

Şedinţele se ţin la sediul Camerei, în zilele şi orele stabilite prin programul de

lucru adoptat de către Cameră. Astfel, potrivit regulamentului, Camera Deputaţilor îşi
desfăşoară activitatea, în plen, în comisii şi în grupurile parlamentare, pe parcursul a
patru-cinci zile consecutive din săptămână, potrivit programului stabilit de ea, la
propunerea Biroului Permanent. A cincea zi din săptămână, de regulă, potrivit
programului, este rezervată activităţii în circum-scripţiile electorale în care deputaţii au
fost aleşi. La propunerea Biroului Permanent se vor putea ţine şedinţe şi după un alt
program.

Cât priveşte Senatul, acesta îşi desfăşoară activitatea în plen şi pe comisii, de

regulă, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi. La propunerea Biroului Permanent se vor
putea ţine şedinţe sau efectua deplasări ale senatorilor în judeţe şi după un alt program.
La şedinţe au dreptul să participe, în afara deputaţilor sau senatorilor, membrii sau
reprezentanţii Guvernului, diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii,
precum şi cetăţeni, pe baza autorizaţiei sau invitaţiei emise de secretarul general al
aparatului Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul Permanent.

Camera Parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt prezenţi cel
puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi. De aceea, deputaţii şi
senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de
prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la
şedinţă, din motive independente de voinţa sa, va trebui să anunţe din timp Biroul
Permanent, menţionând cauzele care îl împiedică să participe. Trebuie observat că
deoarece Regulamentul

Camerei Deputaţilor, în redactarea actuală, prevede că aceasta poate lucra

concomitent atât în plen, cât şi în comisii, regulile de mai sus se vor aplica în mod
corespunzător.

De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări, întrebări,

anunţuri de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi, discutarea problemelor
de pe ordinea de zi. Pentru a discuta problemele înscrise pe ordinea de zi, deputaţii şi
senatorii iau cuvântul, dacă-l cer şi îl primesc de la preşedintele Camerei, în ordinea
înscrierii la cuvânt.

Pot lua cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu la cuvânt şi
indiferent de ordinea înscrierii, membrii Guvernului. Luările de cuvânt trebuie să poarte
numai asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi. De aceea, dacă vorbitorul se
îndepărtează de la chestiunea pentru care i s-a dat cuvântul, preşedintele îi atrage atenţia
şi, dacă nu se conformează, îi poate retrage cuvântul.

Este interzis dialogul între vorbitorii aflaţi la tribună şi persoanele aflate în sală.
De asemenea, există regula de a se vorbi numai de la tribună. De regulă, o serie de
probleme au prioritate în discuţie şi pot fi ridicate oricând, şi anume: aplicarea
regulamentului, prelungirea, suspendarea sau amânarea şedinţei, amânarea sau închi-
derea dezbaterii asupra problemelor în discuţie, închiderea şedinţei.

Dezbaterile parlamentare se înregistrează pe bandă magnetică, se stenografiază

şi se publică în „Monitorul Oficial", cu excepţia celor din şedinţele secrete. De
asemenea, se întocmesc şi procese-verbale pentru fiecare şedinţă.

Sunt de reţinut şi alte reguli privind desfăşurarea şedinţelor parlamentare,

precum: cel care conduce şedinţa are obligaţia de a veghea la respectarea
regulamentului şi menţinerea ordinii în sala de şedinţe; este interzisă proferarea de
insulte sau calomnii atât de la tribună, cât şi din sala de şedinţe; invitaţii la şedinţe
trebuie să păstreze liniştea şi ordinea; reguli pentru presă, radio şi televiziune.

Câteva explicaţii sunt pertinente şi în ce priveşte ordinea de zi a şedinţelor

parlamentare. Faţă de rolul şi locul parlamentului în sistemul constituţional, apare cu
prisosinţă cerinţa ca numai acesta să examineze şi să hotărască asupra problemelor pe
care trebuie să le discute.

Nici Constituţia şi nici legile nu stabilesc un inventar al problemelor ce ar putea

figura pe ordinea de zi a Camerelor. Stabilirea ordinii de zi de către Cameră este una din
prerogativele independenţei parlamentului, singurul care are şi trebuie să aibă dreptul de
iniţiativă şi de amendare. Stabilirea problemelor de pe ordinea de zi nu poate fi
încredinţată altui organism, guvernului, de exemplu, pentru că acesta ar evita
problemele care-l jenează sau nu-i plac. În sistemul francez actual, se practică „ordinea
de zi prioritară", care permite guvernului să plaseze în fruntea ordinii de zi chestiunile şi
problemele pe care vrea să le discute la început.

Desigur, în stabilirea ordinii de zi, majoritatea parlamentară are un rol aparte, dar
sistemele democratice asigură garanţii şi pentru exprima-rea minorităţii parlamentare,
prin dreptul de iniţiativă legislativă, care aparţine şi parlamentarilor, prin dreptul de
amendare a ordinii de zi.

Arătam că nu se practică sistemul unui catalog cuprins explicit în lege. Cu toate

acestea, prin interpretarea Constituţiei şi a regulamentelor Camerelor rezultă unele
probleme care, obligatoriu, trebuie să figureze pe ordinea de zi a primei şedinţe a
Camerei unui parlament. Astfel, ordinea de zi trebuie să cuprindă obligatoriu verificarea
legalităţii alegerii deputaţilor şi senatorilor, în care scop se aleg comisii de validare. De
asemenea, pe ordinea de zi a primei şedinţe trebuie să figureze alegerea preşedintelui
Camerei, a Biroului Permanent, desemnarea membrilor în comisiile permanente,
eventual chiar adoptarea regulamentului de funcţionare în cazul în care se consideră că
cel existent trebuie înlocuit.

Proiectul ordinii de zi este întocmit de către Biroul Permanent al Senatului, iar

adoptarea sa revine numai Senatului.

Cât priveşte Camera Deputaţilor, ordinea de zi şi programul de lucru se aprobă

de Comitetul ordinii de zi până la sfârşitul fiecărei săptămâni de lucru a Camerei.

Sistemul de vot

Asupra problemelor discutate, Camerele parlamentului hotă-răsc prin vot, care

poate fi deschis sau secret, stabilind pentru fiecare problemă în parte şi felul votului,
afară de cazul în care chiar prin regulamentele de organizare şi funcţionare se stabileşte
şi caracterul votului.

Astfel, de exemplu, art.34 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei

Deputaţilor şi Senatului prevede votul secret cu bile pentru acordarea votului de
încredere Guvernului sau adoptarea moţiunii de cenzură. Votul deschis se exprimă prin
ridicarea de mâini, apel nominal, ridicare în picioare sau vot electronic.

Votarea prin apel nominal se face în modul următor: preşedintele explică

obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unul dintre secretari dă citire
numelui şi prenumelui deputaţilor; fiecare deputat sau senator răspunde pentru sau
contra. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor, respectiv,
ale senatorilor care nu au răspuns.

Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic. Regulamentele de
funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cu buletine (desigur, când s-a hotărât vot
secret) atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul prin bile în cazul votării
legilor sau a unor hotărâri.

Votul pentru cazul buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să lase

neatins numele persoanei înscrise pe buletin, iar votul contra presupune ştergerea lui.

Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui Camerei se aşază o urnă albă şi o
urnă neagră. Se înmânează fiecărui deputat sau senator o bilă albă şi una neagră.
Depunerea bilei albe în urma albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot pentru,
iar depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre în urna albă înseamnă vot contra.

Constituţia cuprinde chiar unele dispoziţii privind sistemul de vot în Camerele

parlamentului. Astfel, proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie
adoptată de către Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două
treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, iar dacă prin procedura de mediere nu se
ajunge la un acord, cele două Camere, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin
trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
 Tot cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor,
Camerele Parlamentului, în şedinţă comună, hotărăsc punerea sub acuzare a
Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Legile organice şi regulamentele
Camerelor se adoptă cu votul majorităţii fiecărei Camere.

Votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor se cere şi pentru suspendarea din

funcţie a Preşedintelui României, pentru învestitura Guvernului, pentru adoptarea
moţiunii de cenzură. Cât priveşte legile ordinare şi hotărârile, ele se adoptă cu votul
majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Sistemul de vot în parlament a cunoscut o anumită evoluţie, el exprimând,

desigur, autonomia parlamentului. Mai întâi, guvernanţii au preferat votul secret, pentru
că acesta permite parlamentarilor să susţină guvernul fără ca electoratul să observe.

Deputaţii şi senatorii

Membrii Parlamentului poartă, de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori.

Aceste denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate cu chiar
denumirea Camerelor parlamentului (în sistemul bicameral) sau a parlamentului.

De regulă, în structura bicamerală, o Cameră este denumită Adunarea sau

Camera Deputaţilor, Camera Reprezentanţilor şi cealaltă Senat. De asemenea, deputaţii
şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, existând şi
alte reguli de desemnare. Sunt sisteme constituţionale în care există şi deputaţi numiţi,
iar unii deputaţi pot fi rezultatul unor dispoziţii legale care să permită reprezentarea
unor categorii sociale minoritare. Cât priveşte senatorii, ei pot fi aleşi, de drept şi
numiţi. Senatorii de drept se găsesc în acele ţări în care constituţiile stabilesc că anumite
persoane (de regulă, foştii prim-miniştri, şefii cultelor religioase, preşedinţii academiilor
de profil strict ştiinţific) fac parte de drept din Senat, în temeiul calităţii lor.

Senatorii de drept au fost prevăzuţi în constituţiile române din 1866, 1923 şi

1938. Constituţia Italiei prin art. 59 stabileşte că este senator de drept şi pe viaţă, afară
de cazul când renunţă, orice fost preşedinte al Republicii. Senatorii numiţi au fost
consacraţi prin Constituţia română din anul 1938, ei fiind numiţi de rege. Constituţia
Italiei, în art. 59, stabileşte că Preşedintele Republicii poate numi senatori pe viaţă
cetăţeni cu realizări excepţionale în domeniile social, ştiinţific, artistic sau literar.

Alegerea parlamentarilor este însă regula şi ea se justifică prin aceea că

parlamentul a apărut nu pentru a fi o contrapondere faţă de executiv, ci mai ales pentru a
reprezenta cetăţenii. Parlamentul este, aş a cum am văzut, un organism esenţial al
echilibrului puterilor şi al reprezentării. Alegerea parlamentarilor le conferă acestora o
mai mare independenţă faţă de executiv; ei nu depind de executiv şi nici de învestitura
sa, ci de electorat.
 De asemenea, alegerea parlamentarilor le conferă acestora un prestigiu aparte
într-un sistem politic bazat pe suveranitatea naţiunii, a poporului. Prin alegere,
parlamentarii sunt mai aproape de sursa puterii decât miniştrii, au o importanţă mai
mare decât aceştia. De aceea, se consideră că într-un parlament bicameral, dacă una din
Camere este aleasă prin vot direct, iar cealaltă prin vot indirect, prima are mai mult
prestigiu şi mai multă influenţă.

Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pe durata mandatului. În unele sisteme

constituţionale se prevede regula reînnoirii membrilor unei Camere parlamentare, dar
durata mandatului rămâne aceeaşi, doar că mandatul fiecăruia începe la date diferite.

De regulă, deputaţii şi senatorii intră în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor de

la data alegerii, conform prevederilor constituţionale. Constituţia României stabileşte că
parlamentarii întră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care
fac parte, sub condiţia validării. Calitatea de deputat sau de senator încetează la data
întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor
electorale, de incompatibilitate ori de deces.

Drepturi şi obligaţii

În realizarea mandatului lor, deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de

îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin regulamentele Camerelor. Acestea
creează condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea.

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor ar putea fi clasificate în funcţie

de conţinutul lor, de timpul în care pot sau trebuie să fie exercitate, de actul normativ în
care sunt prevăzute. Astfel, în raport de conţinutul lor, drepturile şi îndatoririle
deputaţilor şi senatorilor pot fi grupate în drepturi şi obligaţii care privesc organizarea
internă a adunărilor şi cele care le revin în cadrul raportului de reprezentare şi al
responsabilităţilor faţă de alegători.

În funcţie de timpul în care pot fi exercitate, drepturile şi îndatoririle deputaţilor

şi senatorilor pot fi clasificate în drepturi şi îndatoriri pe care deputaţii le exercită în
timpul şedinţelor şi cele pe care le exercită între şedinţe.

Cât priveşte actul normativ în care sunt cuprinse, am putea distinge între
drepturile şi îndatoririle prevăzute în Constituţie şi cele prevăzute în legi.

Vom proceda însă la expunerea acestora, în ordinea importanţei lor, pentru că

unele drepturi şi îndatoriri sunt greu de clasificat, în exclusivitate, într-o anumită grupă.

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele:

a) De a participa la întreaga activitate a Camerei parlamentare şi a Parlamentului,

în toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au dreptul şi obligaţia de a
participa la şedinţele Camerelor, precum şi la activitatea grupurilor parlamentare, a
comisiilor parlamentare, de a iniţia propuneri legislative.
 b)De a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri hotărâte de către Parlament.
Dacă, în timpul şedinţelor, parlamentarii participă la votarea legilor şi a
hotărârilor, între şedinţele parlamentare ei trebuie să urmărească dacă şi cum aceste
acte sunt aduse la îndeplinire.

Aceasta se poate realiza printr-o varietate de forme şi mijloace, cum ar fi

participarea lor la şedinţele unor autorităţi publice, sesizări şi propuneri.

c) De a pune întrebări şi adresa interpelări.

d) De a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile legii, în vederea

pregătirii dezbaterilor ori a interpelărilor.

e) De a păstra o strânsă legătură cu alegătorii dincircumscripţia electorală în

care au fost aleşi. În acest mod se vor cunoaşte problemele reale, iar alegătorii pot fi
eficient sprijiniţi în cererile lor.

f) De a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asegura cazarea şi gratuitatea

călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz.

g) De a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în condiţiile

Regulamentului Camerei.

Incompatibilităţi şi imunităţi

Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi între mandatul de

deputat sau senator şi alte funcţii, de regulă , publice. Aceste incompatibilităţi au multe
explicaţii, precum: imposibilitatea exercitării concomitente a unor funcţii; parlamentarul
trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare; evită corupţia, prin
acordarea de posturi avantajoase de către executiv, în vederea influenţării parlamentului
etc. Potrivit Constituţiei, calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu
exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al
Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

Desigur, nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la

adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii. Există două categorii
de imunităţi parlamentare: primele sunt caracterizate prin inexistenţa răspunderii,
punând parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea
mandatului său (discursuri, opinii, vot).

Imunităţile din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli

speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care
deputaţii sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte.
 Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmăriri
judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de către executiv sau adversari. În acest sens
vom explica regulile cuprinse în Constituţia României.

Aceste reguli asigură imunitatea parlamentară, în sensul protecţiei deputaţilor şi

senatorilor împotriva urmăririlor judiciare abuzive şi a garantării libertăţii de gândire şi
acţiune a acestora. De aceea, niciun deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere
juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

De asemenea, niciun deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat,

percheziţionat sau trimis în judecată penală ori contravenţională, fără încuviinţarea
Camerei Deputaţilor sau Senatului, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit Regulamentelor Camerelor, cererea de reţinere, arestare, percheziţie sau

privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se adresează
preşedintelui Camerei de către ministrul justiţiei. Preşedintele Camerei o aduce la
cunoştinţa deputaţilor sau senatorilor în şedinţă publică, după care o trimite de îndată
Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (Camera Deputaţilor) sau Comisiei Juridice,
de numiri, disciplină, imunităţi şi validări (Senat) spre examinare.

Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru aprobarea cererii.

Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret a cel puţin jumătate plus unu din membrii
săi. Comisia poate solicita ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având
obligaţia de a le pune la dispoziţie. În caz de refuz, comisia se adresează Camerei.

Comisia întocmeşte un raport, la Camera Deputaţilor, în cel mult 30 de zile.

Cererea de ridicare a imunităţii, împreună cu raportul, se va înainta grupului
parlamentar din care deputatul face parte, iar acesta îşi va exprima punctul de vedere în
termen de 30 de zile de la sesizare. Camera Deputaţilor hotărăşte asupra cererii în cel
mult 3 luni de la sesizare.

La Senat, procedura este asemănătoare, dar Comisia nu are un termen de

soluţionare. Doar Biroul Permanent al Senatului este obligat să supună spre dezbatere şi
aprobare plenului raportul comisiei, în termen de 15 zile de la data depunerii lui. Asupra
cererii, Camera hotărăşte, prin vot secret, cu majoritatea membrilor săi.

În caz de infracţiune fragrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus

percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a Camerei. Dar, în această situaţie, ministrul
justiţiei are obligaţia de a informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei asupra reţinerii
sau percheziţiei.

În cazul în care constată că nu există temei pentru reţinere, Camera Deputaţilor

sau, după caz, Senatul dispune imediat revocarea acestei măsuri. În fine, trebuie
adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se
înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.
 Imunitatea parlamentară este o garanţie juridică a exercitării nestânjenite de către
deputaţi şi senatori a activităţii lor. Ea nu trebuie interpretată ca o înlăturare a
răspunderii deputatului sau senatorului pentru încălcarea legilor, ci ca o protecţie
împotriva eventual el or abuzuri sau presiuni. Camera parlamentară, printr-o obiectivă şi
matură dezbatere şi chibzuinţă, are dreptul să aprecieze dacă faptele imputate
deputatului sau senatorului se întind pe întreaga durată a mandatului.

În alte sisteme constituţionale sunt, desigur, şi reguli specifice. Astfel, în unele

ţări, imunitatea parlamentară priveşte numai cauzele penale, în altele (de inspiraţie
britanică) priveşte numai cauzele civile.

Răspundere şi sancţiuni

Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi, dar şi o serie de obligaţii. De asemenea, ei

au obligaţia de a respecta normele regulamentare. În cazul încălcării acestor norme ei
pot fi sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot aplica sunt:

a) avertismentul;

b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) eliminarea din sala de ş edinţe;

e) interzicerea de a participa la lucrările adunării pe timp de maximum 15 zile;

f) excluderea temporară.

Regulamentul Senatului prevede doar primele patru sancţiuni, iar la sancţiunea

de la litera e), durata este de 30 de zile. Sancţiunile pot fi aplicate de către preşedintele
Camerei sau de către Cameră în condiţiile prevăzute de regulament şi, desigur, în raport
cu gravitatea abaterii.

Actele parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare

Dacă parlamentul, în chiar raţiunea sa de a fi, adoptă legi, în practica acestuia s-

au impus şi alte acte, sub denumiri specifice, precum regulamente, hotărâri, declaraţii,
moţiuni, mesaje, apeluri. Trebuie precizat că unele acte sunt adoptate numai de o
Cameră parlamentară. Pentru simplificare folosim termenul parlament, din context
rezultând autoritatea emitentă.

Între actele parlamentului există deosebiri nu numai de denumire; unele dintre

ele rezultă din practica parlamentului. Discuţii ştiinţifice s-au purtat şi pot să se poarte
atunci când prin constituţii se nominalizează numai legile şi hotărârile, lucru de altfel
frecvent.
 Prin asemenea acte, parlamentul stabileşte anumite principii în politica externă,
ia atitudine în anumite probleme internaţionale, aduce la cunoştinţă altor parlamente
poziţia în diverse probleme internaţionale.

Gruparea declaraţiei, mesajului şi apelului în categoria actelor exclusiv politice

prezintă avantaje de ordin ştiinţific. Sunt evidenţiate astfel aspecte specifice ale
activităţii parlamentare în domeniul politicii externe şi se realizează o diferenţiere a
acestor manifestări de voinţă de actele juridice. Actele juridice sunt şi ele exprimări
politice, dar mesajul, declaraţia şi apelul au, cu precădere şi în totalitate, numai un
caracter politic.

O a doua problemă prealabilă priveşte precizarea naturii juridice a

regulamentului Camerei parlamentare sau a Parlamentului în întregul său.

Pentru analizarea acestei probleme urmează să observăm că parlamentul sau,

desigur, fiecare cameră adoptă regulamentul său de funcţionare, în virtutea autonomiei
sale parlamentare. Încadrarea regulamentului într-una din categoriile de acte juridice ale
parlamentului a format şi formează încă obiectul unei interesante dispute ştiinţifice.

O altă problemă priveşte clasificarea generală a actelor parla¬mentului. Pentru

aceasta vom observa că prin constituţii sunt nomi-nalizate următoarele acte juridice:
legile, regulamentele Camerelor, hotărâririle şi moţiunile. În funcţie de faptul dacă
conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii, şi anume: acte cu
caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ).

În prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum

şi unele hotărâri. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse numai hotărâri, şi anume
acelea care cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în
sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate, precum şi moţiunile.

Legea ca act juridic al parlamentului

Putem considera că legea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al

Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri
prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai
importante. Un asemenea mod de definire a legii prezintă, credem noi, reale avantaje de
ordin ştiinţific. El surprinde atât aspectul formal, cât şi cel material.

Desprindem din această definiţie faptul că legea este actul juridic al

Parlamentului, identificându-se astfel organul emitent. De aici rezultă că legea este în
exclusivitate actul Parlamentului, definiţia punând în valoare dispoziţiile din multe
constituţii, potrivit cărora parlamentul este unicul organ legiuitor. Această prevedere
constituţională şi realitate statală este rezultatul faptului că parlamentul constituie, de
regulă, singurul organ de stat ales de către toţi cetăţenii ţării, direct prin vot universal,
egal şi secret.
 Definiţia evocă faptul că niciun alt organ de stat nu poate adopta legi, că deci
numai parlamentul îmbracă în forma legii voinţa poporului, dându-i astfel, caracterul de
voinţă de stat. Legea însă se află într-un raport de conformitate cu constituţia, ea
trebuind să fie perfect armonizată cu litera şi spiritul acesteia.

Această precizare pune în lumină poziţia legii în raport cu constituţia,

delimitând-o şi, implicit, evocă ideea că restul izvoarelor dreptului trebuie să fie
conforme legii. Transformarea voinţei poporului în lege (deci în voinţă de stat) nu se
poate realiza oricum, ci numai pe calea unei proceduri anumite, procedură la rândul ei
prestabilită chiar prin constituţie şi lege.

Definiţia legii ca act juridic al parlamentului trebuie să realizeze nu numai

identificarea formei, ci şi a conţinutului, ceea ce conduce la identificarea domeniului
rezervat legii. Iată de ce spunem că legea reglementează cele mai generale şi mai
importante relaţii sociale.

Stabilirea sferei relaţiilor sociale ce formează domeniul rezervat reglementării

prin lege prezintă un real interes teoretic şi practic, mărturii în acest sens fiind atât
preocupările ştiinţifice, cât şi reglementările constituţionale.

Clasificarea legilor

Tradiţional, legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite,

ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege căreia îi
sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături.

Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României, se impune clasificarea

legilor în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare se
realizează pe criteriul conţinutului reglementărilor, dar şi pe cel al procedurii de
adoptare.

Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub aspectul
conţinutului, ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi care sunt
esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Sub aspect
procedural, ele se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere, fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în
cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

Legile organice sub aspectul conţinutului sunt acelea care intervin în domeniile
rezervate prin Constituţie. Sub aspect proce¬dural, ele se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere.

Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar

procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
 În lumina acestor realităţi constituţionale se impune completarea clasificării
legilor, sau mai exact o îmbunătăţire a celei existente. Putem observa astfel că există
patru mari categorii de legi, şi anume:

a) legi constituţionale;

b) legi referendum (aprobate prin referendum)

c) legi organice;

d) legi obişnuite, ordinare.

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin

raportarea la categoriile juridico-statale. Sintetizând punctele de vedere exprimate în
literatura juridică, putem observa că supremaţia legii s-a fundamentat ştiinţific în mod
diferit. De aceea, unele consideraţii se impun.

a) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele puterii. Se

poate observa că deseori supremaţia legii se fundamentează prin caracterele generale ale
puterii şi îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea puterii.

b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a

autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că poziţia parlamentului în
sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel că ierarhia organelor
statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor lor juridice. Astfel stând
lucrurile, din moment ce parlamentul ocupă poziţia cea mai înaltă în sistemul statal,
înseamnă că şi legea ocupă poziţia cea maI înaltă în sistemul normativ (sistemul de
drept al unei ţări). Desigur, şi un asemenea mod de fundamentare a supremaţiei legii
este exact, dar incomplet.

c) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei.

O asemenea fundamentare este desigur exactă, dar nu este în general şi motivată,
plecându-se de la ideea că supremaţia Constituţiei este un lucru îndeobşte admis şi
cunoscut.

Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în exprimarea şi
realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat). Aşa cum am precizat
şi la supremaţia Constituţiei, trebuie să observăm şi aici că în fundamentarea ştiinţifică a
supremaţiei legii nu trebuie să privim izolaţi aceşti factori.

Consecinţele juridice ale supremaţiei legii

Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice,

privind fie legea ca atare (situaţii în care aceste consecinţe sunt şi garanţii ale
supremaţiei legii), fie normele juridice existente în sistemul constituţional. În cadrul
acestor consecinţe vom explica: cele privind elaborarea legii; cele privind modificarea,
suspendarea şi abrogarea legii; cele privind conformitatea cu legea a celorlalte acte
emise de organele statului.

Elaborarea legii

Din moment ce legea exprimă voinţa poporului şi este edictată de către

parlament, este firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite,
procedură la rândul său prestabilită prin constituţie şi lege. Acest lucru - s-a văzut -
rezultă din chiar definiţia legii. În procedura de elaborare a legii, intervin, cu titluri
diferite, organisme politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii. Determinantă este
însă, sub aspect strict juridic, participarea parlamentului, care constituie de fapt
autoritatea legiuitoare. În explicarea procedurii de elaborare a legii, unele consideraţii se
impun.

a) procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar clasificarea

legilor.

b) determinarea etapelor şi succesiunea lor în procedura de elaborare a legilor

interesează, de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt exprimate puncte de
vedere diferite.

Astfel văzute lucrurile, credem că procedura de elaborare a legilor cuprinde

următoarele etape:

1. Iniţiativa legislativă;

2. Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare;

3. Includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor Camerelor;

4. Dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei Camere;

5. Votarea proiectului de lege în fiecare Cameră;

6. Medierea;

7. Semnarea legii de către preşedinţii Camerelor;

8. Promulgarea şi publicarea legii;

9. Aprobarea legii prin referendum.

Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă

Initiativa legislativă cuprinde în conţinut posibilitatea de a propune proiecte de

legi sau propuneri de legi corelate cu obligaţia parlamentului de a examina, dezbate şi a
se pronunţa asupra acestora. Iniţiativa legislativă nu trebuie confundată cu posibilitatea
generală a oricărui subiect de drept de a face propuneri parlamentului.
 Dreptul la iniţiativă legislativă este acordat numai anumitor organisme statale
sau politice, şi anume acelora care, prin poziţia şi competenţa lor, au în cea mai mare
măsură posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale, culturale. Sfera
subiectelor iniţiativei legislative are un mare rol în caracterizarea unui sistem
constituţional ca democratic sau nedemocratic.

Vom observa că, în general, au iniţiativă legislativă: Camerele parlamentelor

(diferite fracţiuni din parlamente, comisiile parlamentare, deputaţii, senatorii), organele
de stat cu activitate permanentă (inclusiv şefii de stat), guvernul, organul suprem
judecătoresc, organizaţiile politice sau cetăţeneşti, cetăţenii. În acordarea dreptului de
iniţiativă legislativă trebuie asigurate atât cerinţele de tehnicitate, cât şi cele
democratice.

În România, potrivit Constituţiei, au dreptul de iniţiativă Guvernul, deputaţii,

senatorii şi cetăţenii.

Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativa populară cum i se spune frecvent,

este clar delimitată şi definită în Constituţie. Astfel, ea trebuie să provină de la cel puţin
250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Apoi, cetăţenii care îşi manifestă dreptul de
iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în Municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin
10.000 de semnături în spijinul acestei iniţiative. În fine, Constituţia nu permite ca
probleme fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul
iniţiativei cetăţeneşti.

Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de

legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.

Exercitarea iniţiativei legislative este o activitate complexă, deoarece un proiect

de lege, pentru a putea fi depus, aceasta însemnând sesizarea parlamentului, trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii de conţinut şi de formă. Un proiect de lege trebuie să
răspundă unei multitudini de cerinţe şi comenzi economice, sociale, politice şi,
bineînţeles, juridice. Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare
răspundere. De altfel, în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii
legislative trebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea şi justa
traducere în norme de către legiuitori a impulsurilor, semnalelor emanând din sfera
existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei formaţii social-economice şi politice
determinate.

Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda de

lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă), ele trebuie
verificate atât sub aspectul conţinutului reglementărilor, cât şi al tehnicii juridice şi,
desigur, al armonizării cu întregul sistem de drept.

De aceea, legea prevede obligaţia unor organisme statale de a examina, dezbate,

aviza proiectele de legi, înaintea sesizării parlamentului, deci în faza de conturare a
iniţiativei legislative. Această activitate complexă de examinare şi avizare dă certitudine
că proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit şi util. Faţă de accepţiunea pe care
am dat-o iniţiativei legislative, urmează să considerăm că avizele acestor organisme
interesează organul legiuitor.

Altfel spus, proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse

preşedintelui Camerei parlamentului decât dacă ele cuprind aceste avize şi, bineînţeles,
expunerea de motive. Numai astfel dreptul de iniţiativă legislativă se poate considera
legal exercitat.

Solicitarea avizelor este o obligaţie legală, dar iniţiatorul nu are obligaţia de a se

conforma observaţiilor şi propunerilor din avize, cu unele excepţii, dar şi acestea
prevăzute de lege. Aceasta, pentru faptul că iniţiativa legislativă este un raport între
iniţiator şi legislator.

Examinarea şi avizele menţionate până aici sunt incluse în iniţiativa legislativă.

Iniţiatorul depune proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoţite de o

expunere de motive, preşedintelui Camerei parlamentului. Constituţia României conţine
reguli şi cu privire la depunerea proiectului de lege sau a propunerii legislative.

Astfel, Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de

lege către una din Camere. Propunerile legislative se supun întâi adoptării în Camera în
care au fost prezentate. Guvernul îşi poate retrage proiectul de lege sau propunerea
oricând, până la începerea votării în întregime a acestuia.

Din momentul depunerii proiectului sau propunerii, Camera Parlamentului se

consideră sesizată şi supusă obligaţiei constituţionale de a examina şi a se pronunţa
asupra proiectului de lege.

Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare

Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare este o

activitate complexă, de mare utilitate, aceasta permiţând o verificare la acest nivel statal
a conţinutului şi formei proiectelor de legi.

Constituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanente în funcţie

de proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile.

Comisiile parlamentare, examinând un proiect de lege, pot propune adoptarea sa,

eventual cu amendamente, sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt
text decât cel prezentat de către iniţiatori.

Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei

Camerei parlamentare

Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camerei sesizate de a examina

şi a se pronunţa asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative. De aceea,
includerea lor pe ordinea de zi a şedinţelor Camerei capătă o semnificaţie deosebită. La
întocmirea proiectului ordinii de zi, Biroul Camerei sau, după caz, Comitetul ordinii de
zi trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate. Orice
proiect de lege depus trebuie deci supus atenţiei Camerei.

Numai Camera parlamentului hotărăşte cu privire la includerea lui pe ordinea de

zi. În cazul în care ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi, ea
trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi examinate în
sesiunile sale.

Dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor parlamentului

Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se

discută şi deci se adoptă, mai întâi, în Camera în care au fost prezentate. După votare,
proiectul sau propunerea se trimit celeilalte Camere a Parlamentului.

Fiecărui deputat sau senator i se înmânează, în timp util, câte un exemplar tipărit
din proiectul de lege şi din expunerea de motive făcută de către iniţiatorul proiectului de
lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare competente. Proiectul este supus
în continuare discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole.

Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în pl en, deputaţii pot propune amendamente,

iar dacă se discută textele convenţiilor internaţionale (pentru ratificarea lor), pot
propune rezerve sau declaraţii. Cu privire la amendamente, există regula de a se cere
întotdeauna avizul comisiei parlamentare (sau în orice caz al raportorului acesteia atunci
când parlamentul le dezbate fără a-i cere avizul comisiei), precum şi de a se asculta
iniţiatorul proiectului de lege. Cel care a propus amendamentul poate să-l retragă până
când este supus votului.

Dacă se aduc mai multe amendamente la acelaşi articol de lege, acestea sunt
supuse votului în ordinea propunerii lor, iar dacă adoptarea unui amendament implică,
în mod necesar, respingerea altuia, acesta din urmă nu mai este supus la vot.

Votarea proiectului de lege

Votarea intervine în fiecare Cameră după discuţia pe articole a proiectului.

Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie votat de către
ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din Camere, celeilalte
Camere. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă,
ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este
definitivă.

Medierea şi concilierea

Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele

Camere. În mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situaţii în care o Cameră poate
vota un proiect de lege cu modificări faţă de prima Cameră.
 Cum o lege trebuie votată, în acelaşi conţinut şi aceeaşi formă, de către ambele
Camere, realizarea acordului se face prin medieri şi concilieri. Potrivit regulamentelor
Camerelor din 1990, în situaţiile de dezacord cu privire la dispoziţiile dintr-o lege,
Camerele alegeau o comisie de mediere, pe criterii paritare. Această comisie media
neînţelegerile, propunând soluţii şi deci un text acceptabil.

Dacă soluţia propusă de comisie era acceptată de către ambele Camere, litigiul
era depăşit. Dacă însă nu se accepta această soluţie, birourile permanente ale celor două
Camere iniţiau procedura de conciliere. Concilierea o făceau cele două birouri
permanente, în şedinţă comună, prin redactarea unui text convenabil, votat de cel puţin
jumătate plus unu din numărul membrilor celor două birouri. Textul propus era
examinat separat de către fiecare adunare şi legea era considerată adoptată dacă membrii
fiecărei adunări o votau cu jumătate plus unu din membrii săi. Dacă una din toate aceste
proceduri eşua, proiectul de lege se considera respins. În unele sisteme constituţionale,
pentru a se evita situaţiile de blocaj legislativ sau de respingere a legii, deoarece nu s-au
putut concilia poziţiile, ultimul cuvânt îl are prima Cameră.

Constituţia României (1991) menţine numai medierea, dar într-o formulă

eficientă şi practică. Astfel, potrivit art.76 din Constituţie, dacă una din Camere adoptă
un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de
cealaltă Cameră, preşedinţii Camerelor vor iniţia, prin intermediul unei comisii paritare,
procedura de mediere. În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din
Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun
dezbaterii, în şedinţă comună, Camerei Deputaţilor şi Senatului, care vor aproba textul
definitiv.

Semnarea legilor de către preşedintele Camerei

Odată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele Camerei sau, în cazul
în care şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta din urmă. Prin
această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.

Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor

După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. În
legătură cu această fază, trebuie făcute mai multe precizări. Sistemul promulgării legii
cunoaşte anumite trăsături. Promulgarea este actul prin care şeful de stat autentifică
textul legii, altfel spus constată şi atestă regularitatea adoptării sale. Promulgarea nu este
o măsură discreţionară, şeful statului fiind obligat să promulge legea dacă ea a fost
adoptată regulamentar.

În Franţa, Preşedintele Republicii are la dispoziţie 15 zile pentru promulgare,

începând din momentul în care legea adoptată a fost transmisă executivului. Totuşi, sunt
două situaţii când promulgarea poate fi întârziată, şi anume: dacă preşedintele cere o
nouă deliberare; dacă legea este atacată în faţa Consiliului Constituţional pe motiv de
neconstituţionalitate. Promulgarea diferă de sancţionare, prin care, în anumite regimuri
monarhice, regele se poate opune aplicării legii.

În sistemul nostru constituţional, promulgarea unei legi este de competenţa

Preşedintelui României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire. Cum
este şi firesc, şeful de stat trebuie să aibă posibilitatea de a examina legea şi de a-şi
exercita rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a
autorităţilor publice.

De aceea, Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgare

să ceară, o singură dată, reexaminarea legii ori, dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii
adoptate după examinare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-
a confirmat constituţionalitatea.

Publicarea legilor prezintă o mare importanţă, deoarece reprezintă operaţiunea

de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu, legile intră în vigoare la data
publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare, dată ce
poate fi anterioară sau posterioară datei publicării.

Unele legi intră în vigoare chiar din momentul adoptării lor, dacă prevăd expres
acest lucru. Trebuie făcută observaţia că legile pot intra în vigoare o dată cu adoptarea
lor, dacă aceasta este o posibilitate constituţională, dar numai pentru organul emitent şi
pentru subiectele de drept care în mod oficial au luat cunoştinţă de prevederile legii.

Legea se publică în „Monitorul Oficial al României" şi intră în vigoare la data

publicării sau la data prevăzută în textul ei. Datorită faptului că legea dispune numai
pentru viitor, această dată poate fi numai după data publicării.

Aprobarea legii prin referendum

În activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale a fost instituţionalizat

referendumul.

În aceste situaţii, poporul, prin referendum, nu realizează doar o dezbatere

publică, ci decide, hotărăşte, în virtutea puterii sale suverane. În situaţiile în care
referendumul este prevăzut de constituţie, legea devine valabilă, şi deci obligatorie,
numai dacă poporul s-a pronunţat pentru această lege.

Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapă în

elaborarea legilor prin referendum. În cazul când, cu prilejul referendumului, pentru
lege votează mai puţini decât majoritatea celor prezenţi la vot, legea nu este considerată
aprobată şi deci nu poate intra în vigoare.

Referendumul este prevăzut de Constituţia României, prin art. 147, în cadrul

proiectelor sau propunerilor de legi de revizuire a Constituţiei; el trebuie organizat în cel
mult 30 de zile de la data adoptării de către cele două Camere a proiectului sau
propunerii de revizuire.

Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

Am văzut că procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul căreia

legea exprimă voinţa poporului suveran, valorifică poziţia supremă a legii în sistemul de
drept.

În mod firesc, şi procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie

să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se
realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor. În aceasta îşi găseşte aplicaţie marele principiu al simetriei în drept.

Deosebirile dintre constituţie şi legi

Legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare,

obişnuite. În cadrul legilor constituţionale sunt incluse constituţia şi legile de modificare
a acesteia. Deşi acestea sunt adoptate uneori de către parlament şi reglementează cele
mai generale şi mai importante relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării statale a puterii, între Constituţie şi legi există deosebiri de conţinut, de
formă şi de putere juridică. Sub aspectul conţinutului, constituţia se deosebeşte de legi
din două puncte de vedere.

Înprimul rând, şi ea reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării,

menţinerii şi exercitării statale a puterii, dar reglementează acele raporturi care sunt
esenţiale pentru popor. În al doilea rând, Constituţia reglementează relaţiile sociale din
toate domeniile de activitate, în timp ce legile reglementează relaţiile sociale din
anumite domenii.

Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului

Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de drept,

fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu legea. Ea fundamentează chiar
principiul legalităţii, ştiut fiind faptul că într-o accepţiune restrânsă, dar corectă şi des
utilizată, legalitatea înseamnă respectarea legii ca act juridic al parlamentului.

Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a

supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât
parlamentul. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii,
condiţia de conformitate este indiscutabilă.

Regulamentele parlamentare

Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului

îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa cum prevede
Constituţia. De asemenea, potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul
majorităţii membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune.
 Regulamentul este un act normativ, supus obligaţiei de publicare în „Monitorul
Oficial", dar sub semnătura preşedintelui Camerei sau a ambilor preşedinţi în cazul celui
al şedinţelor comune. În fine, regulamentul poate face obiectul controlului de
constituţionalitate.

Privitor la regulamentele Camerelor Parlamentului României, am arătat deja că

ele sunt supuse în integralitate controlului de constituţionalitate, la sesizarea
preşedinţilor celor două Camere. Curtea Constituţională, prin două decizii distincte, s-a
pronunţat cu privire la această problemă.

Soluţiile date prin aceste decizii s-au fundamentat ştiinţific pe câteva consideraţii
teoretice făcute de Curtea Constitu¬ţională. Reţinerea acestor consideraţii aici este de
reală utilitate pentru înţelegerea naturii juridice a regulamentelor parlamentare şi pentru
dimensionarea ştiinţifică a autonomiei regulamentare a Parlamentului.

În fine, Curtea Constituţională, prin deciziile menţionate, a precizat că

regulamentele parlamentare, fiind acte juridice inferioare Constituţiei şi legilor, nu pot
cuprinde reguli de fond, ce sunt de domeniul acestora, dar pot cuprinde reguli de
procedură pentru realizarea acestor reglementări. Aceste reguli trebuie să permită doar
valorificarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, neputându-le afecta cât priveşte
domeniul de reglementare şi conţinutul.

Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului

Cel de-al doilea act juridic al Parlamentului sau Camerelor sale este hotărârea.

Aşa cum am arătat deja, hotărârile pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter
nenormativ. Problema care se pune este aceea de a stabili criteriile de delimitare între
legi şi hotărâri, criterii care să ne poată conduce la identificarea hotărârilor în ansamblul
actelor juridice ale parlamentului. Aceste criterii sunt conţinutul şi procedura de
adoptare. Pe criteriul conţinutului, vom observa că hotărârile se deosebesc de legi din
două puncte de vedere.

În primul rând, în timp ce toate legile au caracter normativ, hotărârile pot fi atât
cu caracter normativ, cât şi cu caracter nenormativ. În al doilea rând, normele cuprinse
în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor.

De asemenea, în sistemul parlamentar bicameral, precum şi în cel din România,

hotărârile pot fi emise şi de către o singură Cameră, lucru nepermis pentru legi.

Moţiunile

Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale

parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată. Când
sunt acte juridice, moţiunile privesc în cele mai multe cazuri poziţia faţă de guvern, în
cadrul raporturilor parlament-guvern şi al dreptului parlamentului de a controla
activitatea guvernului. Constituţia României prevede şi ea moţiunea de cenzură.
Moţiunea de cenzură se dezbate în şedinţa comună a celor două Camere.

Două aspecte mai importante trebuie reţinute. Mai întâi, că moţiunea de cenzură
priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau respingerea sa
semnificând retragerea sau menţinerea încrederii în Guvern. Apoi, că moţiunea de
cenzură poate interveni din iniţiativa parlamentarilor, dar poate fi „provocată" şi de
către procedura angajării răspunderii de către Guvern.

Privitor la moţiuni, sunt câteva reguli importante ce rezultă din Regulamentul

şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel, moţiunile se depun
preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei Deputaţilor comunică
moţiunea, de îndată (în ziua în care a fost depusă) Guvernului.

În cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţă

comună a celor două Camere, dezbaterea sa având loc, după 3 zile de la data când a fost
prezentată, în şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune, împreună cu invitaţia de
participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de
ore înainte ca aceasta să aibă loc. Tot moţiune se numeşte şi actul prin care Camera
Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă atitudinea cu privire la problema ce a făcut obiectul
unei interpelări.

Evident, această moţiune nu se confundă cu moţiunea de cenzură nici în ce

priveşte conţinutul, nici în ce priveşte efectele juridice şi nici în ce priveşte procedura.
Aşa cum rezultă clar din Constituţie, care o reglementează, această moţiune este
rezultatul voinţei unei singure Camere (Camera Deputaţilor sau Senatul), în timp ce
moţiunea de cenzură exprimă voinţa Parlamentului în întregul său.

Actele structurilor parlamentare

În mod firesc, şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în realizarea
atribuţiilor ce le revin. Astfel, preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în
sesiune a Camerelor sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei
preşedintelui acesteia.

Cât priveşte comisiile permanente, aşa cum am mai arătat, ele emit avize sau
rapoarte.
 CAPITOLUL V

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice,
ea apărând o dată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte
forma, structura, cât şi prerogativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de
mărimea ei, de nivelul său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie
ales, fie impus. Astăzi, această instituţie, sub diferite forme, structuri, atribute şi
prerogative, este prezentă în societate.

Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

Instituţia şefului de stat în ţara noastră o vom aborda prin prisma dispoziţiilor
constituţionale, începând cu prima noastră Constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui
Cuza, puterile publice erau încredinţate domnului, unei Adunări ponderatrice şi unei
Adunări elective.

Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82),
domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă exercitându-se
colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art.32). La 8 iunie 1884, în urma
proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu această
realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art.77), arătând că puterea
legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art.34), că
puterea executivă este încredinţată regelui (art.39).

Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art.34), care-l

declară capul statului (art.30) şi, desigur, cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34
şi 39 ale Constituţiei din 1923.

În perioada 1940-1944, prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar

regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923,
repusă în vigoare prin Decretul nr.1626 din 1944.

Prin Legea nr.363/1947, atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului

Republicii, ca şef colegial al statului s-a realizat în privinţa naturii juridice, sub influenţa
trăsăturilor Constituţiei din 1923. Acesta a fost organizat ca un organ al administraţiei
de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr.3/1948.

Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii
Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat,
menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul
de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965.
 În anul 1974, Constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de
republică, îndeplinită de o singură persoană.

După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.2 din 27 decembrie
1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, se creează funcţia de Preşedinte al Consiliului. Decretul-Lege încredinţează
exercitarea atribuţiilor de şef de stat Preşedintelui Consiliului.

Decretul-Lege nr.92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui

României încredinţează funcţia de şef de stat Preşedintelui României, ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin
Constituţia actuală a României.

Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei

naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la
respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop,
Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.

În art. 80, al.2 al Constituţiei României se arată că Preşedintele României

exercită funcţia de mediere între puterile statului. Astfel, s-ar putea spune că
Preşedintele nu face parte din nici una dintre cele trei puteri (puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea judecătorească), deoarece, dacă ar face parte dintr-una din ele, n-ar
mai putea să fie mediator între puterea publică din care face parte şi o altă putere.

O altă problemă priveşte raporturile dintre Preşedintele României şi primul-

ministru al Guvernului.

Potrivit art. 99, pct. 2 din Constituţia României, unele decrete ale Preşedintelui,
şi dintre cele mai importante, trebuie să fie contrasemnate de către primul-ministru. Ce
se întâmplă în cazul în care primul-ministru refuză să contrasemneze decretul în cauză?
Constituţia nu dă niciun răspuns la această problemă, dar, interpretând dispoziţiile
constituţionale, se ajunge la concluzia că decretul respectiv nu se va putea pune în
aplicare, deoarece îi lipseşte un element de validitate, şi anume contrasemnătura
primului-ministru.

Conform art. 92, pct.1 din Constituţia României, Preşedintele României este
comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării.

În această calitate, Preşedintele României poate declara mobilizarea parţială sau

generală a forţelor armate şi lua măsuri în caz de agresiune armată împotriva României,
pentru respingerea agresiunii.
 Atribuţiile Preşedintelui României

După criteriul conţinutului, putem identifica următoarele atribuţii: atribuţii

privind legiferarea, atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice,
atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice, atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice, atribuţii
în domeniul politicii externe, atribuţii în raport cu Parlamentul.

a) Atribuţii privind legiferarea

Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de către parlament concură şi

alte autorităţi şi, mai ales, executivul. De aceea, şeful de stat are importante atribuţii în
acest domeniu. Astfel, Preşedintele României promulgă legile (art.77), având dreptul de
a cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în
„Monitorul Oficial"; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu
neconstituţionalitatea legilor.

b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice

Din caracterizarea instituţiei şefului de stat, aşa cum stabilesc dispoziţiile art.80 (2)
din Constituţie, rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în
raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale
privind organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea de mesaje
Parlamentului, cu privire la Principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88);
consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanţă deosebită (art.
86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile (art.
87); organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 90).

c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, Numirea sau revocarea

unor autorităţi publice

Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea

Parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-
ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
revocarea şi numirea unor miniştri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a
postului, la propunerea primului ministru (art.85 din Constituţie); numirea a trei
judecători la Curtea Constituţională, potrivit art. 142 (3) din Constituţie; numirea în
funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 125 şi 134 din Constituţie; numiri în funcţii
publice potrivit art.94 din Constituţie; acordarea gradelor de mareş al, de general şi de
amiral.

d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice

În cadrul acestor atribuţii includem: declararea, cu aprobarea prealabilă a

Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În situaţii
excepţionale, Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă
aprobării prealabile a Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri
pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României - printr-un
mesaj, el aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului această situaţie; instituirea stării
de asediu sau stării de urgenţă parţiale sau totale. Preşedintele va solicita Parlamentului
încuviinţarea măsurii instituirii stării de urgenţă totale. Preşedintele va solicita
Parlamentului încuviinţarea măsurilor adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor
măsuri.

e) Atribuţii în domeniul politicii externe

În această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor

negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de
zile; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici
ai României; aprobarea înfiinţării sau desfiinţării rangului misiunilor diplomatice;
acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.

f) Atribuţii în raport cu Parlamentul

• După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor

parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a
acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la
prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată. Parlamentul
nu poate fi dizolvat: în ultimele 6 luni ale manda-tului Preşedintelui; în timpul stării de
asediu; în timpul stării de urgenţă.
• Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii.

g) Alte atribuţii

În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;

acordarea graţierii individuale.

Desemnarea şefului de stat

Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi prerogativele acestei

instituţii ţin de o serie de factori: natura sistemului politic; sistemul constituţional şi
forma de guvernământ; anumite tradiţii istorice şi naţionale.

Alegerea şefului de stat în România

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Alegerea se desfăşoară în două tururi de scrutin.

În primul tur de scrutin este declarat ales candidatul care obţine cel puţin
jumătate plus unu din numărul voturilor alegătorilor înscrişi în listele electorale. Dacă
nici unul dintre candidaţi nu întruneşte această majoritate, se organizează al doilea tur
de scrutin între primii doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi în
primul tur de scrutin. În al doilea tur de scrutin este declarat ales candidatul care obţine
cel mai mare număr de voturi.

Aceeaşi persoană nu poate ocupa funcţia de Preşedinte al României decât cel

mult pentru două mandate.

Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de

Curtea Constituţională.

Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a

Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi
priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

Durata mandatului şefului de stat

În România, durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de

la data depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la depunerea jurământului de
către Preşedintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă, mandatul poate fi
prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini funcţia de
Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi succesive.

În caz de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitatea definitivă a

exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii
temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de preşedintele
Senatului, sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Trebuie observat că în perioada
interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 8 8-90 din Constituţie, adică
adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizarea referendumului. În fine,
trebuie adăugat că mandatul prezidenţial este incompatibil cu calitatea de membru al
unui partid politic, precum şi cu orice altă funcţie publică sau privată.

Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea pe care o desfăşoară în această

calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât pare la prima vedere.
Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde
pentru actele săvârşite în această calitate. Pe această idee se fundamentează multe
prevederi constituţionale, precum cele privind contrasemnarea actelor şefului de stat.

Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful

statului ar comite crima de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi
hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună cu votul a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
 Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis
de drept. În legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că, potrivit art.
98 din Constituţie, şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea
politică.

Actele şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt, de regulă,
denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele
trebuie contrasemnate de către primul-ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat
s-a practicat şi se practică în sistemele constituţionale. Prin aceasta, se dă actului
respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui
care a contrasemnat actul. Contra¬semnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de
către ş eful de stat a împuternicirilor conferite de Constituţie şi legi, contrasemnarea
fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede şi ea asemenea
reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul-ministru nu
priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionate în Constituţie. Decretele
Preşedintelui României se publică în „Monitorul Oficial al României", nepublicarea
atrăgând inexistenţa decretului.

Trebuie să fie contrasemnate, de primul-ministru, decretele în legătură cu:

• încheierea de tratate internaţionale;

• acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României;

• înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatce ale României;

• mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;

• măsuri în caz de agresiune armată;

• măsuri privind declararea stării de asediu sau a stării de urgenţă;

• conferirea de decoraţii şi titluri;

• acordarea gradului de mareş al, general şi amiral;

• acordarea graţierii individuale.

Astfel, decretele prezintă următoarele trăsături distincte86:

• reprezintă manifestări unilaterale de voinţă în vederea

producerii de efecte juridice;

• apar ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în Constituţie şi legi;

• unele din ele se contrasemnează de primul-ministru;

• se publică obligatoriu în „Monitorul Oficial";

• au caracter executoriu.
 CAPITOLUL VI

GUVERNUL

Prin conţinutul, trăsăturile şi atributele sale, guvernul reprezintă una dintre cele
mai importante şi distincte instituţii ale statului. Importanţa acestei instituţii decurge din
faptul că guvernul este cel care organizează şi conduce efectiv societatea. Drept urmare,
el se află cel mai mult şi cel mai direct în legătura cu cetăţeanul.

Rolul şi structura Guvernului

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care funcţionează în baza

votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice87.

Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului

naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial
în condiţiile promovării intereselor naţionale.

Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile

constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.

Numirea Guvernului se face de către Preşedintele României pe baza votului de

încredere acordat de Parlament şi exprimat prin Hotărârea Parlamentului.

Pentru Dreptul Constituţional prezintă interes următoarele structuri executive:

a) Şeful de stat;

b) Guvernul;

c) Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice;

d) Organele locale ale administraţiei publice.

Componenţa Guvernului României

Potrivit art. 2 al Legii nr. 90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care:
au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară; se bucură de exerciţiul drepturilor
electorale; nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc într-unul dintre cazurile de
incompatibilitate.

Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte
şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista
Guvernului prezentată Parlamentului pentru votul de încredere.

Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul,

începând de la data depunerii jurământului.
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

a) exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de

senator;

b) exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul

organizaţiilor cu scop comercial;

c) exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori

alte titluri de valoare;

d) exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau

de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori
de membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor
naţionale şi societăţilor naţionale;

e) exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia

acelor funcţii prevăzute în acordurile şiconvenţiile la care România este parte.

Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune

măsurile necesare pentru încetarea acesteia. Funcţia de membru al Guvernului încetează
în urma:

• demisiei;

• revocării;

• pierderii drepturilor elector ale;

• stării de incompatibilitate;

• decesului;

• demiterii.

Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se prezintă în

scris primului-ministru şi devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de
depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.

Revocarea din funcţia de membru al Guvernului se face de Preşedintele

României, prin decret, la propunerea primului-ministru. Revocarea are loc în caz de
remaniere guvernamentală.

În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare

a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte
situaţii prevăzute de lege, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, ia
act de aceasta şi declară vacantă funcţia de membru al Guvernului.

În cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o

hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca
fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este demis
de Preşedintele României, la propunerea primului-ministru.

Primul-ministru

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor

acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.

Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul,

Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea
de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii
publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale,
precum şi în relaţiile internaţionale.

Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi

exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.

Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu

excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;

b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul

utilizării acestor funcţii;

c) personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru;

d) secretarii de stat;

e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.

Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii

cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt
adresate de către deputaţi sau senatori.

Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la

întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie
de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

Primul-ministru contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, în

cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora.

În scopul rezolvării unor probleme operative, primul-ministru poate constitui,

prin decizie, consilii, comisii şi comitete inter-ministeriale.
 Organizarea aparatului de lucru al Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul de lucru al primului-

ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri
organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit din:

a) corpul de consilieri ai primului-ministru;

b) corpul de control al primului-ministru;

c) aparatul tehnic al corpului de consilieri;

d) cabinetul primului-ministru;

e) cancelaria primului-ministru;

f) compartimentul cu probleme speciale;

g) compartimentul documente secrete.

h) compartimentul care asigură protocolul primului-ministru.

Guvernul are un Secretariat General88 condus de secretarul general al

Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari
generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a primului-
ministru.

Secretariatul general al Guvernului asigură, prin aparatul propriu, continuitatea

derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de
legătură şi stabilitate al guvernării.

Departamentul este condus de un demnitar. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin,

conducătorul departamentului emite ordine cu caracter individual.

Funcţionarea Guvernului

Guvernul se întâlneşte, de regulă, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, la
convocarea primului-ministru.

Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect

probleme de interes naţional privind politica externă a Guvernului, apărarea ţării,
asigurarea ordinii publice, la cererea primului-ministru, în alte situaţii (art. 87).

În cazul în care este prezent, Preşedintele României prezidează şedinţa

Guvernului. Deşi prezidează şedinţa, prin aceasta 88 Legea 255/2001,publicată
în „Monitorul Oficial" nr. 266 din 23/05/2001, privind reorganizarea şi funcţionarea
Secretariatului General al Guvernului.
 La şedinţele Guvernului pot participa ca invitaţi şefi de departamente, secretari
de stat ce nu sunt membri ai Guvernului, precum şi orice alte persoane a căror prezenţă
se apreciază a fi utilă, potrivit deciziei primului-ministru.

Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri privind ramura sau

domeniul de activitate de care răspund.

Actele Guvernului

Guvernul emite două categorii de acte: hotărâri; ordonanţe.

Actele specifice activităţii Guvernului sunt hotărârile, prin care acesta pune în
executare legile adoptate de către Parlament.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, ceea ce înseamnă că ele

nu pot cuprinde reglementări primare ale relaţiilor sociale, hotărârile având un caracter
secundum legem.

Constituţia României din 1991 a introdus o categorie de acte care până în acel
moment nu au existat, şi anume, ordonanţele. În crearea acestei categorii de acte s-a
pornit de la ideea că Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în două sesiuni parlamentare
anuale, fiecare având o durată determinată de timp. Între aceste sesiuni există o perioadă
de vacanţă parlamentară, în intervalul căreia cele două Camere ale Parlamentului îşi
încetează activitatea.

Hotărârile Guvernului, ca şi ordonanţele, de altfel, se semnează de către primul-

ministru şi se contrasemnează de către miniştrii care au obligaţia punerii lor în
executare.

Atât hotărârile, cât şi ordonanţele sunt supuse obligaţiei de publicare în

„Monitorul Oficial", cu excepţia celor cu caracter militar, care se comunică numai
instituţiilor interesate. Sancţiunea încălcării obligaţiei de publicare este inexistenţa
actului. Prin urmare, publicarea constituie o condiţie de validitate a actului, în sensul că
hotărârea sau ordonanţa, chiar legal adoptate, sunt valabile şi pot fi aplicate numai după
îndeplinirea procedurii publicării.

Raporturile legislativ-executiv

Abordarea acestor raporturi trebuie făcută în cadrul mai larg al raporturilor

dintre executiv şi legislativ (puterea legislativă şi puterea executivă), care presupune un
anumit rol al legislativului în formarea şi activitatea executivului.89

Rolul acestuia este diferit de la un sistem constituţional la altul, este în directă

legătură cu forma de guvernământ şi cu structura executivului şi se manifestă în:
desemnarea şefului executivului, denumit şef de stat (monarh, preşedinte); desemnarea
şefului guvernului şi a membrilor acestuia.
 Desemnarea şefului executivului

În această desemnare, rolul Parlamentului este diferit, în raport cu forma de

guvernământ. În forma de guvernământ monarhică, unde monarhia este ereditară,
rolul Parlamentului este doar decorativ, ca şi în republica prezidenţială, unde
Preşedintele este ales prin sufragiu universal. Numai în republica parlamentară, şeful
statului este ales de Parlament, acesta din urmă având, deci, rol hotărâtor.

Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia

Rolul Parlamentului în desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia

este, de asemenea, diferit în sistemele constituţionale; de regulă, însă, şeful guvernului
este figura centrală, el prezintă lista guvernului.

Desemnarea şefului de stat, cât şi a şefului guvernului în România este

reglementată de Constituţie. Astfel: Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor sau
Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu
prioritate.

Totodată, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice sunt obligate

să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de
către comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.

Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită

prezenţa, participarea lor este obligatorie.

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi

interpelările formulate de deputaţi sau de senatori.

Camera Deputaţilor sau Senatul pot adopta o moţiune prin care să-şi exprime
poziţia cu privire la problemele ce au făcut obiectul interpelării.

Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.

Fiecare membru al Guvernului răspunde politic.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea

acordată Guvernului, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime
din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor şi se comunică Guvernului la data
depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată
în şedinţă comună a celor două Camere.

Guvernul se consideră demis dacă moţiunea de cenzură este adoptată cu votul

majorităţii deputaţilor şi senatorilor. În cazul când moţiunea de cenzură a fost respinsă,
deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă
moţiune de cenzură, cu excepţia cazului când Guvernul îşi angajează răspunderea.
 Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege. Dacă acestea sunt respinse printr-o moţiune de cenzură, depusă în
termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a
proiectului de lege, Guvernul se consideră demis, urmând să fie desemnat un nou prim-
ministru şi să fie ales un nou Guvern.

Dacă moţiunea de cenzură este respinsă, proiectul de lege prezentat este socotit
ca fiind adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii
pentru Guvern.

În situaţia în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate,

dezbaterea acesteia se face în şedinţă comună a celor două Camere.

Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este

compatibilă cu cea de parlamentar.

Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi funcţiei ministeriale,

vom observa că suntem într-un anumit domeniu al căutărilor de soluţii eficiente şi,
desigur, practice. În aceste căutări pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi
argumente contra.

În prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul

desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi
guvernului.

Teoretic şi practic, atât majoritatea parlamentară, cât şi guvernul au aceeaşi sursă

a legitimităţii şi afinităţii, şi anume majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru
platforma politică a aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei ministeriale şi mandatului
parlamentar înlătură conflictele constituţionale între puteri, permite cunoaşterea directă
a problemelor legislative şi executive şi o unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit
operativitate şi eficienţă.

Creşterea rolului executivului

În sistemele constituţionale actuale, raporturile dintre Parlament şi Guvern dau

tot mai mult „câştig de cauză" Guvernului. Cu alte cuvinte, în activitatea statală asistăm
la o preeminenţă a executivului în raport cu legislativul, în luarea celor mai importante
decizii politice care se concretizează prin legi sau prin măsuri executive.92 Aceasta se
justifică şi îşi găseşte explicaţia în faptul că la putere este adus acel Guvern care
reprezintă partidul câştigător în alegeri şi a cărui platformă electorală el trebuie să o
traducă în programul de guvernare, pentru a satisface electoratul său.

De altfel, în multe state, şeful de stat se află pe picior de egalitate cu legislativul,

deoarece este ales prin sufragiu universal, în acelaşi mod cu Parlamentul, având deci
aceeaşi poziţie statală, primind împuterniciri direct de la popor (România, Franţa, SUA).
Într-un asemenea sistem constituţional nu se poate vorbi de o subordonare a şefului de
stat faţă de Parlament.
 CAPITOLUL VII

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri, alături de puterea

executivă şi de cea legislativă, este puterea judecătorească.

Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi

practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică însăşi terminologia diferită
sub care această putere este exprimată în constituţii şi doctrină, şi anume: putere
judecătorească, putere jurisdicţională. Denumirea de autoritate judecătorească evocă
foarte clar justiţia ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct.

Activitatea jurisdicţională

Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de

legislativ şi executiv, dar şi o integrează, într-o viziune sistematică, în ansamblul
activităţilor statale. Aceasta, pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte
a organizării statale a puterii politice. Statul de drept implică obligativitatea respectării
şi aplicării constituţiilor şi legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu
creează drept.

Justiţia (în general, activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a

litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor.
Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv, pentru
a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.

Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare

şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de
jurisdicţie permit o evaluare în fond, dar şi posibilitatea de recurs şi apel ca posibilitate
de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai
eficientă este organizarea a două grade de jurisdicţie: fond, apel sau recurs.

Principiile fundamentale de realizare a justiţiei

Justiţia are la bază principii potrivit cărora ea este organizată şi funcţionează,

principii prin care se înţeleg acele reguli esenţiale prevăzute de Constituţie şi de legi
organice, în vederea realizării funcţiei acesteia - soluţionarea litigiilor în scopul apărării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi
interese legitime deduse judecăţii.

Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. În cadrul acestor

exigenţe se enumeră în general următoarele: legalitatea, buna administrare a justiţiei;
accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil;
publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea
sancţiunilor.
 a) Principiul legalităţii

Este un principiu care în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa statului de
drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub două mari
aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.

Cât priveşte primul aspect, vom reţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale numai
acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc asemenea calităţi.

b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi

Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al

egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză, aceasta presupune ca pentru toţi cetăţenii
să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese
similare. Acest principiu refuză existenţa unor tribunale extraordinare, existenţa unor
privilegii. De aceea, Constituţia României prin art. 126 (2) stabileşte că „ Este interzisă
înfiinţarea de instanţe extraordinare". Desigur, acest principiu nu este încălcat prin
crearea unor secţii speciale (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru
minori), potrivit specificului proceselor, aceasta ţinând de buna administrare a justiţiei.
De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli
procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal, tuturor participanţilor.

c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne

Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu

înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor
actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea, li se asigură traducerea printr-
un interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. După ce
prin art. 128(1) stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, prin art.
128(2) arată că cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu
înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi
lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret. În
procesele penale, prevede, de asemenea, Constituţia, acest drept este asigurat în mod
gratuit.

d) Dreptul la apărare

Este, de asemenea, un drept fundamental, dar şi un principiu fundamental al justiţiei

prevăzut în art. 24 din Constituţie, potrivit căruia „Dreptul la apărare este garantat. În tot
cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu".95

e) Prezumţia de nevinovăţie

Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată

nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane.
 Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Este
prevăzut explicit în art.23 (11) din Constituţia României.

f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii

Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în
activitatea sa, judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în
rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate primi niciun fel de ordine, instrucţiuni,
indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea.

Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar

separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii
jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernanţilor, fiind în fond o
garanţie în faţa abuzurilor puterilor (autorităţilor). Desigur, independenţa judecătorului
este substanţial tributară caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea
nu poate fi garantată absolut prin lege.

Constituţia României cuprinde dispoziţii privitoare la inamovibilitatea judecătorilor.

Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în
condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci
numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Or, judecătorii stagiari sunt singurii care
nu sunt numiţi de către Preşedintele României. Dar în legătură cu aceştia, legea de
organizare judecătorească arată că ei se bucură de stabilitate, ca şi procurorii. Prin art.
124, Constituţia stabileşte că mandatul judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
este de 6 ani (cu posibilitatea revenirii în funcţie), de unde rezultă că pentru aceştia
inamovibilitatea este asigurată numai pentru durata respectivă. O precizare este, de
asemenea, pertinentă, şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de
judecător, nu şi funcţiile de conducere judecătorească.

Statutul magistraţilor

Justiţia se înfăptuieşte de judecători în numele legii şi are ca scop apărarea

ordinii de drept şi garantarea respectării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor
legitime ale persoanelor. Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie
să fie imparţiali. Orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să
respecte independenţa judecătorilor. Au calitatea de magi straţi şi fac parte din corpul
magistraţilor judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. În condiţiile legii privind statutul magistraţilor, judecătorii numiţi de
Preşedintele României sunt inamovibili. Aceştia pot fi mutaţi prin transfer, delegare,
detaşare sau promovare numai cu acordul lor şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie
în condiţiile prevăzute de lege. Pe de altă parte, procurorii numiţi de Preşedintele
României se bucură de stabilitate, în condiţiile legii anterior menţionate şi ale Legii
privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Magistraţii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia
legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii
şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile
judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte normele deontologice ale profesiei
de magistrat şi să participe la formarea profesională continuă. Judecătorii nu pot refuza
să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Incompatibilităţi şi interdicţii

Conform Legii statutului magistraţilor, funcţiile de judecător, procuror,

magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau
private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, în condiţiile legii.

Magistraţilor le este interzis:

a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;

b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;

c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere,

administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv band sau alte
instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi
naţionale sau regii autonome;

d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interés economic.

Recrutarea

Recrutarea magistraţilor se face prin concurs, pe baza compe-tenţei profesionale,

a aptitudinilor şi a bunei reputaţii. Recrutarea şi formarea profesională iniţială în
vederea ocupării funcţiei de magistrat se realizează prin Institutul Naţional al
Magistraturii.

Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu respectarea

principiilor transparenţei şi egalităţii, exclusiv pe bază de concurs.

Numirea magistraţilor

Numirea judecătorilor inamovibili şi a procurorilor care se bucură de stabilitate

se face de către Preşedintele României, la pro-punerea Consiliului Superior al
Magistraturii. Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun
următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă
şi fără părtinire." Refuzul depunerii jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în
funcţie. Jurământul se depune în şedinţă solemnă, în faţa magistraţilor instanţei sau,
după caz, ai Parchetului la care a fost numit magistratul, după citirea actului de numire.
Instanţele judecătoreşti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe

judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi curţi supreme. Organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti sunt stabilite prin lege.

Judecătoriile judecă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în
competenţa altor instanţe. Judecătoriile sunt instanţe de fond şi au competenţă generală.

Numărul şi sediul lor sunt stabilite prin lege, funcţionează în fiecare judeţ şi în
Municipiul Bucureşti. (În fiecare judeţ funcţionează între 2 şi 5 judecătorii, în raport cu
populaţia judeţului şi cu aria geografică, având sediile în cele mai mari localităţi).

Tribunalele judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în

competenţa lor.

Tribunalele judecă, în apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate

de judecătorii în primă instanţă.

Tribunalele judecă, în recurs, recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de

judecătorii care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

În fiecare judeţ funcţionează un tribunal care îşi are sediul în localitatea

reşedinţă de judeţ, la care se adaugă tribunalul Municipiului Bucureşti.

Curţile de apel judecă, în primă instanţă, cauzele date în competenţa lor prin
lege. Curţile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă
instanţă de tribunale.

Curţile de apel judecă, în recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunţate de tribunale în apel.

În ţară există, potrivit legii, 15 curţi de apel, având sediul în oraşe reşedinţă de
judeţ; fiecare curte de apel are în raza sa de activitate între 2 şi 5 tribunale.

Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea prevăzută şi reglementată în

cadrul autorităţii judecătoreşti, alcătuită din magistraţi aleşi pe o perioadă de 4 ani. Are
două mari atribuţii:

1) Propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a

procurorilor, cu excepţia celor stagiari;

2) Este colegiul de disciplină al judecătorilor.

Această instituţie a autorităţii judecătoreşti este nouă în dreptul românesc, ea

fundamentează juridic independenţa judecătorilor şi imparţialitatea procurorilor.
Ministerul Public

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale

societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, aş a
cum se prevede în art. 131 din Constituţie. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin
procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, de la
judecătorii până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi, dar este

integrat în sistemul organelor judecătoreşti; ministrul justiţiei exercită autoritatea sa
asupra tuturor membrilor Ministerului Public, putând să dea dispoziţii scrise în
condiţiile prevăzute de lege.

Funcţia de procuror este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii publice sau

private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, astfel că statutul lor
este identic cu cel al judecătorilor.

Procurorii se supun însă unor reguli diferite faţă de cele aplicabile judecătorilor,
cu toate că şi ei sunt magistraţi. Astfel, principiul independenţei judecătorilor nu este
specific statutului procurorilor. În timp ce judecătorii se bucură de independenţă în
virtutea principiului inamovibilităţii, procurorii se bucură numai de stabilitate în funcţie
atât timp cât nu au încălcat principiile legalităţii şi imparţialităţii.

Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, reprezentant al

autorităţii judecătoreşti. Consiliul este independent şi se supune în activitatea sa
numai legii. Prin exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii
asigură funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea
carierei profesionale a magistraţilor. Consiliul este alcătuit din 19 membri, din care:

a) 9 judecători şi 5 procurori aleşi în adunările generale ale magistraţilor, care compun

cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi una pentru procuror.

b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişt i în domeniul dreptului, care se bucură de

înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat;

c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt membri de drept
ai Consiliului.

Raporturile cu legislativul şi executivul

Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că

organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii.
Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti,
competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea.
 Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional, desigur, sunt mai
simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor aparţin
executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei). În asemenea situaţii, s-ar putea crea o
stare de docilitate a magistraţilor faţă de executiv. De aceea, trebuie ca posibilitatea de
numire, de avansare sau de revocare să se realizeze prin proceduri care să pună în
evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult, cu
cât judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelor de
guvernământ şi administrative.
 CAPITOLUL VIII

INTEGRAREA EUROPEANĂ ŞI IMPLICAŢII CONSTITUŢIONALE ROMÂNEŞTI

Implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar asupra prevederilor constituţionale

româneşti

Calitatea de membru al UE conduce la un proces de adaptări constituţionale care

este specific nu doar României, ci şi tuturor ţărilor angajate în acest proces. În această
privinţă, Tratatul de la Maastricht a fost un moment important în „confruntarea" dintre
dreptul constituţional (naţional) şi construcţia europeană. În mai multe ţări, aceasta a
dus la modificări ale constituţiilor, legate, între altele, de suveranitate şi drepturile
politice (de exemplu, Belgia, Franţa, Germania, Spania).

IMPLICAŢIILE ADERĂRII ASUPRA CONSTITUŢIEI ŞITEXTELOR STRÂNS

LEGATE DE ACEASTA

Problematica abordată are, în principal, în vedere, următoarele:

- prevederile referitoare la suveranitate;

- prevederile referitoare la integrarea dreptului comunitar în dreptul naţional;

- prevederile relative la cetăţenia europeană;

Suveranitatea

Problema suveranităţii este reglementată de articolul 2 din Constituţia României,

care prevede: „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nicio persoană nu
poate exercita suveranitatea în nume propriu". Problema suveranităţii naţionale în raport
cu adoptarea acquis-ului comunitar se prezintă sub două unghiuri: problema generală a
exerciţiului suveranităţii şi o serie de probleme particulare.

Problema exerciţiului general al suveranităţii naţionale

Conceptul de suveranitate, definit în mod diferit prin instrumentele de drept

intern sau internaţional, este prezent în orice constituţie modernă. Sensul folosit pentru
nevoile prezentului studiu este acela de sumă a puterilor exercitate de un stat, mai exact
autoritatea supremă asupra teritoriului său, în privinţa relaţiilor sale interne şi
internaţionale, ca şi absenţa oricărei puteri superioare autorităţii statale. Majoritatea
constituţiilor din democraţiile moderne prevăd, în spiritul unei tradiţii îndelungate
începute în secolul al XVIII-lea, că suveranitatea aparţine poporului ori naţiunii, care o
exercită prin reprezentanţii lor. Constituţia României nu este o excepţie în acest sens.

Aderarea la UE implică, pentru un stat, cesiunea unei părţi din puterile sale,
incluzând o serie de atribuţii considerate în mod tradiţional ca fiind intim legate de
exerciţiul suveranităţii naţionale. Participarea la Uniune presupune exercitarea unor
astfel de puteri de către instituţiile supranaţionale instituite prin tratatele constitutive.
 Statele membre s-au confruntat cu această problemă în decursul evoluţiei
Comunităţilor Europene, mergând de la domenii stricte şi specifice la început spre arii
de competenţă tot mai largi printr-o integrare sectorială în continuă extindere. Noua
entitate sui generis a dobândit în decursul timpului tot mai multe valenţe politice, în plus
faţă de cele economice.

Această situaţie nu este în prezent recunoscută de Constituţia României. Textul

articolului 2, care rezervă exerciţiul suveranităţii poporului român şi organelor sale
reprezentative, nu este în acord cu situaţia care rezultă din aderarea la Comunităţile
Europene. De aceea, este de dorit să se revizuiască aceste dispoziţii.

Statele membre nu au abordat în mod uniform problema transmiterii acestor

puteri către Comunitate. Este suficient să notăm că, în mai multe state membre,
constituţiile au fost revizuite pentru a fi puse în acord cu realitatea reprezentată de
participarea la Comunitate. După cum se poate observa, din experienţa statelor membre,
mai multe soluţii sunt posibile. În fapt, două abordări pot fi concepute:

Prima constă în modificarea tuturor prevederilor constituţionale referitoare la

prerogativele care sunt total ori parţial transferate. Această abordare prezintă
inconvenientul că implică noi revizuiri la fiecare moment viitor din evoluţia Uniunii
când vor avea loc transferuri adiţionale semnificative, ceea ce ar putea crea dificultăţi pe
plan politic şi juridic.

A doua abordare posibilă este introducerea în Constituţie a unei clauze generale,

autorizând transferurile. Opţiunea clauzei generale de autorizare a fost pusă în practică,
de pildă, de Belgia, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania.

O altă problemă priveşte extrădarea propriilor cetăţeni, expres prohibită de

articolul 19(1) din Constituţie. Articolul 19(1) din Constituţia României prevede că:
„Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România". Această interdicţie
vine în contradicţie cu evoluţia acquis-ului comunitar: Convenţia privind extrădarea
simplificată între statele membre (semnată pe 10 martie 1995) şi propunerea de decizie-
cadru instituind mandatul de arestare european (adoptată la 6 decembrie 2001 şi aplicată
începând cu 2005).

Convenţia privind extrădarea simplificată între statele membre ale Uniunii

Europene şi spaţiul de libertate, securitate şi justiţie creat prin Tratatul de la Amsterdam
fac posibilă extrădarea propriilor cetăţeni. Aceasta nu poate fi supusă nici unei
discriminări în raport cu extrădarea oricărui alt cetăţean UE ce se află pe teritoriul unui
stat membru. În această privinţă, textul articolului 19 trebuie completat.

Propunerea de decizie-cadru prevede posibilitatea ca oricare judecător al unui

stat membru să emită un mandat de arestare ale cărui efecte să fie recunoscute de către
autorităţile tuturor statelor membre. Conform Memorandumului Explicativ al deciziei-
cadru, mecanismul mandatului de arestare european are următoarele caracteristici:
scopul mandatului de arestare european este transferul forţat al unei persoane dintr-un
stat membru într-altul; este un sistem orizontal care înlocuieşte sub toate aspectele
actualul sistem de extrădare; mecanismul este bazat pe recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor judecătoreşti; procedura de executare a mandatului de arestare european este
în principal judiciară; faza politică inerentă extrădării este abolită; mandatul de arestare
european va lua în calcul principiul cetăţeniei Uniunii. Excepţia făcută în profitul
propriilor cetăţeni nu-şi va mai găsi aplicare. Criteriul principal nu este naţionalitatea, ci
domiciliul persoanei.

Mecanismul mandatului de arestare european este destinat să înlocuiască, în

relaţiile dintre statele membre, Convenţia din 1957 cu cele două protocoale ale sale din
1975 şi 1978, cu prevederile referitoare la extrădare din Convenţia privind terorismul şi
cele două Convenţii ale Uniunii din 1995 şi 1996.

Un alt subiect îl constituie reglementările constituţionale existente în privinţa

misiunii forţelor armate. Nu este necesar să se propună o modificare a articolului
117(1), dar este necesar să se arate că acesta trebuie interpretat în lumina obligaţiilor
României, derivând din Politica Europeană de Securitate Comună ori subscrise în cadrul
Uniunii Europei Occidentale. Articolul 5(1) din Legea 45/1994 a apărării naţionale a
României, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 13/2002, pare să susţină
o asemenea interpretare, alături de practica participării la operaţiunile de menţinere a
păcii: „În interesul securităţii şi apărării colective, potrivit obligaţiilor asumate de
România prin tratate, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale, participarea forţelor
armate la acţiuni militare, acţiuni în sprijinul păcii sau în scopuri umanitare se aprobă de
Parlament, la propunerea Preşedintelui României".

O altă problemă care trebuie avută în vedere la acest capitol este aceea a
ratificării unui viitor tratat european şi a controlului compatibilităţii sale cu Constituţia.
Ar putea fi adecvat ca un nou tratat al Uniunii să fie supus unei proceduri de ratificare
specifice, prezentând o siguranţă deosebită, din moment ce un asemenea tratat ar putea
opera un transfer de atribuţii către instituţiile europene.

Constituţia României nu pare să prevadă o procedură specifică pentru controlul

constituţionalităţii unui tratat. Tratatele internaţionale ar putea fi controlate doar înainte
de intrarea lor în vigoare în ordinea juridică română, prin controlul legii care autorizează
ratificarea. Această procedură nu este obligatorie şi poate fi iniţiată de Preşedintele
României, 25 de senatori sau 50 de deputaţi, de Preşedintele unei Camere a
Parlamentului. Dacă prin decizia sa Curtea Constituţională afirmă că legea de ratificare
este contrară Constituţiei ori incompatibilă cu aceasta, tratatul nu poate intra în vigoare.

Pentru un asemenea caz, textul Constituţiei nu prevede nicio soluţie particulară,

cu excepţia unei revizuiri constituţionale extrem de greoaie, implicând în mod necesar
un referendum (nu există, ca în cazul altor ţări, o posibilitate de revizuire a Constituţiei
prin acţiunea concertată a legislativului şi executivului). Ar fi, de aceea, oportun şi
judicios să se insiste asupra utilităţii de a introduce o procedură specială de ratificare
pentru aceste tratate (aşa cum există în Franţa ori în Cehia).
Încorporarea dreptului comunitar în dreptul intern

Dreptul comunitar constituie o ordine juridică specifică, ce necesită, pentru a fi

eficientă, o aplicare uniformă în statele membre, oferind garanţia egalităţii drepturilor şi
obligaţiilor între statele membre. Principiile aplicării dreptului comunitar implică două
efecte specifice: efectul direct şi supremaţia dreptului comunitar. Aceste efecte trebuie
să fie recunoscute dreptului comunitar şi de către ordinea juridică română, în condiţiile
aderării la UE la 1 ianuarie 2007. Aceasta se poate realiza prin mai multe tehnici,
implicând în mod necesar eliminarea obstacolelor existente la nivel constituţional.

Supremaţia dreptului comunitar

Supremaţia dreptului comunitar înseamnă că dreptul comunitar este caracterizat

printr-o situaţie de superioritate în raport cu întreaga ordine juridică internă. Atributul
supremaţiei implică faptul că dreptul comunitar înlătură de la aplicare orice prevederi
naţionale contrare. În decizia fundamentală Costa vs. Enel din 1964, Curtea de la
Luxemburg arată că: „Prin contrast faţă de tratatele internaţionale ordinare, Tratatul
CEE a creat propria sa ordine juridică şi aceasta a devenit, la intrarea în vigoare a
Tratatului, o parte integrantă a ordinilor juridice ale statelor membre, pe care
jurisdicţiile lor naţionale sunt ţinute să o aplice. Prin crearea unei Comunităţi de durată
nelimitată, având propriile sale instituţii, propria sa personalitate, propria sa capacitate
de reprezentare pe plan internaţional şi, mai ales, puteri reale decurgând dintr-o limitare
a suveranităţii ori un transfer de puteri dinspre state spre Comunitate, statele membre şi-
au limitat drepturile lor suverane, deşi în domenii determinate, şi au creat astfel un corp
de norme ce leagă deopotrivă statele şi pe cetăţenii lor.

Încorporarea în legile fiecărui stat membru a dispoziţiilor care provin de la

Comunitate şi, în general, litera şi spiritul Tratatului fac imposibil pentru state, ca o
consecinţă, să acorde prioritate unei măsuri unilaterale subsecvente, în detrimentul unei
ordini juridice acceptate de ele pe bază de reciprocitate. O astfel de măsură nu poate fi,
aşadar, contrară acestei ordini juridice. Forţa executorie a dreptului comunitar nu poate
varia de la un stat la altul în raport cu legile interne subsecvente, fără a pune în pericol
atingerea obiectivelor Tratatului".

Supremaţia trebuie înţeleasă ca o obligaţie pentru judecătorul naţional (decizia

Simmenthal a Curţii, 1978; a se vedea, de asemenea decizia Internationale
Handelsgeselchaft, 1970). Toate statele membre au recunoscut efectul supremaţiei. În
Marea Britanie, European Communities Act din 1972 reglementează această problemă:
„Toate aceste drepturi, puteri, responsabilităţi, obligaţii şi restricţii create sau născute
din sau în virtutea Tratatelor, şi orice astfel de căi de atac şi proceduri conferite prin sau
în virtutea Tratatelor au, fără a necesita alte formalităţi, forţa juridică legală şi pot fi
invocate în Marea Britanie; ele vor fi recunoscute ca drept în vigoare şi vor fi executate,
îndeplinite şi urmate întocmai; iar expresia «drept comunitar în vigoare» şi expresiile
similare vor fi înţelese ca referindu-se la dreptul căruia îi este aplicabilă această
subsecţiune". În Franţa, de pildă, Curţile supreme au decis în favoarea acceptării
supremaţiei: în decizia sa din 1975, Cafes Jacques Vabre, Curtea de Casaţie afirma că
 „Tratatul din 25 martie 1957, care, în virtutea articolului 55 din Constituţie, are o
autoritate superioară celei a legilor, instituie o ordine juridică proprie integrată celei a
statelor membre; graţie acestei specificităţi, ordinea juridică pe care a creat-o este direct
aplicabilă resortisanţilor acestor state şi se impune jurisdicţiilor lor. Pentru aceste
motive, Curtea de Apel a decis pe drept cuvânt că articolul 95 din Tratat trebuia aplicat,
prin înlăturarea articolului 265 din Codul vămilor, chiar dacă acest din urmă text era
posterior", în timp ce Consiliul de Stat, prin decizia sa Nicolo, s-a alăturat acestei
poziţii. Subzistă încă numai câteva dificultăţi privind efectele ce trebuie date actelor
instituţiilor europene.

Este obligatoriu ca România să aplice dreptul comunitar în termenii şi condiţiile

stabilite de Curtea Europeană şi acceptate de statele membre. Este prin urmare necesar
să se examineze locul şi statutul tratatelor internaţionale în ordinea juridică internă.

În privinţa articolului 11, trebuie notat că acesta nu face decât să introducă

tratatele internaţionale în ordinea juridică internă, fără a determina în niciun mod locul
şi forţa lor juridică în cadrul sistemului legal intern. Doar pe căi deductive doctrina a
ajuns la concluzia că tratatele au în România forţa juridică a actului de ratificare (iar
acesta poate fi o lege ori un act al Guvernului). Această prevedere este, aşadar,
insuficientă pentru a asigura respectul şi recunoaşterea supremaţiei dreptului comunitar.
Formularea „conform legii" din text face referire la procedură; Constituţia României nu
determină prin ea însăşi ierarhia reglementărilor interne şi internaţionale. Soluţia opusă
este adoptată de Constituţia Franţei (articolul 55): „Tratatele sau convenţiile legal
ratificate ori aprobate au, după publicarea lor, o autoritate superioară celei a legilor sub
rezervă, pentru fiecare tratat ori convenţie, a aplicării sale de către cealaltă parte".

Constituţia Irlandei (articolul 29 (7)) prevede, de asemenea, foarte clar: „Nici o

prevedere din această Constituţie nu invalidează legile emise, actele efectuate sau
măsurile adoptate de către stat, care sunt cerute de obligaţiile de membru al Uniunii
Europene sau al Comunităţilor şi nici nu împiedică legile emise, actele efectuate sau
măsurile adoptate de către Uniunea Europeană sau de către Comunităţi ori de către
instituţiile acestora, ori de către organisme competente în temeiul tratatelor constitutive
ale Comunităţilor, să aibă forţă de lege în stat". Modificarea pe care Cehia a adus-o, în
acest punct, Constituţiei sale în vederea aderării poate fi de asemenea citată: „Tratatele
internaţionale a căror ratificare a fost aprobată de Parlament şi care au fost promulgate
devin parte din ordinea juridică; dacă un tratat internaţional conţine dispoziţii care sunt
diferite de acelea ale unei legi, dispoziţiile tratatului internaţional vor fi aplicate"
(articolul 10 din Legea 395/2001).

Efectul direct al dreptului comunitar

În privinţa recunoaşterii efectului direct al dreptului comunitar, structurile şi

sistemele deja stabilite de actuala Constituţie pot fi utilizate. Astfel, articolul 11(2), care
recunoaşte caracterul direct executoriu (self-executing) al tratatelor internaţionale
ratificate de Parlament, acordă expres beneficiul efectului de self-executing doar
tratatelor ratificate de Parlament; el ar trebui însă interpretat de o asemenea manieră
încât efectul de self-executing să fie recunoscut şi celor introduse în ordinea juridică
naţională prin acte ale Guvernului. Mai mult încă, trebuie notat că articolul 11 plasează
în dreptul intern tratatele (şi numai tratatele) la care România este parte. Or, un mare
număr de reglementări comunitare se bucură de beneficiul efectului direct fără a face
parte din tratate, ci din dreptul derivat - sunt acte emise de instituţii: toate
Regulamentele, în mod expres pe baza articolului 249 (fost 189) TCE şi multe prevederi
din Directive etc.

Criteriile constant impuse de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene pentru

a recunoaşte unei reguli comunitare beneficiul efectului direct în ordinea juridică a unui
stat membru sunt legate de caracteristicile regulii, care trebuie să fie clară, precisă,
necondiţionată şi să creeze un drept pentru particulari (a se vedea speţa ECJ 26/62 Van
Gend & Loos, anexa 4). Când îndeplineşte aceste condiţii, o regulă emisă de instituţii,
ca şi o regulă din tratate, creează drepturi pentru persoane, pe care acestea sunt
îndreptăţite să le invoce în faţa instanţelor naţionale (a se vedea anexa 5 pentru
principalele decizii ale Curţii Europene de Justiţie asupra efectului direct al dreptului
comunitar). Efectul direct al acestor acte este o obligaţie ce derivă din tratate şi ca atare
se aplică şi pentru România. Toate statele membre recunosc efectul direct al dreptului
comunitar, în majoritatea cazurilor, prin decizii interpretative ale jurisdicţiilor supreme
sau direct, pe calea unei dispoziţii constituţionale permisive.

Recunoaşterea cetăţeniei europene

Cetăţenia europeană este o inovaţie conceptuală a Tratatului de la Maastricht.

Instituind în articolul 2 (fost B) obiectivul de a „consolida protecţia drepturilor şi
intereselor cetăţenilor statelor membre prin introducerea unei cetăţenii a Uniunii",
Tratatul Uniunii Europene acordă o importanţă specială acestui domeniu. Astfel, cum se
stipulează în Tratatul de la Maastricht, orice cetăţean al unui stat membru este cetăţean
al Uniunii. În comparaţie cu cetăţenia unui stat, cetăţenia Uniunii este caracterizată prin
drepturi şi îndatoriri, precum şi prin implicarea în viaţa politică.

Ea este concepută pentru a consolida legăturile între cetăţeni şi Europa prin

promovarea dezvoltării unei opinii publice europene şi a unei identităţi politice
europene. Această concepţie se integrează în primul pilier al Tratatului Uniunii
Europene. Tratatul de la Amsterdam clarifică legătura între cetăţenia europeană şi cea
naţională. Se prevede fără echivoc că „cetăţenia Uniunii va fi complementară şi nu va
înlocui cetăţenia naţională". Din această prevedere decurg două concluzii practice: este
mai întâi necesar ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a putea să
beneficieze de cetăţenia Uniunii; cetăţenia europeană va completa şi va adăuga la
drepturile conferite de cetăţenia statală.

O Declaraţie anexată Tratatului de la Maastricht subliniază că „problema dacă o

persoană posedă cetăţenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la
legislaţia naţională a statului membru respectiv". Aşadar, în ultimă instanţă, îi aparţine
fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi.
 Graţie pieţei unice, cetăţenii se bucură de o serie de drepturi generale în diferite
domenii, dar există patru categorii de prevederi specifice şi de drepturi ataşate cetăţeniei
Uniunii Europene:

1. Libertatea de circulaţie şi de şedere în tot spaţiul Uniunii.

2. Dreptul de a alege şi de a fi ales candidat în alegerile locale şi în alegerile pentru

Parlamentul European în statul unde o persoană locuieşte, în aceleaşi condiţii ca
şi cetăţenii statului respectiv [art. 19 al TCE (fost articol 8B)];

3. Protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat

membru în cazul în care statul al cărui cetăţean este o persoană nu este reprezentat într-o
ţară care nu este membră a Uniunii.

4. Dreptul de petiţionare la Parlamentul European şi de a sesiza Ombudsmanul

În primul rând, în ceea ce priveşte protecţia diplomatică şi consulară, Constituţia

neavând nicio dispoziţie expresă, trebuie subliniat că România trebuie să adopte norme
de aplicare. Astfel, trebuie menţionat că TCE stabileşte că regulile de aplicare urmează
să fie adoptate de statele membre. În mai 1993, a fost adoptat un prim set de linii
directoare pentru protecţia cetăţenilor statelor membre care nu au reprezentanţe
diplomatice/consulare într-un stat terţ. Cadrul legislativ a continuat să se dezvolte, şi un
alt pas important a fost făcut în decembrie 1995, când Consiliul European a adoptat
două decizii: prima, referitoare la protecţia cetăţenilor Uniunii prin intermediul
reprezentanţelor diplomatice şi consulare şi a doua, referitoare la măsurile ce urmează a
fi aplicate de funcţionarii consulari. Statele membre au adoptat, de asemenea, în iunie
1996, regulile pentru eliberarea unor documente de călătorie în regim de urgenţă pentru
cetăţenii UE dintr-un stat terţ.

În al doilea rând, cât priveşte dreptul de petiţionare, trebuie observat că în

Constituţie, în articolul 47, este recunoscut acest drept în faţa autorităţilor române.
Dreptul de petiţionare la nivelul autorităţilor române este acordat, conform formulării
din acest articol, „cetăţenilor" şi „organizaţiilor legal constituite". Ar fi indicat, în
spiritul nediscriminării ce inspiră tratatele europene, ca acest articol să fie interpretat în
sensul de a permite oricărei persoane fizice sau juridice din statele membre ale UE cu
reşedinţa sau sediul pe teritoriul României să beneficieze de acest drept.

În mod similar, Constituţia dedică trei articole (55-57) instituţiei Avocatul

Poporului (Ombudsman). Dreptul de a sesiza Avocatul Poporului este consacrat în
articolul 56 (1). În acest articol, prin „persoane lezate în drepturile şi libertăţile lor",
trebuie să se înţeleagă nu numai cetăţenii români, dar şi cetăţenii din statele membre ale
UE care rezidenţiază pe teritoriul României.

Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor străbate tratatele europene de la

subparagraful 10 al preambulului din Tratatul UE, trecând prin articolul 3, literele c) şi
d) ale TCE, articolele 15 (fost 7A) şi 18 (fost 8A) ale aceluiaşi tratat, până la prevederi
specifice ale articolelor reunite în titlul m, dedicate „liberei circulaţii a persoanelor", în
special: art. 39 (fost 48) referitor la libera circulaţie a lucrătorilor, art. 43 (fost 52)
referitor la libertatea de stabilire şi art. 49 (fost 59) referitor la libertatea de a presta
servicii. Acest principiu trebuie clarificat sub aspectul consecinţelor sale. În
conformitate cu dispoziţiile de mai sus, dreptul la libera circulaţie include cumulativ
accesul pe teritoriul statelor membre şi dreptul de şedere în scopurile stabilite.
Acordarea legitimaţiei de şedere trebuie văzută ca un act al statului membru prin care se
ia act de regimul pe care cetăţenii unui alt stat membru îl au de drept în virtutea
dreptului comunitar. Cu alte cuvinte, legitimaţia de şedere are, potrivit Curţii de Justiţie,
o valoare pur declarativă, şi nu constitutivă de drepturi (în acest caz, dreptul de şedere al
cetăţenilor UE).

În ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, este de dorit să fie examinată

formularea din articolul din Constituţie, care prevede că: „Fiecărui cetăţean îi este
asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţara, de a
emigra, precum şi de a reveni în ţară".

Referirea la „fiecare cetăţean" implică numai pe cetăţeanul român. Cu toate

acestea, nu apare necesară modificarea acestui articol, dar autorităţile competente
trebuie să acorde atenţie interpretării sale, în sensul ca prevederea menţionată să nu fie
interpretată în niciun fel care să se opună sau să limiteze libera circulaţie a persoanelor
sau dreptul de şedere al cetăţenilor UE. Această interpretare decurge logic din transferul
de puteri către UE, abordat în acest studiu în capitolul referitor la exercitarea
suveranităţii.

Este evident că punerea în aplicare a acestor drepturi conduce la modificări

legislative, cum ar fi Legea 123/2001 privind regimul străinilor în România şi Legea
203/1999 privind permisele de muncă, ambele conţinând prevederi prohibitive
referitoare la cetăţenii din statele UE, care nu mai pot fi menţinute după aderarea
României la Uniunea Europeană. Dacă la nivel constituţional nu apare necesară vreo
modificare, în schimb, la nivelul legislaţiei subsecvente este de dorit să fie operate
modificări, deoarece legile sunt suficient de detaliate ca să creeze probleme de
interpretare pentru autorităţile chemate să aplice legile în ceea ce priveşte drepturile
speciale de care se bucură cetăţenii UE.

Drepturile electorale

Printre cele patru drepturi ataşate cetăţeniei Uniunii prevăzute în TCE, drepturile
electorale ridică probleme specifice. Articolele relevante din Constituţie sunt 34 (1) şi
35 (1), ale căror texte sunt următoarele: Articolul 34 (1): „Cetăţenii au drept de vot de la
vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv."

Articolul 35 (1): „Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care

îndeplinesc condiţiile prevăzute de articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă
asocierea în partide politice, potrivit articolului 37 alineatul (3)."
 Cuvântul „cetăţeni" folosit în ambele articole se referă la cetăţenii români, fiind
înţeles în sensul că dreptul de vot şi dreptul de a fi ales sunt rezervate numai românilor.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru Legea 70/1991 privind alegerile locale, care prevede
că numai românii se bucură de drepturile electorale.

Tratatul CE recunoaşte cetăţenilor rezidenţi într-un alt stat membru, şi care nu au

cetăţenia acelui stat, dreptul de a participa în statul membru de reşedinţă, ca alegători
sau candidaţi, în alegerile pentru Parlamentul European şi în alegerile locale. Există
două categorii de situaţii din punct de vedere juridic şi politic: alegerile pentru
Parlamentul European şi alegerile locale.

Dacă alegerile pentru Parlamentul European nu par să ridice pe fond probleme

speciale la nivel constituţional, deoarece suntem în prezenţa unei adunări internaţionale
- care este reglementată prin tratatele comunitare şi nu se supune prevederilor
constituţiilor naţionale -, alegerile locale pot în schimb ridica, juridic şi politic, astfel de
probleme.

Pentru exerciţiul acestor drepturi, Consiliul a adoptat două Directive conţinând

prevederi detaliate ce urmează a fi aplicate de statele membre: Directiva 93/109 privind
alegerile pentru Parlamentul European şi Directiva 94/80/EC pentru alegerile locale

Alegerile locale

Articolele 34 şi 35 din Constituţia României sunt deplin aplicabile alegerilor

locale, acestea din urmă fiind de domeniul Constituţiei şi al legislaţiei subsecvente. Este
prin urmare indicat ca, în primul rând, să fie eliminate obstacolele constituţionale prin
modificarea acestor articole, astfel meat să se permită cetăţenilor celorlalte state
membre ale UE care locuiesc în România să voteze şi să fie aleși în alegerile locale.

În al doilea rând, este de dorit ca legislaţia română să fie adaptată, în

conformitate cu Directiva 94/80/CE. În 1994, Consiliul European a adoptat Directiva
94/80/CE privind stabilirea detaliată a modalităţilor de exercitare a dreptului de vot şi de
a fi ales în alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii locuind într-un stat membru a cărui
cetăţenie nu o au (modificată prin Directiva Consiliului 96/3 0/CE). Această Directivă a
fost esenţialmente concepută pentru a elimina cerinţa referitoare la cetăţenie care în mod
uzual era aplicată în majoritatea statelor membre pentru alegerile locale. Ea nu afectează
însă reglementările, din statele membre, care guvernează aceste drepturi pentru proprii
cetăţeni sau pentru rezidenţii cetăţeni ai unor state terţe. Directiva defineşte cerinţele
pentru ca o persoană să poată exercita dreptul de vot şi de a fi ales în statul membru de
reşedinţă:

- este cetăţean al Uniunii (are cetăţenia unui stat membru);

- trebuie să locuiască în statul membru în care doreşte să-şi exercite drepturile;

- trebuie să respecte regulile ce guvernează dreptul de vot şi de a fi ales al cetăţenilor

din ţara de reşedinţă (principiile de egalitate şi de nediscriminare între alegătorii şi
candidaţii naţionali şi comunitari). Cetăţenii Uniunii care îndeplinesc aceste condiţii
pot vota în alegerile locale în statul membru de reşedinţă, dacă şi-au exprimat dorinţa în
acest sens membru de reşedinţă, cât şi în statul membru de provenienţă.

Statele membre pot prevedea însă ca o funcţie electivă la nivel local în statul
membru de reşedinţă să fie incompatibilă cu deţinerea unei funcţii similare în alte state
membre. Când sunt reglementări diferite privind incompatibilităţile în statul membru de
provenienţă şi în statul membru de reşedinţă, statele membre pot alege să aplice
reglementările mai stricte; în acest caz, statul membru de reşedinţă poate solicita unei
persoane, care vrea sa-şi exercite dreptul de a fi aleasă, să facă dovada - emisă de
autorităţile administrative competente - prin care să se certifice că nu a fost decăzută din
dreptul de a alege în ţara de provenienţă sau că o asemenea decădere nu este cunoscută
de autorităţile respective.

Alegerile pentru Parlamentul European

Condiţiile privind alegerile pentru Parlamentul European -privit ca o adunare

internaţională - nu ţin de domeniul reglementărilor constituţionale, acestea din urmă
fiind aplicabile numai puterilor publice naţionale. Cu toate acestea, apare necesitatea
adaptării legislaţiei naţionale pentru a permite o participare efectivă a cetăţenilor UE
care rezidează/locuiesc în România la alegerile pentru Parlamentul European.

În 1993, Consiliul European a adoptat Directiva 93/109 privind stabilirea

detaliată a modalităţilor de exercitare a dreptului de vot şi de a fi ales în alegerile pentru
Parlamentul European pentru cetăţenii Uniunii locuind într-un stat membru a cărui
cetăţenie nu o au. Scopul acestei Directive nu este acela de a armoniza reglementările
electorale din statele membre şi ea nu afectează drepturile cetăţenilor statelor membre în
ceea ce priveşte alegerile pentru Parlamentul European, indiferent dacă aceştia locuiesc
sau nu pe teritoriul statului de provenienţă.

Directiva defineşte cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un cetăţean al

unui stat membru care doreşte să voteze sau să fie ales în statul membru de reşedinţă.
Nimeni nu poate vota mai mult de o singură dată sau să fie ales în mai mult de un stat
membru. Un alegător comunitar trebuie să fie înscris pe listele electorale ale statului
membru de reşedinţă numai dacă el cere acest lucru înainte de alegeri. Un alegător care
optează pentru dreptul de a vota în statul membru de reşedinţă se angajează să nu voteze
şi în statul membru de origine. În principiu, un candidat trebuie să îndeplinească
cerinţele prevăzute atât de legislaţia statului membru de reşedinţă, cât şi de cea a statului
membru de origine; atunci când îşi depune candidatura, un cetăţean comunitar trebuie să
facă dovada - eliberată de statul membru de origine - că are dreptul de a candida în acel
stat. Statul membru de reşedinţă poate refuza, dacă doreşte, să înscrie alegători care sunt
decăzuţi din drepturile electorale în statul membru de origine.

Un sistem de schimb de informaţii între statele membre a fost creat pentru a

împiedica cetăţenii să voteze mai mult de o singură dată sau să fie aleşi în mai mult de
un singur stat membru.
 PARTEA a II-a

IMPLICAŢIILE ADERĂRI I ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

Această a doua parte se ocupă, în primul rând, de o problematică - protecţia

drepturilor omului - care are propria sa logică, împrejurare ce conduce la necesitatea de
a reuni, într-o examinare distinctă, diversele aspecte ale acestei problematici. În al
doilea rând, această parte a fost scrisă luând în considerare ipoteza că Adunarea
Constituantă va înţelege să caute o deplină conformitate între textele europene existente
şi Constituţia română.

Afirmarea şi protecţia drepturilor fundamentale ocupă în prezent un loc major în

tratatele europene. Articolul 6 (1) al Tratatului UE statuează că „Uniunea este fondată
pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, precum şi pe ale statului de drept, principii care sunt comune statelor
membre". În decembrie 2000, la Nisa, Parlamentul European, Consiliul European şi
Comisia Europeană au proclamat solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, fără a-i da forţa unui text obligatoriu. Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a menţionat forţa juridică a Cartei deja ca un element de inspiraţie a
jurisprudenţei sale.

Articolul 20 al Constituţiei este formulat astfel: „(1) Dispoziţiile constituţionale

privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale".

Această prevedere stabileşte un principiu a cărui eficacitate trebuie asigurată. Cu

toate acestea, datorită existenţei unor importante diferenţe - în formulare şi conţinut -
între prevederile constituţionale (în special cele din Titlul II) şi prevederile tratatelor
internaţionale, judecătorii sunt în permanenţă confruntaţi cu probleme de
interpretare.

Această situaţie este generatoare de instabilitate juridică pentru deţinătorii

drepturilor. Ar fi de dorit, aşadar, ca anumite prevederi constituţionale să fie completate,
clarificate sau îmbunătăţite astfel meat să fie eliminate ambiguităţile în semnificaţia lor
şi să fie asigurată conformitatea cu textele comunitare existente şi cu Convenţia
Europeană, la care Curtea de Justiţie face trimitere constant.

O astfel de abordare, este adevărat, conduce la sugerarea a numeroase modificări

de text. Această operaţiune ar prezenta avantajul de a pune România la adăpost de litigii
în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acelaşi timp, ar exprima voinţa de
aliniere promptă la standardele europene.

În acest spirit s-a procedat la o analiză minuţioasă, ale cărei rezultate sunt
prezentate sub trei aspecte, după cum urmează:
• Semnificaţia principiului nediscriminării;

• Actualizarea prevederilor referitoare la restricţiile care pot

fi aduse exerciţiului drepturilor şi libertăţilor;

• Completarea şi clarificarea unor drepturi garantate de Constituţie.

Semnificaţia principiului nediscriminării

Constituţia prevede: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor

cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială".

Egalitatea în faţa legii şi protecţia tuturor persoanelor împotriva discriminării

constituie un drept fundamental, care este esenţial pentru funcţionarea societăţilor
democratice. Aceasta contribuie la atingerea obiectivelor promovării progresului
economic şi social şi a unui nivel crescut de ocupare a forţei de muncă, prin întărirea
coeziunii economice şi sociale. În iunie 1997, la Amsterdam, şefii de stat şi de guvern
au recunoscut că era mai important ca niciodată să fie subliniate aceste principii. Ei au
convenit să consolideze capacitatea Uniunii Europene de a acţiona în acest domeniu,
prin introducerea articolului 13 în Tratatul CE, care acordă Comunităţii puteri specifice
să acţioneze pentru combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială,
religie sau convingere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

Noul articol 13 introdus de Tratatul de la Amsterdam completează prevederile

existente cu scopul de a combate discriminarea bazată pe caracteristici specifice, în
particular articolul 141 (fost 119) (discriminarea pe criteriu de sex), articolul 137 (fost
118A) (măsuri pentru combaterea excluderii de pe piaţa muncii) şi articolul 12 (fost 6)
(discriminarea pe motiv de naţionali-tate/cetăţenie).

Carta UE a Drepturilor Fundamentale statuează în articolul 20 că „Toţi sunt

egali în faţa legii" şi dedică nediscriminării articolul 21, extinzând motivele inserate în
TCE. Mai mult, ea accentuează încă o dată totala interdicţie a discriminării pe criteriul
cetăţeniei. Convenţia Europeană interzice, de asemenea, orice formă de discriminare în
exercitarea drepturilor pe care le garantează. Curtea Europeană de la Strasbourg a
indicat principiul general de interpretare a articolului 14 al Convenţiei Europene, după
cum urmează:

„Pentru scopurile articolului 14, o diferenţă de tratament este discriminatorie

dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul că nu urmăreşte un scop
legitim sau nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi
scopul urmărit. Mai mult, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere dacă şi
în ce măsură diferenţele între situaţii similare justifică o diferenţă de tratament"
 În iunie 2000, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Protocolul
12 al Convenţiei Europene privind interzicerea generală a discriminării. Textul este încă
deschis semnării (România l-a semnat), dar intrarea sa în vigoare este o certitudine. De
asemenea, jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg a indicat constant că principiul
general al egalităţii face parte din principiile fundamentale ale dreptului
comunitar şi presupune ca situaţii comparabile să fie tratate egal, atât timp cât
tratamentul diferit nu este justificat în mod obiectiv.

Există o diversitate considerabilă, în constituţiile şi legile statelor membre, în

ceea ce priveşte dreptul la egalitate şi interzicerea discriminării. Formulările acestor
prevederi constituţional evariază de la stat la stat. În unele state, se indică explicit o listă
limitativă a motivelor de discriminare care sunt interzise. În alte state, constituţiile
stabilesc o listă deschisă, enumerativă, cu dispoziţii finale care interzic în termeni
generali discriminarea, cum ar fi „orice altă situaţie sau circumstanţă personală ori
socială" sau „orice alt motiv".

Constituţiile majorităţii statelor membre interzic explicit discriminarea bazată

pe: rasă sau origine etnică, religie sau convingere şi, din ce în ce mai mult, interzic
discriminarea bazată pe handicap. Handicapul este, evident, o chestiune majoră de
politică în domeniu. Unul din zece cetăţeni ai Uniunii Europene are un handicap.
Handicapul afectează în mod disproporţionat populaţia vârstnică, minorităţile etnice şi
categoriile socio-profesionale modeste. Deşi multe state membre au adoptat o legislaţie
interzicând discriminarea pe criteriu de vârstă, numai un singur stat se referă la aceasta
în Constituţie, în timp ce Curtea Constituţională a altui stat a declarat acest motiv ca
fiind subînţeles în textul Constituţiei (Spania). Instanţele judecătoreşti din trei state
membre (Spania, Olanda şi Finlanda) au interpretat constituţiile respective ca
interzicând discriminarea bazată pe orientarea sexuală.

Actuala formulare a Constituţiei române pare, pe de o parte, să limiteze motivele

de discriminare la cele enumerate în cadrul articolului 4 (2) şi, pe de altă parte, să
furnizeze o clauză de nediscriminare mai largă în articolul 16 (1). Aceasta poate
conduce la mai multe disfuncţionalităţi.

Modificarea prevederilor referitoare la restricţiile care pot fi aduse exerciţiului

drepturilor şi libertăţilor

În acest sens, Convenţia Europeană prevede mai multe feluri de posibile

restricţii asupra exerciţiului drepturilor. Unul este de a indica circumstanţele care permit
restrângerea exerciţiului drepturilor; de exemplu, articolul 2.2, paragrafele (a) - (c)
privind dreptul la viaţă, sau articolul 5.1 paragraful (2)-(f) privind dreptul la libertate. O
altă metodă folosită de Convenţia Europeană este de a stabili un model general pentru
aprecierea legitimităţii oricărei inter-ferenţe cu exerciţiul liber al drepturilor; de
exemplu, paragrafele (2) ale articolelor 8-11 statuează că orice restricţi e adusă
exerciţiului acestor drepturi trebuie să fie prevăzuta de lege, să urmărească unul din
scopurile legitime enumerate în paragrafele respective şi să fie necesară într-o societate
democrat ca pentru atingerea acelor scopuri. În plus, jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului a definit mecanismul de aplicare a limitărilor acceptabile aduse
exerciţiului altor drepturi prevăzute în Convenţie; de exemplu, dreptul la acces la
justiţie, garantat de articolul 6.1 din Convenţia Europeană, poate fi limitat numai dacă
restricţia urmăreşte un scop legitim şi există o legătură rezonabilă de proporţionalitate
între mijloacele folosite şi scopul urmărit (cazul Waite şi Kennedy v. Germany, decizia
din 18 februarie 1999). În mod similar, articolul 52 (1) al Cartei UE a Drepturilor
Fundamentale arată: „Orice limitare a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute
de prezenta Cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte conţinutul esenţial al
acelor drepturi şi libertăţi. Cu respectarea principiului proporţionalităţii, nu pot fi aduse
limitări decât dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv unor obiective de interes
general recunoscute de Uniune sau nevoii de protecţie a drepturilor şi libertăţilor altora".

În consecinţă, limitări mai largi ar putea să fie contrare principiilor de bază

privind protecţia drepturilor fundamentale, aşa cum au fost ele stabilite la nivel
european. Constituţia română prevede o clauză generală privind restricţiile şi limitările
drepturilor individuale. În conformitate cu textul articolului respectiv, „(1) Exerciţiul
unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se
impune după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate
atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."

Pe lângă clauza generală privind restricţiile şi limitările din articolul 49, mai
multe alte articole din Constituţie, ce garantează drepturi fundamentale, prevăd limitări
adiţionale.

Această lipsă de coerenţă la nivelul tehnicii de redactare a avut consecinţe

negative asupra întinderii drepturilor garantate. Într-adevăr, acest lucru a implicat în
practică o îngustare a câmpului de protecţie a drepturilor fundamentale, ceea ce
constituie restricţii de conţinut, interzise de standardele europene. Mai mult, astfel de
restricţii apar înainte să se pună în balanţă dreptul individual şi necesitatea de a-l
restrânge.
 PARTEA a III-a

IMPLICAŢIILE ADERĂRII ASUPRA ORGANIZĂRII PUTERILOR PUBLICE

Aderarea la UE nu pune în discuţie echilibrele instituţionale consacrate de

Constituţie şi nici relaţiile între puterile publice, în privinţa cărora statul român este pe
deplin suveran. Aderarea implică totuşi anumite adaptări în organizarea internă şi
funcţionarea puterilor publice. Adaptările sugerate în continuare în ce priveşte puterea
executivă şi cea legislativă sunt menite să permită României o participare eficace la
elaborarea politicilor comunitare şi o mai bună apărare a intereselor sale în cadrul
Uniunii. Aşadar, organizarea jude-cătorească, Parlamentul şi Guvernul vor fi abordate
în mod succesiv.

Organizarea judecătorească

Raportul anual, menţionat deja, al Comisiei Europene (a se vedea paragraful 4)

indică faptul că „reforme adiţionale sunt în continuare necesare şi ar trebui să includă
măsuri suplimentare de garantare a independenţei justiţiei, în special faţă de executiv".

Astfel, nevoia de a garanta mai bine independenţa justiţiei a fost identificată

drept o problemă de interes deosebit, în spiritul criteriilor de la Copenhaga. Această
preocupare este exprimată de o manieră ce impune analizarea ei.

În general, aplicarea dreptului comunitar este o misiune a jurisdicţiilor naţionale,

care sunt ţinute să respecte principiile supremaţiei şi efectului direct. Judecătorii nu se
pot sustrage de la această datorie, deoarece tratatele le conferă o misiune comunitară. Ei
trebuie să ajungă la decizii în caz de conflict între dreptul naţional şi dreptul comunitar
şi trebuie să Tl Mature de la aplicare pe cel dintâi. Ei pot ajunge chiar şi să condamne
statul pentru violare a dreptului comunitar. Curtea de la Luxemburg, în deciziile sale de
principiu Francovich (c-6/90) şi Brasserie des Pechêurs (c-46/93), arată că: „Deplina
eficienţă a dreptului comunitar ar fi ştirbită dacă indivizii un ar putea obţine reparaţie
atunci când drepturile lor ar fi atinse printr-o nerespectare a dreptului comunitar.
Aplicarea principiului conform căruia statele membre sunt obligate să repare
prejudiciile provocate indivizilor prin nerespectarea dreptului comunitar imputabilă
statelor, nu poate fi înlăturată atunci când încălcarea se referă la o prevedere direct
aplicabilă a dreptului comunitar".

Judecătorii pot sau trebuie, în funcţie de cazurile de speţă, să folosească

procedura chestiunilor prejudicial ecătre Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,
ori de câte ori este ridicată o problemă de interpretare a dreptului comunitar sau când
judecătorii au vreo îndoială cu privire la validitatea unei anumite reglementări naţionale.
În această privinţă există articolul 234 (fost 177) din TCE15.

Este important mai întâi ca judecătorii şi procurorii să fie bine instruiţi şi

informaţi cu privire la dreptul comunitar, pe care trebuie să îl aplice, ca şi asupra
dreptului european al drepturilor omului. Ministerul Justiţiei şi Institutul Naţional al
Magistraturii au îndeplinit până în prezent activităţi de formare cu un oarecare succes,
dar acestea vor trebui să continue recomandabil cu sprijinul financiar al Comunităţii.

„(15). Curtea de Justiţie este competentă pentru chestiunile prejudiciale privind:

a) Interpretarea acestui Tratat.

b) Validitatea şi interpretarea actelor instituţiilor Comunităţii şi ale TCE.

c) Interpretarea statutelor organismelor înfiinţate prin act al Consiliului atunci când

aceste statute o prevăd. Când o astfel de problemă se ridică în faţa oricărei jurisdicţii a
unui stat membru, acea jurisdicţie poate, dacă ea consideră că o decizie asupra
problemei este necesară pentru a-i permite să judece cauza, să ceară Curţii de Justiţie să
hotărască asupra chestiunii. Când o astfel de problemă se ridică într-o cauză pendinte în
faţa unei jurisdicţii a unui stat membru împotriva deciziei căruia nu există cale de atac
potrivit dreptului naţional, acea jurisdicţie va trebui să sesizeze Curtea de Justiţie cu
privire la această chestiune".

Este evident că îndeplinirea unei asemenea misiuni presupune ca judecătorii să

fie independenţi. Principiul statului de drept necesită o putere judecătorească
independentă. Această independenţă trebuie asigurată în acord cu standardele
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului din Strasbourg.

Importanţa independentei justiţiei se întinde dincolo de sfera politicului;

economiştii au observat importanţa unei justiţii independente şi imparţiale pentru o
economie stabilă şi prosperă. Indivizii şi instituţiile trebuie să se poată bizui pe o justiţie
previzibilă, liberă de capriciile interferenţei politice ori influenţei economice a oricăreia
dintre părţi. În societăţile ce se luptă să-şi reformeze economiile, independenţa justiţiei
contribuie la încrederea, securitatea şi previzibilitatea tranzacţiilor economice.

Constituţia României plasează sub numele de „autoritate judecătorească" atât

procurorii, cât şi judecătorii. Totuşi, în articolul 131, Constituţia prevede că procurorii
îşi exercită activităţile în acord cu principiul controlului ierarhic şi sub autoritatea
Ministrului Justiţiei. În consecinţă, fiecare procuror este mai întâi subordonat
Procurorului General şi apoi Ministrului Justiţiei. Analizând dreptul român, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a arătat - în Vasilescu c. României - că procurorii
români nu îndeplinesc cerinţele pentru a fi consideraţi independenţi.

Pentru a reflecta principiul separaţiei puterilor şi a asigura independenţa justiţiei,

alăturarea constituţională între procurori şi judecători trebuie eliminată.

În interpretarea cerinţelor de independenţă stabilite prin articolul 6 al Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasbourg a afirmat că „pentru a stabili
dacă un tribunal poate fi considerat ca «independent», trebuie luate în considerare, între
altele, modul de numire a membrilor săi şi durata mandatului lor, existenţa de garanţii
împotriva presiunilor exterioare şi aparenţa de independenţă"
 În fine, principiul conform căruia civilii nu ar trebui să fie judecaţi de tribunale
militare, afirmat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar trebui prevăzut expres în
Constituţie ori luat în calcul la modificarea sistemului de competenţă stabilit de Codul
de procedură penală. Totodată, judecătorii şi procurorii militari nu ar mai trebui să fie
competenţi cu privire la cazurile ce implică abuzuri ale poliţiei. În această privinţă,
trebuie subliniat că în Raportul său anual din 2001, Comisia Europeană a ajuns la
concluzia că cercetările desfăşurate de sistemul jurisdicţiilor militare privind plân-gerile
împotriva abuzurilor poliţieneşti sunt de regulă îndelungate şi adesea neconcludente.

Structurile parlamentare

Este un fapt binecunoscut că, după aderarea la UE, nu doar legislaţia română
este în vigoare în România, ci şi actele comunitare sunt, de asemenea, direct aplicabile.
Parlamentele sunt menite să joace un rol esenţial în preluarea dreptului comunitar, în
special în transpunerea directivelor, căci în majoritatea cazurilor transpunerea se face
prin adoptarea de legi.

Parlamentele naţionale au început să revendice puternic o implicare sub aspectul

informării şi controlului. Ele au dobândit un grad de control asupra activităţii
comunitare a guvernelor lor, ca rezultat al reformelor constituţionale, al demersurilor
guvernamen-tale ori al amendării propriilor metode de lucru.

Comitetele lor specializate în afaceri europene au jucat un rol major în această

evoluţie, în cooperare cu Parlamentul European. Această adaptare permite o compensare
parţială a pierderii influenţei parlamentelor naţionale implicată de transferul anumitor
competenţe către Comisie ori Uniune.

Tratatul de la Maastricht a ajutat în această direcţie prin includerea a două

declaraţii (nr. 13 şi 14) asupra acestui subiect, care prevăd îndeosebi:

- respectarea implicării parlamentelor naţionale în activităţile Uniunii Europene

(guvernele lor respective trebuie să le informeze „în timp util" în legătură cu
propunerile legislative comunitare şi conferinţe comune trebuie ţinute când este
necesar);

- cooperarea dintre Parlamentul European şi parlaméntele naţionale, prin

intensificarea contactelor, ţinerea de întruniri regulate şi acordarea de facilităţi
reciproce.

Protocolul asupra rolului parlamentelor naţionale anexat la Tratatul de la

Amsterdam încurajează o mai mare implicare a parlamentelor naţionale în activităţile
UE şi solicită ca documentele consultative şi propunerile să fie trimise de îndată pentru
ca parlamentele naţionale să le poată examina înainte de luarea deciziei de către
Consiliu European.

Declaraţia nr. 23 asupra viitorului Uniunii, ataşată la Tratatul de la Nisa,

subliniază printre subiectele de luat în considerare „rolul parlamentelor naţionale în
arhitectura europeană". Convenţia asupra viitorului Europei, înfiinţată de către Consiliul
European de la Laeken cu scopul de a lucra asupra proiectului de Constituţie europeană,
s-a sesizat prin urmare cu privire la această problemă.

Instrumentele de cooperare sunt: Conferinţele preşedinţilor adunărilor

parlamentare ale Uniunii Europene; Conferinţele parlamentelor Comunităţii; Conferinţa
organismelor specializate în afaceri europene (COSAC); consultări între majoritatea
comitetelor permanente ale Parlamentului European şi organismele corespondente la
nivel naţional, prin întâlniri bi- şi multilaterale, vizite ale preşedinţilor şi raportorilor;
contacte între grupările politice din cadrul Parlamentului European şi echivalentele lor
din parlamentele naţionale.

Printre cele enumerate, COSAC este cel mai cunoscut instrument. Propusă de
Preşedintele Adunării Naţionale franceze, Conferinţa s-a reunit la fiecare 6 luni, din
1989, aducând laolaltă organismele specializate în afaceri europene ale parlamentelor
naţionale şi şase membri ai Parlamentului European, conduşi de cei doi vicepreşedinţi
însărcinaţi cu relaţiile cu parlamentele naţionale.

Convocată de parlamentul ţării ce deţine preşedinţia Comunităţii şi pregătită în

comun de Parlamentul European şi parlamentele ţărilor din „troika" prezidenţiala,
fiecare conferinţă discută subiectele majore ale integrării europene. Protocolul la tratatul
de la Amsterdam asupra rolului parlamentelor naţionale prevede că COSAC poate
aduce orice contribuţie pe care o consideră oportună în atenţia instituţiilor Uniunii
Europene. Totuşi, contribuţiile aduse de COSAC nu leagă în niciun fel parlamentele
naţionale şi nu limitează libertatea acestora.

La nivel naţional, în majoritatea statelor membre, au fost adoptate dispoziţii, cu

acordul guvernelor. Astfel de dispoziţii apar uneori înscrise în Constituţie. De pildă,
Constituţia Danemarcei dispune în articolul 19(3) că guvernul trebuie să consulte
comitetul de afaceri externe al Folketingului înaintea oricărei decizii majore în
domeniul politicii externe.

Constituţia Franţei, în articolul 88-4, prevede că Guvernul este obligat să supună

atenţiei Parlamentului orice propunere de document emisă de instituţiile europene şi
care implică consecinţe legislative: „Guvernul supune Adunării Naţionale şi Senatului,
de îndată după transmiterea lor la Consiliul Uniunii Europene, proiectele sau
propunerile de acte ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene ce comportă
dispoziţii de natură legislativă.

De asemenea, el poate supune atenţiei lor celelalte proiecte ori propuneri de acte,
ca şi orice alt document ce emană de la o instituţie a Uniunii Europene. Conform
modalităţilor fixate prin regulamentul fiecărei Camere, pot fi votate rezoluţii, dacă este
cazul în afara sesiunilor, asupra proiectelor, propunerilor şi documentelor menţionate la
alineatul precedent. Cehia a inserat articolul 10b în legea sa constituţională nr.
395/2001, pentru a crea obligaţia Guvernului de a informa regulat şi anticipat
Parlamentul cu privire la orice probleme legate de participarea ţării în organizaţii
internaţionale implicând un transfer de puteri: „(1) Guvernul informează Parlamentul
regulat şi anticipat cu privire la aspectele legate de obligaţiile rezultate din calitatea
Cehiei de membru al unei organizaţii sau instituţii internaţionale, cum este menţionat în
articolul 10a. (2) Camerele Parlamentului îşi prezintă opiniile asupra deciziei ce
urmează să fie luată de o asemenea organizaţie ori instituţie internaţională în modurile
prevăzute de regulamentele lor interioare. (3) Legea asupra principiilor de deliberare şi
relaţiilor între cele două Camere şi cu parteneri externi poate încredinţa exerciţiul
acestei atribuţii a celor două Camere, în conformitate cu paragraful (2), unui organism
comun al celor două Camere."

Majoritatea parlamentelor naţional e au stabilit comisii specializate pentru a

putea asigura informaţia şi controlul asupra politicii şi acţiunii comune a guvernelor. În
acest sens, Parlamentul României va trebui, de asemenea, să creeze structuri
specializate, luând în considerare contextul constituţional şi legislativ specific, în
particular, relaţiile între puterea executivă şi cea legislativă. Două aspecte importante şi
distincte vor trebui luate în considerare: angajamentul Guvernului faţă de Parlament cu
privire la informarea celui din urmă şi posibilitatea Parlamentului de a se pronunţa
asupra politicii Guvernului.

Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul

European prin sufragiu direct (anexat la decizia Consiliului 76/787/ECSC, EEC,
Euratom) prevede că mandatul de reprezentant în Parlamentul European este compatibil
cu calitatea de membru în Parlamentul naţional al unui stat membru, dar este incom-
patibil cu o serie de calităţi de membru (lista apare în articolul 6), printre care în primul
rând este menţionată cea de „membru al Guvernului unui stat membru". În conformitate
cu Actul din 1976, în plus, fiecare stat membru poate reglementa incompatibilităţi
suplimentare la nivel naţional.

Structurile guvernamentale

Guvernul trebuie, de asemenea, să se adapteze la un rol nou şi să facă faţă unor

noi funcţii şi atribuţii, şi anume, pe de o parte, negocierea şi participarea
delegaţiei/delegaţiilor naţionale la pregătirea actelor comunitare şi, pe de altă parte,
aplicarea normelor comunitare.

Participarea la pregătirea documentelor reprezintă în fapt un proces de negociere

continuă, care este foarte diferit de negocierile „clasice" şi, astfel, nu poate fi concentrat
numai la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, chiar dacă acesta din urmă trebuie
evident să joace un rol important. Pregătirea negocierilor este o fază decisivă care
constă în discuţii pe baza unui proiect de text deja transmis la COREPER, în
transmiterea proiectului către guvernele naţionale - în general, către o structură
guvernamentală la nivel central, care să-l difuzeze diverselor administraţii interesate,
acestea din urmă fiind mai bine plasate pentru a stabili o legătură cu mediile economice
şi sociale şi a aduce la un numitor comun poziţiile lor.
 Structura guvernamentală centrală va trebui să adune opiniile administraţiilor
relevante, să armonizeze poziţiile acestora, eventual să tranşeze când aceste poziţii sunt
contradictorii sau să determine autoritatea care să arbitreze în ultimă instanţă. Evident,
tot acest proces va trebui să se încadreze în calendar, ceea ce înseamnă că este necesar
să fie înfiinţat un organism ori o structură care să monitorizeze urmările, să colecteze
toate opiniile şi poziţiile la nivel naţional, să ceară arbitrajul când este necesar şi să
definească poziţia oficială naţională înainte de negociere. Experienţa statelor membre a
demonstrat că este de cea mai mare importanţă ca o poziţie naţională să fie bine
pregătită şi apărată, mai întâi în cadrul COREPER şi apoi în negocierile din cadrul
Consiliului.

Acestea sunt funcţii noi, care necesită stabilirea de noi proceduri şi înfiinţarea,
respectiv, implementarea de organisme şi compartimente specializate. În această
privinţă, mai multe sisteme pot fi puse în practică. Coordonarea ar putea fi lăsată
Ministerului Afacerilor Externe, unui Minister al Afacerilor Europene ori primului-
ministru.

O analiză comparativă a experienţelor statelor membre ale Uniunii Europene

arată că ţările s-au organizat mai mult sau mai puţin eficient, în vederea acestor noi
atribuţii, dar unele suferă de o slabă organizare. Acelaşi lucru este valabil pentru
aplicarea normelor şi textelor comunitare. Este cunoscut că, odată aceste norme
adoptate, ele trebuie să fie implementate la nivel naţional.

Directivele comunitare necesită acte normative de transpunere, care sunt în

general legi, dar pot fi şi acte ale executivului, la diferite niveluri, cu respectarea
competenţelor stabilite prin lege. În toate cazurile, administraţiile naţionale sunt
chemate să adopte acte individuale impuse de implementarea textelor comunitare. Dacă
sunt necesare acte normative (la un nivel infralegislativ), guvernul şi diversele ministere
vor trebui să le emită şi neîndeplinirea acestei obligaţii este sancţionată cu o acţiune
pentru neîndeplinirea obligaţiilor introdusă de Comisia Europeană în faţa Curţii.

Neîndeplinirea obligaţiei de a implementa dreptul comunitar este o încălcare

care, în cazurile când aduce prejudicii persoanelor fizice şi juridice, poate atrage
obligaţia de reparaţie în sarcina statului.

Un alt aspect care solicită atenţie este participarea oficialilor în diferitele

(aproximativ 300) comitete specializate înfiinţate prin reglementări ale Consiliului
European, ceea ce, evident, nu este o sarcină uşoară. Concluzia este din nou că, în noile
condiţii de după aderarea la UE, Guvernul trebuie să facă un efort important pentru a
organiza participarea eficace a României la nivel european.

Astfel, participarea la Comunităţi şi la Uniune implică o adaptare a structurilor

administrative, ceea ce nu înseamnă a priori o nevoie de modificare a Constituţiei, dar
înseamnă totuşi că o organizare metodică a Guvernului şi a ministerelor este obligatorie.
 Aceste adaptări administrative se bazează pe structurile şi conceptele în vigoare
privind organizarea ministerială. Fiecare stat membru le-a dus la îndeplinire ţinând cont
de particularităţile sale în această privinţă. Aşadar, nu există un model universal.

În plus, aderarea României la UE implică participarea la toate instituţiile şi

structurile UE. Autorităţile române trebuie să aibă în vedere necesitatea şi modul de
organizare a participării ţării la mai multe organe subsidiare. România trebuie să
desemneze repre¬zentanţi nu doar în Parlamentul European, prin alegeri, ci şi în
Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social (Tratatul de la Nisa prevede în
anexa sa că România va dispune de un număr de 15 reprezentanţi în fiecare dintre aceste
două instituţii).

Deşi procedura folosită pentru desemnarea acestor reprezentanţi este în

întregime de competenţă naţională, autorităţile trebuie să aibă în vedere scopul
instituţiilor susmenţionate. Ar fi ca atare preferabil să fie desemnaţi cei ce pot
reprezenta cel mai bine regiunile geografice specifice şi necesităţile acestora, respectiv
principalii actori economici şi sociali. Pentru Comitetul Regiunilor, este important să se
aleagă cu grijă modul de definire a comunităţilor locale care vor fi reprezentative din
punct de vedere geografic. Maniera de desemnare a membrilor acestor comitete ţine atât
de dreptul naţional, cât şi de dreptul comunitar: autorităţile naţionale vor trebui să ia
anumite decizii, pentru care ar trebui să fie pregătite, ca, de pildă, a şti care
circumscripţii locale vor fi reprezentate în Comitetul Regiunilor (în Franţa, de exemplu,
există o reprezentare simultană a regiunilor, departamentelor şi comunelor).
Bibliografie:
1. Ghe. Uglean, Drept constituțional și instituții politice, vol II, Editura România de
Mâine, București, 2007.

2. Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, Editura C.H.Beck,

București, 2007.

3. Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată, Editura Universitatea

juridică, București, 2009.

4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional și instituții politice, Editura

C.H.Beck, București, 2011.

5. Ionescu Cristian, Instituții politice și drept constituțional, Editura Universitatea,

București, 2007.

6. I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, București,

2006.

7. Mircea Criste, Instituții constituționale contemporane, Editura de Vest, București,

2011.

8. Ștefan Deaconu, Instituții politice, Editura C..Beck, 2012

9. Tomescu C. Rodica, Raporturile dintre Guvern și Parlament, Editura C.H.Beck,

București, 2012

10. Drept constitutional si institutii politice, Selejan Gutan Bianca si Gutan Manuel,
Editura Hamangiu, 2015

11. Drept constitutional si institutii politice, Gheorghe Iancu, Editura Universul

Juridic, 2015