CURS 11

Consumul, economiile şi investiţiile în procesul de utilizare a venitului.

venitului.
Echilibrul şi dezechilibrul economic . Fluctuaţiile activităţii economice.
Politicile anticriză

Venitul şi formele lui

La nivelul economiei naţionale, expresia veniturilor încasate de posesorii factorilor de

producţie, corespunzător contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi serviciilor, constituie venitul
naţional.
Pentru ca rezultatele producţiei de bunuri şi servicii să se transforme în venit al agenţilor
economici participanţi la activitatea economică este necesar să fie înlocuite toate elementele de
capital (cheltuielile materiale) care s-au depreciat şi consumat în procesul economic. Rezultă că
venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă (valoarea nou creată) în producţia bunurilor
şi serviciilor prin aportul factorilor de producţie participanţi sau, altfel spus, venitul naţional
este produsul naţional net al agenţilor economici şi singura sursă de remunerare a acestora.
Mărimea venitului naţional se poate determina în mai multe moduri în funcţie de existenţa şi
mişcarea sa reală în procesul de creare, repartiţie şi utilizare finală. Astfel, în procesul de creare,
valoarea adăugată netă se evidenţiază în preţurile factorilor de producţie în timp ce în mişcarea sa de
la producător la consumator se evidenţiază în preţurile pieţei care includ şi impozitele indirecte nete.
Drept urmare, mărimea venitului naţional (produsul naţional net) se determină prin mai multe
metode - cea de producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.
Prin prisma procesului de creare, deci ca valoare adăugată netă, venitul naţional se
determină pornind de la indicatorii macroeconomici rezultativi adică prin metoda de producţie
şi anume scăzând consumul de capital fix (amortizarea) din produsul naţional brut evidenţiat în
preţurile factorilor de producţie. Aceasta înseamnă că venitul naţional este identic cu produsul
naţional net exprimat în preţurile factorilor şi constituie tocmai veniturile agenţilor economici
naţional posesori ai factorilor de producţie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor
salariaţi, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce
reprezintă suma valorii adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării
şi în alte ţări.
Cum în procesul mişcării reale din producţie în consum bunurile şi serviciile sunt
exprimate în preţurile pieţei care cuprind şi impozite indirecte este necesar ca acestea să fie
deduse din produsul naţional brut ca expresie a procesului de repartiţie a rezultatelor.
Aceasta înseamnă că venitul naţional se poate determina şi prin metoda de repartiţie
adică prin însumarea veniturilor realizate de posesorii factorilor de producţie participanţi la
activitatea economică.
Potrivit metodei de repartiţie, venitul naţional cuprinde salarii + profituri + rente +
dobânzi nete (diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită). Toate aceste venituri
obţinute de agenţii economici naţionali participanţi la crearea bunurilor şi serviciilor sunt
supuse impozitelor indirecte şi ca urmare, repartiţia venitului naţional creat cuprinde două
etape: distribuirea sau repartiţia primară şi redistribuirea sau repartiţia secundară.
Distribuirea venitului naţional reprezintă procesul de împărţire a acestuia între
participanţii direcţi la producerea lui: lucrători productivi, agenţi economici (unităţile productive)
şi statul în calitatea sa de întreprinzător şi organizator al vieţii economice. În acest proces se
formează veniturile primare. În ţările cu economie de piaţă, distribuirea venitului se înfăptuieşte în
raport cu contribuţia factorilor de producţie la crearea sa, muncii revenindu-i salariul, pământului -
renta, întreprinzătorului - profitul, capitalului - dobânda. Aceste forme primare de venit nu sunt
întotdeauna autonome; separarea sau combinarea lor depinzând de situaţia subiectului proprietar
faţă de factorii productivi. Astfel, dacă o persoană este simultan posesor de capital şi
întreprinzător, venitul său va însuma dobânda la capitalul investit şi profitul. Tot astfel, venitul
meseriaşilor cuprinde salariul, profitul şi dobânda, iar venitul ţăranului, care îşi desfăşoară
activitatea împreună cu familia sa, include toate formele de venit.
Dar, distribuirea venitului naţional nu asigură venituri pentru toţi membrii societăţii,
ceea ce face necesară redistribuirea sa şi constituirea de venituri derivate. Redistribuirea
venitului naţional constă în procesul de trecere fără echivalent a unei părţi din veniturile
primare dintr-o formă de proprietate în alta (de regulă între proprietatea privată şi publică) şi
are ca obiectiv crearea de venituri pentru lucrătorii din sfera neproductivă, pentru instituţiile
social-culturale, administraţia de stat etc., precum şi protecţia socială a întregii populaţii.
Redistribuirea unei părţi a venitului naţional are loc prin mecanisme specifice, îndeosebi prin
sistemul de impozitare a veniturilor şi prin politica preţurilor (sistemul de impozitare indirectă).
Această parte a venitului naţional este preluată de puterea publică şi constituie sursă a
veniturilor bugetare destinate acoperirii cheltuielilor legate de învăţământ, cultură, sănătate,
administraţie, apărare, protecţie socială etc.
În procesul distribuirii şi redistribuirii venitului naţional se constituie venitul personal şi
venitul disponibil.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o activitate,
la care se adaugă transferurile de la guvern şi de la întreprinderi. Mărimea venitului personal se
determină scăzând din venitul naţional contribuţiile pentru asigurări sociale, profiturile
nedistribuite şi taxele pe veniturile corporaţiilor şi la care se adaugă plăţile de transfer ale
guvernului (sporuri, compensa(ii, ajutoare) şi dobânzile plătite pentru datoria publică. Dacă din
venitul personal se elimină impozitele şi taxele pe veniturile personale plătite administraţiei
centrale şi locale, rezultă venitul personal disponibil. Venitul disponibil exprimă veniturile care
pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor personale pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi
pentru economisire.
După înfăptuirea proceselor de distribuire (repartiţie primară) şi redistribuire a
veniturilor urmează utilizarea veniturilor nete disponibile în interiorul ţării de către membrii
societăţii pentru consumul privat şi de către instituţii pentru consumul public. Partea care
rămâne din venituri după efectuarea cheltuielilor de consum privat şi public este destinată
economisirii. Deci, ca expresie a utilizării finale a venitului naţional, diferitele categorii de
venituri ce se constituie în procesul repartiţiei, sunt destinate consumului şi investiţiilor.
 Consumul: legităţile evoluţiei consumului

Pe baza rezultatelor economice obţinute, agenţii economici, instituţiile, administraţia de

stat, utilizează o parte din veniturile lor pentru procurarea de bunuri şi servicii destinate
consumului.
Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în scopul
satisfacerii trebuinţelor personale şi colective.
În multiplele sale forme, consumul asigură existenţa oamenilor ca şi satisfacerea unor
nevoi generale ale societăţii, constituind componenta principală a nivelului de trai şi calităţii
vieţii.
În funcţie de subiectul consumului, acesta se delimitează în:
a) consum privat, care se referă la o singură persoană, o familie sau o asociaţie şi
b) consum public (guvernamental) care se referă la stat şi la instituţiile sale.
După obiectul consumului se delimitează:
a) consumul material sau consumul de bunuri materiale (satisfactori) şi
b) consumul nematerial, care constă în consumul de servicii. La rândul său, consumul
material cuprinde consumul de produse alimentare şi consumul de produse nealimentare.
După modul de procurare a bunurilor există consum de mărfuri şi autoconsum.
În raport cu durata consumului se disting:
a) consumul propriu-zis sau curent, care are în vedere bunurile ce-şi pierd utilitatea
într-un singur act de folosinţă şi
b) consumul de bunuri de folosinţă îndelungată care se referă la bunurile ce se utilizează
într-o perioadă mai mare şi care se uzează în mod treptat.
Mărimea consumului, pe ansamblul societăţii, este dependentă de dimensiunile
venitului naţional şi de proporţia în care acesta se împarte pentru investiţii (economii) şi pentru
consum. La nivelul individului, mărimea consumului depinde de venit, preţurile bunurilor şi
de trebuinţele fiecăruia.
Înclinaţia spre consum şi, implicit, mărimea cheltuielilor destinate consumului personal ca
şi ponderea acestor cheltuieli în venitul total al familiilor depinde de factori obiectivi şi factori
subiectivi. Printre factorii obiectivi care determină mărimea cheltuielilor de consum se înscriu:
modificarea mărimii salariului şi a venitului, în general, modificarea mărimii profitului şi a
dobânzii, modificarea mărimii capitalului şi a acumulării, modificarea politicii fiscale etc.
Factorii subiectivi care influenţează înclinaţia spre consum se referă la obiceiurile
indivizilor şi înclinaţiile psihologice ale acestora privind prevederea de a avea o rezervă
bănească, sentimentul de siguranţă şi senzaţia de independenţă pe care o generează
economiile băneşti, dorinţa de a putea beneficia de dobânzi sau alte avantaje în viitor pentru
munca economisită, dorinţa de ridicare a standardului de viaţă, de a lăsa avere moştenitorilor
sau chiar zgârcenia proprie naturii umane. Datorită acţiunii acestor factori obiectivi şi
subiectivi, evoluţia consumului este guvernată de legea psihologică fundamentală, formulată
de John Maynard Keynes, potrivit căreia, odată cu creşterea sau reducerea venitului, oamenii
tind să-şi mărească sau să-şi reducă consumul, dar într-o proporţie mai mică.
Evident, volumul cheltuielilor de consum într-o perioadă de timp, depinde şi de evoluţia
nivelului preţurilor şi tarifelor pentru bunuri şi servicii în acea perioadă şi drept urmare,
consumul astfel determinat se exprimă prin costul vieţii.
Pentru cunoaşterea costului vieţii şi a consumului populaţiei se utilizează bugetele de
familie întocmite pe un eşantion reprezentativ al populaţiei ţării. Bugetul de familie constituie .un
instrument de înregistrare şi evidenţă a veniturilor şi a structurii cheltuielilor de consum pe
categorii socio-profesionale şi tipuri de familii reprezentative, în funcţie de mărimea veniturilor.
Cercetarea bugetelor de familie evidenţiază anumite tendinţe caracteristice în repartizarea
cheltuielilor de consum, tendinţe cunoscute şi sub denumirea de legile lui Engel.
Astfel, cheltuiala pentru alimentaţie este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic şi
invers, cheltuielile cu îmbrăcămintea şi cele cu locuinţa au o pondere relativ constantă, indiferent
de evoluţia venitului; cheltuielile pentru confort şi recreere au o dinamică mai rapidă decât cea a
veniturilor, dar au o pondere redusă la veniturile mici şi se ridică la ponderi însemnate la
veniturile mari.
Gradul de satisfacere a cerinţelor de consum ale populaţiei, precum şi modificările
structurale ale acesteia, se apreciază semnificativ şi cu ajutorul indicatorului consumul pe
locuitor, care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri şi servicii dintr-o ţară, ca expresie
a nivelului de trai.

Economiile şi investiţiile

Utilizarea venitului are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât şi a celor
viitoare şi în consecinţă, aceasta se împarte într-o anumită proporţie, în cheltuieli de consum şi
economii. Surplusul de venit peste cheltuielile de consum constituie economiile.
În cazul întreprinzătorului, economiile se prezintă sub două forme: ca economii globale
şi ca economii nete. Dacă din valoarea totală a mărfurilor şi serviciilor vândute se scad
cheltuielile pentru producerea respectivelor mărfuri şi servicii, precum şi cheltuielile de
consum, se obţin economiile globale. Economiile globale pot fi grevate de costuri suplimentare,
concretizate în pierderi involuntare care scapă controlului agenţilor economici (distrugeri în
urma unor catastrofe, scăderi imprevizibile ale cursului acţiunilor etc.). Deducând costurile
suplimentare din economiile globale, rezultă economiile nete.
Obţinerea economiilor este condiţionată de anumite împrejurări, cum ar fi: a) capacitatea
muncii creatoare de venit de a fi suficient de productivă, astfel încât să creeze un excedent peste
nevoile curente ale vieţii; b) capacitatea de prevedere a agenţilor economici de a pune pe acelaşi
plan trebuinţele prezente şi cele viitoare; c) proprietatea bunului economisit de a putea fi
conservat, proprietate ce s-a generalizat odată cu întrebuinţarea monedei; d) existenţa unor
instituţii specializate şi a unor instrumente adecvate care să permită realizarea economiilor.
Economiile pot să rămână fie o tezaurizare sterilă, fie se pot transforma, prin intermediul
investiţiilor, într-un plasament care conduce la sporirea dimensiunilor capitalului real al
agenţilor economici sau patrimoniului social.
În sens larg, investiţiile desemnează plasarea economiilor deţinute de persoane fizice
sau juridice în vederea creării şi achiziţionării de noi echipamente de producţie,
perfecţionării celor existente, creşterii stocului de capital, construirii de locuinţe, cumpărării
unor suprafeţe de teren, achiziţionării de titluri de valoare.
 În sens restrâns, investiţiile reprezintă adaosul la capitalul sau la patrimoniul personal
existent, adaos rezultat din folosirea unei părţi a economiilor obţinute într-o perioadă. Prin
urmare, în sens restrâns, investiţiile corespund proporţiei cheltuielilor care participă la formarea
capitalului.
Acele investiţii care măresc volumul capitalului fix şi pe cel al stocurilor materiale,
poartă numele de investiţii nete; ele contribuie la formarea netă a capitalului. Dacă la investiţia
netă se adaugă amortizarea, care asigură înlocuirea capitalului fix uzat, se obţine investiţia
brută care contribuie la formarea brută a capitalului.
Din punct de vedere structural, investiţiile cuprind:
a) lucrări de construcţii montaj (construcţii de clădiri, construcţii speciale, instalaţii
electrice, de apă şi canalizare, lucrările de montare a utilajului tehnologic, energetic, etc.);
b)procurarea de utilaje şi instrumente;
c) lucrări geologice (studii, cercetări, prospecţiuni, explorări, lucrări de foraj etc.);
d) alte investiţii (cheltuieli pentru cercetare, studii, proiectare, pentru procurarea
obiectelor şi inventarului gospodăresc);
e) plasamente pe termen lung ale hârtiilor de valoare. Asigurând formarea brută a
capitalului, investiţiile antrenează sporirea veniturilor din care decurge o nouă creştere, atât a
consumului, cât şi a economiilor.
Imboldul spre investiţii, respectiv transformarea economiilor în investiţii, depinde de o
serie de factori cum sunt: cererea de investiţii, eficienţa marginală a capitalului şi raportul ei
faţă de rata dobânzii, randamentul viitor al capitalului şi nivelul rentabilităţii la investiţiile
existente, riscul întreprinzătorului şi al celui care împrumută, implicarea statului în politica de
investiţii, situaţia economiei mondiale.
Efectuarea oricărei investiţii este condiţionată de studiul de oportunitate financiară.
Aceasta poate fi apreciată cu ajutorul rentabilităţii investiţiei, care se bazează pe principiul
actualizării sau al dobânzii compuse.
În practică, sunt folosite alte două criterii de alegere a variantelor de investiţii:
a) rata rentabilităţii minime a investiţiei, reprezentând minimul de rată a profitului
scontat pe care investitorul are certitudinea că o va depăşi ceea ce îi va motiva investiţia:
b) perioada de rambursare, reprezentând durata sau timpul în care investitorului i se va
restitui (rambursa) costul iniţial al investiţiei.
Luarea deciziei de investiţii presupune folosirea interdependentă şi a altor criterii cum
ar fi: capacităţile de producţie ce urmează a fi create şi, implicit, investiţia specifică, etapizarea
lucrărilor de investiţii, resursele de finanţare, maximizarea producţiei şi minimizarea costurilor,
asigurarea de noi locuri de muncă, factori de ordin psihologic etc. Decizia de investiţie trebuie,
în final, să îndeplinească două condiţii: să aducă satisfacţie (profitabilitate) investitorilor şi
securitate economică întregii comunităţi.

Echilibrul şi dezechilibrul economic

Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi

dezechilibru economic, ţinând seama de caracterul complex şi mereu dinamic al nevoilor şi
resurselor.
În cadrul fiecăreia dintre pieţele studiate până acum, echilibrul presupune, în esenţă,
concordanţa dintre cerere şi ofertă - pe pieţele bunurilor economice, a muncii, monetară, a
capitalului etc., în calitatea lor de părţi ale sistemului relaţiilor de piaţă. De asemenea, echilibrul
are manifestări concrete şi în cazul concordanţei dintre economii şi, investiţii, al balanţei
comerciale, al balanţei de plăţi externe, al bugetului de stat etc. In toate aceste situaţii este vorba
de echilibre parţiale.
Asupra obiectelor, fenomenelor şi proceselor din natură şi societate acţionează în permanenţă
factori (forţe) contradictorii, care tind să menţină starea de repaus sau de mişcare a acestora, denumită
echilibru (“aequilibrium”).
Ştiinţa economică a împrumutat termenul de echilibru din fizică, chimie, psihologie.
În fizică, echilibrul desemnează starea de repaus sau de mişcare a unui corp sau a unui
sistem solicitat de mai multe forţe (procese) opuse, care se desfăşoară cu aceeaşi viteză,
menţinând nemodifcate starea în care se află corpul sau sistemul respectiv.
În chimie, echilibrul este prezentat de legătura dintre două reacţii reversibile ce decurg
simultan din direcţii opuse şi se desfăşoară cu aceeaşi viteză.
Cercetând senzaţia de echilibru a omului, psihologia o defineşte ca reflectând poziţia şi
mişcările corpului în spaţiu, prin devierile de la poziţia verticală.

Echilibrul economic: premise, concept, forme şi corelaţii fundamentale

Moment esenţial al stabilităţii sistemelor dinamice din lumea nevoie şi vie, echilibrul
desemnează:
 egalitatea a două mărimi opuse, a două forţe contradictorii care se anulează reciproc;
 deplasările foarte mici ale corpurilor (sistemelor) după care acestea revin la poziţiile
iniţiale;
 deplasări ale corpurilor (sistemelor) faţă de poziţia iniţială care nici nu revin la poziţia
iniţială, dar nici nu se depărtează prea mult de aceasta;
 deplasări mai mari ale corpurilor (sistemelor) care nu le readuc la poziţia iniţială,
continuând să se mişte neuniform.
Elucidarea conceptului de echilibru economic implică, înainte de toate, formularea unor
răspunsuri adecvate la două întrebări:
a) care sunt premisele pe care se întemeiază existenţa echilibrului economic;
b) în ce constă, respectiv cum se defineşte echilibrul economic.
Premisele cele mai importante care permit existenţa echilibrului în economie sunt:
a) Economia de piaţă constă dintr-un ansamblu, o mulţime de fenomene şi procese
interdependente, care se desfăşoară în acelaşi timp dar cu sensuri diferite, ceea ce face ca în
orice moment să se manifeste tendinţe opuse.
b) Una din premisele echilibrului economic o constituie structurile economiei naţionale.
Acestea sunt numeroase, în funcţie de criteriile utilizate distingându-se ca tipuri mai
importante: structura tehnologică, structura de proprietate, structura de ramură şi sectorială,
structura teritorială etc.
c) Activitatea economică reprezintă o luptă continuă cu raritatea resurselor şi bunurilor
ceea ce presupune un ansamblu de legături între factorii tehnici, ştiinţifici şi culturali, sociali,
ecologici etc. care să asigure corespondenţa dintre comportamentele şi deciziile oamenilor
referitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei,
distribuţiei şi consumului de bunuri, în acord cu nevoile şi interesele lor economice. Se
urmăreşte astfel un echilibru dinamic între procesul de înaintare a economiei şi traiectoria
satisfacerii trebuinţelor nelimitate ale oamenilor, prin folosirea cât mai eficientă a bunurilor şi
resurselor relativ rare.
d) Economia înseamnă nu numai interdependenţă între factorii de producţie utilizaţi,
între producătorii şi utilizatorii de factori de producţie, între producţie şi consum, ci şi între
domeniul economic şi celelalte domenii ale societăţii (juridic, politic, cultural - spiritual, moral
etc.), care se manifestă ca un ansamblu de impulsuri, cu tendinţe şi intensităţi diferite asupra
componentelor în mişcare ale economiei. Factorii economici şi sociali predominanţi asigură
concordia dintre componentele economiei, adică tind să menţină starea sistemului economic
dat. În raport cu aceşti factori, acţionează factorii perturbatori; ei creează tendinţa de modificare
a stării sistemului economic, unii dintre ei modificând pozitiv corelaţiile din economie, iar alţii
având tendinţa să distrugă coerenţa sistemului economic. Anihilarea reciprocă a forţelor opuse
create de către cele două categorii de factori determină echilibrul economiei, în condiţiile în care
aceasta se mişcă (se dezvoltă).
e) Din punctul de vedere al protagoniştilor săi, economia de piaţă se prezintă ca o sumă
de opţiuni ale celor care produc şi ale celor care consumă (utilizează) bunurile şi serviciile.
Alegerile raţionale ale producătorilor, reflectate în deciziile şi comportamentele lor pe piaţă,
vizează maximizarea câştigurilor, în opoziţie cu raţiunile consumatorilor care, la nivelul
resurselor de care dispun, acţionează pentru aşi maximiza satisfacţia sau utilitatea. Aceste două
forţe contrarii ale economiei de piaţă se pot egaliza numai prin intermediul preţului de piaţă, ca
preţ de echilibru care orientează în mod decisiv cererea şi oferta de bunuri şi servicii şi
oglindeşte condiţiile economice normale şi eficiente pentru producerea fiecăruia şi a tuturor
bunurilor şi serviciilor.
f) Economiile de piaţă contemporane sunt economii deschise spre exterior; ele se
integrează în fluxurile economice mondiale, atât prin intrările din economia mondială în
economia naţională, cât şi prin ieşirile acesteia din urmă spre economia mondială. O economie
naţională, pentru a fi viabilă, trebuie să-şi asigure tendinţa spre egalizare a fluxurilor de intrări
şi ieşiri, în raport cu economia mondială, context în care se manifestă competiţia între interesele
economice naţionale ale statelor.
Echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tind structurile economiei,
fluxurile şi pieţele bunurilor şi servicviilor, piaţa monetară, piaţa capitalului şi piaţa muncii,
adică piaţa în ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în
diferitele lor segmente, abaterile dintre ele fiind nesemnificative pentru a se produce
dificultăţi (dezechilibre) în funcţionarea economiei naţionale.
Echilibrul macroeconomic trebuie înţeles ca o tendinţă, ce nu exclude abateri sau
discordanţe nesemnificative care nu afectează funcţionarea de ansamblu normală a economiei.
Elementele necesare înţelegerii echilibrului macroeconomic sunt:
a) În primul rând, în acest caz, se operează cu noţiunile: oferta agregată şi cererea
agregată, care presupune exprimare monetară, ce permite aducerea la un numitor comun şi, pe
această bază, posibilitatea de măsurare şi comparare.
b) În al doilea rând, se impune luarea în considerare a relaţiei dintre producţie, venituri
şi cheltuieli. Aceasta, în sensul că producţia dă naştere la fluxuri de produse şi servicii, care, la
rândul lor, determină fluxuri de venituri distribuite deţinătorilor factorilor de producţie, ceea ce
atrage după sine fluxuri de cheltuieli prin care se procură bunuri economice oferite de
producţie. Astfel, cererea şi oferta sunt legate între ele şi prin intermediul veniturilor; este
importantă cunoaşterea reacţiei acestora nu numai la variaţiile de preţuri, ci şi la cele ale
veniturilor.
c) În al treilea rând, echilibrul macroeconomic presupune luarea în considerare a
interdependenţelor dintre pieţe şi, respectiv, dintre echilibrele economice parţiale. Starea de
echilibru sau, dimpotrivă, de dezechilibru în cadrul uneia sau alteia dintre, pieţele parţiale se
reflectă, direct sau indirect, într-o proporţie sau alta, şi în funcţionarea de ansamblu a economiei
naţionale.
Starea de echilibru în economie este expresia compatibilităţii deciziilor luate de agenţii
producători şi consumatori, o concordanţă relativă a acestora care se menţine într-o anumită
perioadă de timp, până intervin factori perturbatori cu acţiune contrarie.
Echilibrul economic se manifestă printr-o multitudine de forme, care se clasifică după
mai multe criterii.
În raport cu modul de manifestare în timp se disting echilibrul macroeconomic static şi
dinamic.
Echilibrul static reflectă starea momentană a economiei, considerată drept punct de
referinţă. În realitate, nu există echilibru economic static, deoarece întotdeauna au loc schimbări
în sistemul de trebuinţe şi în cel al resurselor, astfel încât echilibrul economic nu rămâne la
nivelul realizat, ci se schimbă, în timp, necesitând „ajustări", corespunzătoare condiţiilor mereu
dinamice.
Considerat doar ca o ipoteză de lucru, deci fără o corespondenţă efectivă în realitate,
echilibrul static s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbări imperceptibile,
nesemnificative între diferite procese sau subsisteme ale economiei naţionale, încât starea
generală a acesteia rămâne nemodifcată.
Modificarea stării economiei sub acţiunea contradictorie a factorilor dezvoltării şi
creşterii economice, a raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală,
ca şi dintre subsistemele economiei naţionale defineşte starea de echilibru macroeconomic
dinamic, care se poate manifesta pe termen scurt şi pe termen lung.
Echilibrul macroeconomic dinamic presupune mişcarea structurilor economiei naţionale,
ruperea coerenţei structurilor existente şi crearea de noi compatibilităţi structurale, adică
restabilirea unui nou echilibru între componentele structurale ale economiei, după care
urmează reapariţia dezacordurilor între structurile interne ale economiei naţionale ş.a.m.d.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a
ofertei la exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Există mai mulţi factori care determină dinamica echilibrului economic, şi anume:
a) populaţia, care, prin numărul ei, prin structura pe grupe de vârstă şi socio-
profesională, nivelul de calificare a lucrătorilor etc. determină schimbări corespunzătoare în
ansamblul cererii;
 b) progresul ştiinţifico-tehnic, care duce la apariţia a noi trebuinţe, noi subramuri, la
modificări în structura şi nivelul lor şi, totodată, la înnoiri ale ofertei şi cererii agregate, la
adaptări ale acestora;
c) comportamentul agenţilor economici, care se schimbă, atrăgând după sine noi
orientări în folosirea veniturilor, ca şi în structura pe ramuri şi subramuri economice a plasării
capitalurilor în afaceri;
d) limitele resurselor, care acţionează restrictiv, impunând restructurări în alocarea şi
combinarea factorilor de producţie etc. Echilibrul are, deci, caracter relativ; această noţiune
trebuie abordată în timp şi spaţiu.
În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor
economice, echilibrul îmbracă forma de echilibru economic material, valoric şi al resurselor de
muncă.
Echilibrul material exprimă starea de concordanţă relativă între volumul, structura şi
calitatea ofertei globale, pe de o parte şi nevoile de consum final şi intermediar (de producţie),
adică cererea globală, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, pe de altă parte.
Echilibrul valoric reflectă concordanţa relativă dintre structurile valorice ale rezultatelor
economice, dintre acestea şi eforturile consumate pentru obţinerea lor. În cadrul echilibrului
valoric se disting formele speciale de echilibru:
a) echilibrul bănesc (monetar) sau concordanţa relativă dintre masa bănească aflată în
circulaţie şi valoarea bunurilor economice destinate pieţei;
b) echilibrul financiar, respectiv concordanţa relativă dintre sursele financiare şi
necesităţile de plată din economia naţională;
c) echilibrul bugetar, care pune în concordanţă relativă veniturile bugetare cu
cheltuielile bugetare
d) echilibrul valutar sau concordanţa relativă dintre încasările şi plăţile în valută.
Echilibrul resurselor de muncă desemnează concordanţa relativă dintre cantitatea,
structura şi calitatea resurselor de muncă disponibile, pe de o parte, şi necesităţile de forţă de
muncă ale utilizatorilor din economia naţională, pe de altă parte.
Alături de aceste forme de echilibru economic, o importanţă crescândă prezintă
echilibrul ecologic, ca stare de concordanţă relativă între comunitatea biotică (fiinţele vii,
inclusiv omul) şi mediul natural şi care condiţionează hotărâtor existenţa şi progresul societăţii
omeneşti.
În raport cu nivelurile de agregare ale activităţilor economice se disting:
a) echilibrul microeconomic, care priveşte verigile primare ale economiei (agenţii
economici şi unităţile teritorial-administrative de bază);
b) echilibrul mezoeconomic, care se referă la structurile de ramură şi zonale ale
economiei;
c) echilibrul macroeconomic, ca echilibru integrator sau general al tuturor activităţilor
economice de pe teritoriul naţional.
Echilibrul economic evidenţiază egalitatea dintre forţele economice opuse care,
conjugate, se anihilează reciproc. Starea de echilibru este vremelnică, deoarece forţele economiei
de piaţă variază în proporţii şi direcţii diferite, astfel că starea de dezechilibru devine
permanentă.
 Echilibrul economic nu constituie un scop în sine; realizarea lui este subordonată
creşterii şi dezvoltării economice, îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale oamenilor.
În concluzie, trebuie subliniat faptul că echilibrul macroeconomic presupune realizarea
echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe piaţa valutară, precum şi a echilibrului bugetar
etc. Există, în acest caz, o relaţie ca de la parte la întreg: asigurarea echilibrelor menţionate se reflectă
favorabil în dinamica echilibrului macroeconomic, după cum disfuncţionalităţile sau dereglările
acestora afectează buna funcţionare a economiei în ansamblul ei; ritmul înnoirilor în cadrul
echilibrelor parţiale se oglindeşte în ritmul de ansamblu al dezvoltării economice.

Teoria dezechilibrului economic

Condiţiile noi în care se desfăşoară activitatea economică atrag după sine dezechilibre
economice, considerate drept stare normală, necesară dezvoltării. Există şi dezechilibre în
economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în mari decalaje între cerere şi ofertă pe
diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice, şomaj, inflaţie etc.
Asemenea decalaje nu constituie o stare normală în evoluţia economiei, ele fiind legate de
limitele resurselor, de insuficienţa cunoaştere a relaţiilor de piaţă, de rămâneri în urmă în ceea
ce priveşte progresul tehnologic, de lipsa unor reacţii rapide şi eficiente din partea unor agenţi
economici, ca şi de unele greşeli de politică economică generală pe termen lung etc.
Mărimile (forţele) măsurabile şi opozabile din economie, în interacţiunea lor, pot să fie
egale sau inegale; în cazul egalităţii, ele se anulează reciproc şi desemnează starea de echilibru,
în timp ce în situaţia de dezechilibru, unele sunt mai puternice în raport cu celelalte, devenind
preponderente în raport cu acestea.
Prin dezechilibru economic se înţelege starea economiei naţionale sau a unei
componente a acesteia de a nu fi în echilibru. Întrucât acţiunea forţelor economice contrarii este
permanentă, echilibrul se manifestă ca o stare de moment, vremelnică şi întâmplătoare a
sistemului economic, pe când dezechilibrul economic se manifestă permanent, însă cu
intensităţi diferite în timp şi în cadrul componentelor economiei naţionale.
Dezechilibrul economic, în funcţie de intensitatea şi efectele pe care le produce, poate fi
interpretat:
a) ca stare normală a economiei de piaţă, a evoluţiei acesteia, atunci când nu
dezorganizează în sens negativ economia şi se manifestă în forme dorite şi acceptate de
societate, ca suport al progresului economico-social. Devenite preponderente şi permanente,
aceste dezechilibre caracterizează starea normală, dinamică, de dezvoltare a economiei;
b) ca o stare normală şi nedorită a economiei creatoare de dezordine şi incompatibilităţi
în cadrul funcţionalităţii sistemului economic. Dacă dezechilibrele amintite se manifestă parţial
şi pe termen scurt, ele nu pot influenţa în mod decisiv tendinţa dominantă a sistemului
economic. Dezvoltarea economică, deşi stânjenită. tinde spre normalitate. Atunci când
dezechilibrele nedorite devin predominante, în economie se instalează starea de criză. Paralel cu
dezechilibrele nedorite se manifestă şi dezechilibrele normale, dar acestea au caracter parţial şi
se desfăşoară pe termen scurt, influenţând într-o mică măsură cursul economiei. Când
dezechilibrele nedorite cuprind cele mai importante componente ale sistemului economic, se
generalizează şi se prelungesc în timp, criza din economie devine structurală. În cazul
dezechilibrelor anormale obişnuite, reechilibrarea economiei şi a procesului de dezvoltare
economică implică reducerea intensităţii, a nivelului şi a gradului de extindere a dezechilibrelor
nedorite, aducerea acestora la limitele dezechilibrelor admisibile. În situaţia dezechilibrelor
profunde şi generalizate, sistemul economic se depărtează tot mai mult şi tot mai inegal în
principalele componente ale sale de starea sa iniţială, trebuind modernizate structurile viabile,
înlăturate structurile care nu au viitor şi create noi structuri (forţe) ale economiei, care să
permită un alt echilibru dinamic.
Pentru a desemna dezechilibrele economice normale, ştiinţa economică foloseşte
noţiunea de presiune, iar pe cele anormale noţiunea de absorbţie.1
Presiunea redă situaţia de “ofertă excedentară” (“exces suply”) sau “existenţa pieţei
cumpărătorului” (“buyers market”), atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cât şi pe piaţa muncii;
ea se soldează cu nerealizarea unei părţi a ofertei de bunuri şi servicii şi apariţia şomajului.
Metaforic vorbind, pe piaţa unui produs domină presiunea pentru cumpărător dacă vânzătorul
“stă la rând” să-şi vândă mărfurile, adică la vânzător apare o aspiraţie pozitivă care nu este pe
deplin satisfăcută.
Absorbţia este situaţia de piaţă în care cererea este excedentară (“exces demand”),
respectiv “piaţa este a vânzătorilor” (“sellers market”), cumpărătorii “stau la rând pentru a
cumpăra, manifestându-se o tensiune de aspiraţie pozitivă nesatisfăcută la cumpărător.
Efectele presiunii şi absorbţiei asupra desfăşurării activităţii economice în ansamblul
ei sunt numeroase şi complexe, manifestându-se atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
a) Pe termen scurt, absorbţia favorizează activitatea economică, îi măreşte dimensiunile,
pe de o parte printr-o mai bună utilizare a capitalului fix, iar pe de altă parte, prin sporirea
volumului capitalului fix cu ajutorul investiţiilor. Consumatorii se adaptează la producători. În
schimb, presiunea poate să mărească volumul producţiei numai atunci când ar folosi o parte din
importantele capacităţi de producţie existente şi neutilizate. Investiţiile sunt inutile, producătorul
se adaptează la consumator, iar produsele noi modifică necesităţile consumatorului, deoarece
există deja rezerve (capacităţi) neutilizate.
b) Pe termen lung, starea de absorbţie frânează dezvoltarea şi perfecţiunea bunurilor
economice, nu stimulează introducerea produselor noi, îmbunătăţirea şi garantarea calităţii
acestora, deoarece piaţa este a vânzătorilor, care se comportă ca nişte monopolişti, iar
cumpărătorii concurează între ei pentru vânzători (“stau la rând” pentru a cumpăra). Creşterea
vânzărilor depinde numai de producţie; producătorul găseşte cumpărător pentru fiecare produs
şi nu trebuie să concureze. De aceea, absorbţia poate să îndepărteze producţia de aspiraţiile
consumatorului, care este obligat să efectueze substituiri forţate de bunuri. Starea de presiune
pe termen lung stimulează introducerea pe piaţă a produselor noi, accelerează şi garantează
dezvoltarea calitativă a bunurilor.
c) În perioada presiunii, indiferent dacă se manifestă pe termen scurt sau lung, povara
nesiguranţei (incertitudinii) este suportată de vânzător, cumpărătorul găseşte pe piaţă ceea ce
doreşte şi nu se simte în nesiguranţă. Situaţia se inversează în perioada de absorbţie: vânzătorul
se simte în siguranţă, iar povara incertitudinii este suportată de cumpărător, care cumpără
bunurile dorite numai atunci când le găseşte pe piaţă şi nu în momentul în care şi-a manifestat
intenţia de a consuma (cumpăra). Pentru a consuma cum doreşte, cumpărătorul îşi creează
1
Kornai J.- Anti-equilibrium, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.217-311.
stocuri costisitoare din bunurile care-i sunt necesare.
d) Selecţia bunurilor, în perioada de presiune, o face cumpărătorul şi are ca rezultat la
producători diversificarea (diferenţierea) şi îmbunătăţirea calităţii bunurilor, concentrarea
producţiei pentru a se obţine economiile de scară şi reducerea costurilor unitare. În perioada de
absorbţie, selecţia o face vânzătorul, iar efectele ei asupra cumpărătorului sunt aproape nule,
deoarece vânzătorul se comportă ca un monopolist.
e) Presiunea şi absorbţia îşi pun amprenta şi asupra fluxului informaţional dintre masa
vânzătorilor şi masa cumpărătorilor. ln perioada de presiune, sarcina de a-i informa pe
cumpărători revine mai ales vânzătorilor, în timpul absorbţiei procurarea informaţiilor se face mai
ales de către cumpărători.
Efectele pozitive sau negative ale presiunii şi absorbţiei asupra pieţei se află în relaţie
directă cu intensitatea pe care o au fiecare din aceste procese.
Presiunea creează o diferenţă între aspiraţia vânzătorului şi vânzarea efectivă, denumită
tensiunea aspiraţiei. Cu cât tensiunea aspiraţiei este mai accentuată, cu atât presiunea asupra
pieţei este mai mare. Tensiunea aspiraţiei este factorul care amplifică procesele pozitive din
economie, cum ar fi îmbunătăţirea calităţii bunurilor, înnoirea şi diversificarea sortimentelor,
reducerea costurilor de producţie ş.a.
Absorbţia, prin mărimea tensiunii ei, măsoară gradul de nesatisfacere a cerinţelor
cumpărătorilor. Intensitatea aspiraţiei spre satisfacerea trebuinţelor cumpărătorului depinde în
principal de: timpul de aşteptare pentru satisfacerea nevoii, previziunii asupra evoluţiei
producţiei, cererii şi preţului bunului economic, mărimea rezervelor de care dispune
producătorul, importanţa produsului pentru cumpărător, efectele produse de procurarea sau
neprocurarea bunului etc. Absorbţia nemanifestată pe piaţă este, deci, o funcţie crescătoare a
tensiunii şi intensităţii aspiraţiei de cumpărare.
Dintre cele două forme fundamentale de dezechilibru - presiunea şi absorbţia -
avantajele cele mai mari le aduce presiunea, dacă prin politica economică generală se
realizează câteva condiţii:
a) existenţa unei tensiuni moderate între aspiraţia de vânzare şi vânzare efectivă, încât
să producă suficientă îngrijorare pentru vânzător, dar să nu ducă la un volum prea mare de
resurse neutilizate;
b) intensitatea aspiraţiei de vânzare să fie suficient de puternică, încât producătorii să
fie interesaţi în mare măsură de reuşita vânzării;
c) să existe suficiente forţe şi procese ale pieţei care să neutralizeze sau cel puţin să
atenueze efectele negative ale presiunii (speculaţia, necruţarea adversarului, dezorientarea
cumpărătorului, reclama excesivă etc.).
În raport cu teoria echilibrului general, care consideră că cererea globală şi oferta globală
de pe toate pieţele să se afle în stare de echilibru, teoria dezechilibrelor arată că cele două forţe
ale pieţei nu este de dorit să se afle în echilibru, ci numai ca aspiraţiile vânzătorilor şi cele ale
cumpărătorilor să fie puternice încât, la un anumit grad de intensitate, să se manifeste unul din
tipurile dezechilibrului: presiunea sau absorbţia.
Dezechilibrele economice îmbracă mai multe forme dintre care cele mai semnificative
sunt:
a) Excesul de ofertă agregată pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii, ceea ce face ca o
parte a bunurilor produse să nu se vândă (ofertă excedentară), iar pe piaţa muncii să nu poată fi
angajată o parte a resurselor de muncă, manifestându-se şomajul.
Excesului de ofertă pe pieţele de bunuri şi servicii îi corespunde procesul economic
cunoscut sub denumirea de presiune, proces generat de mai multe cauze:
 creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor, inflaţia având un rol
precumpănitor. Prin reducerea puterii de cumpărare a populaţiei, masa de bunuri aflate în
circulaţie nu poate să fie absorbită în întregime de către cerere, apărând excesul de ofertă;
 dominaţia incertitudinii pe piaţă, ceea ce face ca fiecare producător să-şi formeze
rezerve de produse, pentru a nu pierde cumpărătorii potenţiali. Aceste rezerve depăşesc cu
mult cererea normală de bunuri la nivel naţional;
 creşterea volumului investiţiilor din economia naţională şi formarea unui surplus
de capacităţi de producţie. Noile tehnologii, induse în economia naţională prin procesul de
investiţii, determină apariţia de noi bunuri şi îmbunătăţirea calitativă a celor existente. La acei
producători care nu reuşesc să utilizeze noile realizări tehnice apar a capacităţi neutilizate, în
timp ce la producătorii preocupaţi de inovare se creează o rezervă de capacitate destinată noilor
investiţii, care, la rândul lor, determină apariţia unui boom economic. Totuşi, intenţia de a face
investiţii este mai mică decât potenţialul de investiţii din economia naţională, manifestându-se o
mare prudenţă de a investi din partea deţinătorilor de capital.
Corelaţia dintre ritmul creşterii economice şi presiune se concretizează, de regulă,
printr-o creştere lentă însoţită de o puternică presiune. Prin sporirea ritmului creşterii
economice, presiunea îşi reduce intensitatea, se diminuează; prin accelerarea (forţarea)
acestui ritm, starea de presiune se transformă în absorbţie, având loc o creştere bruscă a
intenţiei de vânzare, al cărui efect imediat este utilizarea capacităţilor nefolosite anterior, iar
efectul îndepărtat îl constituie creşterea volumului capitalului fix şi promovarea progresului
tehnic.
b) Excesul de cerere agregată pe piaţa bunurilor combinat cu excesul de ofertă
agregată pe piaţa muncii.
Excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă şomaj, iar excesul de cerere pe piaţa
bunurilor înseamnă diminuarea producţiei, care este sinonimă cu înrăutăţirea condiţiilor de
viaţă ale consumatorilor.
Cauzele directe care determină absorbţia pe piaţă (excesul de cerere) sunt:
 satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor, care sunt nevoiţi să recurgă la
substituiri forţate de bunuri şi la economii silite;
 disproporţiile între ramurile de producţie, care determină un volum mai mic al
ofertei de bunuri în raport cu intenţiile de cumpărare ale agenţilor economici şi ale populaţiei,
atât pentru bunurile de producţie cât şi pentru bunurile de consum;
 neconcordanţa între intenţiile de investiţii şi condiţiile tehnico-materiale reale ale
efectuării investiţiilor.
Atunci când se trece de la absorbţie la presiune, are loc mai întâi o diminuare a ritmului
creşterii economice, pe fondul căreia sporesc intenţiile de cumpărare ale consumatorilor, ceea ce
stimulează intenţiile de vânzare ale producătorilor şi sporirea potenţialului de producţie;
economisirea sporeşte pe seama sacrificiilor temporare din domeniul consumului; se creează
rezerve de resurse şi capacităţi de producţie, precum şi stocuri de bunuri economice, ca premise
pentru accelerarea creşterii economice.
c) Excesul de cerere agregată simultan pe piaţa bunurilor economice a monedei şi pe
piaţa muncii este un dezechilibru grav care afectează toate pieţele. El este rezultatul unei
economii care se află într-o profundă criză structurală. Acest dezechilibru implică existenţa
hiperinflaţiei, a şomajului cronic şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale majorităţii oamenilor; în
economie nu acţionează în limite normale nici absorbţia şi nici presiunea, devenind necesară o
lungă perioadă de tranziţie pentru restructurarea tehnico-productivă a economiei. Această
restructurare de fond presupune costuri sociale mari, stabilirea corectă a priorităţilor, refacerea
şi dezvoltarea treptată a funcţiei productive a agenţilor economici şi a sistemului economic în
ansamblul său.

Fluctuaţiile activităţii economice

Ciclicitatea - formă de evoluţie a activităţii economice

Evoluţia economiei, atât la nivel microeconomic (la nivel de agenţi economici), cât şi la
nivel macroeconomic (la nivel de ramură sau economie naţională), privită prin prisma
principalilor indicatori cum sunt: volumul producţiei, al desfacerilor şi profiturilor, venitul
naţional, investiţiile şi economiile etc. relevă faptul că, în anumite perioade, se înregistrează
creşteri, în altele, stagnări sau chiar regrese. Prin urmare, activitatea economică nu are o
evoluţie uniformă liniară, ci fluctuantă.
Din analiza dinamicii activităţii economice se disting patru tipuri de evoluţii şi
fluctuaţii:
a) trendul, care caracterizează tendinţa generală şi de lungă durată şi se măsoară prin
ritmurile medii de creştere economică;
b) variaţii sezoniere, care reprezintă fluctuaţii care au loc în activitatea economică în
interiorul unei perioade scurte, de regulă un an, şi care sunt determinate de cele mai diverse
cauze (naturale, economice, sociale etc.);
c) variaţii întâmplătoare, care se produc ca urmare a unor împrejurări şi evenimente
neaşteptate sau neobişnuite;
d) variaţii ciclice, care se desfăşoară independent de celelalte tipuri de fluctuaţii şi sunt
repetabile.
Evoluţia principalelor fenomene economice, începând cu deceniul al treilea al secolului
XIX, se derulează sub formă ondulatorie, are un caracter ciclic. Ciclicitatea reprezintă acea
formă de mişcare a activităţii economice dintr-o ţară, în care fazele de expansiune alternează cu
cele de stagnare şi descreştere. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică parcurge
deci anumite faze, fiecare având trăsături distincte şi derulându-se aproximativ cu aceeaşi
succesiune.
De aceea, în caracterizarea ciclicităţii ca formă de mişcare a activităţii economice, dintr-o
ţară, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (anumite
faze ale ciclului), care se aseamănă, în linii generale, de la un ciclu la altul. Aprecierea se poate
face prin analiza unui singur indicator sau a mai multor indicatori, prin performanţele agregate
ale economiei (ritmul de creştere al venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole,
gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai etc.).
 Fluctuaţia ciclică a economiei nu trebuie privită în mod static, ci în dinamică (evoluţie),
în sensul că repetabilitatea fazelor nu se manifestă la aceleaşi dimensiuni, ci la dimensiuni mai
mari, asistând cu fiecare nou ciclu la o creştere a indicatorilor fizici, valorici şi calitativi.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele
care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria
economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a
activităţii economice.

Diversitatea ciclurilor economice

Unitatea de timp pentru mişcarea ciclică o constituie ciclul economic. El se defineşte ca

fiind perioada de la începutul unei crize, până la începutul crizei următoare, sau perioada de
timp care separă două crize.
Pornind de la adevărul că orice formă de viaţă socială fluctuează, oscilează, urmând
mişcările periodice reluate la infinit şi referindu-se la mişcările înţelese drept cicluri, Fernand
Braudel2 susţine că pentru a le deosebi, li se atribuie nume de economişti.
Pe baza analizei datelor disponibile, teoria economică evidenţiază cu preferinţă trei
tipuri esenţiale de cicluri generale, care se suprapun şi întrepătrund:
a) Cicluri lungi, seculare sau Kondratieff, de la numele economistului rus care le-a
studiat pentru prima dată. .
b) Cicluri propriu-zise, numite decenale sau Juglar, purtând numele economistului
francez, preocupat de evoluţia fluctuaţiilor economice pe termen mediu.
c) Cicluri scurte sau Kitchin, de la numele economistului american care în 1923 a pus în
evidenţă aceste cicluri, având o durată de la 6 la 40 de luni, din rândul cărora se detaşează ciclul
inflaţionist şi al variaţiei stocurilor.
În afara ciclurilor generale, literatura de specialitate consemnează şi unele cicluri
specifice, înţelese ca cicluri “intermediare” şi care se manifestă în domeniul construcţiilor
surprinzând mişcarea capitalului imobilizat în această activitate, precum şi în domeniul agricol,
reflectând linia sinuoasă pe care raportul cerere-ofertă o parcurge.
a) Ciclurile lungi
Evoluţia pe termen lung a vieţii economice demonstrează că aceasta se desfăşoară sub
forma unor unde lungi cu o durată de 50-60 ani. Ideea existenţei unor cicluri lungi a fost
formulată cu circa opt decenii în urmă de către economistul rus Kondratieff care analizând
seriile de date statistice pentru Anglia, Franţa, SUA şi Germania, referitoare la preţuri, ratele
dobânzii, salarii, comerţ exterior, a evidenţiat o serie de mişcări cronologice.

b) Ciclurile decenale
În economiile de piaţă, cercetarea economică privind evoluţiile ciclice s-a concentrat,
2
Kitchin-ul este ciclul scurt de 3-4 ani; juglar-ul sau ciclul intradecenal durează de la 6 la 8 ani;
Lambronsse - ul (interciclu sau ciclu interdecenal) durează de la 10 la 12 ani, chiar şi mai mult; el este
format din partea descendentă a ciclului Jugular (adică 3 sau 4 ani) şi dintr-un Juglar complet. 1-
Iiperciclul sau Kuznets-ul, dublu ciclu de Juglar ce ar dura circa 20 de ani; Kondratief-ul îşi adjudecă o
jumătate de secol sau mai mult. - Braudel Fernand - Timpul lumii, vol. l, Editura Meridiane, Bucureşti,
1989, p.82.
în primul rând, asupra ciclului decenal, căruia îi este dedicată o largă literatură surprinzând o
mare varietate de puncte de vedere, atât în privinţa definirii, cât mai ales în înţelegerea
fazelor sale.
Localizarea crizei între cele două faze ale ciclului economic, nu trebuie să conducă în nici
un caz la asocierea şi confundarea sa cu perioada de depresiune care îi succede. O distincţie
clară trebuie făcută între criză şi depresiune. Caracterului violent, subit, perturbator al crizei, i
se opune depresiunea, ca perioadă lentă de restructurare, de punere în ordine a sistemului
productiv, în cursul căreia se manifestă fenomene negative cum ar fi: scăderea producţiei, a
preţurilor, a salariilor, a schimburilor, creşterea şomajului.
Apariţia în unele domenii din economie şi consolidarea în altele a unor fenomene care
determină o inversare a conjuncturii, sunt generate adesea de unele măsuri restrictive adoptate
de către guvern, de către băncile comerciale prin ridicarea ratei dobânzii şi restrângerea
investiţiilor din economie, de către partenerii externi şi în general, de epuizarea cauzelor care au
stat la baza expansiunii anterioare. Acestora, li se adaugă tendinţa de reducere a ratei profitului
ca urmare a sporirii costurilor atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai
scumpi, creşterea stocurilor datorită unor neconcordanţe structurale între cerere şi ofertă,
sporirea mai rapidă a producţiei în raport cu veniturile de care dispun agenţii economici etc.
c) Ciclurile scurte
Pe fondul derulării ciclurilor lungi sau a ciclurilor Kondratieff, a ciclurilor majore sau a
ciclurilor afacerilor, denumite cicluri Juglar, poate fi observat şi un al treilea tip de cicluri, mici,
sau cicluri Kitchin, cu o durată de la 30 la 40 luni, specifice sectorului construcţiilor şi
agriculturii. Acest ciclu scurt sau minor afectează economia în ansamblu. EI nu se manifestă
printr-o criză adevărată, ci printr-o frânare a expansiunii, sau o accelerare a scăderii în faza de
depresiune.

Politicile anticriză

Urmărind asigurarea unei cât mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea
efectelor negative ale evoluţiilor ciclice, diferiţi agenţi economici şi în general statul, adoptă o
serie de măsuri. Surprinzând modalităţi fundamental diferite de percepere a cauzelor
fluctuaţiilor ciclice, politicile anticriză pot fi structurate pe două mari categorii:
a) politici anticiclice având ca obiectiv influenţarea cererii agregate
Punctul de reper al adaptării unor asemenea modalităţi de depăşire a situaţiei create îl
constituie marea depreciere economică din anii '30, iar teoreticianul de marcă este J. M. Keynes,
care a demonstrat necesitatea acţiunii asupra cererii globale, care poate stimula şi redresa
producţia. În această viziune, problema centrală este găsirea modalităţii optime de control din
partea guvernului asupra cererii agregate, pe această cale obţinându-se niveluri ridicate de
utilizare a forţei de muncă, concomitent cu rate acceptabile a inflaţiei.
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice, se folosesc mai multe
instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, masa
monetară şi rata dobânzii, sistemul asigurărilor sociale etc. Fundamentate de către economistul
englez Keynes, politicile anticriză se constituie într-o componentă a politicii economice pe
termen scurt şi pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica
monetară şi de credit şi politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice, se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului
administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar, cu scopul de a
menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza
de expansiune).
Cheltuielile publice implică transferuri de venituri şi acţiune asupra cererii globale prin
achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi investiţii în întreprinderi publice. Un
mare rol revine majorării prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj,
alocaţii familiale, de reciclare profesională etc.) care permit în faza de recesiune să fie atenuate
fluctuaţiile veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei.
Politica monetară şi de credit, are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi
masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii. Astfel, pentru
stimularea creşterii economice, în fazele de stagnare sau recesiune se aplică dobânzi mai reduse
care stimulează pe investitori şi creditul iar în fazele de avânt, când preţurile au tendinţă de
creştere, se acţionează în direcţia restrângerii masei monetare prin creşterea dobânzii şi
promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite.
Politica fiscală, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice,
ridicând sau diminuând nivelul fiscalităţii, în vederea frânării sau stimulării investiţiilor şi
producţiei. Astfel, în condiţiile de recesiune se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de
impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând la dispoziţia agenţilor
economici particulari, o cotă mai mare din profit.
b) Politicile anticiclice bazate pe ofertă, preconizează că pentru a influenţa evoluţia
ciclică, esenţială este ameliorarea stimulentelor pentru producători, pentru a-şi spori oferta
agregată. În vederea atingerii acestui scop, pot fi adoptate două categorii de măsuri: efectuarea
unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi a preţurilor libere prin
eliminarea centrelor de forţă economică (oligopoluri, centrale, sindicate); folosirea unor pârghii
economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor (ex. reducerea
fiscalităţii).
Politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei au fost aplicate în mod coerent pentru
prima dată în SUA, în vederea depăşirii marii depresiuni din anii '30, program cunoscut sub
numele de New Deal. După al doilea război mondial, asemenea măsuri, cu accente specifice, au
devenit o practică curentă în ţări din Europa Occidentală, Canada şi Japonia. Atenuarea
fluctuaţiilor ciclice, din economiile ţărilor dezvoltate până la jumătatea anilor '70 au sădit
încredere în viabilitatea politicilor anticiclice care vizează influenţarea cererii agregate în raport
cu starea concretă a economiei.