MACROECONOMIE

V. VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

1. Venitul la nivel macroeconomic

2. Structura şi legile consumului

3. Economiile. Motivele economisirii

4. Investiţiile şi rolul lor în dezvoltarea economică.

Finanţarea investiţiilor

5. Multiplicatorul invesiţiilor şi acceleratorul

CUVINTE CHEIE:
- venit;
- consum;
- economii;
- investiţii
- înclinaţia medie spre consum
- înclinaţia medie spre economii
- înclinaţia marginală spre consum
- înclinaţia marginală spre economii
- legea psihologică a lui Keynes
- multiplicatorul investiţiilor
- principiul acceleratorului

175
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

V. VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

V.1. Venitul la nivel macroeconomic

Tipuri de venit

Venitul constituie un flux de resurse monetare sau materiale (reale),

care provine direct sau indirect dintr-o activitate economică şi este însuşit de
un agent economic.
În economia naţională, sunt cunoscute asemenea venituri cum ar fi: a)
veniturile factoriale; b) venitul personal; c) venitul naţional. Veniturile
factoriale şi venitul personal au fost deja studiate. În cele ce urmează, va fi
analizat venitul naţional. Venitul naţional este un indicator macroeconomic.

Venitul naţional constituie valoarea adăugată netă creată în decurs

de un an de către agenţii economici rezidenţi, care activează atât în
interiorul ţării, cât şi în străinătate. Calculat după această metodă, venitul
naţional se compune din veniturile fundamentale din economie: salariu,
dobândă, profit, rentă.

Cu alte cuvinte, venitul naţional se divizează în veniturile menajelor şi

veniturile întreprinderilor.
Mărimea venitului naţional, fără a lua în calcul fluctuaţiile anuale,
este supusă unei tendinţe de creştere permanentă.
Cauzele acestei creşteri sunt multiple, cele mai importante fiind:
- sporirea numărului de persoane angajate în activitatea
economică, progresul tehnic;
- ridicarea nivelului de instruire al forţei de muncă;
- perfecţionarea metodelor de gestionare a afacerilor etc.
În marea majoritate a ţărilor lumii, venitul naţional creşte cu ritmuri
mai înalte decât ritmul de creştere a populaţiei. Acest lucru determină
creşterea venitului naţional pe locuitor.

176
MACROECONOMIE

Repartiţia primară şi repartiţia secundară a venitului naţional

(Distribuirea şi redistribuirea venitului naţional)

Înainte de a fi utilizat, venitul naţional este supus repartiţiei primare şi

repartiţiei secundare sau redistribuirii. În urma repartiţiei primare, venitul
naţional se împarte, în anumite proporţii, ce diferă de la o ţară la alta şi de la o
epocă la alta, între cele patru forme fundamentale de venituri factoriale, care
sunt salariul, dobânda, profitul şi renta. Aceste venituri sunt însuşite de
proprietarii respectivi ai factorilor de producţie care participă nemijlocit la
crearea bunurilor materiale şi serviciilor destinate schimbului.
În statistica naţională, se mai foloseşte noţiunea de „venit naţional
disponibil”. Acesta constituie venitul naţional mărit sau micşorat cu soldul
încasărilor şi plăţilor efectuate cu ţările străine. Astfel, în funcţie de acest
sold, venitul naţional disponibil poate fi mai mare sau mai mic decât venitul
naţional.
Redistribuirea venitului naţional (repartiţia secundară) se efectuează
prin mecanismul preţurilor, dar mai cu seamă prin intermediul bugetului de
stat. Toţi posesorii unui venit oarecare sunt obligaţi să „cedeze” o parte din
acesta sub formă de impozite şi taxe la bugetul de stat. În acest fel, în bugetul
de stat se acumulează o sumă importantă de venit, care este apoi redistribuită
pentru acoperirea cheltuielilor publice, cum ar fi învăţământul public,
ocrotirea sănătăţii, întreţinerea aparatului de stat, dezvoltarea ştiinţei şi
culturii, asigurarea solidarităţii sociale etc. Veniturile ce se formează în urma
redistribuirii unei părţi a venitului naţional se numesc venituri de transfer sau
venituri secundare.

V.2. Structura şi legile consumului

În procesul utilizării sale, venitul naţional se divizează în două părţi: o

parte se consumă, iar cealaltă se economiseşte.

V=C+E
unde:
V - venitul naţional;
C - consumul;
E - economiile (în unele manuale economiile sunt simbolizate cu
litera S ).
177
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

Consumul constituie acea parte a venitului disponibil care este uti-

lizată de menaje pentru achiziţionarea de bunuri de folosinţă curentă şi
îndelungată şi de servicii. La nivel macroeconomic, prin consum se
subînţelege totalitatea bunurilor şi serviciilor procurate şi folosite în scopul
satisfacerii anumitor nevoi într-o ţară, de regulă, în decursul unui an de zile.

Consumul este, astfel, o „distrugere”, o transformare a bunurilor şi

serviciilor, care se poate efectua fie imediat (produsele alimentare), fie
progresiv, în decursul unei perioade mai îndelungate (casele de locuit,
autoturismele, televizoarele etc).

Consumul constituie cea mai mare componentă a venitului naţional

(adică al cheltuielilor agregate). În structura cheltuielilor agregate, ponderea
consumului se ridică până la 60-90% din venitul naţional.
Consumul este obiectivul final al procesului de producţie. Mai mult.
John Maynard Keynes sublinia chiar că consumul este singurul scop şi
singura ţintă a oricărei activităţi economice.

Structura consumului

Consumul are o structură complexă. Înainte de toate, el se împarte în

consum final şi consum intermediar.
Consumul final constituie un proces de folosire a unui bun fără ca
acesta să participe la crearea altor bunuri economice. Ca exemple concrete ale
consumului final vom nominaliza următoarele: a purta o haină, a mânca un
măr, a privi un film, a audia un curs de teorie economică etc.
Consumul intermediar este un proces de utilizare a unui bun pentru
confecţionarea altor bunuri. În cazul consumului intermediar, bunurile
folosite sunt: fie încorporate în alte bunuri (materie primă), fie distruse
(energia) sau uzate în procesul de producţie (instrumentele, utilajele, maşinile
etc).
Din punctul de vedere al sursei de finanţare consumul poate fi:
a) privat (menajele şi întreprinderile);
b) public (administraţiile publice).
În funcţie de durată, consumul poate fi:
a) de bunuri de folosinţă curentă;
b) de bunuri de folosinţă îndelungată.
Mărimea şi structura consumului sunt influenţate de două categorii de
factori, şi anume: 1) factori obiectivi; 2) factori subiectivi.

178
MACROECONOMIE

Factorii obiectivi sunt:

a) mărimea, dinamica şi modelul repartizării veniturilor;
b) nivelul şi evoluţia preţurilor;
c) rata dobânzii;
d) schimbări în politica fiscală.
Factorul subiectiv se referă, în primul rând, la înclinaţia „psihologică“
a oamenilor spre consum, precum şi la previziunile referitoare la venitul
viitor, la perspectiva schimbării preţurilor.
Principalul factor care determină mărimea consumului este venitul.
Consumul evoluează în aceeaşi direcţie ca şi venitul: cresc veniturile - creşte
şi consumul, şi invers. Dar în proporţii diferite.
Relaţia dintre venit şi consum este subiectul mai multor teorii, cele
mai cunoscute fiind: teoria (legea) lui Engel şi teoria sau legea psihologică
fundamentală a lui J. M. Keynes.

Legea lui Engel

Economistul şi statisticianul german Ernst Engel (1821-1896),

studiind raportul dintre dinamica veniturilor populaţiei şi dinamica structurii
cheltuielilor acesteia pentru consum, formulează o lege ce-i poartă numele,
numită şi „legea consumului“. Legea lui Engel studiază sensibilitatea sau
modificarea consumului unui bun, implicit a cererii din acel bun în funcţie de
modificarea veniturilor (creşterea sau diminuarea veniturilor). Bunurile, din
punctul de vedere al elasticităţii faţă de venit, se împart în trei categorii, şi
anume:
a) bunuri inferioare, al căror consum se reduce o dată cu creşterea
veniturilor (produsele alimentare etc);
b) bunuri normale, al căror consum sporeşte paralel cu sporirea
veniturilor (îmbrăcăminte, locuinţe);
c) bunuri superioare, al căror consum depăşeşte sporul veniturilor
(cheltuieli pentru odihnă, distracţii).
Legea formulată de Engel se prezintă astfel: „Cu cât un individ, o
familie, un popor sunt mai săraci, cu atât este mai mare partea din venit pe
care aceştia trebuie să o consacre întreţinerii lor fizice, în care alimentaţia
constituie partea cea mai importantă”1.
Mai târziu, economistului german i-au fost atribuite şi alte afirmaţii.

În prezent, legea lui Engel sustine că: odată cu creşterea veniturilor,

cheltuielile destinate procurării produselor alimentare cresc, dar într-o
proporţie mai mică decât creşterea venitului, cheltuielile pentru
1
Dictionnaire d’économie et de sciences sociales, sous la dir. de C.-D. Échaudemaison, Nathan, Paris, 2003, p. 185.
179
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

îmbrăcăminte şi locuinţă cresc proporţional cu creşterea venitului,

cheltuielile pentru odihnă şi educaţie (cheltuielile diverse) cresc în proporţii
mai mari decât creşterea venitului.

Legea lui Engel se referă la evoluţia structurii consumului atât la

nivelul unui individ, cât şi la nivelul menajelor şi chiar la nivelul unui popor.
Pentru a determina această structură, se foloseşte noţiunea de coeficient
bugetar, care constituie raportul dintre mărimea diverselor cheltuieli de
consum, pe categorii de cheltuieli şi totalul consumului.
Astfel, o familie din România cu un venit lunar de 3300 de lei are,
aproximativ următoarea structură a consumului (vezi Tabelul 5.1.):
Nr. Elemente de cheltuieli Sumele Coeficientul bugetar
cheltuite
1. Produse alimentare 1400 43%
2. Locuinţă 500 15%
3. Îmbrăcăminte, încălţăminte 270 8%
4. Transport şi comunicaţii 400 12%
5. Odihnă 230 7%
6. Altele 500 15%

Tabelul 5.1. Determinarea coeficientului bugetar

În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, structura

consumului este alta, şi anume: cheltuielile pentru produsele alimentare
constituie cca 15%; îmbrăcămintea şi încălţămintea - 10%; locuinţa - 25%;
odihna - 30%; transport şi comunicaţii - 20%. În ţările în dezvoltare însă,
cheltuielile pentru produsele alimentare constituie adeseori mai mult de 70-80
la sută din consum.

Legea înclinaţiei psihologice spre consum

O altă teorie a consumului aparţine economistului englez John

Maynard Keynes (1883-1946) şi îmbracă diverse denumiri: teoria venitului
curent, legea înclinaţiei psihologice spre consum sau legea psihologică
fundamentală.
Potrivit opiniei lui Keynes, individul consumă doar în funcţie de
venitul disponibil, adică de venitul curent. Mărimea şi structura consumului şi
raportul acestora cu mărimea venitului sunt determinate de o lege de natură

180
MACROECONOMIE

psihologică, ce are la temelie înclinaţia spre consum, prin care se subânţelege

dorinţa oamenilor de a-şi modifica consumul în funcţie de schimbarea
veniturilor.
Între consum şi venituri există o dependenţă de natură psihologică
stabilă. Acest raport constituie conţinutul legii descoperite şi formulate de
J. M. Keynes.

Potrivit legii psihologice fundamentale, odată cu creşterea sau

scăderea veniturilor, de regulă şi în medie, oamenii înclină să-şi mărească
sau să-şi diminueze consumul, dar nu în aceeaşi măsură, ci într-o măsură
mai mică.

De exemplu, dacă venitul unui menaj va creşte cu 10%, de regulă,

consumul va spori doar cu 5-6%. Totodată, dacă venitul se va reduce cu 10%,
consumul se va diminua şi el, dar mai puţin, să zicem cu 5-7%.
Pe termen scurt, funcţia consumului, care este legătura funcţională
dintre venit şi cheltuielile de consum, are o formă concavă. Adică o dată cu
creşterea veniturilor creşte şi consumul, dar în proporţii diferite (Figura 5.1.).

Figura 5.1. Curba consumului

Vom remarca aici că, potrivit unei alte teorii a consumului, numită
„teoria venitului permanent”, consumul va fi influenţat nu de mărimea
venitului curent, adică disponibil, cum consideră J. Keynes, ci de venitul pe
care individul anticipează că îl va obţine de-a lungul întregii sale vieţi. Acest
181
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

venit corespunde venitului permanent, deşi, desigur, pot avea loc şi anumite
abateri în sus sau în jos, dar aceste abateri sunt considerate întâmplătoare şi
nu modifică esenţa teoriei.

Rata medie şi rata marginală a consumului

Corelaţia dintre venit şi consum se analizează şi cu ajutorul unui
asemenea indicator precum rata consumului sau înclinaţia spre consum.

Rata medie a consumului constituie raportul dintre consumul total şi

venit şi exprimă partea din venit ce se cheltuieşte prin consum.

C
c'=
V
unde: c′ - rata consumului;
C - consumul total;
V- venitul total.
Acest indicator se exprimă, de regulă, în procente (5%), dar se folo-
seşte şi sub formă de coeficient al unui număr zecimal (0,5).
Întrucât, potrivit legii psihologice fundamentale a lui Keynes, odată cu
creşterea sau scăderea venitului, consumul creşte sau scade, dar într-o
proporţie mai mică, atunci când sporeşte venitul, înclinaţia medie spre
consum (sau rata consumului) are tendinţa de reducere.
După cum rezultă din Figura 5.2., atunci când veniturile cresc de la 20
la 80, rata medie a consumului (c') scade de la 7 la 2.

182
MACROECONOMIE

Figura 5.2. Interdependenţa dintre creşterea veniturilor

şi rata medie a consumului

Rata marginală a consumului arată cu cât sporeşte consumul (∆C) la

creşterea cu o unitate a venitului disponibil (∆VD):

ΔC
c'=
ΔVD

Rata marginală a consumului indică ce parte din venitul disponibil

suplimentar se va adăuga la consum într-o anumită perioadă de timp. La o
creştere a venitului disponibil - ∆VD -, va creşte şi consumul ∆C, dar ∆VD >
∆C.
ΔC
Astfel, raportul ΔVD este pozitiv.

V.3. Economiile. Motivele economisirii

Rata de economisire

După cum ştim deja, o parte a venitului naţional se consumă, pe când

cealaltă se economiseşte (această divizare în consum şi economii are loc şi la
nivelul veniturilor familiale etc).
Economisirea nu este un scop în sine sau un moft al cuiva. Economi-
183
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

sirea este o necesitate obiectivă, deoarece, dacă tot ce s-ar produce s-ar
consuma, nu ar exista nici un progres, nici o creştere economică. Partea
venitului naţional care se economiseşte constituie temelia materială pentru
reluarea procesului de producţie la o scară mai largă şi la un nivel mai înalt al
dotării tehnice a întreprinderilor. Oricum, cea mai mare parte a economiilor
se transformă în investiţii, care la rândul lor sunt folosite pentru sporirea
producţiei, însă economiile constituie nu numai o necesitate obiectivă, ci şi un
sacrificiu din partea populaţiei, deoarece se renunţă la o parte din venitul
disponibil (care ar putea fi consumată), pentru a avea pe viitor un consum mai
bun, mai calitativ, mai important.

Economiile reprezintă partea venitului care nu a fost consumată sau,

altfel spus, diferenţa dintre venit şi consum: E = V - C

unde: E - economiile;
V - venitul naţional;
C - consumul.
Ştiinţa economică a demonstrat că în condiţiile creşterii veniturilor
înclinaţia de a economisi devine mai puternică decât înclinaţia de a consuma.
Întrucât economiile constituie temelia investiţiilor, prin această tendinţă se
creează condiţiile necesare pentru ca ţările şi persoanele mai bogate să devină
şi mai bogate, să se distanţeze şi mai mult de cei rămaşi în urmă.
Este necesar de a face distincţie între economii nete (partea venitului
care nu se consumă) şi economii brute (sau globale), care sunt formate din
suma economiilor nete şi a consumului de capital fix (mărimea amortizării).
Economiile mai pot fi divizate în economii ale sectorului privat şi economii
ale sectorului public. În ţările dezvoltate, cea mai mare parte a economiilor
aparţine sectorului privat, în mod special persoanelor fizice şi menajelor.
În fond, pornind de la un anumit nivel al venitului, orice agent
economic are posibilitatea de a economisi. Însă formarea de economii nu este
un scop în sine, de aceea ea are loc doar atunci când există o anumită
motivaţie.

Înclinaţia spre economii este un fenomen de natură psihologică. Ea

porneşte de la dorinţa omului de a utiliza banii pe care îi are în alt mod
decât a-i cheltui pentru procurarea bunurilor materiale şi a serviciilor.

Menajele economisesc prin plasarea unei părţi a venitului, rămase

disponibile după scăderea cheltuielilor de consum, la casele de economii, prin
procurarea acţiunilor sau a obligaţiilor, prin păstrarea unor sume de bani sub
formă de rezerve.
Care sunt motivele în virtutea cărora agenţii economici, în principal
184
MACROECONOMIE

menajele, precum şi persoanele fizice, fac economii? Acestea sunt foarte

diferite. În opinia lui J. Keynes, aceste motive au la temelie dorinţa
oamenilor:
1) de a crea o rezervă pentru situaţii neprevăzute;
2) de a se asigura în vederea unui previzibil viitor nefavorabil,
determinat de îmbătrânire, de studiile membrilor familiei sau de întreţinerea
unor persoane dependente;
3) de a putea beneficia de dobânzi şi de sporuri de valoare;
4) de a putea majora treptat cheltuielile pentru ridicarea standardului
de viaţă;
5) de a avea o senzaţie de independenţă şi libertate;
6) de a asigura o marjă de manevră pentru punerea în aplicare a
unor proiecte speculative sau comerciale;
7) de a lăsa avere moştenitorilor;
8) de a-şi satisface, pur şi simplu, zgârcenia.
Cu alte cuvinte, principalele motive din care persoanele fizice îşi
micşorează consumul şi îşi sporesc economiile pornesc de la spiritul de
afaceri şi dorinţa de îmbogăţire, spiritul de prudenţă şi setea de independenţă.
Ponderea economiilor în venit este calculată cu ajutorul unui indicator
numit „înclinaţie medie spre economii” sau „rată economiilor”, care
constituie raportul dintre economii şi venitul disponibil. Astfel, dacă un
menaj are un venit disponibil de 2000 de lei, din care economiseşte lunar câte
400 de lei, atunci rata de economisire (sau înclinaţia medie spre economii) va
fi următoarea:
E
e 1= ×100%
V
În exemplul de mai sus rata de economisire va fi egală cu 20%:
400
e 1= ×100 %=20 %
2000
unde: e1 – Înclinaţia medie spre economii;
E - economiile;
V - venitul disponibil.
Rata de economisire (înclinaţia spre economii), ca, de altfel, şi rata de
consum, se modifică nu doar în urma modificării veniturilor. Mai există şi alţi
factori, atât obiectivi, cât şi subiectivi, care pot influenţa tendinţa oamenilor
de a economisi. Printre aceştia se numără: rata dobânzii (când aceasta este
joasă sau în scădere, pe termen scurt această situaţie descurajează
economiile); politica fiscală (impozitele mari descurajează economiile);
puterea de cumpărare a banilor (când aceasta scade, scad şi economiile).
Economiile pot fi utilizate în mod diferit, în principal sub formă de
tezaurizare, plasamente şi investiţii.
185
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

Tezaurizarea constituie un proces de păstrare a banilor în diferite

ascunzişuri, cum ar fi: case de bani, „la saltea” etc.
Plasamentele sunt o formă de transformare a banilor economisiţi în
active financiare, cum ar fi: acţiunile, obligaţiunile etc. Scopul plasamentului
este obţinerea unui câştig sub formă de dividend sau dobândă.
Investiţia este forma de utilizare a economiilor pentru procurarea
bunurilor de producţie şi a bunurilor imobiliare, în scopul obţinerii unui profit
oarecare.
Folosirea economiilor pentru investiţii este considerată o economisire
creativă, pe când folosirea economiilor pentru plasamente sau tezaurizare este
o economisire sterilă.

V.4. Investiţiile şi rolul lor în dezvoltarea economică.

Finanţarea investiţiilor

Investiţiile - o punte între prezent şi viitor

Am reţinut că cea mai mare parte a venitului naţional este destinată

consumului. Partea care rămâne se economiseşte şi poate îmbrăca ulterior
forma de investiţii. Având un efect întârziat asupra consumului şi nivelului de
trai, investiţiile sunt acea punte care leagă prezentul de viitor. De ce? Fiindcă
investiţiile făcute astăzi generează creşterea posibilităţilor de producţie pentru
ziua de mâine. Şi cu cât mai mari vor fi investiţiile făcute în prezent, cu atât
mai multe bunuri vor putea fi produse şi consumate în viitor.
În teoria economică contemporană, investiţia este considerată actul
economic fundamental de care depind proporţiile şi direcţiile dezvoltării
economice pe termen lung. După cum spunea acum o jumătate de secol un
om politic german, „investiţiile de astăzi sunt profiturile de poimâine şi
ocuparea forţei de munca de mâine”. Cu alte cuvinte, dacă dorim să reducem
nivelul şomajului şi să creăm condiţiile necesare ca cei plecaţi la muncă peste
hotare să se întoarcă acasă, astăzi trebuie să investim.
Mai există şi un alt aspect al problemei. Şi anume: împreună cu
consumul, investiţiile sunt componentele de bază ale cererii agregate. Ori, du-
pă cum ştim deja din lecţiile precedente, cererea este unul din factorii
principali ai creşterii economice. În acest fel, creşterea economică este
dependentă de nivelul şi de structura investiţiilor.
Din punct de vedere teoretic, noţiunea de „investiţie” poate fi
înţeleasă doar în raport cu capitalul. Potrivit opiniei lui J. Fisher, diferenţa
dintre un bun de consum şi capital constă în capacitatea capitalului de a
186
MACROECONOMIE

procura o satisfacţie pe termen lung, de a fi o sursă durabilă de venit2.

Există capital tehnic şi capital financiar. Capitalul tehnic, numit şi
„real” sau „fizic”, constituie stocul de bunuri utilizate pentru producerea altor
bunuri. Capitalul financiar are forma activelor financiare (bani în numerar,
depozite bancare, acţiuni, obligaţiuni etc).
La început, orice capital a pornit de la o sumă oarecare de bani.
Procurarea bunurilor de capital constituie actul de investire. Ori, capitalul
poate fi tehnic şi financiar. Din acest punct de vedere, sunt considerate
investiţii şi cheltuielile pentru cumpărarea acţiunilor şi a obligaţiunilor.
Acestea se numesc investiţii financiare sau de portofoliu.
Procurarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi
locuinţele şi autoturismele, precum şi a unor terenuri de pământ, poate fi
considerată investiţie doar din punct de vedere contabil. De ce? Fiindcă
folosirea acestor bunuri nu contribuie la creşterea capitalului tehnic şi nu
constituie o premisă pentru sporirea avuţiei naţionale. Are loc, pur şi simplu,
un proces de schimbare a proprietarului. Şi atât.
În sens economic, termenul „investiţie” se foloseşte doar în cazul
procurării noilor active fizice: a utilajului, echipamentului, clădirilor destinate
activităţii economice, a materiei prime şi materialelor. Investiţiile fizice sau
tehnice sporesc capacităţile de producţie ale unei ţări.

Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor care se fac pentru

procurarea bunurilor de capital, în scopul creşterii capitalului fix şi a
stocurilor de capital circulant şi al sporirii pe această cale a avuţiei
naţionale. Iată şi o definiţie mai succintă: investiţiile reprezintă acea parte a
venitului care este folosită pentru formarea şi creşterea capitalului.

Prin investiţii are loc procesul de formare, de creştere şi de

modernizare a capitalului tehnic. Potrivit opiniei lui J. M. Keynes, investiţiile
constituie actul economic fundamental care determină o creştere a venitului
naţional. Investiţiile sunt, astfel, premisa reală a expansiunii economice3.

Clasificarea investiţiilor

Investiţiile au o structură complexă şi pot fi clasificate după mai multe

criterii.
Astfel, din punctul de vedere al formei de proprietate, investiţiile pot
fi: a) private şi b) publice. După originea geografică a capitalului, pot fi: a)
2
A. Beitone, Em. Buisson, Ch. Dollo, Em. Le Massort, Economie, Dalloz, Paris, 2004, p. 108
3
Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Bucureşti, ALL Beck, 2003, p. 388.

187
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

investiţii interne şi b) investiţii externe (sau străine).

În lumea contemporană, investiţiile străine au luat o amploare fără
precedent, devenind într-un fel principala forţă motrice a globalizării. În anii
1945-1985, volumul investiţiilor directe străine a crescut anual cu 7%,
acestea fiind de două ori mai mari decât ritmurile de creştere a PIB-ului
mondial. În anii 1998-2002 însă, volumul acestora a crescut, în fiecare an, în
medie cu circa 17%, ritmurile de creştere a PIB-ului mondial ramânând
aceleaşi - de 3-4% anual.
Din punctul de vedere al modului de formare şi folosire, investiţiile se
împart în: a) investiţii de înlocuire şi b) investiţii nete sau de dezvoltare.
Investiţiile de înlocuire sunt destinate refacerii şi reînnoirii capitalului
fix consumat, adică a capitalului scos din funcţiune în urma uzurii fizice.
Izvorul acestor investiţii este fondul de amortizare, cu alte cuvinte sumele de
bani destinate înlocuirii echipamentului, clădirilor, utilajului uzat.

Investiţiile nete, al căror izvor sunt economiile, sunt destinate sporirii

volumului de capital fix şi a stocurilor de capital circulant.

În viaţa reală, investiţiile nu sunt egale cu economiile. Astfel, nu toate

economiile sunt cheltuite în ţară, o parte din ele pleacă peste hotare, în acelaşi
timp, de peste hotare pot veni sume importante de bani. Din punct de vedere
teoretic, se presupune însă că într-o ţară oarecare economiile şi investiţiile
coincid cantitativ, adică I = E (sau S). În acest fel, avem o nouă formulă a
venitului naţional disponibil, care este: V = C + I.

Investiţiile brute (sau totale) constituie suma investiţiilor de înlocuire

şi a investiţiilor nete.

Ele contribuie la formarea brută a capitalului.

Ib = In + Iî
unde: Ib - investiţiile brute;
In - investiţiile nete;
Iî - investiţiile de înlocuire.
Investiţiile brute au ca scop creşterea dimensiunilor capitalului ca
factor de producţie, precum şi înlocuirea sau modernizarea capitalului fix
aflat în funcţiune sau consumat. Investiţiile brute se numesc astfel deoarece
includ nu numai investiţiile noi, adică investiţiile nete, ci şi sumele de bani
destinate amortizării capitalului.
Clasificarea investiţiilor se poate face şi după alte criterii. Astfel, după
obiectul destinaţiei, investiţiile pot fi:
a) productive (aceste investiţii au ca obiectiv creşterea şi moderniza-

188
MACROECONOMIE

rea utilajului şi a echipamentelor, în urma cărora are loc sporirea

volumului global de producţie);
b) administrative, destinate îmbunătăţirii infrastructurii (drumuri,
comunicaţii, echipament şcolar şi medical etc);
c) în locuinţe.

Investiţiile nete pot fi:

a) materiale (destinate echipamentului, clădirilor, mijloacelor de
transport productiv etc);
b) imateriale (sau incorporale), destinate efectuării cercetărilor
ştiinţifice, procurării de brevete şi licenţe, instruirii muncitorilor,
cheltuielilor de marketing şi publicitate etc.
O formă specifică a investiţiilor imateriale sunt investiţiile în capi-
talul uman, destinate pregătirii cadrelor, sporirii gradului de cunoştinţe şi
abilităţi ale populaţiei.
În cel mai popular manual de teorie economică din SUA al
profesorului Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie
(2001), în colaborare cu profesorul Carl E. Walsh. Investiţiile sunt clasificate,
după criteriul cheltuielilor, în trei categorii: a) investiţiile în fabrici şi
echipamente; b) investiţiile în stocuri, formate prin depozitarea producţiei
obţinute în scopul obţinerii unor vânzări mai mari în viitor sau prin
depozitarea materiei prime, în cazul apariţiei unor situaţii extrem de
favorabile; c) investiţiile rezidenţiale, care reprezintă achiziţiile de către
menaje de noi locuinţe. Structura investiţiilor se modifică în funcţie de
ramura economiei naţionale, dar mai ales de nivelul de dezvoltare al ţării
respective. După cum menţionează autorii sus-citaţi 4, „în vechea economie,
investiţiile erau asociate cu imaginea construcţiei unei noi fabrici sau a unei
clădiri de birouri sau cu achiziţia unei maşini de treierat ori a unei maşini
pentru realizarea de imprimări metalice”. Aşa a fost în trecut. În prezent,
există o altă imagine a investiţiilor, mai cu seamă în ţările industrial
dezvoltate, unde se vorbeşte tot mai mult de o nouă economie. Astăzi
investiţiile se identifică cu alte imagini, cu alte schimbări. Această
transformare se datorează, în primul rând, modificării structurii investiţiilor,
în special creşterii: a) cheltuielilor pentru procurarea echipamentelor de
prelucrare a informaţiilor; b) cheltuielilor care sporesc capacitatea firmei de a
inova; c) cheltuielilor făcute pentru menţinerea reputaţiei firmei. Astfel, în
SUA, ponderea echipamentelor de prelucrare a informaţiilor şi software în
totalul investiţiilor a crescut de la 14% în 1980 până la circa 28% în 2000.

4
J. E. Stiglitz, C. E. Walsh, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 593.

189
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

Rata investiţiei

În scopul măsurării efortului naţional de investiţie, se foloseşte o

noţiune specială, numită „rata investiţiei”.

Rata investiţiei desemnează partea PIB-ului folosită într-un an la

formarea brută de capital fix, utilizată pentru reînnoirea şi creşterea
potenţialului productiv al ţării.

FBCF
Ri= ×100%
PIB
unde: Ri - rata investiţiei;
FBCF - formarea brută a capitalului fix;
PIB - produsul intern brut.
Rata investiţiei depinde de mai mulţi factori, în principal de:
a) rata dobânzii şi
b) anticipările subiective ale întreprinzătorilor cu privire la evoluţia
cererii şi a ratei profitului.
Deoarece depinde de nişte mărimi instabile, rata investiţiei este
considerată cea mai instabilă componentă a PIB-ului.
Rata investiţiei sau partea din produsul intern brut investită diferă
mult de la o ţară la alta, precum şi de la un an la altul. Oricum, în medie,
pentru perioada dintre 1970-1989, Japonia a investit în dezvoltarea
economică circa o treime din PNB, Franţa - 20-25%, Marea Britanie şi SUA -
câte 15-20% (Figura 5.3. ).

190
MACROECONOMIE

Figura 5.3. Rata medie a investiţiei în unele ţări dezvoltate

Rata investiţiei reflectă efortul naţional de modernizare a unei eco-

nomii. Toate ţările care au avut mari succese economice în trecut au avut o
rată a investiţiei înaltă. Astfel, în Germania, în anii ’50 -’60 ai secolului XX,
când se punea temelia aşa-numitului „miracol economic german”, rata
investiţiei s-a ridicat până la un nivel record de circa 60% din PIB. În toate
ţările care au cunoscut ritmuri înalte de dezvoltare în ultimele două decenii -
China, Singapore, Coreea de Sud - rata investiţiei a fost şi a rămas la un nivel
de aproape 40% din PIB.
Despre rolul investiţiilor în dezvoltarea economică

Făcând o mică recapitulare a importanţei investiţiilor în dezvoltarea

economiei, menţionăm că „investiţiile au rolul hotărâtor în modernizarea
aparatului tehnic de producţie, în schimbarea structurii de ramură a
economiilor naţionale, în viteza cu care ele înaintează, în creşterea numărului
de persoane angajate în diverse sfere de activitate”5.
Însă rolul investiţiilor nu se reduce doar la stimularea creşterii
economice. Este adevărat, investiţiile fac posibile modernizarea şi lărgirea
potenţialului de producţie, apariţia unor noi produse şi crearea condiţiilor
pentru reducerea preţurilor.
În acelaşi timp, pe lângă acest rol, investiţiile sunt un factor important

5
Economie politică II, Coord. C. Enache, C. Mecu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 53.
191
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

care asigură echilibrul economic. Dacă economiile făcute de menaje (care nu

sunt consumate) nu se vor transforma în investiţii, pe piaţă va apărea un sur-
plus de bunuri necomercializate, adică o supraproducţie. Acest lucru va
provoca în mod inevitabil o reducere a nivelului general al preţurilor, apoi o
criză economică.
Fiind, astfel, un factor important al creşterii economice şi un factor al
asigurării echilibrului economic, investiţiile s-au aflat în centrul atenţiei
tuturor doctrinelor economice. Însă în privinţa interdependenţei dintre
investiţii şi alte agregate macroeconomice nu există o unitate de opinii, deşi
toate şcolile economice au recunoscut rolul decisiv al investiţiilor în
dezvoltarea economică. Neoclasicii au studiat interdependenţa dintre investiţii
şi rata dobânzii. Ei au ajuns la concluzia că volumul investiţiilor creşte atâta
timp cât productivitatea capitalului (adică adaosul de profit creat de
investiţie) este superioară ratei dobânzii. În opinia lui Keynes, volumul
investiţiilor va creşte atâta timp cât rata profitului aşteptat (adică viitor) va fi
mai mare decât rata dobânzii.

Factorii care influenţează decizia de a investi

Factorul principal de care depinde mărimea investiţiilor sunt

economiile. Economiile constituie rezultatul comportamentului colectiv al
consumatorilor (menajelor), pe când investiţiile sunt determinate de
comportamentul colectiv al întreprinzătorilor. Deşi aceste grupuri sociale
urmăresc scopuri diferite, deşi decizia de a economisi este luată, în fond, de
menaje, iar cea de a investi - de întreprinderi, la nivelul întregii ţări volumul
investiţiilor, în linii mari, tinde să-l egaleze pe cel al economiilor.
Decizia de a economisi influenţează asupra ratei dobânzii. La rândul
său, rata dobânzii este indicatorul pe baza căruia se iau nemijlocit hotărârile
de a investi (în acest caz, rata dobânzii este corelată cu rata profitului). Atunci
când rata dobânzii este joasă, întreprinzătorii sunt încurajaţi să investească, şi
invers, atunci când rata dobânzii este mai înaltă decât rata profitului, imboldul
de a investi poate dispărea. Constatăm deci că între decizia de a investi şi rata
dobânzii există o relaţie invers proporţională. Această relaţie poate fi
reprezentată grafic (vezi Figura 5.4.).
Din figura de mai jos rezultă că intenţia de a investi este mai mare în
punctul A decât în punctul B, deoarece punctul B corespunde unei situaţii
când rata dobânzii este mai mare. De aici conchidem că rata dobânzii
influenţează asupra investiţiilor tot astfel cum preţul influenţează asupra
cererii de bunuri şi servicii.

192
MACROECONOMIE

Figura 5.4. Corelaţia dintre investiţie şi rata dobânzii

(curba cererii de investiţii)

Pe lângă a) mărimea economiilor şi b) rata dobânzii, decizia de a in-

vesti este influenţată şi de alţi factori. Aceştia sunt:
a) Mărimea impozitelor. Atunci când povara fiscală este mare, scad
posibilităţile de a economisi, deci şi de a investi;
b) Previziunile şi aşteptările întreprinzătorilor. Atunci când
întreprinzătorii sunt optimişti şi aşteaptă profituri înalte,
investiţiile cresc. Din contra, anticipările pesimiste reduc
investiţiile;
c) Ritmurile creşterii economice. În condiţiile în care economia se
dezvoltă cu ritmuri înalte, creşte, de obicei, atât mărimea absolută,
cât şi rata investiţiilor;
d) Progresul tehnico-ştiinţific. Atunci când apar noi tehnologii, noi
utilaje, mai productive, cresc posibilităţile obţinerii unor profituri
mai înalte şi deci cresc şi investiţiile.

Sursele de finanţare a investiţiilor

Pentru finanţarea investiţiilor, întreprinderile pot utiliza atât propriile

mijloace, cât şi resursele din afara întreprinderii. Sursele principale de
finanţare a investiţiilor sunt:

193
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

1) Mijloacele proprii (autofinanţarea), care se formează pe baza fon-

dului de amortizare (investiţiile de înlocuire), a profitului şi a altor
mijloace băneşti proprii. Autofinanţarea asigură independenţa
întreprinderii. Însă resursele proprii sunt, de regulă, limitate şi
întreprinderile sunt nevoite să atragă resurse financiare din
exterior;
2) A doua sursă importantă şi universală de finanţare a investiţiilor o
constituie creditele, adică mijloacele băneşti şi materiale
împrumutate de la bănci şi de la alte întreprinderi şi organizaţii;
3) Mijloacele financiare atrase de întreprinderi prin emiterea de ac-
ţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare;
4) Sursele financiare primite din bugetul de stat şi din diferite fon-
duri.
Raportul dintre resursele interne şi cele externe de finanţare a in-
vestiţiilor diferă nu numai de la o întreprindere la alta, ci şi de la o ţară la alta,
de la o perioadă istorică la alta. În linii generale, circa o jumătate din sursele
de finanţare a investiţiilor aparţine întreprinderilor. În ţările în care sistemul
bancar este bine dezvoltat, iar rata dobânzii este joasă, finanţarea investiţiilor
se face, în cea mai mare parte, pe baza creditelor bancare.

V.5. Multiplicatorul invesiţiilor şi acceleratorul

Principiul multiplicării constituie unul din elementele fundamentale

ale teoriei economice contemporane, fără de care este greu de înţeles ca-
racterul interdependenţei dintre venit, consum, investiţii şi dintre alte mărimi
macroeconomice.
Este evident că o creştere a investiţiilor va duce la sporirea producţiei,
precum şi a gradului de ocupare a forţei de munca. Dar în ce proporţie? La
această întrebare ne dă răspuns teoria multiplicatorului. Ce este
multiplicatorul?
Iată o definiţie a multiplicatorului, mai bine zis, a efectului
multiplicatorului, cum preferă să spună specialiştii din Franţa:

„Efectul multiplicatorului este un proces potrivit căruia o variaţie a

unei mărimi economice (investiţiile, eforturile, baza monetară etc.) produce,
în decursul unei anumite perioade, o variaţie amplificată (mai mare) a altei
mărimi (venitul, creditul etc.)”.

Efectul multiplicatorului este notat cu un simbol, care este litera K. În

teoria şi practica economică sunt cunoscute mai multe situaţii cu efecte
194
MACROECONOMIE

multiplicatoare. Există, astfel, multiplicatorul investiţiilor, multiplicatorul

exporturilor (o creştere a volumului exporturilor generează o creştere mai
mare, amplificată, a venitului naţional), multiplicatorul monetar (o creştere a
bazei monetare, a banilor posedaţi de bănci generează o creştere mai mare a
masei monetare), multiplicatorul fiscal (o reducere a impozitelor generează o
variaţie amplificată (o creştere) a venitului naţional etc.
Multiplicatorul a fost descoperit de economistul englez R. Kahn în
anul 1931. Kahn a analizat teoria multiplicatorului ocupării forţei de muncă.
În anul 1936, J. Keynes descoperă multiplicatorul investiţiilor. În acest caz,
efectul multiplicatorului investiţiilor constă în faptul că o creştere a
investiţiilor (cauza) generează o creştere mai mare (amplificată) a venitului
naţional (consecinţa).
Multiplicatorul investiţiilor (K) se calculează ca raportul dintre
ΔY
K=
creşterea venitului (AY) şi creşterea investiţiilor (∆I). Adică: ΔI
Multiplicatorul investiţiilor este, astfel, o mărime supraunitară, care
arată cu cât se modifică mărimea venitului naţional atunci când creşte
volumul investiţiilor.
Putem deci afirma că efectul multiplicatorului constă în faptul că el
stârneşte o reacţie de schimbări pozitive în lanţ, schimbări care stimulează
activitatea economică. Astfel, creşterea investiţiilor cu o unitate generează
creşterea de mai multe ori, adică cu mai multe unităţi, a venitului obţinut.
Vom ilustra efectul multiplicatorului investiţiilor cu un exemplu luat
din ultima ediţie a manualului Economie politică (Economics) scris de
laureaţii Premiului Nobel Paul A. Samuelson şi William D. Nordhaus.
„Să presupunem că angajez resurse neexploatate pentru a-mi construi
o magazie pentru lemne în valoare de 1000$. Tâmplarii şi producătorii mei de
cherestea vor obţine un venit suplimentar de 1000$. Dacă toţi cei menţionaţi
au o înclinaţie marginală spre consum de 2/3, vor cheltui acum 666,67$ cu
achiziţionarea de noi bunuri de consum. Producătorii acestor bunuri vor obţi-
ne venituri suplimentare de 666,67$. Dacă şi înclinaţia lor spre consum este
de 2/3, vor cheltui, la rândul lor, 444,44$ sau 2/3 din 666,67$ (ori 2/3 din 2/3
din 1000$). Procesul se va repeta, în fiecare etapa nouă, cheltuielile
reprezentând 2/3 din cheltuielile etapei precedente.
În acest fel ia naştere un lanţ nesfârşit de cheltuieli secundare de
consum, lanţ „generat” de investiţia mea iniţială de 1000$. Deşi este nesfârşit,
lanţul nostru se diminuează continuu. În cele din urmă, suma valorilor care îl
compun este o valoare finită.
Utilizând calcule matematice simple, putem determina creşterea totală
a cheltuielilor după următorul algoritm:

195
 Cap. 5 VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

234
10$¿}+6,7¿4 }+296,30¿175}+¿={1×0$¿+2/3×10$¿{+(2/3)×10$¿{+(2/3)×10$¿{+(2/3)×10$¿{
3000$ 1/(1-2/3) x 1000$, sau 3 x 1000$

Aceasta arată că, dacă înclinaţia marginală pentru consum este de 2/3,
multiplicatorul este 3, din care 1 corespunde investiţiei principale, iar 2
cheltuielilor induse de consumul secundar6.
Multiplicatorul investiţiilor explică efectul creşterii investiţiilor asupra
venitului naţional. Există oare şi o influenţă inversă? Cu alte cuvinte, care
este efectul acţiunii diferitelor mărimi economice asupra volumului şi
dinamicii investiţiilor? Efectul consumului (mai precis, cererea de bunuri şi
servicii) asupra investiţiilor a fost studiat de economistul american J. Klark,
care încă în anul 1917 a descoperit principiul acceleratorului, numit adeseori,
pur şi simplu, „acceleratorul”.

Potrivit principiului acceleratorului, o creştere a venitului şi consumului

generează o creştere mult mai mare de investiţii.

Astfel, putem conchide că variaţiile volumului investiţiilor se explică

şi prin variaţiile venitului şi consumului, nu numai ale ratei dobânzii.
Pentru ca principiul acceleratorului să se manifeste din plin, sunt
necesare anumite condiţii, şi anume:
a) atunci când creşte cererea, întreprinderile nu recurg la ridicarea
preţurilor, ci caută să producă mai multe bunuri şi servicii, adică să mărească

6
P. Samuelson, W. Nordhaus, Economie politică, Bucureşti, 2000, p. 545.
196
MACROECONOMIE

volumul investiţiilor;
b) în economie există o situaţie de ocupare deplină a braţelor de
muncă, aşa încât atunci când apare o cerere suplimentară de bunuri,
întreprinzătorii trebuie să procure cantităţi suplimentare de capital (de utilaj,
echipamente etc), şi nu să recurgă la angajarea unui număr suplimentar de
braţe de muncă.
Principiul acceleratorului acţionează într-o perioadă de timp mai
mare de un an şi numai în faza de expansiune. În perioada de recesiune are
loc o diminuare a investiţiilor mai accentuată decât scăderea venitului şi a
consumului.
Interacţiunea dintre efectul accelerator al venitului şi consumului şi
investiţii, precum şi dintre efectul multiplicator al investiţiilor şi venitul şi
consumul este prezentată grafic în Figura 5.5.

Accelerator

O creştere a venitului şi consumului

generează o creştere mai mare a
investiţiilor

Venitul şi consumul Investiţiile

O creştere a investiţiilor generează o

creştere mai mare a venitului şi
consumului

Multiplicator

Figura 5.5. Interacţiunea multiplicator-accelerator în economie

197