Sunteți pe pagina 1din 119

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT

Lect. univ. dr. Oana Mihaela VĂSIOIU

– 2008 –
CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE……………………………………………………………. 3

VENIT, CONSUM, ECONOMII, INVESTIŢII………………………………… 4

INDICATORII MACROECONOMICI………………………………………… 16

CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE…………………………………………. 30

ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL MACROECONOMIC…………………. 39

FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE………………………………. 48

PIAŢA DE CAPITAL…………………………………………………………... 57

PIAŢA MONETARĂ…………………………………………………………… 73

INFLAŢIA………………………………………………………………………. 83

PIAŢA MUNCII. ŞOMAJUL…………………………………………………... 91

RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE………………………………... 102

RĂSPUNSURI………………………………………………………………….. 114

2
CUVÂNT ÎNAINTE

„MACROECONOMIE – Aplicaţii” este un instrument complementar


cursului de Macroeconomie, oferind celor care studiază disciplina economie,
îndeosebi studenţilor anului I zi şi I frecvenţă redusă ai Facultăţii de Management, o
sinteză a principalelor teme abordate, precum şi un set de subiecte tip teste grilă, ce
evidenţiază conţinutul tematic şi problematica temei de curs.

Intenţia autorului este de a oferi studenţilor un număr de aplicaţii care să le


permită mai buna înţelegere a elementelor teoretice abordate în suportul de curs.

Autorul
VENIT, CONSUM, ECONOMII, INVESTIŢII

1. Venitul

Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii


economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume.
Ca şi la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, venitul nu poate fi
decât consumat sau economisit.
Matematic:
Y=C+S
Unde: Y – venitul naţional
C – consumul
S – economisirea

Ansamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul


economiei naţionale în investiţii, care sunt utilizate pentru sporirea capacităţii de
producţiei şi a producţiei înseşi. Acest fenomen reprezintă transformarea economiilor
în bunuri capital (acumularea capitalului).

2. Consumul

Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri şi


servicii, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor populaţiei şi/sau necesităţilor
generale ale societăţii. Consumul, la nivel macroeconomic, trebuie analizat sub cele
două forme ale sale: consum final şi consum intermediar.

4
Consumul final reprezintă ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea
directă a nevoilor umane, individuale şi colective. Acestea sunt cheltuieli care nu
contribuie în mod direct la creşterea producţiei. Mărimea consumului final (producţiei
finale) se determină ca diferenţă între valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor
provenite din producţia internă şi din import, pe de o parte, şi valoarea bunurilor
intrate în consumul intermediar, a celor pentru investiţii şi a celor pentru export, pe de
altă parte. Consumul final se împarte la rândul său în două categorii: consumul privat
şi consumul public.

Consumul privat cuprinde, conform practicii statistice internaţionale, toate


bunurile materiale şi serviciile cumpărate de populaţie (gospodăriile private) inclusiv
cele provenite din producţia proprie, în scopul satisfacerii necesităţilor.
În cadrul acestui consum se includ: cumpărările de pe piaţă de bunuri durabile
şi de consum curent (cu excepţia imobilelor şi terenurilor); achiziţionarea de servicii
(transport, telecomunicaţii, poştă etc.); cumpărările de produse agroalimentare
ş.a.m.d.

Consumul public cuprinde consumurile din instituţiile administraţiei centrale


şi locale de stat, efectuate pentru prestarea serviciilor publice. Altfel spus, în
consumul public (de stat) se includ acele cheltuieli făcute pentru prestarea serviciilor
socialadministrative, care sunt puse la dispoziţia colectivităţii fără o plată specială.
Acest consum se poate cuantifica însumând cheltuielile cu bunurile consumate sau
achiziţionate pentru prestarea serviciilor publice (consumul intermediar al statului),
amortizarea capitalului fix, salariile angajaţilor din sectorul public etc.

Consumul intermediar (producţia intermediară) reprezintă valoarea bunurilor


economice provenite din procese de producţie anterioare şi care sunt folosite şi
consumate în alte procese de producţie, în scopul creării de noi bunuri şi servicii.
Acest consum cuprinde astfel cheltuieli cu materii prime, materiale, energie,
combustibili, servicii diverse, reparaţii curente etc.

5
Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a consumului sau
înclinaţie medie a consumului. Se calculează:

c = C/Y

Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum


reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului.

c’ = ∆C/∆Y

3. Economisirea

Economisirea reprezintă partea din venit care nu este consumată. Aceasta mai
este interpretată şi ca un consum amânat.
Trebuie să se facă distincţie între conceptele de economisire şi economii.
Economisirea este un proces care se realizează în decursul unei perioade de timp,
reprezentând un flux de venituri acumulate. Economiile constau în veniturile
acumulate la sfârşitul unei perioade şi reprezintă un stoc de valoare, altfel spus, sunt
un rezultat al economisirii. Volumul economiilor, la nivel macroeconomic, este
rezultatul comportamentului general al indivizilor şi agenţilor economici care
activează într-o economie naţională. Ca şi consumul, economiile depind, în mod
evident, de factorul obiectiv şi primordial - venitul disponibil. În acest sens,
proporţia între economii şi venit sau tendinţa de a economisi se exprimă - ca şi în
cazul consumului - prin conceptele: înclinaţie medie şi înclinaţie marginală.

Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire) exprimă


partea din venitul naţional (sau disponibil, după caz) neconsumat.

6
s = S/Y

Rata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre economisire


descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a venitului disponibil (sau
naţional, în cazul în care nu se iau in calcul existenţa altor componente ale economiei
naţionale decât cel sectorul productiv şi agenţii economici consumatori).

s’ = ∆S/∆Y

Înclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt subunitare


şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt, de regulă, mai mari
decât venitul).
De asemenea,
c+s =1
şi
c’+s’ = 1

În general, veniturile au următoarele destinaţii: cumpărarea de bunuri şi


servicii finale (consum), cumpărarea de bunuri pentru producţie (investiţii), achiziţia
de active financiare (plasamente), şi păstrarea monedei (tezaurizare). Ultimele trei
destinaţii constituie direcţiile de utilizare a economiilor. Economisirea creativă este
cea pe baza căreia se achiziţionează bunuri şi servicii pentru producţie (şi vor genera
venituri viitoare).

7
4. Investiţiile

Investiţiile constituie, în accepţiunea lui J.M. Keynes, actul economic


fundamental care determină creşterea capacităţii de producţie şi deci, creşterea
venitului.
Investiţiile efectuate într-o economie naţională constituie un ansamblu de
active de producţie nou create , într-un interval determinat de timp. Acestea determină
creşterea producţiei în intervalele viitoare de timp.
Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea investiţiilor într-o economie
naţională este reflectată de multiplicatorului investiţiilor (k). Datorită efectului de
multiplicare, o creştere a investiţiei determină creşterea mai importantă a producţiei, a
veniturilor şi deci, într-o perioadă ulterioară, a consumului.

Multiplicatorul investiţiilor este dat de creşterea nivelului producţiei


(veniturilor) determină de creşterea investiţiilor cu o unitate.

k= ∆Y/∆I

Cum
∆I = ∆Y – ∆C
rezultă că:
k = ∆Y/∆Y-∆C

k = 1/ 1 –∆C/∆V = > k = 1 / (1-c’)= 1/s’

Multiplicatorul investiţiilor ia valori mai mari decât 1 (întrucât c’ şi s’ iau


valori între 0 şi 1).
Multiplicatorul investiţiilor arată deci, că, cu cât este mai mare înclinaţia
marginală de spre consum cu atât efectul investiţiilor este mai mare. Însă, în aceste

8
condiţii, partea economisită va fi redusă, reducându-se astfel posibilitatea ca în viitor
investiţiile să aibă un nivel satisfăcător. Pe de altă parte, o înclinaţie spre consum
redusă este echivalentă cu economii mai mari şi transformarea acestora în investiţii,
dar creşterea venitului ca urmare a investiţiilor efectuate va fi insuficientă. Aşadar,
într-o economie naţională trebuie să existe un echilibru între consum şi economisire.

Investiţiile, ca premisă a creşterii unei economii naţionale sunt influenţate de


mai mulţi factori:
− volumul economiilor; partea din venit care nu este consumată reprezintă
principalul izvor al investiţiilor. Nu pot exista investiţii dacă o economie
naţională nu acumulează (nu îşi amână consumul în vederea obţinerii unei
producţii viitoare suplimentare şi deci a unor venituri viitoare);
− costul creditului; cu cât creditul este mai scump cu atât investiţiile sunt mai
reduse, deoarece acestea trebuie să genereze venituri mai mari pentru
acoperirea costurilor creditului;
− rata dobânzii
− evoluţia cererii de bunuri şi servicii; evoluţia cererii de bunuri şi servicii
determină, după cum arată multiplicatorul, randamentul viitor al investiţiei
prezente. Valorificarea mai bună a bunurilor şi serviciilor obţinute în urma
investiţiilor determină venituri mai mari ca urmare a eforturilor investiţionale
şi deci reprezintă un stimulent pentru a investi;
− încrederea în viitor (aşteptările agenţilor economici cu privire la cea ce se va
întâmpla în viitor); perspective favorabile într-un sector determină
concentrarea resurselor de investit către ramura sau sectorul respectiv.

9
TESTE GRILĂ

1. Atunci când veniturile au crescut de 2 ori, cu 100 milioane unităţi monetare şi în


condiţiile creşterii ratei consumului de la 30% la 50%, economiile:
a) scad cu 30 u.m;
b) cresc cu 30 u.m.;
c) cresc cu 170 u.m.;
d) scad cu 170 u.m;
e) nu se modifică.

2. Dacă venitul creşte, atunci:


a) ponderea consumului în venit creşte;
b) ponderea consumului în venit se reduce;
c) creşterea absolută a economiilor este mai mare decât creşterea absolută a
venitului;
d) creşterea absolută a economiilor este mai mică decât creşterea absolută a venitului
e) creşterea absolută a consumului este mai mare decât creşterea absolută a venitului;

3. În perioada T0-T1 venitul creşte cu 600 milioane unităţi monetare. Dacă înclinaţia
marginală spre consum este 0,8, atunci economiile:
a) se reduc cu 480 milioane unităţi monetare;
b) cresc cu 480 milioane unităţi monetare;
c) se reduc cu 120 milioane unităţi monetare;
d) cresc cu 120 milioane unităţi monetare;
e) nu se modifică.

10
4. Investiţiile scad atunci când:
a) se reduc impozitele;
b) se accelerează amortizarea capitalului tehnic fix;
c) se anticipează reducerea profiturilor viitoare;
d) creşte cererea de consum;
e) scade cererea de consum.

5. Dacă multiplicatorul investiţiilor este 10, iar sporul venitului viitor de 100 unităţi
monetare, atunci sporul investiţiilor şi înclinaţia marginală spre economii sunt:
a) 90; 0,9;
b) 90; 0,1;
c) 10; 0,9;
d) 10; 0,1;
e) imposibil de determinat.

6. Multiplicatorul investiţiilor este egal cu 2. Care este modificarea investiţiilor ce a


determinat o creştere a venitului cu 100 milioane unităţi monetare?
a) 50 milioane unităţi monetare;
b) 100 milioane unităţi monetare;
c) 150 milioane unităţi monetare;
d) 200 milioane unităţi monetare;
e) nu se poate determina pe baza datelor oferite.

7. Dacă înclinaţia marginală spre economii este 0,2, iar venitul disponibil
înregistrează o creştere cu 200 milioane unităţi monetare, atunci consumul:
a) creşte cu 40 milioane unităţi monetare;
b) scade cu 40 milioane unităţi monetare;

11
c) creşte cu 160 milioane unităţi monetare;
d) scade cu 160 milioane unităţi monetare;
e) nu este afectat de creşterea venitului disponibil.

8. Înclinaţia marginală spre economii este dată de raportul:


a) economiilor la venit;
b) sporul economiilor la sporul venitului;
c) sporul venitului la sporul economiilor;
d) economiilor la sporul de venit;
e) sporului economiilor la venit.

9. Dacă cheltuielile de consum se reduc cu 70 milioane unităţi monetare când venitul


disponibil înregistrează o scădere cu 100 milioane unităţi monetare, atunci înclinaţia
marginală spre consum este:
a) 1,7;
b) –1,7.
c) 0,7;
d) –0,7;
e) 0,1;

10. Dacă înclinaţia marginală spre economii este 0,2, atunci multiplicatorul
investiţiilor este:
a) 1/5;
b) 5;
c) 2;
d) 5/3;
e) 3.

12
11. Dacă pentru 100 milioane unităţi monetare venit disponibil suplimentar
cheltuielile de consum cresc cu 55 milioane unităţi monetare, atunci înclinaţiile
marginale spre consum şi spre economisire sunt:
a) 0,45; 0,45;
b) 0,55; 0,55;
c) 0,45; 0,55;
d) 0,55; 0,45;
e) imposibil de determinat.

12. Dacă consumul excede venitul personal disponibil, atunci:


a) economisirea personală este pozitivă;
b) economisirea personală creşte;
c) economisirea personală este zero;
d) economisirea personală scade;
e) economisirea personală este negativă.

13. Împarţirea venitului obţinut între participanţii direcţi la crearea sa reprezintă:


a) redistribuirea venitului;
b) distribuirea venitului;
c) plata salariului;
d) remunerarea unui factor de producţie;
e) preluarea unei parţi din venitul unor agenţi şi folosirea lui în sprijinul altor agenţi
economici.

14. Nu reprezintă un motiv pentru care indivizii ar reduce cheltuielile curente pentru
consum?
a) reducerea veniturilor;

13
b) creşterea veniturilor;
c) creşterea preţurilor;
d) preferinţa pentru lichiditate;
e) dorinţa de a economisi pentru generaţiile viitoare.

15. Atunci când investiţiile nete sunt nule:


a) investiţiile s-au realizat în perioada anterioară;
b) investiţiile brute sunt mai mari decât amortizarea;
c) investiţiile brute sunt mai mici decât amortizarea;
d) stocul de capital ramâne constant;
e) productivitatea capitalului se reduce.

16. Daca venitul disponibil creste cu 8 lei, din care creşterea consumului reprezintă
80%, atunci înclinaţia marginală spre economisire este:
a) unitară;
b) 0,8;
c) 0,4;
d) 0,2;
e) nulă.

17. Veniturile brute ale populaţiei sunt 63 milioane lei. Impozitele directe plătite de
populaţie se ridică la 20 milioane lei. Consumul populaţiei este de 38 milioane lei.
Datele anterioare arată că:
a) veniturile disponibile ale populaţiei sunt 42 milioane lei;
b) înclinaţia medie spre consum este 0,90;
c) înclinaţia marginală spre consum este 0,88;
d) economiile populaţiei sunt 4 milioane lei;
e) înclinaţia medie spre economisire este 0,116.

14
18. Care dintre următoarele elemente descurajează investiţiile?
a) ratele înalte de economisire;
b) creşterea profiturilor;
c) scăderea profitului;
d) ratele înalte ale dobânzii;
e) creşterea economică.

15
INDICATORII MACROECONOMICI

Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia şi a


modului în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale, necesită măsurarea
rezultatelor activităţii economice. Evaluarea , fizică şi valorică, a rezultatelor
agenţilor economici în ansamblu permite reflectarea evoluţiilor favorabile şi
nefavorabile în economia naţională.

Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a economiei


naţionale, înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din sistemul economic, în mod
coerent, corelat şi echilibrat. Conturile macroeconomice sunt rezultatul unor multiple
agregări şi sintetizări ale informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte
economice, sectoare economice şi ramuri de activitate. Ele sunt utilizate pentru
calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor necesare privind: producţia
de bunuri pe economia naţională, structura şi utilizarea acesteia, formarea şi repartiţia
veniturilor în societate, utilizarea veniturilor societăţii etc. Pentru analiza acestor
aspecte esenţiale ale vieţii economice din societate se alcătuiesc următoarele conturi
naţionale:

1. Contul de producţie

Contul de producţie se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe ansamblul


economiei naţionale, prin acesta sintetizându-se tranzacţiile specifice activităţii de
producţie a subiectelor economice interne. În partea dreaptă a contului de producţie se
înregistrează valoarea producţiei brute (pe sectoare sau pe economie naţională), iar în
partea stângă, consumul intermediar (adică valoarea bunurilor - altele decât cele de

16
capital fix - şi serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri
materiale şi nemateriale).

Soldul contului reprezintă valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector),
respectiv produsul intern brut (la nivelul economiei naţionale). Valoarea adăugată
brută (VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător
elementelor de capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea
obţinerii produselor finite. De asemenea, VAB reprezintă suma veniturilor
fundamentale (profit, salarii, dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. În sfârşit
VAB reflectă producţia finală, respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi
consumul intermediar (Ci), astfel:

VAB = PB − Ci

Ca regulă, soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi aceasta se


evidenţiază în contul următor, ca resursă (în partea dreaptă). Deci, contul de producţie
evidenţiază valoarea producţiei pe sectoare sau pe economie naţională şi separarea
acesteia în consum intermediar şi valoare adăugată brută sau produs intern brut.

2. Contul de creare a veniturilor

Contul de creare a veniturilor evidenţiază pentru fiecare sector şi pentru


întreaga economie formarea veniturilor din activitatea economică. În partea dreaptă a
contului, la resurse, se evidenţiază valoarea adăugată brută (pe sectoare) sau produsul
intern brut (pe economie naţională) şi subvenţiile de exploatare. În partea stângă a
contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte.

Soldul acestui cont reprezintă veniturile, exprimate prin indicatorii "valoarea


adăugată netă" (la nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul economiei

17
naţionale). Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată
brută (VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau amortizarea - A), astfel:

VAN = VAB − A

Diferenţa dintre subvenţiile de exploatare şi impozitele indirecte (diferenţă


cunoscută sub denumirea de impozite sau taxe nete) se ia în calcul atunci când
indicatorii macroeconomici sunt evidenţiaţi în preţurile pieţei.

3. Contul de repartiţie a veniturilor

Contul de repartiţie a veniturilor evidenţiază repartiţia primară a veniturilor.


În el se sintetizează pe lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi veniturile
factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii. În partea dreaptă, la
resurse, se înregistrează soldul contului precedent, adică PIN (sau suma veniturilor
factorilor de producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie
naţionali din activitatea desfăşurată în străinătate. În partea stângă se evidenţiază
veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii ca urmare a activităţii depuse în
interiorul ţării de agenţi economici străini.

Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN),
care, dacă este exprimat în preţurile factorilor, se mai denumeşte şi venit naţional
(VN). Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor,
soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS), astfel:

VN = PNNpf = PINpf + SVFS

18
4. Contul de utilizare a veniturilor

Contul de utilizare a veniturilor evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a


componentelor venitului naţional disponibil (venitul naţional corectat cu soldul
transferurilor curente cu străinătatea), pentru consumul privat şi consumul public
(ambele formează consumul final al societăţii). Consumul privat (Cpv) exprimă
cheltuielile efectuate de populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare
satisfacerii nevoilor proprii. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de
instituţiile publice pentru materiale, combustibili, energie, amortizare şi alte
consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie. Împreună, consumul
privat cu cel public formează consumul final (CF).

Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se


determină conform relaţiei:

Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb)

Unde: VND = venitul naţional disponibil.

Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute, adică formării brute a


capitalului. Dacă din economiile brute se scade amortizarea, se obţin economiile nete,
destinate investiţiilor nete, adică formării nete a capitalului. Investiţia netă este acea
parte din venit care se foloseşte pentru a spori capitalul fix şi stocurile.

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor


Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:
a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi
evidenţierea valorilor adăugate brutei create de către toţi agenţii economici,
producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi
pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. Prin această metodă, din

19
valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau
economie naţională), se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri, achiziţionate de
terţi), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de capital fix
(amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor),
care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile
materiale şi serviciile care compun producţia finală. Concret, prin această metodă se
însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de
consum; cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi
locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile
pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea
bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea
elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în venituri
încasate de proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile
pentru consumul de capital fix (amortizările). În practică, pentru calcularea
indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode.
Astfel, pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda
de producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş.a.m.d.

Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt:


1) produsul global brut (PGB);
2) produsul intern brut (PIB.);
3) produsul intern net (PIN);
4) produsul naţional brut (PNB);
5) produsul naţional net (PNN);
6) venitul naţional (VN).

20
Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a
serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă
un an, în cadrul subsistemelor economiei naţionale. Acest indicator include
înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare redusă. Cu toate acestea, PGB
răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se
formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi. PGB se calculează ca sumă a
producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele, adică prin
însumarea consumului final şi a celui intermediar.

Produsul intern brut (PIB) reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi


servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi
desfăşoară activitatea în interiorul ţării, destinate consumului final. Acest indicator
exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în
interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. PIB se determină fie
prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii
economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă
determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global brut a consumului
intermediar, astfel:

PIB = Σ VABi
sau
PIB = PGB − Ci

Unde: i = sectoarele economiei,


Ci = consumul intermediar.

Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se


calculează, în practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de
producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).

21
Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale
bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici
(autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de
regulă un an), astfel:

PIN = Σ VANi

De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de


capital fix, amortizarea (A), astfel:

PIN = PIB − A

Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor


bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici
naţionali, obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de
timp (un an). PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute
realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini (PE), la care se adună
valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară
activitatea pe teritoriul altor state (VE), astfel:

PNB = PIB − PE + VE

Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul
cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE) dintre VAB obţinută de agenţii economici
naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei
ţări (PNB = PIB ± SE). Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei,
denumit şi PNB nominal, el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se
adaugă importurile), iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii,
apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au la bază veniturile

22
obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate, indiferent unde sunt obţinute ele
şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de origine a proprietarului). Atât PIB, cât şi PNB nu
oferă, totuşi, imaginea producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru
consumul de capital fix, respectiv amortizările (A).

Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate


nete obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara
acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A), astfel:

PNN = PNB – A

Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul,
pozitiv sau negativ, (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în
străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:

PNN = PIN ± SE

Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor, atunci el reflectă venitul


naţional.

Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii


factorilor de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea
bunurilor materiale şi serviciilor. VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă
veniturile din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice.
De asemenea, el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi
servicii de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor
economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile
pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea),
precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv

23
= Impozite nete). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în
preţurile (costurile) factorilor (PNBcf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix
(A). Deci:

VN = PNBpp − A − Ii + Sv
sau
VN = PNBcf − Amortizarea

Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie,


adică veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de
întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete
create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în
venitul naţional se includ: salarii, rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre
dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse impozitării
directe.

De precizat, că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi ce


nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la
organisme internaţionale, ajutoare, daune, penalizări, taxe etc.) şi, totodată, încasează
plăţi efectuate de străinătate către ea, astfel că venitul naţional creat trebuie corectat
cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor
curente cu străinătatea (STCS). Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND)
conform relaţiei

VND = VN ± STCS

În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. Dacă
din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări
sociale, profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile
populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.), se obţine

24
venitul personal al populaţiei (menajelor) - VPM. Dacă din venitul personal al
menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie, se obţine venitul
disponibil al menajelor - VDM, indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru
consum (C) şi economii (E).

Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este


condiţionată de doi factori:
a) creşterea volumului factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie.

Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea


dinamicii economice. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor
macroeconomici. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar
creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie)
cât şi creşterii fizice a activităţii economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în
preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc
indicatori reali (PIB real, PNB real etc.). Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale
anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori nominali sau monetari. Raportul
dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele
mediu al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată, astfel:

D = PIBnominal / PIBreal

După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei)


indicatorului respectiv, prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB):

IPIB = PIBreal1 / PIBreal0

25
Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. Produsul potenţial
se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în
condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile
aplicării legii randamentelor descrescătoare). Produsul actual poate fi mai mare sau
mai mic decât produsul potenţial, în raport de nivelul productivităţii muncii medii, de
rata de activitate a populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale.
Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are o
mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.

26
TESTE GRILĂ

1. Excedentul brut de exploatare se utilizează în determinarea PIB:


a) pentru calculul volumului producţiei;
b) pentru calculul consumului intermediar;
c) conform metodei veniturilor;
d) conform metodei valorii adăugate;
e) conform metodei cheltuielilor.

2. În condiţiile în care rata de creştere a PIB a fost în 2004 de 2%, iar în 2006 de 2%,
atunci, la începutul anului 2007, producţia va fi mai mare decât cea de la începutul
anului 1999:
a) cu 4,02%;
b) cu 4,04%;
c) cu 1,04%.
d) cu 1%;
e) cu 2%;

3. Care din următoarele variabile constituie un exemplu de agregat macroeconomic?


a) producţia totală realizată de o mare firmă;
b) produsul naţional brut al României;
c) nivelul ocupării în cadrul agriculturii;
d) preţul produselor agricole;
e) şomajul la nivelul unei localităţi.

27
4. PIB-ul constituie expresia valorică pentru:
a) totalitatea bunurilor de capital fix produse de economie în anul curent;
b) totalitatea bunurilor finale şi intermediare produse în cadrul economiei în cursul
anului precedent;
c) totalitatea bunurilor dintr-o economie provenite din import;
d) bunurile realizate în cadrul economiei şi destinate exportului;
e) totalitatea bunurilor şi serviciilor finale produse într-o economie naţională în timp
de un an.

5. Care dintre următoarele afirmaţii sunt corecte privind evoluţia produsului intern
brut în cursul unor perioade caracterizate prin creştere economică inflaţionistă?
a) PIB nominal creşte cu aceeaşi rată ca şi PIB real;
b) PIB nominal creşte cu o rată inferioară PIB-ului real;
c) PIB nominal creşte mai rapid decât PIB real;
d) PIB nominal ca şi cel real se menţin la acelaşi nivel;
e) nici una dintre afirmaţiile anterioare nu este corectă.

6. În perioadele în care se înregistrează o reducere generalizată a preţurilor:


a) produsul intern brut real va creşte mai încet decât produsul intern brut nominal;
b) produsul intern brut real va creşte mai repede decât produsul intern brut nominal;
c) produsul intern brut real va creşte în acelaşi ritm cu produsul intern brut nominal;
d) produsul intern brut real va fi egal cu produsul intern brut nominal;
e) nu se poate face o apreciere corectă privind evoluţia produsului intern brut real şi
a produsului intern brut nominal.

28
7. Tranzactiile generatoare de bunuri si servicii ce nu sunt luate în calcul la
determinarea PIB sunt:
a) deţinerea unui al doilea serviciu, nedeclarat;
b) munca prestată de imigranţii ilegali;
c) jocurile ilegale de noroc;
d) primirea de bacşişuri nedeclarate integral;
e) toate cele de mai sus.

29
CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE

1. Cererea agregată

Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei totale şi ai


ratei de creştere, de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. Într-o economie de piaţă
modernă, deschisă spre exterior, comportamentele agenţilor economici se
concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii agregate (globale, totale) şi ofertei
agregate. Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de
bunuri şi servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel
mediu general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde patru
componente de bază: cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile
guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din
exportul net (EN). Deci:

CA = C + G + I + EN

Cererea pentru consumul personal (C) este reprezentată de totalitatea


cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de
bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum (finale). Reprezintă
componenta principală în structura CA, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile
consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru
bunurile respective.

Achiziţiile guvernamentale (G) (ale administraţiilor publice locale şi


centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice.
Acestea cuprind cumpărările de bunuri şi servicii pentru buna funcţionare a
instituţiilor statului, pentru prestarea de servicii publice, achiziţii pentru rezervele de

30
stat, precum şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale, construcţia de
locuinţe etc. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale
bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare
(subvenţii, alocaţii, ajutoare, etc).

Cererea pentru investiţii (I) reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii


brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital tehnic (formare brută de capital
fix şi creşterea stocurilor). Constă în construirea de clădiri, achiziţionarea de maşini şi
utilaje necesare continuării şi creşterii producţiei. Ea nu include achiziţionarea
hârtiilor de valoare (plasamentele) şi nici investiţiile în capital uman.

Exporturile nete (EN) reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN =


EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate (cererea
agregată a străinătăţii, a restului lumii).

Unele componente ale cererii agregate sunt relativ stabile în timp şi evoluează,
de regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte
componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte
oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice

Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul general al preţurilor,


care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor
produse într-o economie. Dacă nivelul general al preţurilor creşte (considerând că
ceilalţi factori nu se modifică), puterea de cumpărare a banilor scade, astfel că se va
putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal dat,
adică va avea loc o reducere a cererii agregate. De asemenea, creşterea nivelului
general al preţurilor dintr-o economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi
serviciilor produse pe plan intern, comparativ cu cele străine. Ca urmare,
consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine bunuri economice
autohtone, ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine, cu efecte asupra creşterii

31
importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de bunuri. Creşterea nivelului general al
preţurilor afectează şi volumul investiţiilor, întrucât dacă presupunem că investiţiile
se fac din împrumuturi, creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii a
dobânzii, scumpindu-se astfel creditul, cu efecte asupra descurajării investiţiilor, adică
a scăderii cererii pentru bunuri de capital. Totodată, sporirea nivelului general al
preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru
achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri investiţionale.
Curba cererii agregate arată pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii
globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O
modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor
reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor
reale din economie.
Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se
modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel
macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere
a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de
bunuri şi servicii.

În concluzie, o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea ca


rezultat contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor componentelor
acesteia. Invers, scăderea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii
agregate.

32
2. Oferta agregată

Oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite


pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici, autohtoni şi străini. Altfel spus,
oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice plus oferta
străinătăţii (importurile). Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate
este nivelul general al preţurilor, care, după cum ştim, se află într-o relaţie direct
proporţională cu mărimea acesteia. Acest lucru este valabil însă, dacă nivelul
preţurilor se referă la bunurile marfare care constituie oferta agregată, fără a avea
legătură cu costul acestora. Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă însă
în oferta agregată, şi prin intermediul costurilor cu factorii de producţie
achiziţionaţi. Astfel, o creştere a acestor costuri (preţuri ale factorilor) poate
determina o reducere a ofertei, iar o scădere a lor, mărirea ofertei agregate.

3. Echilibrul economiei naţionale

Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor
complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. Forţele
pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment
dat) de nivelul preţurilor, cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii
(factori) şi evoluţie în timp determină modificarea nivelului general al preţurilor şi
implicit a inflaţiei în economie.
Sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată este egală
cu oferta agregată. La nivelul de echilibru, se realizează acel volum al producţiei pe
care economia este capabilă să îl producă, dispunând de capacităţile de producţie
necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. Aceasta înseamnă că rata de
creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale,
neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. Corelaţia dintre cererea agregată
şi oferta agregată poate fi analizată în următoarele situaţii.

33
A. La o ofertă agregată iniţial constantă, dacă cererea agregată creşte faţă
de nivelul de echilibru, atunci nivelul general al preţurilor creşte, iar producţia reală
de bunuri se va mări şi ea, tinzându-se spre un nou nivel de echilibru. Dacă nivelul
iniţial de echilibru se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al
economiei naţionale, atunci creşterea cererii agregate va antrena în mod direct o
sporire a ofertei agregate, într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al
preţurilor (ofertă elastică). Într-o asemenea situaţie se impun politici macroeconomice
de stimulare a cererii agregate, întrucât există potenţial de producţie, cu consecinţe
asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului. Dacă
excesul de cerere are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat, atunci
creşterea nivelului general al preţurilor este semnificativă, generând inflaţie.

B. La o ofertă agregată iniţial constantă, dacă cererea agregată se reduce,


atunci nivelul general al preţurilor va scădea, antrenând şi micşorarea volumului
producţiei totale faţă de situaţia iniţială. În acest fel, se tinde către un nou nivel de
echilibru (preţ de echilibru), inferior celui iniţial, cu efecte benefice privind reducerea
inflaţiei, dar cu posibile repercusiuni asupra creşterii ratei şomajului (pe termen mediu
sau lung). De precizat, că pe termen scurt, oferta agregată este în general inelastică,
ceea ce înseamnă că o politică macroeconomică de reducere a cererii agregate, pe un
astfel de termen, poate fi oportună în privinţa ameliorării inflaţiei şi menţinerii sub
control a şomajului, dar în perioade de avânt economic şi nu de recesiune.

C. Dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta agregată creşte,
atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor şi o sporire a
producţiei totale de bunuri economice, fapt ce va avea efecte pozitive pentru
economia naţională, în privinţa inflaţiei şi ocupării forţei de muncă. Acest proces nu
este permanent, întrucât nivelul general al preţurilor se va reduce până la o anumită
limită, care nu va mai motiva pe producătorii ofertanţi (oferta stabilizându-se), dar
care va deveni atrăgătoare pentru cumpărători, cererea agregată începând să crească
până când va egaliza oferta agregată, determinându-se noul preţ de echilibru. De la

34
acest preţ, orice variaţie a cererii (presupunând că oferta este relativ constantă pe
termen scurt) se încadrează la situaţiile (A şi B) analizate mai sus.

D. Dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta agregată se


reduce, atunci se înregistrează o creştere a nivelului general al preţurilor şi scăderea
producţiei totale de bunuri şi servicii, ceea ce echivalează cu situaţia de recesiune şi
inflaţie. Este situaţia cea mai gravă a unei economii şi în care este nevoie de politici
macroeconomice care să urmărească oprirea declinului producţiei totale, stabilizându-
se oferta agregată şi stimularea cererii agregate. Deşi preţurile sunt determinate
întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei, practica demonstrează că pe
termen scurt modificările cererii agregate au mai multe şanse să influenţeze variaţiile
preţurile, iar pe termen lung modificările ofertei agregate sunt elementele
preponderente ale evoluţiei preţurilor.

35
TESTE GRILĂ

1. Oferta Agregată pe Termen Scurt (OATS):


a) este perfect elastică;
b) are o elasticitate variabilă în raport cu conjunctura economică a ţării în cauză;
c) este discontinuă pe zone de elasticitate;
d) îşi pierde elasticitatea pe măsura creşterii producţiei;
e) relevă o relaţie descrescătoare între PIB şi nivelul general al preţurilor.

2. Creşterea cheltuielilor guvernamentale are ca efect direct:


a) reducerea consumului;
b) creşterea economiilor;
c) creşterea înclinaţiei marginale spre consum;
d) creşterea cererii agregate;
e) reducerea cererii agregate.

3. Cererea agregată din economie nu cuprinde:


a) cheltuielile pentru consum;
b) cheltuielile pentru investiţii;
c) cheltuielile guvernamentale;
d) exportul;
e) importul.

4. Oferta agregată din economie reprezintă suma dintre:


a) consum şi investiţii;

36
b) consum şi economii;
c) producţie şi consum;
d) producţie şi import;
e) producţie şi export.

5. Piaţa bunurilor economice este în echilibru dacă:


a) în economie se manifestă o stare de presiune;
b) în economie se manifestă o stare de absorbţie;
c) cererea agregată este egală cu oferta agregată;
d) venitul naţional real este mai mare decât cheltuielile agregate;
e) venitul naţional real este mai mic decât cheltuielile agregate.

6. Dacă cererea agregată este mai mare decât oferta agregată, atunci:
a) în economie se manifestă o stare de presiune;
b) stocurile cresc;
c) preţurile se reduc;
d) firmele îşi sporesc producţia;
e) veniturile factorilor de producţie au acoperire fizică, reală.

7. Dacă cererea agregată este mai mică decât oferta agregată, atunci:
a) în economie se manifestă o stare de absorbţie;
b) stocurile se reduc;
c) preţurile cresc;
d) firmele îşi reduc producţia;
e) piaţa bunurilor economice este în echilibru.

37
8. Echilibrul economic se caracterizează prin:
a) şomaj;
b) inflaţie;
c) cheltuieli agregate suficiente pentru a cumpăra producţia;
d) excedent al balanţei comerciale şi de plăţi;
e) deficit al balanţei comerciale şi de plăţi.

38
ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL MACROECONOMIC

1. Teoria echilibrului economic – concept, forme, condiţii de echilibru

Economia reprezintă o realitate dinamică, aflată în continuă mişcare. Ea se


prezintă ca un sistem integrat de sectoare, ramuri şi activităţi productive, de repartiţie,
schimb şi consum, juridice, economice, organizatorice şi social-culturale.
Caracterul complex şi mereu schimbător al trebuinţelor şi resurselor
economice, fenomenele de instabilitate din economia mondială etc. situează în
actualitate problemele echilibrului economic şi creşterii economice. În condiţiile
economiei de piaţă concurenţiale, echilibrul economic se manifestă sub forma unei
stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de
producători - vânzători şi de consumatori - cumpărători. Agenţii economici
producători urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici
consumatori, satisfacerea trebuinţelor lor.
Din modul de acţiune şi de comportare a acestor agenţi economici pe piaţă, în
funcţie de propriile lor interese, echilibrul economic concurenţial apare sub forma
raportului dintre cererea şi oferta ce se manifestă pe pieţele bunurilor economice,
pieţele monetare şi de capitaluri, piaţa muncii, care, în unitatea şi interdependenţa lor
reprezintă forme de existenţă a echilibrului macroeconomic.

Altfel spus, echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă


dintre cererea şi oferta agregate, în cadrul sistemului de pieţe, la nivelul economiei
naţionale. Acesta are la bază alocarea şi folosirea raţională a resurselor, funcţionarea
normală a potenţialului de producţie şi de circulaţie, a tuturor componentelor
mecanismului economic, în interdependenţa lor. Starea de echilibru economic este o
expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luate de agenţii
economici producători şi respectiv consumatori, aceasta menţinându-se într-o anumită

39
perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acţiune
contrarie.

Economia naţională se află în echilibru, atunci când ea realizează acel volum


al producţiei pe care poate să-l producă, dispunând de potenţial productiv necesar şi în
condiţiile în care cantitatea respectivă de bunuri este cerută de piaţă. Producţia optimă
presupune, deci, situaţia când cantitatea de bunuri oferite (bunuri de consum şi bunuri
capital) este egală cu cantitatea de bunuri cerute. Aceasta înseamnă că rata de creştere
a producţiei este egală cu rata de creştere a cheltuielilor, că nu există nici
supraproducţie şi nici subproducţie.

Există două mari teorii în ceea ce priveşte echilibrul macroeconomic: teoria


clasică (neoclasică) şi teoria keynesiană.

Conform teoriei clasice şi neoclasice, într-o societate acţionează mecanisme


naturale de schimb, iar producţia naţională se stabileşte spontan şi necesar la acel
nivel la care toţi lucrătorii sunt ocupaţi deplin şi toate capitalurile disponibile sunt
utilizate de asemenea integral. Cu alte cuvinte, echilibrul economic general se
produce atunci când într-o economie există starea de ocupare deplină a forţei de
muncă. Modelul classic presupune un echilibru caracterizat prin maximizarea
producţiei, a beneficiilor şi tuturor remuneraţiilor.

Cel care a reuşit o analiză pertinentă şi mult mai aproape de realitate a


echilibrului macroeconomic a fost marele economist englez J. M. Keynes, care a
reuşit să evidenţieze unele erori ale raţionamentului clasic şi neoclasic şi să
construiască un alt model de echilibru economic.

Principalele caracteristici ale modelului keynesian se reduc la următoarele


aspecte:

40
− acest model se bazează pe o teorie dinamică a fluxurilor economice,
compatibilă cu o pluralitate de echilibre diferite, între care echilibrul ocupării
depline constituie una dintre posibilităţi;
− el include mai multe variabile decât modelul clasic şi presupune, în consecinţă,
mai puţine constante;
− presupune o abordare în termeni de circuit, astfel că modelul economic constă
în relaţii de cauzalitate între variabilele care se influenţează reciproc şi care
asigură realizarea echilibrului global;
− acest model evidenţiază importanţa cererii globale în asigurarea echilibrului
economic;
− funcţionalitatea şi înţelegerea modelului keynesian presupun analiza raportului
ce se stabileşte între anticipările agenţilor economici şi răspunsurile realităţii.
În cadrul modelului de echilibru elaborat de J. M. Keynes, sunt esenţiale cunoscutele
ecuaţii de echilibru, privind relaţiile dintre venit (Y), consum (C), investiţii (I) şi
economii (S), astfel:

Y = C + I;
C = Y - I;
I = Y - C;
S = Y - C;
Rezultă: S=I

Aceasta din urmă este o relaţie fundamentală, deoarece transformarea


economiilor în investiţii reprezintă cheia problemei în realizarea echilibrului
economic.

Condiţia de echilibru macroeconomic în economia unei ţări este ca oferta


globală (O) să fie egală cu cererea globală (D), adică O = D. De precizat, că oferta
globală este reflectată de produsul naţional brut sau venitul naţional, care se

41
repartizează pentru consum (C) şi pentru economii (S). Dar, cererea globală cuprinde
cererea de bunuri de consum şi cererea de bunuri de investiţii. Deci,

D = C + I;
O = C + I.

Venitul este folosit, o parte pentru cumpărarea bunurilor de consum (C) şi altă
parte pentru economii (S).
Rezultă deci că

Y = C + S sau C + S = C + I sau S = I

Aceasta înseamnă că, pentru realizarea echilibrului pe piaţa produselor şi


serviciilor, trebuie ca tot ce s-a produs să fie şi cumpărat şi, în consecinţă, tot ceea ce
este neconsumat (adică ceea ce este economisit) să fie investit. În aceste condiţii,
cererea excedentară (De) este nulă. Cererea excedentară este diferenţa dintre
cantităţile de bunuri materiale şi servicii cerute de consumatori (D) şi producţia
curentă (Qc), la care se adaugă rezervele necesare (Rn).

De = D - (Qc + Rn)

Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între diferitele


structuri valorice al rezultatelor economice, între acestea şi eforturile depuse. În
cadrul acestuia se disting forme speciale, cum sunt: echilibrul monetar, echilibrul
valutar, echilibrul financiar, echilibrul bugetar. De exemplu: echilibrul monetar-
bănesc exprimă concordanţa relativă dintre expresia bănească a fondului de bunuri
economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani în circulaţie; echilibrul valutar
evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile în valută; echilibrul
financiar reliefează concordanţa relativă între sursele financiare şi necesităţile de plată

42
ale agenţilor economici; echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă între
veniturile şi cheltuielile bugetare.
Echilibrul resurselor de muncă reflectă concordanţa relativă dintre cantitatea,
structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de
muncă ale utilizatorilor (agenţilor economici).

Pe piaţa bunurilor economice, condiţia de echilibru este ca suma dintre oferta


globală (O) şi import (H) să fie egală cu suma dintre cererea globală (D) şi export (E).
Astfel: Y + H = D + E sau C + S + H = C + I + E

Adică, S + H = I + E, sau S - I = E - H

În acceste condiţii, condiţia de echilibru pe această piaţă este ca diferenţa


dintre economii şi investiţii să fie egală cu diferenţa dintre export şi import, luându-se
în considerare şi relaţiile economice ale ţării respective cu exteriorul.

Pe piaţa monetară, echilibrul este asigurat, când cererea de bani (Dm) este
egală cu oferta de bani (Ym), ambele fiind în concordanţă cu cererea şi oferta de
bunuri economice. Luîndu-se în calcul cei mai importanţi factori care acţionează
asupra cererii şi ofertei de bani (masa monetară - M; viteza de circulaţie a banilor - V;
volumul global al tranzacţiilor pe această piaţă - T; nivelul general al preţurilor - P),
condiţia de echilibru devine:

M×V = P ×T

Altfel spus oferta reală de bani este egală cu cererea reală de bani.

Pe piaţa muncii există o condiţie similară de echilibru: cererea de locuri de


muncă (DL) este egală cu oferta de locuri de muncă (OL), astfel: OL = DL.

43
2. Teoria dezechilibrului economic – concept, forme, cazuri de dezechilibru

Dezechilibrul economic general reflectă acea situaţie a unei economii,


caracterizată prin dereglarea raportului dintre cererea globală şi oferta globală, în
cadrul sistemului de pieţe (piaţa bunurilor, piaţa monetară, piaţa muncii etc.). În acest
sens, se poate spune că cele mai semnificative dezechilibre dintr-o economie
naţională sunt: stagnarea sau contracţia producţiei; inflaţia sau deflaţia; subocuparea
(şomajul) sau, mai rar, supraocuparea etc.
Cauzele fundamentale ale dezechilibrelor macroeconomice se referă, fie la
excesul de ofertă, fie la excesul de cerere.

În funcţie de aceste evoluţii ale mărimilor implicate, principalele dezechilibre


economice se manifestă în următoarele cazuri:
a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice, combinat cu excesul de ofertă pe
piaţa muncii;
b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor, combinat cu excesul de ofertă pe piaţa
muncii.

Excesul de ofertă, atât pe piaţa bunurilor, cât şi pe piaţa muncii se


concretizează în imposibilitatea vânzării unei părţi a bunurilor produse şi în
neutilizarea unei părţi din forţa de muncă disponibilă, adică în creşterea şomajului (cu
alte cuvinte, producţie fără desfacere şi oameni fără ocupaţie).
Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii
reprezintă o combinaţie mai gravă prin implicaţiile sale economico-sociale, întrucât
conduce de regulă la manifestarea simultană într-o economie a celor două fenomene -
inflaţie şi şomaj.

44
TESTE GRILĂ

1. Monopsonul pe piaţa muncii are ca efect:


a) atingerea nivelului de echilibru al salariului şi un exces de cerere;
b) atingerea nivelului de echilibru al ocupării şi un deficit al nivelului de salarizare;
c) restricţionarea atât a nivelului salarizării, cât şi a nivelului ocupării;
d) blocarea funcţionării pieţei muncii şi o creştere bruscă a salariilor;
e) liberalizarea circulaţiei forţei de muncă între sectoarele ecoomiei naţionale.

2. Monopolul pe piaţa muncii are ca efect:


a) atingerea nivelului de echilibru al salariului şi un exces de cerere;
b) atingerea nivelului de echilibru al ocupării şi un deficit al nivelului de salarizare;
c) restricţionarea atât a nivelului salarizării, cât şi a nivelului ocupării;
d) apariţia unei creşteri artificiale a ofertei de forţă de muncă;
e) liberalizarea circulaţiei forţei de muncă între sectoarele ecoomiei naţionale.

3. Nu reprezintă consecinţă a existenţei monopolului bilateral pe piaţa muncii;


a) atingerea nivelului salariului de echilibru;
b) atingerea nivelului de echilibru al ocupării forţei de muncă;
c) restricţionarea nivelului ocupării forţei de muncă;
d) apariţia unor negocieri între patronate şi sindicate;
e) existenţa şomajului.

45
4. Conform teoriei keynesiene a consumului, atunci când venitul unui individ
înregistrează o creştere:
a) consumul va creşte cu o cantitate egală cu creşterea venitului;
b) consumul va spori cu mai mult decât creşterea venitului;
c) consumul va spori însă cu mai puţin decât creşterea venitului;
d) înclinaţiile marginale spre consum şi spre economisire vor scădea;
e) înclinaţiile marginale spre consum şi spre economisire vor creşte.

5. Conform teoriei keynesiene, principalul factor de care depinde consumul este:


a) venitul permanent;
b) venitul curent;
c) salariul;
d) creşterea economica;
e) rata dobânzii.

6. Daca cererea de munca creşte, salariul creşte deoarece:


a) la vechiul nivel de echilibru al salariului exista un exces de ofertă;
b) la vechiul nivel de echilibru al salariului exista un exces de cerere;
c) salariul de echilibru este determinat de cerere;
d) salariul de echilibru este determinat de ofertă;
e) salariul de echilibru este permanent stabil.

7. Şomajul se refera la:


a) un dezechilibru economic, cererea de muncă fiind mai mare decât oferta;
b) un deficit de forţă de muncă;
c) o stare pozitivă a economiei;

46
d) neasigurarea locurilor de muncă pentru o parte din populaţia activă disponibilă;
e) satisfacerea cererilor de angajare, indiferent dacă solicitanţii au sau nu un loc de
muncă.

8. Şomajul apare atunci când:


a) cererea este mai mare decât oferta pe piaţa muncii;
b) cererea este mai mică decât oferta pe piaţa muncii;
c) cererea este egală cu oferta pe piaţa muncii;
d) există exces de cerere pe piaţa muncii;
e) piaţa muncii este în echilibru.

9. Daca piaţa muncii este în echilibru, atunci:


a) nu există şomaj;
b) nu există şomaj involuntar;
c) nu există şomaj voluntar;
d) nu există şomaj ciclic;
e) populaţia ocupată este egală cu populaţia activă.

10. Cauza principală a şomajului în condiţiile echilibrului keynesian de subocupare


este:
a) slaba calificare a lucrătorilor;
b) randamentul scăzut al capitalului;
c) insuficienţa cererii de bunuri;
d) mobilitatea redusă a forţei de muncă;
e) insuficienţa echipamentului de producţie.

47
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

1. Ciclurile economice. Definiţie. Cauze. Teorii

Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere,


ramură şi economie naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile,
consumul, ocuparea forţei de muncă etc.) permite constatarea că în unele perioade se
înregistrează creşteri, în altele, stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea
economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de criză. Aceasta
înseamnă că, în timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este
fluctuantă.
Unele fluctuaţii ale activităţii economice sunt sezoniere, fiind în general
explicabile şi previzibile ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali. Altele
sunt întâmplătoare şi de o durată mai scurtă. Pe lângă acestea, mai există şi fluctuaţii
economice de mai lungă amplitudine care se reproduc cu o anumită regularitate
(ciclicitate).

Ciclicitatea în economie caracterizează acea formă de mişcare a activităţii


economice dintr-o ţară în care se succed alternativ fazele de avânt cu cele de
descreştere şi stagnare. Împrejurările care generează ciclicitatea economică sunt foarte
numeroase, dar rolul determinant îl are modul specific de evoluţie a eficienţei
utilizării factorilor de producţie. Prin urmare, ciclicitatea desemnează un mod specific
de evoluţie a fenomenelor economice care se manifestă în mod ondulatoriu sub formă
de ciclu.

Ciclul economic este perioada de la începutul unei crize economice până la


începutul crizei următoare. Un ciclu cuprinde mai multe faze cu denumiri diferite în

48
literatura de specialitate. Specialiştii în economie au identificat mai multe tipuri de
cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund. Se cunosc 3 asemenea cicluri:
A. lungi (seculare) studiate de N. Kondratieff
B. decenale (medii) analizate de economistul francez Clement Juglar
C. scurte (Kitchin)

A. Ciclurile economice lungi şi trăsăturile lor


Modul tehnic de producţie desemnează nivelul calitativ şi caracterul
ansamblului tehnicilor şi tehnologiilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă.
Evoluţia pe timp lung a vieţii economice, a modului tehnic de producţie se desfăşoară
sub forma unor aşa zise unde lungi cu o durată de 50-60-70 ani.
În acest interval de timp în economia unei ţări sau în economia mondială este
dominant un anumit mod tehnic de producţie. Aceste este susţinut de un anumit nivel
de acumulare şi reproducţie. Circa 20-30 ani, modul tehnic de producţie dominant
funcţionează corespunzător îşi dezvăluie capacitatea de progres, are un cadru adecvat
de afirmare. După această perioadă, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de
natură şi alte resurse ale societăţii pe baza cărora a fost edificat. Apar acum semne de
epuizare a capacităţii sale de a asigura un cadru corespunzător legii creşterii
productivităţii muncii şi începe să se manifeste o tendinţă de cădere a eficienţei
economice în primul rând al ratei profitului. Începe acum perioada de tranziţie cu un
stadiu calitativ nou al ansamblului factorilor de producţie.

Corespunzător acestei logici în evoluţia oricărei economii mature se disting 2


faze:
− faza ascendentă: se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate
economică, ritmuri înalte de creştere a venitului naţional, a investiţiilor, a
producţiei industriale şi a profiturilor, inclusiv ridicarea nivelului de trai.
− faza descendentă: încetinirea ritmului de creştere a producţiei, a investiţiilor, a
profiturilor, a gradului de ocupare a forţei de muncă şi a venitului naţional.

49
Anii de depresiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor
fenomene negative în economie se accentuează. Începe de fapt, tranziţia la un nou
mod tehnic de producţie. Se trece la o nouă undă de progres tehnic, social-economic.
Unii autori numesc aceste treceri succesive (pe un fundal de trend general crescător
de la o fază la alta şi de la un ciclu la altul) ca fiind revoluţie industrială, revoluţie
tehnico-ştiinţifică, etc.

B. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal)


Ciclul în economie este o suită neîntreruptă de fenomene şi procese economice
care se reînnoiesc într-o succesiune imuabilă.

Astfel, ciclul cu o durată medie de 10-12 ani constă într-o perioadă de timp în
limitele căreia se succed după dicţionarul Grand Larousse următoarele faze:
− faza de criză propriu-zisă
− faza de depresiune
− un palier de refacere incompletă (de înviorare)
− fază de expansiune (boom economic)

Ciclurile decenale sunt susţinute de o largă literatură economică de


specialitate. Unii autori vorbesc de 4 faze: criză, depresiune, înviorare, avânt. Paul
Samuelson considera că ciclul decenal cuprinde următoarele 4 faze: restrângere
(recesiune), reluare (înviorare), expansiune şi apogeu (boom economic).
J.M.Keynes vorbeşte de două faze: o fază de recesiune formată din criză şi
depresiune şi o fază de expansiune de boom formată din refacere şi avânt economic
În realitate, ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie simplă şi liniară.
Nu sunt exclusive unele dereglări sau chiar scăderi parţiale de producţie în faza de
avânt şi invers, unele creşteri de producţie în faze de criză şi depresiune. Nici un ciclu
nu s-a identificat cu un altul.

50
Criza şi depresiunea pun bazele refacerii capitalului fix, a unor noi echilibre
obiectiv necesare perioadei date. În ţările cu economie de piaţă modernă, o fază a
ciclului lung a cuprins 2-3 cicluri decenale, fiecare cu o configurare proprie.

C. Ciclul economic scurt (minor)

Ciclul scurt sau minor are o durată medie cuprinsă între 6 luni – 3 ani şi
afectează ansamblul ramurilor unei economii. Acesta se încadrează în interiorul
ciclului mediu (Juglar), între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la
modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar.
Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte, şi
3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani. Ciclurile scurte
(Kitchin) au două faze: expansiunea şi incertitudinea (reducerea) creşterii economice,
iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize
economice

2. Politici anticiclice

În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, agenţii economici specializaţi


şi guvernele nu rămân în expectativă, ci concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea
acestora; scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilităţi proceselor
economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice.
Asemenea măsuri s-au întreprins încă din secolul trecut, dar au fost întregite şi
perfecţionate prin mai buna cunoaştere a interdependenţelor din cadrul economiei,
relevante de teoria economică şi de mărirea capacităţii de informare promptă şi reală
asupra evoluţiei economice. Un real folos au în acest sens şi concluziile furnizate de
practica economică.
Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a
percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice.

51
Politicile anticiclice pot fi grupate în trei mari categorii:
A. politica cheltuielilor;
B. politica monetară şi de credit;
C. politica fiscală.

A. Politica cheltuielilor, care se bazează pe creşterea cheltuielilor efectuate de


la bugetul de stat în faza de criză şi depresiune. Aceste cheltuieli trebuie să fie
orientate spre achiziţionarea de stat, producere de armament pentru apărare, investiţii
cu caracter social cultural, dar în nici un caz în investiţii productive

B. Politica monetară şi de credit, care are ca instrumente:


− rata dobânzii;
− creditul;
− masa monetară.

Aceste politici se aplică diferenţiat în condiţiile de avânt sau recesiune. În


condiţiile de avânt este recomandat să se majoreze rata dobânzii, să se impună
restricţii la acordarea de credit, iar controlul asupra masei monetare să devină mai
riguros. Acestea au ca efect frânarea cererii de bunuri de consum şi investiţii şi a
activităţilor economice.
În faza de criză trebuie să se procedeze invers: să se reducă rata dobânzii, să
sporească volumul de credite şi masa monetară pentru a stimula cererea şi investiţiile.
Astfel, ar creşte productiv gradul de ocupare a forţei de muncă.

C. Politica fiscală utilizează pârghii fiscale. În faza de depresie, criză statul


trebuie să procedeze la reducerea fiscalităţii, lăsând mai multe venituri asupra
agentului economic. Aceasta ar avea menirea să încurajeze consumul şi investiţiile. În
faza de boom, statul trebuie să procedeze la o majorare a fiscalităţii pentru a frâna
cererea de consum şi investiţii. În felul acesta s-ar asigura şi încasări suplimentare la
buget, menite să acopere deficitele acumulate în faza de criză.

52
TESTE GRILĂ

1. O politică fiscală orientată spre creşterea impozitelor poate fi însoţită de unul


dintre efectele următoare:
a) încurajarea investiţiilor agenţilor economici;
b) diminuarea investiţiilor agenţilor economici;
c) scăderea profiturilor firmelor;
d) creşterea profiturilor firmelor;
e) creşterea pe termen lung a veniturilor bugetului de stat.

2. În condiţii de recesiune este posibil să se producă:


a) reducerea şomajului;
b) curbei ofertei agregate ramâne neschimbată;
c) deplasarea spre dreapta a curbei cererii agregate;
d) deplasarea spre stânga a curbei cererii agregate;
e) creşterea mai rapidă a PIB – ului real comparativ cu cea a PIB – ului nominal;

3. Ciclicitatea economică este determinată de modul specific de evoluţie a:


a) productiei;
b) nivelului general al preţurilor;
c) ocupării forţei de muncă;
d) randamentului utilizării factorilor de producţie;
e) veniturilor factorilor de productie.

53
4. Ciclurile economice reprezintă:
a) trendul ascendent al producţiei;
b) fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
c) forma anormală de evoluţie a activităţii economice;
d) un fenomen întâmplător;
e) evoluţia producţiei în ritm constant.

5. În cadrul fazei de expansiune a ciclului economic:


a) producţia scade;
b) scade gradul de ocupare a forţei de muncă;
c) creşte gradul de ocupare a forţei de muncă;
d) cursul titlurilor de valoare scade;
e) scad investiţiile.

6. Expansiunea este frânată de:


a) creşterea ratei profitului;
b) creşterea productivităţii;
c) diminuarea dezechilibrelor economice;
d) reducerea eficienţei factorilor de producţie;
e) reducerea semnificativă a stocurilor din economie.

7. Ciclurile economice:
a) se succed conform unui model general unic;
b) au durate şi amplitudini neregulate;
c) nu pot fi atenuate prin măsuri de politică economică;
d) reprezintă o formă anormală a activităţii economice;
e) se manifestă în jurul unui trend descrescător al producţiei.

54
8. Criza economică marchează:
a) trecerea de la expansiunea economică la recesiune;
b) începutul fazei de expansiune economică;
c) sfârşitul fazei de recesiune economică;
d) procesul ireversibil de declin al productiei;
e) procesul ireversibil de progres al productiei.

9. În cazul unei expansiuni economice prelungite se recomanda:


a) expansiunea monetara;
b) cresterea ratelor dobânzii;
c) reducerea fiscalitatii;
d) cresterea cheltuielilor bugetare;
e) marirea deficitului bugetar.

10. În cazul unei recesiuni severe se recomandă:


a) controlul mai riguros al masei monetare;
b) mărirea impozitelor;
c) reducerea ratelor dobânzii;
d) reducerea cheltuielilor bugetare;
e) scaderea achizitiilor de stat.

11. Politica monetară adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:
a) majorarea impozitelor;
b) reducerea cheltuielilor bugetare;
c) controlul deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;

55
e) creşterea ratelor dobânzii.
12. Politica fiscală adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:
a) majorarea impozitelor;
b) creşterea cheltuielilor bugetare;
c) mărirea deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.

13. Ciclul Juglar mai este cunoscut şi sub denumirea de:


a) ciclul secular;
b) ciclul Kondratieff;
c) ciclul sezonier;
d) ciclul decenal;
e) ciclul scurt.

14. În condiţii de expansiune economică, în mod normal, are tendinţa de creştere:


a) rata şomajului;
b) rate infleţiei;
c) numărul falimentelor;
d) indicele preţurilor;
e) datoria publică.

15. În faza de expansiune a ciclului economic:


a) cererea de bani se reduce, iar ratele dobânzii cresc;
b) cererea de bani se reduce, iar ratele dobânzii se reduc;
c) cererea de bani creste, iar ratele dobânzii cresc;
d) cererea de bani creste, iar ratele dobânzii se reduc;
e) nici cererea de bani si nici ratele dobânzii nu se modifică.

56
PIAŢA DE CAPITAL

Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite
înscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor relaţii contractuale între
emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor
anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, în raport cu emitenţii acestora.

Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa


capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există:
piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor.

1. Acţiunile

Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate), negociabile, emise de o


companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea
capitalului social.
Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din
capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar,
cu următoarele drepturi aferente:
− dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a Acţionarilor;
− dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub formă de
dividende;
− dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni
deţinute, atunci când aceasta este lichidată.
Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un
anumit procent din pierderile societăţii, în cazul în care ele survin (răspund cu pasivul

57
social în limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi
vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor.

Orice acţiune are o valoare nominală (iniţială, de origine), care se determină


prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate, astfel:

V=CS/N

Unde: CS = capitalul social;


N = numărul de acţiuni.

Aşadar, acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care
au o anumită valoare nominală.
Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de capital, acestea pot avea o
valoare diferită de valoarea nominală, în funcţie de interesele emitentului, numită
valoare de emisiune (preţ de emisiune).

Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a primei de


emisiune (Pe), astfel:

Ve = VN + Pe

Vânzarea acţiunilor la preţul de emisiune aduce emitentului un aport


suplimentar la capital. Introduse în bursă - piaţa lor secundară - aceste acţiuni vor fi
cotate la o valoare de piaţă (cursul bursier), diferită de cea nominală şi determinată
zilnic de raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile respective.
Pe lângă cele trei categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală, valoare
de emisiune şi cursul bursier - în practică se pune deseori problema evaluării
acţiunilor, adică a estimării valorii intrinseci a acestora, ce reprezintă în fapt un curs
teoretic, în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de piaţă, al titlurilor.

58
O modalitate de estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii
contabile, putându-se utiliza următoarea formulă:

Vn = An/N

Unde: An = activul net al societăţii;


N = numărul de acţiuni.

Activul net este reprezentat de partea din activele firmei, neafectată de


datoriile contractate de aceasta, astfel:

An = Activul total – Datorii totale

Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care
se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile Adunării Generale a
Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat.
Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă, în funcţie de
numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului înregistrat de societate, acesta
din urmă, în mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea
dividendului se determină în funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata
dividendului, aceasta din urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic
va determina o scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este
următoarea:

D = Vn×RD

Unde: Vn = valoarea nominală a acţiunii


RD = rata dividendului

59
sau:
D = Pn×N

Unde: Pn = profit net repartizat


N = numărul de acţiuni

Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în:


− acţiuni comune;
− acţiuni preferenţiale.

Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal
dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la
managementul societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune =
un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii
respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale
firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.

Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau
dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile
comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot.

2. Obligaţiunile

Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe
a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o
persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau
dreptul deţinătorului la încasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a

60
le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în
schimbul acestor titluri.

Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de
debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile
reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut.

Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin următoarele elemente


tehnice:
− Valoarea nominală (Vn), care este determinată de raportul dintre suma
împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, astfel: Vn = I/N, unde I -
valoarea împrumutului şi N - numărul de obligaţiuni emise.
− Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care titlul se oferă la emisiune.
În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), când
preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve = Vn), sau o
emisiune sub pari, când, printr-un preţ de subscripţie inferior (de exemplu
98%), se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest avantaj, care
reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă forma primei de emisiune (Pe),
care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală şi valoarea de
emisiune, adică:

Pe = Vn − Ve
sau
Ve = Vn − Pe

Valoarea de rambursare (Vr), care este de regulă egală cu valoarea


nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate aplica şi o
rambursare supra pari, superioară valorii nominale (de exemplu 102%), constituindu-

61
se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea deţinătorului (Vr > Vn), determinată
astfel:

Pr = Vr − Vn
sau
Vr = Vn + Pr

Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea dobânzii


(cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea nominală), astfel:

Rd = DVn× 100

Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate pe piaţa


secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care depinde de raportul cerere-
ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul acţiunilor, acest raport este influenţat în
mare măsură de nivelul dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl
au dobânzile oferite de emitent.

În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni:


− obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe
activele firmei emitente;
− obligaţiune generală - este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără
determinarea, ca garanţie, a unui activ particular;
− obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de
emitent şi depuse la un garant;
− obligaţiuni cu fond de răscumpărare - când emitentul alimentează periodic
un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective;
− obligaţiuni retractabile - care pot fi răscumpărate înainte de scadenţă de către
firma emitentă;

62
− obligaţiuni convertibile - ce pot fi preschimbate, la opţiunea deţinătorului, cu
acţiuni ale emitentului.

În concluzie, o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii comerciale


emitente resurse suplimentare, fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de
dispersie a acţiunilor.

Deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel:


a) Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului, în cazul acţiunilor, este
acela de drept de vot în adunarea generală, iar în cazul obligaţiunilor este
inexistent;
b) Veniturile pentru titularul titlului, în cazul acţiunilor sunt dividendele (legate de
rezultatele firmei), iar în cazul obligaţiunilor, dobânzile a căror sumă este în mod
obligatoriu vărsată de emitent;
c) Riscurile asumate de proprietarul titlului, în cazul acţiunilor sunt mai mari: risc de
evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei, riscul de a pierde fondurile investite, în
cazul lichidării firmei. În cazul obligaţiunilor riscurile sunt mai mici: riscul de
nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat), iar situaţia lichidării firmei,
creditorii au prioritate în faţa acţionarilor;
d) Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în momentul în care
firma emitentă este lichidată), iar cea a obligaţiunilor este limitată (până la data
scadentă).

63
3. Piaţa de capital

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin


intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate
către agenţii economici, solicitatori de fonduri. Ea funcţionează ca un mecanism de
legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei
care au nevoie de capital (emitenţi).

Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod diferit, în


funcţie de cele două segmente existente. Pe piaţa primară, cererea de capital provine
din partea emitenţilor persoane juridice, de drept privat sau public, precum: societăţi
industriale şi comerciale, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, organe ale
administraţiei publice centrale şi locale etc. Pe piaţa secundară, exponenţii cererii de
fonduri sunt deţinătorii de titluri, persoane fizice sau juridice, care doresc
transformarea acestora în lichidităţi înainte ca acestea să producă venituri (dividende,
dobânzi).

Oferta de capital provine din economisire, adică din ceea ce rămâne la


dispoziţia deţinătorilor de venituri, după ce îşi acoperă cheltuielile de consum. Oferta
este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere, pentru care se caută un
plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de
economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt
satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută
de potenţialii investitori.

Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi


lung, pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare, ce servesc drept suport al
schimbului de capitaluri. Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă între
deţinătorii şi utilizatorii de fonduri, adică o finanţare directă a acestora din urmă, care
intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piaţa titlurilor

64
financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare
(investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii), este structurată pe două mari
componente (segmente):
− piaţa primară;
− piaţa secundară.

Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vând
şi se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiţi agenţi economici, instituţii
financiar-bancare sau autorităţi publice.
Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă, în fapt, mijloacele
prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen mediu sau lung (oferta
publică de vânzare, plasamentul privat şi emisiunea de obligaţiuni), precum şi
mijlocul prin care un investitor poate achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită
societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi
subscripţia de obligaţiuni).

Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise, adică a


titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. Pe acest segment de piaţă,
titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le
consacră acestea, adică de către investitori.

Principalele operaţiuni (tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a


capitalului (piaţa bursieră) au, în general, un caracter speculativ şi se împart, în mod
clasic, în două categorii:
− operaţiuni la vedere;
− operaţiuni la termen.

65
Operaţiunile la vedere, cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii “cash”,
constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei şi la cursul
existent şi acceptat de către participanţi în momentul respectiv.

Operaţiunile la termen, cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii “futures”,


constau în asumarea, prin contract, de către participanţi, a obligaţiei de a cumpăra sau
vinde o anumită cantitate de titluri financiare, la o dată viitoare (T1), preţul fiind însă
stabilit în momentul încheierii tranzacţiei (T0). Operaţiunile la termen sunt în esenţă
speculative, astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea
efectivă a hârtiilor de valoare, ci obţinerea unui câştig din eventualele diferenţe
favorabile de curs, între ziua încheierii contractului şi scadenţa acestuia.

66
TESTE GRILĂ

1. Se contractează vânzarea a 2.500 acţiuni la un preţ de 0,5 lei pe actiune, cu


scadenţa peste 6 luni. La scadenţă, preţul la vedere este 0,3 lei pe acţiune, ceea ce
înseamnă:
a) un câstig de 500 lei pentru cumparator;
b) o pierdere de 500 lei pentru vânzator;
c) un câstig de 500 lei pentru vânzator;
d) un câstig de 2500 lei pentru vânzator;
e) o pierdere de 2500 lei pentru vânzator.

2. O obligaţiune aduce posesorului ei un venit anual de 0,48 lei în condiţiile în care


rata anuală a dobânzii este 20%. În cazul în care rata anuală a dobânzii ar fi de 30%,
obligaţiunea ar putea sa fie vândută la preţul de:
a) 1,44 lei;
b) 1,6 lei;
c) 1,8 lei;
d) 1,9 lei;
e) 2,4 lei.

3. Acţiunile sunt:
a) emise de administratia publică centrală pentru finanţarea deficitului bugetului de
stat;
b) emise de administratiile publice locale pentru finanţarea deficitelor bugetelor
locale;
c) titluri de proprietate;

67
d) titluri de credit;
e) instrumente ale politicii monetare.

4. Între drepturile pe care le confera acţiunea posesorului acesteia nu se include:


a) dreptul de a încasa dobânzi;
b) dreptul de a primi dividende;
c) dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor;
d) dreptul de vot în adunarea generală;
e) dreptul de a obţine o parte din capitalul societăţii în cazul în care aceasta este
lichidată.

5. Care dintre afirmaţiile urmatoare este falsă?


a) acţiunea este un titlu de proprietate, în timp ca obligaţiunea este un titlu de credit;
b) venitul acţiunii este dividendul, în timp ce venitul obligaţiunii este dobânda;
c) deţinătorul acţiunii are drept de vot în cadrul AGA, în timp ce deţinătorul
obligaţiunii nu are acest drept;
d) acţiunea există atât timp cât societatea respectivă functionează, în timp ce
existenţa obligaţiunii este limitată la termenul de scadenţă;
e) acţiunea aduce un venit fix, în timp ce venitul obligaţiunii este variabil.

6. Daca o societate comercială emite acţiuni noi, atunci:


a) datoriile societăţii comerciale cresc;
b) datoriile societăţii comerciale scad;
c) capitalul social scade;
d) capitalul social creşte;
e) disponibilităţile băneşti ale societăţii comerciale scad.

68
7. Daca o societate comercială emite obligaţiuni noi, atunci:
a) datoriile societăţii comerciale cresc;
b) datoriile societăţii comerciale scad;
c) capitalul social scade;
d) capitalul social creşte;
e) disponibilităţile băneşti ale societăţii comerciale scad.

8. Pentru o societate comercială, posesorul unei obligaţiuni emise de către aceasta


este:
a) proprietar;
b) asociat;
c) debitor;
d) creditor;
e) acţionar.

9. Daca o persoană cumpară o obligaţiune din economiile proprii, atunci:


a) datoriile sale cresc;
b) datoriile sale scad;
c) activele persoanei respective cresc;
d) activele persoanei respective scad;
e) averea sa se reduce.

10. Pe piaţa financiară primară:


a) se tranzacţionează titluri financiare emise anterior;
b) se tranzacţionează titluri financiare nou-emise;
c) tranzacţiile se derulează la bursă;

69
d) tranzacţiile au loc ,direct, între cumpărători si vânzători, fără intermediar;
e) posesorii titlurilor se pot manifesta în calitate de vânzători.

11. Pe piata financiară secundară:


a) se tranzacţionează titluri financiare emise anterior;
b) se tranzacţionează titluri financiare nou-emise;
c) cursul titlurilor este fix;
d) cursul titlurilor nu se negociază;
e) titlurile se vând şi se cumpară la valoarea lor nominală.

12. Vânzătorii de titluri pe piaţa financiară secundară:


a) mizează pe scăderea cursului titlurilor;
b) mizează pe creşterea cursului titlurilor;
c) câstiga în cazul în care cursul titlurilor creşte;
d) pierd în cazul în care cursul titlurilor scade;
e) nici una dintre variantele de mai sus nu este corectă.

13. Cumpărătorii de titluri pe piaţa financiară secundară:


a) mizează pe scăderea cursului titlurilor;
b) mizează pe creşterea cursului titlurilor;
c) câstiga în cazul în care cursul titlurilor creşte;
d) pierd în cazul în care cursul titlurilor scade;
e) nici una dintre variantele de mai sus nu este corectă.

70
14. Deţinătorul unei acţiuni încasează la sfârşitul anului dividende, reprezentând de
fapt:
a) salariul net;
b) salariul colectiv;
c) un procent din profitul brut;
d) un procent din profitul admis;
e) un procent din impozitul pe profit.

15. Care din urmatoarele afirmaţii este corectă cu privire la piaţa financiară?
a) piaţa financiară secundară este intermediată de banci;
b) piaţa financiară primară este intermediată de bănci;
c) piaţa financiară secundară funcţionează numai în economiile de piaţă dezvoltate;
d) piaţa financiară primară funcţionează numai în economiile de piaţă slab
dezvoltate;
e) piaţa financiară secundară se caracterizează prin existenţa unui preţ ferm al
acţiunilor, spre deosebire de piaţa financiară primară.

16. Dobândirea pachetului acţiunilor de control la o societate comercială poate avea


loc prin:
a) oferta publică de negociere;
b) oferta publică de vânzare;
c) oferta publică de cumparare;
d) constituirea unui depozit bancar;
e) obţinerea unui împrumut bancar.

71
17. Tranzacţiile la bursa de valori sunt, în general, speculative, deoarece:
a) vânzătorii câstigă în detrimentul cumpărătorilor;
b) cumpărătorii câstigă în detrimentul vânzătorilor;
c) una din parţile tranzacţiei câstigă în detrimentul celeilalte;
d) cursul titlurilor creşte constant;
e) cursul titlurilor scade constant.

18. Daca se anticipează o evoluţie pozitivă a economiei, atunci:


a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câstigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câstigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câstigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câstigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câstigă.

19. Un agent economic dă ordin de cumpărare la termen pentru 5.000 acţiuni A la un


curs de 10 u.m. pe acţiune şi un ordin de vânzare la acelaşi termen pentru 10.000
aţiuni B la un curs de 12 u.m. pe acţiune. La scadenţă, atât cursul acţiunii A cât şi
cursul acţiunii B sunt de 11 u.m. pe acţiune. Agentul economic:
a) câştigă 120.000 u.m.;
b) pierde 120.000 u.m.;
c) câştigă 15.000 u.m.;
d) pierde 15.000 u.m.;
e) câştigă 50.000 u.m.

72
PIAŢA MONETARĂ

1. Banii şi sistemele monetare

Economia de schimb nu poate evolua fără existenţa unor mijlocitori ai


schimbului, bunuri de referinţă, în raport de care să se stabilească valoarea celorlalte
bunuri şi servicii.

Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii.
Astfel că bani au constituit foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane, cum ar
fi: scoicile, pieile, cerealele, pietrele, metalele, hârtia, plasticul.

Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin
funcţiile îndeplinite:
a) Funcţia de măsură a valorii.
Prin această funcţie, moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi
a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul
activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se
determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel, funcţia de măsură a valorii este
exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin trei factori
determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Moneda îndeplineşte această
funcţie în mod ideal; când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de
producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să
existe, în general, în societate.
b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie.
În această funcţie, moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor,
intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la
consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Totodată, trecerea din

73
posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. În această
calitate - de mijloc de circulaţie - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă:
numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o
anumită cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de
vânzare-cumpărare.
c) Funcţia monedei ca mijloc de plată.
Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor
cumpărate pe credit, pentru plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi
taxelor, primelor de asigurări, pentru restituirea împrumuturilor etc. Şi această funcţie
reclamă existenţa monedei în mod real, efectiv.
d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii.
În fapt, această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii
economici sau populaţie. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti
în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli
neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia
puterii de cumpărare a monedei, fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai
puţin această putere.
e) Funcţia de monedă universală.
Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la
cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă
în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale
recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de
rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot în
acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi
Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional), care însă au o circulaţie
limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul
Monetar Internaţional. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului
de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini
rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit
volum şi într-o structură anume.

74
Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională, într-un
interval de timp dat, constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile
monedei, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie,
respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii. Într-o altă
accepţiune, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din
totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi
pentru plata datoriilor .

2. Piaţa monetară

Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi


oferta de monedă, ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare.
Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate
categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp,
având ca motivaţie utilităţile acesteia, date de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o
economie.
Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de
achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a
monedei. Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor
(exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei,
astfel:

M×T = P×V

Unde: M = cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor;


T = volumul fizic al tranzacţiilor;
P = preţul mediu al unei tranzacţii;
V = viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă).

75
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie,
la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici), sub formă de numerar şi
monedă scripturală. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc.
Ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ea este egală cu produsul dintre masa
monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). Având în vedere ecuaţia cantitativă
a banilor (MV=TP), rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (TP), respectiv
cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T), într-o anumită
perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P).
Privită ca stoc, oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară, adică
ansamblul activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la
un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor,
constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Componentele
majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în circulaţie
prin mecanisme diferite.

Numerarul, constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o


singură bancă, care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii, adică Banca Centrală
(de Emisiune).

Moneda scripturală (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi


instituţiile de credit, care, prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor
economici nebancari, susţin oferta de monedă într-o economie, prin mecanismul
multiplicatorului creditului.

Piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde se


întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi instituţiilor
financiar-bancare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de
lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an).

76
Piaţa monetară este compusă din două segmente:
− piaţa scontului;
− piaţa interbancară.

Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate
operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt)
precum: cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit,
obligaţiuni pe termen scurt ş.a.

Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific, care reprezintă cadrul


de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor
provenind din operaţiuni reciproce.

3. Instrumentele politicii monetare

Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:


− instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă;
− instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare.

Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra


ofertei de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea
băncii centrale.
Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm:
− taxa scontului;
− politica de “open market”.

Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin


modificarea operaţiilor de credit , acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor

77
de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin
prisma intereselor însuşi sistemului bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.

Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către


banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare.

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu


plata imediată, a unor creanţe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim
similar au şi pensiunile, respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare
la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare.

Politica operaţiilor la piaţa liberă (“open market”) este istoric însoţitoarea


firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în economia engleză, unde se
foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii,
creditului şi dobânzii.

Politica monetară poate fi definită ca fiind ansamblul intervenţiilor Băncii


Centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în
scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la
realizarea obiectivelor economice.

78
TESTE GRILĂ

1. La un curs de schimb de 2,3 lei la 1 dolar, dacă intră în ţară 100 milioane de dolari
şi ies 60 milioane de dolari, iar celelalte condiţii nu se modifică, atunci masa
monetară în circulaţie:
a) creşte cu 92 milioane u.m.;
b) scade cu 92 milioane u.m.;
c) scade cu 60 milioane u.m.;
d) creşte cu 290 milioane u.m;
e) scade cu 290 milioane u.m.

2. Volumul valoric al tranzacţiilor este 600.000 unităţi monetare, iar viteza de rotaţie
a monedei este de 20. Masa monetară în circulaţie este:
a) 20.000 u.m.;
b) 30.000 u.m.;
c) 35.000 u.m.;
d) 120.000 u.m.;
e) 600.000 u.m.

3. Băncile comerciale au capacitatea de a crea monedă:


a) tipărind numerar;
b) acordând credite;
c) schimbând numerarul din casierie în rezerve la Banca Centrală;
d) cumparând titluri guvernamentale;
e) nici una dintre variantele de mai sus.

79
4. Dacă Banca Centrală reduce cota rezervelor obligatorii, atunci:
a) publicul nebancar cumpară mai multe titluri de stat;
b) băncile acordă mai puţine credite;
c) băncile creează mai mulţi bani;
d) formarea capitalului este descurajată;
e) preţurile se reduc.

5. Nu reprezintă instrument de politică monetară:


a) rata dobânzii la depozitele băncilor comerciale la Banca Centrală;
b) rata dobânzii la refinanţarea băncilor comerciale de către Banca Centrală;
c) cota rezervelor minime obligatorii;
d) operaţiunile Băncii Centrale pe „piata deschisă”;
e) impozitele indirecte.

6. Care din funcţiile banilor face posibilă utilizarea banilor ca instrument de


economisire?
a) funcţia de mijloc de măsurare;
b) funcţia de mijloc de plată;
c) funcţia de mijloc de schimb;
d) funcţia de mijloc de rezervă;
e) funcţia de intermediere a tranzacţiilor.

7. Nu intră în sfera noţiunii generice de bani:


a) monezile metalice;
b) bancnotele;
c) moneda scripturală;

80
d) acţiunile şi obligaţiunile care se tranzacţioneaza ocazional pe piaţa extra-bursiera;
e) alte instrumente care sunt acceptate ca mijloace de schimb şi plată.

8. Nu este funcţie a banilor:


a) mijloc de schimb;
b) mijloc de măsura pentru celelalte bunuri;
c) mijloc de plată;
d) mijloc de rezervă;
e) mijloc de asigurare a unei puteri constante de cumpărare.

9. Creează masă monetară:


a) doar Banca Centrală;
b) doar băncile comerciale;
c) Banca Centrală şi băncile comerciale;
d) băncile comerciale şi Trezoreria statului;
e) Banca Centrală şi Trezoreria statului.

10. Viteza de rotaţie a banilor se accelerează dacă:


a) cantitatea bunurilor supuse tranzacţiilor se reduce, ceilalţi factori ramânând
constanţi;
b) preţurile cresc, ceilalţi factori ramânând constanţi;
c) masa monetară creşte, ceilalţi factori ramânând constanţi;
d) preţurile cresc în aceeasi masură ca şi masa monetară, iar cantitatea bunurilor
supuse tranzacţiilor ramâne constantă;
e) preţurile cresc în masura în care se reduce cantitatea bunurilor supuse
tranzacţiilor, iar masa monetară ramâne constantă.

81
11. Puterea de cumparare a unităţii monetare se reduce dacă:
a) preţurile cresc;
b) preţurile scad;
c) masa monetară scade;
d) masa monetară creşte;
e) salariul nominal scade.

82
INFLAŢIA

1. Inflaţia. Definiţie, cauze, metode de măsurare.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat


prin creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economice, deprecierea
monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor) şi creşterea anormală, permanentă,
cumulativă şi generalizată a preţului

Formele cauzale ale inflaţiei contemporane:


A. inflaţie prin cerere;
B. inflaţie prin costuri;
C. inflaţie combinată.

A. Inflaţia prin cerere. Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii
agregate, într-o anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel
spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate
adapta la exigenţele cererii.

Excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze:


− emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o inflaţie prin
monedă;
− expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit;
− scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin
dezeconomisire.

83
Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în
circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe
piaţă, peste nevoile circulaţiei băneşti.
Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului
bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu
efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar.
Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre
economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce
priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare, dar şi a
unor factori de natură subiectivă şi psihologică, pentru o anumită perioadă.

B. Inflaţia prin costuri. Acest tip de inflaţie apare în situaţia în care, pe


ansamblul economiei, costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent
de cererea agregată.

Principalele cauze ale inflaţiei prin costuri sunt:


− creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii;
− creşterea excesivă a profiturilor;
− creşterea preţurilor la materii prime şi materiale;
− politica amortizării accelerate;
− presiunea fiscală ridicată.

C. Inflaţia combinată. Acest tip de inflaţie rezultă din manifestare


concomitentă, într-o economie, a celor două forme ale inflaţiei menţionate mai sus.
Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală
inflaţionistă greu de stopat.

84
Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut, cât şi
relativ.
La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală
solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa
monetară care nu are acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori.
La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea
absolută arătată, adică excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi
servicii.

Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai foloseşte


indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc), calculat pe baza indicilor de preţ
(IP).

IP = P1/P0×100

Unde: P1 = preţul actual de pe piaţă;


P0 = preţul pieţei în momentul la care ne raportăm.

2. Politicile antiinflaţioniste

Politicile antiinflaţioniste se grupează după mai multe criterii:


A. după intensitatea şi sensul procesului;
B. după doctrina social-economică ce stă la baza lor;
C. după metodele şi instrumentele folosite etc.

A. După intensitatea şi sensul procesului.


Dacă se are în vedere acest criteriu, atunci se poate vorbi despre:
− politici de luptă cu criza inflaţionistă, respectiv cu hiperinflaţia şi efectele ei;

85
− politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de menţinere a inflaţiei moderate
(normale) sub controlul factorilor responsabili.

Hiperinflaţia se caracterizează prin următoarele:


− deficitul bugetar atinge sume colosale, tipărirea biletelor de bancă alimentând
peste 95% bugetul de stat;
− cantitatea de monedă creşte exponenţial, imprimeriile lucrând zi şi noapte
pentru a furniza în cantităţi industriale bilete de bancă din ce în ce mai
devalorizate;
− paradoxal, o asemenea multiplicare maschează, semidispariţia monedei legale,
monedă care nu mai inspiră nici o încredere din partea cetăţenilor; moneda
naţională pierde orice valoare în comparaţie cu monedele-valute, devalorizarea
luând proporţii vertiginoase şi necontrolate.
În asemenea condiţii, factorii care intervin sunt agenţii macroeconomici spe-
cializaţi, care îşi propun să stabilizeze procesele macroeconomice şi să deschidă calea
relansării creşterii şi dezvoltării economice. Deci, este vorba de măsuri de politică
economică menite să asigure revenirea la confruntarea “normală” dintre vânzători,
dintre debitori şi creditori etc.
În plus, în aceste condiţii se folosesc într-o măsură mai mare instrumentele
macroeconomice de normalizare a procesului. Se au în vedere îndeosebi acele măsuri
de protecţie socială cum sunt: indexarea salariilor la inflaţie; suplimentarea veniturilor
categoriilor defavorizate; creşterea indemnizaţiilor de şomaj; a pensiilor etc.

B. După doctrina economică ce stă la baza conceperii lor.


Dacă se are în vedere acest criteriu, atunci se poate vorbi despre următoarele
tipuri de politici de combatere a inflaţiei:
− politici de control a cererii agregate (demand-side);
− politici de stimulare a ofertei agregate (supply-side).

86
Politicile cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a
instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflaţiei presupun modificarea cheltuielilor


publice şi sau a veniturilor din impozite şi taxe. Cererea agregată poate fi redusă prin
diminuarea şi temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului
impozitelor şi taxelor, ridicare ce are ca efect reducerea cheltuielilor de consum per-
sonal (partea principală a cererii agregate). Măsurile arătate sunt tipice pentru politica
deflaţionistă.

Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe


cea a ratei dobânzii. Autoritatea monetară poate reduce cererea agregată prin
diminuarea ofertei de monedă, astfel încât să rezulte mai puţină lichiditate. Totodată,
la acelaşi efect, se poate ajunge şi prin ridicarea ratei dobânzii şi scumpirea creditului.
Dacă împrumuturile scad, atunci şi cheltuielile de consum vor fi mai mici.

Politica antiinflaţionistă de stimulare a ofertei are drept scop reducerea


ritmului de creştere a costurilor. Aceasta contribuie la oprirea diminuării ofertei
agregate şi chiar la creşterea acesteia. Procesul poate fi demarat şi întreţinut prin
restrângerea influenţelor monopolurilor asupra preţurilor şi veniturilor. Restrângerea
arătată se poate obţine printr-o serie de căi: diferite forme de control asupra preţurilor;
măsuri menite să restrângă activitatea şi puterea sindicatelor; politici de promovare a
concurenţei şi de control al concentrărilor economice. De asemenea, procesul arătat
poate fi susţinut prin demararea unor politici de creştere a productivităţii (stimulente
fiscale, încurajarea cercetării-dezvoltării, acordarea de subvenţii firmelor ce investeşte
în utilaje performante etc.).

87
TESTE GRILĂ

1. Dacă se anticipează creşterea într-un ritm mai rapid a preţurilor, atunci:


a) consumatorii preferă să amâne deciziile de consum;
b) consumatorii apelează într- mai mică măsură la credite;
c) indivizii economisesc mai mult;
d) indivizii cheltuiesc mai mult;
e) viteza de circulaţie a banilor creşte.

2. Dacă preţurile la sfârşitul anului 2006 sunt de 1,25 ori mai mari decât la începutul
aceluiaşi an, iar la sfârşitul anului 2007 sunt de 1,375 ori mai mari decât la începutul
anului 2006, rata inflaţiei în 2007 este:
a) 1%;
b) 10%;
c) 25%;
d) 37,5%;
e) 137,5%.

3. În conditiile inflaţiei neanticipate:


a) creditorii pierd, iar debitorii câstigă;
b) creditorii câstigă, iar debitorii pierd;
c) debitorii şi creditorii pierd;
d) debitorii şi creditorii câstigă;
e) puterea de cumpărare a banilor creşte.

88
4. Inflaţia poate fi sesizată prin:
a) creşterea puterii de cumpărare a banilor;
b) creşterea mai lentă a masei monetare faţă de puterea de cumpărare a acesteia;
c) creşterea mai lentă a salariului nominal faţă de salariul real;
d) creşterea generalizată a preţurilor;
e) toate variantele de mai sus.

5. Inflaţia se manifestă atunci când:


a) masa monetară scade, iar oferta de bunuri economice creşte;
b) creşterea masei monetare este mai rapidă decât creşterea ofertei de bunuri
economice;
c) scăderea masei monetare este mai rapidă faţă de scăderea ofertei de bunuri
economice;
d) masa monetară este constantă, iar oferta de bunuri economice creşte;
e) masa monetară scade, iar oferta de bunuri economice este constantă.

6. Cea mai relevantă măsură a inflaţiei are în vedere:


a) deflatorul produsului intern brut;
b) deflatorul consumului individual;
c) indicele preţurilor de consum;
d) indicele preţurilor mărfurilor alimentare de consum;
e) indicele preţurilor mărfurilor nealimentare de consum.

7. Inflaţia se manifestă:
a) în economiile în care masa monetară corespunde cu volumul bunurilor şi
serviciilor;
b) în economiile în care indicele general al preţurilor este subunitar;

89
c) numai în economiile ţărilor dezvoltate;
d) numai în economiile ţărilor aflate în tranziţie spre economia de piaţă;
e) în proporţii diferite în economiile tuturor ţărilor.

8. Inflaţia are efecte negative asupra:


a) agenţilor economici care îşi convertesc disponibilităţile băneşti în valute stabile;
b) debitorilor;
c) agenţilor economici cu venituri indexate la inflaţie;
d) agenţilor economici care iau măsuri pentru a contracara instabilitatea preţurilor;
e) agenţilor economici care au venituri fixe.

90
PIAŢA MUNCII. ŞOMAJUL.

1. Piaţa muncii

Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită, întrucât


munca este factorul de producţie determinat. De nivelul cererii şi ofertei de muncă,
precum şi de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv
şi nivelul rezultatelor acestuia.

Piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă, în care


negocierea şi contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi
ofertei de muncă. De asemenea, raportul dintre cererea şi oferta de muncă se
manifestă în mod specific pe această piaţă, permanent oferta fiind mai mare decât
cererea, ceea ce determină existenţa şomajului.

Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un venit


fundamental. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată
cu salariu.

2. Şomajul

În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea


de muncă. În această optică, şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de
natură exclusiv economică.
Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen, de
forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor generatori.

91
Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se
angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în
mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt atunci când lucrează. Această
formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se
formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere – ofertă de muncă.
Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista
oricând, s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu
poate fi resorbit, un şomaj permanent, denumit şi şomaj normal pentru că nu este
determinat de factori conjuncturali şi monetari. De aceea, economistul francez
Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj neinflaţionist. Acest şomaj nu determină
accelerarea salariilor.

În perioada anilor '30 ai secolului nostru, J.M. Keynes remarcă existenţa unui
alt gen de şomaj, amplu la acea dată, pe care îl denumeşte şomaj involuntar.
Economiştii de după Keynes l-au numit şomaj keynesian.

Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este
determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi.
Această denumire se aplică pentru:
− şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi
depresiune care caracterizează lumea industrializată;
− şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum
construcţiile, agricultura, turismul, etc.

Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică,


geografică, zonală, socială etc. care au loc în diferite ţări, mai ales sub incidenţa crizei
energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice, închiderea firmelor nerentabile, perimarea
unor produse şi, o dată cu acestea, a unor meserii, datorită modificării gustului şi
opţiunilor consumatorilor. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace

92
cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât şi de competenţele necesare
exploatării resurselor umane.

Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi


tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor
economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. Procesul generator pentru
această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul.

Şomajul tehnic - stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care


survin în procesele tehnice de producţie: greve, defecţiuni ale unor maşini şi utilaje,
întreruperea energiei etc.

Şomajul fricţional sau tranzitoriu - starea de inactivitate momentană


(termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între
încetarea activităţii în cadrul unui loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă.
Are dimensiuni apreciabile în economiile marilor ţări.

Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că măsurarea


şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de realitate. Şomajul
poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:

Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa şomajului) -


cât şi relativ - ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă
pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări.

Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a


forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este, deci, echivalentă cu un
şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de câteva procente. J.M. Keynes,
precizează, de altfel, că folosirea deplină a mâinii de lucru înseamnă absenţa
şomajului, dar este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional.

93
În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru situaţia de
ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după unii autori, la circa 3% din populaţia
activă. Pentru alte ţări europene se admite că imediat după al doilea război mondial
acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul
respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii '80, pe când în Europa occidentală a
crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în prezent,
ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5 – 4%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel
minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se că scăderea şomajului sub
minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. După
unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului aproximativ de 1%.
La acest nivel al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei
care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Criteriul
economic al supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică,
pentru noii angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor.

Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. În


funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care presupune pierderea locului
de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial care constă în diminuarea
activităţii depuse de o persoană, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru
sub cea legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat care este specific mai ales
ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate aparentă, cu eficienţă
(productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările est-europene, inclusiv în România ,
la niveluri apreciabile.

Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de


muncă până la reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă generală de creştere a
duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o durată a şomajului
legiferată, dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata pentru care

94
se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere, atingând în
unele cazuri 18-24 luni.

În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un
şomaj continuu de mai mult de 12 luni. Acest gen de şomaj este relevat, adesea,
printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei aflaţi în căutarea unui loc de
muncă. În competiţia care există între aceştia, cei mai utilizabili în funcţie de cererea
de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. Cei care
rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei
vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. Pentru
ei, dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se adaugă pierderea
încrederii în sine, apariţia problemelor de sănătate, precaritatea situaţiei materiale,
pierderea calificării profesionale prin inactivitate.

♦ Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor sale

Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea în fapt a
dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri, spre a le asigura un
minim de existenţă considerat sau admis oficial ca fiind "rezonabil".

Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un


număr mai mare de oameni decât al şomerilor, dar ne vom circumscrie referirile
numai la aceştia din urmă. Una din modalităţile cele mai utilizate în acest sens este
ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea sa faţă de salariu şi perioada pentru
care se plăteşte diferă pe ţări. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea
unor sisteme care au numeroase prevederi limitative.

95
Prin conţinutul lor, măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte
directe şi indirecte asupra acestuia. Măsurile pentru diminuarea şomajului, după
aspectul concret la care se referă, pot fi grupate în trei mari categorii:
− măsuri care privesc direct pe şomeri;
− măsuri care privesc populaţia ocupată;
− alte măsuri.

Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt: măsurile de organizare a


pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă
noilor tehnici şi tehnologii; facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi
întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de noi locuri de muncă în
activităţi publice.

Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe de o parte, să


prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată iar, pe de altă parte, ele tind să
diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se
asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active, precum şi prin
îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine.

Desigur, diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării


de noi locuri de muncă. Această preocupare se transpune, adesea, printr-o creştere
efectivă a locurilor de muncă însoţită de rezultate benefice corespunzătoare.
Politicile pentru reducerea şomajului pot fi de asemenea pasive şi active.
Politicile pasive acţionează pentru reducerea efectelor şomajului. Politicile active
concentrează eforturile instituţiilor publice pentru eliminarea sau diminuarea cauzelor
şomajului.

96
TESTE GRILĂ

1. Curba ofertei individuale de muncă:


a) nu are nici un punct de inflexiune;
b) admite ca asimptotă orizontală abscisa;
c) admite ca asimptotă verticală ordonata;
d) este normală în raport cu nivelul salariului;
e) este anormală deoarece de la un anumit nivel al salariului descreşte.

2. Nu reprezintă rigiditate a pieţei muncii:


a) dimensiunea temporală;
b) dimensiunea spaţială (teritorială);
c) capacitatea de adaptare pe termen scurt;
d) capacitatea de adaptare pe termen lung;
e) capacitatea de a se stoca.

3. Cererea de muncă depinde în primul rând:


a) nivelul salariului solicitat de sindicate;
b) echilibrul de forţe dintre patronate şi sindicate;
c) reglementărilor impuse de guvern pe piaţa muncii;
d) productivitatea medie a muncii şi productivitatea marginală a capitalului;
e) productivitatea marginală a muncii şi salariul mediu.

97
4. O reducere a cererii de muncă într-un domeniu dat conduce la modificarea
salariului şi a nivelului ocupării astfel:
a) creştere/creştere;
b) creştere/menţinere constantă;
c) reducere/menţinere constantă;
d) reducere/creştere;
e) reducere/reducere.

5. Cererea de muncă se exprimă prin:


a) cererea de locuri de muncă;
b) numărul de locuri de muncă ocupate;
c) oferta de locuri de muncă;
d) populaţia aptă de muncă;
e) numărul celor care doresc să se angajeze în condiţii salariale.

6. Dacă salariul creşte, iar efectul de substituţie este dominant, individul va decide:
a) să lucreze mai puţine ore;
b) să lucreze ore suplimentare;
c) să nu modifice dimensiunea timpului liber;
d) să beneficieze de mai mult timp liber;
e) să renunţe la locul de muncă pentru a deveni şomer.

7. Raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată este de 1 la 7. Ştiind că


populaţia activă cuprinde şomerii şi populaţia ocupată, rata şomajului este:
a) 30,7%;
b) 25%;
c) 12,5%;

98
d) 20%;
e) 7%.

8. Reducerea excedentului ofertei de muncă faţă de cererea de muncă este


determinată în principal de:
a) creşterea productivităţii muncii;
b) creşterea numărului locurilor de muncă;
c) reducerea gradului de ocupare;
d) reducerea natalităţii;
e) caracterul extensiv al economiei.

9. Activităţile care fac obiectul cererii şi ofertei de muncă sunt:


a) realizate de toti cei care lucrează;
b) realizate de casnice;
c) realizate de salariati;
d) realizate de nesalariati;
e) realizate de studenţi şi elevi.

10. O persoană care tocmai a absolvit facultatea şi nu şi-a găsit înca un loc de muncă
face parte din urmatoarea categorie de şomaj:
a) voluntar;
b) fricţional;
c) structural;
d) tehnologic;
e) tehnic.

99
11. Şomajul natural descrie acel nivel al şomajului la care:
a) producţia economiei corespunde nivelului potenţial;
b) are loc accelerarea inflaţiei;
c) şomajul fricţional este nul;
d) şomajul structural este nul;
e) şomajul tehnologic este nul.

12. Elevii şi studenţii în vârstă de muncă şi apţi de muncă nu sunt luaţi în


considerare în determinarea somajului deoarece:
a) nu au timp pentru a munci;
b) beneficiază de burse;
c) primesc bani de la familiile lor;
d) nu intră în populaţia activă disponibilă;
e) nu reprezintă resurse de munca.

13. Rata şomajului se calculează ca raport între:


a) populaţia ocupată şi populaţia activă;
b) populaţia activă şi populaţia totală;
c) numărul şomerilor şi populaţia ocupată;
d) numărul şomerilor şi populaţia totală;
e) numărul şomerilor şi populaţia activă.

14. Din perspectiva pieţei muncii, modificarea structurii economiei pe activităţi se


reflectă în:
a) şomajul ciclic;
b) şomajul structural;
c) şomajul tehnologic;

100
d) creşterea cererii de forţă de muncă;
e) creşterea ofertei de forţă de muncă.

15. Din perspectiva pieţei muncii, progresul tehnologic se reflectă în:


a) şomajul ciclic;
b) şomajul structural;
c) şomajul tehnologic;
d) creşterea cererii de forţă de muncă;
e) creşterea ofertei de forţă de muncă.

16. Percepţia ca salariile sunt prea mici determină:


a) şomaj involuntar;
b) şomaj voluntar;
c) şomaj tehnologic;
d) creşterea ofertei de forţă de muncă;
e) reducerea cererii de forţă de muncă.

17. Şomajul creşte dacă:


a) investiţiile cresc;
b) statul acordă facilitaţi pentru crearea de noi întreprinderi;
c) economia este în recesiune;
d) importul creşte;
e) exportul creşte.

101
RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

În contextul actual al adâncirii fără precedent a interdependenţei dintre ţări,


nici o ţară oricât de mare şi bogată ar fi nu se poate izola de restul lumii, ci trebuie să
participe activ la circuitul economic mondial.
În cadrul economiei mondiale, celulele de bază sunt economiile naţionale ale
statelor.

Economia naţională este un ansamblu de activităţi economice şi statale ce se


desfăşoară în baza unei anumite diviziuni a muncii în cadrul graniţelor statale.

Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi sau


multinaţionale dintre state sau agenţi economici din diferite ţări, vizând realizarea prin
eforturi conjugate şi pe baze contractuale, a unor activităţi conexe, eşalonate în timp
în scopul obţinerii unor rezultate comune superioare.

1. Comerţul exterior

Comerţul exterior sau comerţul internaţional cuprinde ansamblul


tranzitoriu de export şi import.
Exportul reprezintă vânzarea de bunuri materiale şi servicii spre un agent
economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume intr-o valută convenită.
Importul reprezintă cumpărarea de mărfuri din străinătate contra unei cantităţi
de bani.

Orice operaţiune de comerţ exterior trebuie judecată din punct de vedere al


eficienţei economice al raportului dintre rezultate şi cheltuieli, dintre efectele obţinute

102
şi eficienţa depusă. Efectele imediate ale comerţului exterior sunt veniturile realizate
din export ca şi bunurile şi serviciile obţinute prin import.

Eforturile reprezintă cheltuielile în monedă naţională pentru export şi în


valută pentru import. Fiecare agent economic, întreprindere specializată în comerţ
exterior apreciază eficienţa exportului prin cheltuiala internă ce se face pentru a
obţine unitatea valutară.

Eficienţa importului se apreciază prin cantitatea de lei ce se obţine prin


vânzarea pe piaţa internă a mărfii importate cu o unitate valutară..

Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori,


dintre care cei mai importanţi sunt:

♦ Cursul de revenire (brut) la export – Cre = (PI+Cc)/Pv în care:

Cre = Cursul de revenire (brut) la export;


PI = Preţul produsului pe piaţa internă (în lei);
Cc = Cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei);
Pv = preţul în valută la frontieră.

♦ Cursul de revenire (brut) la import – Cri = (Pi-Ti)/Piv în care:

Cri = Cursul de revenire (brut) la import


Pi = Preţul producţiei pe piaţa internă ( în lei);
Ti = Taxa de import percepută în lei;
Piv = Preţul de import în valută la frontieră.

Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de
schimb, operaţiunea este eficientă. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat
separat pentru export şi import, ci în strânsa lor legătură.

103
♦ Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor
aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor
interne utilizate (care s-ar fi putut exporta).
♦ Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import,
în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior. Acest
raport se calculează astfel:

Rsn = (Ie/Ii)×100

Unde: Rsn = raportul de schimb net;


Ie = indicele preţurilor de export;
Ii = indicele preţurilor de import.

O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o
ameliorare a raportului de schimb net. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a
raportului de schimb net.

2. Balanţa de plăţi externe

Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care


se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, provenite din relaţiile
sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de
obicei un an.
În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Nu
se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar - valutare ce se află la dispoziţia
economiei naţionale la un anumit moment.
Capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc imput-urile şi output-
urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi

104
importuri de bunuri materiale, servicii internaţionale (transport, turism, asigurări,
expediţii etc.), fluxul de capital, constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.a.

În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa


uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor, în
concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional, după cum urmează:

A. Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include:


− balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică, încasările din export şi
plăţile pentru importul de mărfuri corporale;
− balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii
internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism. Tranzit, asigurări şi
expediţii, operaţiuni bancare, financiar-valutare etc.;
− balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca
dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii
plătite specialiştilor străini etc.;
− balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă transferurile economiile
băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile, transferurile în
contul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene, ajutoarele
publice sau private etc.

B. Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include:


− balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite
sau creditele acordate pe un termen până la un an, , repatrierea activelor şi
altele;
− balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă fluxurile de
intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe, investiţiilor
de portofoliu, cotizaţii, donaţii etc., creditarea internaţională, exclusiv creditele
Fondului Monetar Internaţional;

105
− balanţa rezervelor valutare internaţionale, care reprezintă formarea şi
utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar
Internaţional.

Balanţa de plăţi externe cuprinde, deci, încasările şi plăţile rezultate din:


− schimburi de mărfuri;
− schimburi de servicii (navlu, fracht, chirii, poştă, telecomunicaţii, televiziune,
comisioane şi speze bancare, asigurări tehnice, medicale, brevete, drepturi de
autor, reprezentanţe diplomatice şi comerciale etc.);
− dobânzi, dividende, cupoane devenite exigibile;
− turism;
− transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă;
− donaţii;
− încasări şi plăţi din reparaţii, în formă bănească;
− împrumuturi, indiferent de durata lor;
− aur.

Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei


de plăţi externe astfel:

E – I – Sf = Sc + R

Unde: E = valoarea exportului;


I = valoarea importului;
Sf = soldul operaţiunilor financiare;
Sc = soldul operaţiunilor de credit;
R = modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.

106
Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia,
astfel că balanţa, în totalitatea ei, reflectă situaţia posturilor care o compun.

Balanţa de plăţi externe poate fi:


− echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu
toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă;
− excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt
mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
− deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici
decât plăţile către străinătate.

Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc


expresia, în principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe. Ele
constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii
naţionale, a structurii acesteia, precum şi a eficienţei şi performanţelor participării ei
la schimburile economice internaţionale.

3. Politicile comerciale externe

Politicile comerciale externe sunt de două feluri:


− liberul schimb;
− protecţionismul.

Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a comerţului


este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor; ea constă în asigurarea
condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state.
Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea între
state, fiecare producând ceea ce poate face mai bine; ca urmare, ţara respectivă va

107
putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările
nespecializate, obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv.

Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi


industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri
guvernamentale. Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului prin sistemul
taxelor vamale, primelor de export, contingentărilor, licenţelor, restricţiilor vamale,
etc.

108
TESTE GRILĂ

1. Piaţa mondială se dezvoltă ca urmare a faptului că:


a) diferenţierea înzestrării ţărilor cu factori de producţie se reduce;
b) toate ţările obţin rezultate economice din ce în ce mai bune;
c) specializarea economiilor naţionale se reduce;
d) nici o ţară nu poate să-şi asigure toate bunurile de care are nevoie;
e) diviziunea internatională a muncii elimina avantajele pe care le oferă piaţa
mondială ţărilor participante.

2. Piaţa mondială determină:


a) reducerea concurenţei dintre agenţii economici din diferite ţări;
b) creşterea eficienţei economiei naţionale în cadrul diviziunii internaţionale a
muncii;
c) reducerea exportului şi importului fiecărei ţări în parte;
d) reducerea numărului de pieţe furnizoare şi de desfacere;
e) diminuarea impactului evoluţiilor internaţionale asupra economiei naţionale.

3. În concepţia liberului schimb, comerţul internaţional trebuie să se bazeze pe:


a) taxe vamale;
b) restricţii cantitative asupra importului;
c) scutiri de impozite la import sau la export;
d) subvenţii la export;
e) concurenţa între participanţi.

109
4. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul internaţional:
a) Organizaţia Mondială a Comerţului;
b) taxele vamale;
c) scutirile de impozite la import;
d) subvenţiile la import;
e) restricţiile cantitative asupra importului.

5. Evoluţia comerţului internaţional nu este marcată de:


a) creşterea numărului reglementărilor privind importul;
b) creşterea numărului reglementărilor care stimulează exportul;
c) creşterea sa mai rapidă comparativ cu produsul intern brut;
d) reducerea gradului său de concentrare în ţările dezvoltate;
e) accentuarea concurenţei dintre participanţi.

6. Daca exportul este mai mic decât importul, atunci:


a) datoria externă se reduce;
b) rezervele valutare cresc;
c) balanţa comercială este deficitară;
d) competitivitatea producţiei interne este ridicată;
e) se pot acorda credite externe.

7. Daca exportul este mai mare decât importul:


a) balanta comercială este deficitară;
b) datoria externă scade;
c) rezervele valutare se reduc;
d) competitivitatea producţiei interne este scăzută;
e) se fac împrumuturi externe.

110
8. Din punct de vedere contabil, balanţa de plăţi externe este:
a) activă;
b) pasivă;
c) echilibrată;
d) excedentară;
e) deficitară.

9. Creşterea exportului:
a) amplifică deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) mareşte activul balantţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce încasările din balanţa de plăţi.

10. Creşterea importului:


a) reduce deficitul balantei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) mareşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce platile din balanţa de plăţi.

11. Eficienţa exportului creşte atunci când:


a) se reduce gradul de prelucrare a bunurilor şi gradul de complexitate a serviciilor
destinate exportului;
b) scade calitatea bunurilor şi serviciilor destinate exportului;
c) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii;

111
d) scad costurile în producţia destinată exportului;
e) cresc preţurile interne ale produselor exportate.

12. Impunerea unui tarif sau a unei restrictii cantitative la importul de automobile nu
va avea drept consecinţă:
a) un volum redus al importurilor de automobile;
b) preţuri mai ridicate la automobile;
c) reducerea producţiei interne de automobile;
d) reducerea concurenţei pe piaţa internă a automobilelor;
e) capacitatea redusă de a face faţă concurenţei străine.

13. Care dintre următoarele consecinţe privind importurile şi exporturile unei ţări
pentru un bun este posibilă atunci când preţul mondial creşte relativ la preţul intern?
a) importurile cresc;
b) importurile scad;
c) exporturile scad;
d) exporturile cresc;
e) importurile şi exporturile rămân constante.

14. Balanţa de plăţi externe reprezintă:


a) un instrument valutar-financiar util analizei şi controlului fluxurilor interne şi
externe al unei ţări pe timp de un an;
b) tablou statistico-economic în care se include şi prin care se compară încasările şi
plăţile realizate de o ţară din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu
alte ţări pe timp de un an;

112
c) fluxurile valorice cu străinătatea şi stocul de resurse financiar-valutare, aflate la
dispoziţia unei economii naţionale la un moment dat;
d) componentă a balanţei comerciale;
e) un instrument util doar ţărilor cu economie de piaţă.

113
RĂSPUNSURI

114
VENIT, CONSUM, ECONOMII, INVESTIŢII

1. b 10. b
2. b 11. d
3. d 12. e
4. c 13. b
5. d 14. c
6. a 15. d
7. c 16. d
8. a 17. e
9. c 18. d

INDICATORII MACROECONOMICI

1. c 5. c
2. b 6. b
3. b 7. e
4. e

115
CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE

1. d 5. c
2. d 6. d
3. e 7. d
4. d 8. c

ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL MACROECONOMIC

1. c 6. b
2. d 7. d
3. b 8. b
4. c 9. b
5. b 10. c

FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

1. b 9. b
2. d 10. c
3. d 11. e
4. b 12. a
5. c 13. d
6. d 14. d
7. b 15. c
8. a

116
PIAŢA DE CAPITAL

1. c 11. a
2. b 12. a
3. c 13. b
4. a 14. d
5. e 15. b
6. d 16. c
7. a 17. c
8. d 18. b
9. c 19. c
10. b

PIAŢA MONETARĂ

1. a 7. d
2. b 8. e
3. b 9. c
4. c 10. b
5. e 11. a
6. d

117
INFLAŢIA

1. e 5. b
2. b 6. c
3. a 7. e
4. d 8. e

PIAŢA MUNCII. ŞOMAJUL.

1. d 10. b
2. c 11. a
3. e 12. d
4. e 13. e
5. c 14. b
6. b 15. c
7. c 16. b
8. b 17. c
9. c

118
RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

1. d 8. c
2. b 9. c
3. e 10. b
4. a 11. d
5. d 12. c
6. c 13. d
7. b 14. b

119