Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE MANAGEMENT
– 2008 –
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE……………………………………………………………. 3
INDICATORII MACROECONOMICI………………………………………… 16
PIAŢA DE CAPITAL…………………………………………………………... 57
PIAŢA MONETARĂ…………………………………………………………… 73
INFLAŢIA………………………………………………………………………. 83
RĂSPUNSURI………………………………………………………………….. 114
2
CUVÂNT ÎNAINTE
Autorul
VENIT, CONSUM, ECONOMII, INVESTIŢII
1. Venitul
2. Consumul
4
Consumul final reprezintă ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea
directă a nevoilor umane, individuale şi colective. Acestea sunt cheltuieli care nu
contribuie în mod direct la creşterea producţiei. Mărimea consumului final (producţiei
finale) se determină ca diferenţă între valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor
provenite din producţia internă şi din import, pe de o parte, şi valoarea bunurilor
intrate în consumul intermediar, a celor pentru investiţii şi a celor pentru export, pe de
altă parte. Consumul final se împarte la rândul său în două categorii: consumul privat
şi consumul public.
5
Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a consumului sau
înclinaţie medie a consumului. Se calculează:
c = C/Y
c’ = ∆C/∆Y
3. Economisirea
Economisirea reprezintă partea din venit care nu este consumată. Aceasta mai
este interpretată şi ca un consum amânat.
Trebuie să se facă distincţie între conceptele de economisire şi economii.
Economisirea este un proces care se realizează în decursul unei perioade de timp,
reprezentând un flux de venituri acumulate. Economiile constau în veniturile
acumulate la sfârşitul unei perioade şi reprezintă un stoc de valoare, altfel spus, sunt
un rezultat al economisirii. Volumul economiilor, la nivel macroeconomic, este
rezultatul comportamentului general al indivizilor şi agenţilor economici care
activează într-o economie naţională. Ca şi consumul, economiile depind, în mod
evident, de factorul obiectiv şi primordial - venitul disponibil. În acest sens,
proporţia între economii şi venit sau tendinţa de a economisi se exprimă - ca şi în
cazul consumului - prin conceptele: înclinaţie medie şi înclinaţie marginală.
6
s = S/Y
s’ = ∆S/∆Y
7
4. Investiţiile
k= ∆Y/∆I
Cum
∆I = ∆Y – ∆C
rezultă că:
k = ∆Y/∆Y-∆C
8
condiţii, partea economisită va fi redusă, reducându-se astfel posibilitatea ca în viitor
investiţiile să aibă un nivel satisfăcător. Pe de altă parte, o înclinaţie spre consum
redusă este echivalentă cu economii mai mari şi transformarea acestora în investiţii,
dar creşterea venitului ca urmare a investiţiilor efectuate va fi insuficientă. Aşadar,
într-o economie naţională trebuie să existe un echilibru între consum şi economisire.
9
TESTE GRILĂ
3. În perioada T0-T1 venitul creşte cu 600 milioane unităţi monetare. Dacă înclinaţia
marginală spre consum este 0,8, atunci economiile:
a) se reduc cu 480 milioane unităţi monetare;
b) cresc cu 480 milioane unităţi monetare;
c) se reduc cu 120 milioane unităţi monetare;
d) cresc cu 120 milioane unităţi monetare;
e) nu se modifică.
10
4. Investiţiile scad atunci când:
a) se reduc impozitele;
b) se accelerează amortizarea capitalului tehnic fix;
c) se anticipează reducerea profiturilor viitoare;
d) creşte cererea de consum;
e) scade cererea de consum.
5. Dacă multiplicatorul investiţiilor este 10, iar sporul venitului viitor de 100 unităţi
monetare, atunci sporul investiţiilor şi înclinaţia marginală spre economii sunt:
a) 90; 0,9;
b) 90; 0,1;
c) 10; 0,9;
d) 10; 0,1;
e) imposibil de determinat.
7. Dacă înclinaţia marginală spre economii este 0,2, iar venitul disponibil
înregistrează o creştere cu 200 milioane unităţi monetare, atunci consumul:
a) creşte cu 40 milioane unităţi monetare;
b) scade cu 40 milioane unităţi monetare;
11
c) creşte cu 160 milioane unităţi monetare;
d) scade cu 160 milioane unităţi monetare;
e) nu este afectat de creşterea venitului disponibil.
10. Dacă înclinaţia marginală spre economii este 0,2, atunci multiplicatorul
investiţiilor este:
a) 1/5;
b) 5;
c) 2;
d) 5/3;
e) 3.
12
11. Dacă pentru 100 milioane unităţi monetare venit disponibil suplimentar
cheltuielile de consum cresc cu 55 milioane unităţi monetare, atunci înclinaţiile
marginale spre consum şi spre economisire sunt:
a) 0,45; 0,45;
b) 0,55; 0,55;
c) 0,45; 0,55;
d) 0,55; 0,45;
e) imposibil de determinat.
14. Nu reprezintă un motiv pentru care indivizii ar reduce cheltuielile curente pentru
consum?
a) reducerea veniturilor;
13
b) creşterea veniturilor;
c) creşterea preţurilor;
d) preferinţa pentru lichiditate;
e) dorinţa de a economisi pentru generaţiile viitoare.
16. Daca venitul disponibil creste cu 8 lei, din care creşterea consumului reprezintă
80%, atunci înclinaţia marginală spre economisire este:
a) unitară;
b) 0,8;
c) 0,4;
d) 0,2;
e) nulă.
17. Veniturile brute ale populaţiei sunt 63 milioane lei. Impozitele directe plătite de
populaţie se ridică la 20 milioane lei. Consumul populaţiei este de 38 milioane lei.
Datele anterioare arată că:
a) veniturile disponibile ale populaţiei sunt 42 milioane lei;
b) înclinaţia medie spre consum este 0,90;
c) înclinaţia marginală spre consum este 0,88;
d) economiile populaţiei sunt 4 milioane lei;
e) înclinaţia medie spre economisire este 0,116.
14
18. Care dintre următoarele elemente descurajează investiţiile?
a) ratele înalte de economisire;
b) creşterea profiturilor;
c) scăderea profitului;
d) ratele înalte ale dobânzii;
e) creşterea economică.
15
INDICATORII MACROECONOMICI
1. Contul de producţie
16
capital fix - şi serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri
materiale şi nemateriale).
Soldul contului reprezintă valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector),
respectiv produsul intern brut (la nivelul economiei naţionale). Valoarea adăugată
brută (VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător
elementelor de capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea
obţinerii produselor finite. De asemenea, VAB reprezintă suma veniturilor
fundamentale (profit, salarii, dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. În sfârşit
VAB reflectă producţia finală, respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi
consumul intermediar (Ci), astfel:
VAB = PB − Ci
17
naţionale). Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată
brută (VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau amortizarea - A), astfel:
VAN = VAB − A
Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN),
care, dacă este exprimat în preţurile factorilor, se mai denumeşte şi venit naţional
(VN). Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor,
soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS), astfel:
18
4. Contul de utilizare a veniturilor
19
valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau
economie naţională), se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri, achiziţionate de
terţi), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de capital fix
(amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor),
care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile
materiale şi serviciile care compun producţia finală. Concret, prin această metodă se
însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de
consum; cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi
locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile
pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea
bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea
elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în venituri
încasate de proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile
pentru consumul de capital fix (amortizările). În practică, pentru calcularea
indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode.
Astfel, pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda
de producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş.a.m.d.
20
Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a
serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă
un an, în cadrul subsistemelor economiei naţionale. Acest indicator include
înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare redusă. Cu toate acestea, PGB
răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se
formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi. PGB se calculează ca sumă a
producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele, adică prin
însumarea consumului final şi a celui intermediar.
PIB = Σ VABi
sau
PIB = PGB − Ci
21
Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale
bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici
(autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de
regulă un an), astfel:
PIN = Σ VANi
PIN = PIB − A
PNB = PIB − PE + VE
Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul
cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE) dintre VAB obţinută de agenţii economici
naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei
ţări (PNB = PIB ± SE). Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei,
denumit şi PNB nominal, el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se
adaugă importurile), iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii,
apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au la bază veniturile
22
obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate, indiferent unde sunt obţinute ele
şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de origine a proprietarului). Atât PIB, cât şi PNB nu
oferă, totuşi, imaginea producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru
consumul de capital fix, respectiv amortizările (A).
PNN = PNB – A
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul,
pozitiv sau negativ, (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în
străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:
PNN = PIN ± SE
23
= Impozite nete). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în
preţurile (costurile) factorilor (PNBcf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix
(A). Deci:
VN = PNBpp − A − Ii + Sv
sau
VN = PNBcf − Amortizarea
VND = VN ± STCS
În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. Dacă
din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări
sociale, profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile
populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.), se obţine
24
venitul personal al populaţiei (menajelor) - VPM. Dacă din venitul personal al
menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie, se obţine venitul
disponibil al menajelor - VDM, indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru
consum (C) şi economii (E).
D = PIBnominal / PIBreal
25
Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. Produsul potenţial
se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în
condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile
aplicării legii randamentelor descrescătoare). Produsul actual poate fi mai mare sau
mai mic decât produsul potenţial, în raport de nivelul productivităţii muncii medii, de
rata de activitate a populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale.
Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are o
mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.
26
TESTE GRILĂ
2. În condiţiile în care rata de creştere a PIB a fost în 2004 de 2%, iar în 2006 de 2%,
atunci, la începutul anului 2007, producţia va fi mai mare decât cea de la începutul
anului 1999:
a) cu 4,02%;
b) cu 4,04%;
c) cu 1,04%.
d) cu 1%;
e) cu 2%;
27
4. PIB-ul constituie expresia valorică pentru:
a) totalitatea bunurilor de capital fix produse de economie în anul curent;
b) totalitatea bunurilor finale şi intermediare produse în cadrul economiei în cursul
anului precedent;
c) totalitatea bunurilor dintr-o economie provenite din import;
d) bunurile realizate în cadrul economiei şi destinate exportului;
e) totalitatea bunurilor şi serviciilor finale produse într-o economie naţională în timp
de un an.
5. Care dintre următoarele afirmaţii sunt corecte privind evoluţia produsului intern
brut în cursul unor perioade caracterizate prin creştere economică inflaţionistă?
a) PIB nominal creşte cu aceeaşi rată ca şi PIB real;
b) PIB nominal creşte cu o rată inferioară PIB-ului real;
c) PIB nominal creşte mai rapid decât PIB real;
d) PIB nominal ca şi cel real se menţin la acelaşi nivel;
e) nici una dintre afirmaţiile anterioare nu este corectă.
28
7. Tranzactiile generatoare de bunuri si servicii ce nu sunt luate în calcul la
determinarea PIB sunt:
a) deţinerea unui al doilea serviciu, nedeclarat;
b) munca prestată de imigranţii ilegali;
c) jocurile ilegale de noroc;
d) primirea de bacşişuri nedeclarate integral;
e) toate cele de mai sus.
29
CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE
1. Cererea agregată
CA = C + G + I + EN
30
stat, precum şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale, construcţia de
locuinţe etc. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale
bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare
(subvenţii, alocaţii, ajutoare, etc).
Unele componente ale cererii agregate sunt relativ stabile în timp şi evoluează,
de regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte
componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte
oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice
31
importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de bunuri. Creşterea nivelului general al
preţurilor afectează şi volumul investiţiilor, întrucât dacă presupunem că investiţiile
se fac din împrumuturi, creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii a
dobânzii, scumpindu-se astfel creditul, cu efecte asupra descurajării investiţiilor, adică
a scăderii cererii pentru bunuri de capital. Totodată, sporirea nivelului general al
preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru
achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri investiţionale.
Curba cererii agregate arată pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii
globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O
modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor
reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor
reale din economie.
Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se
modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel
macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere
a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de
bunuri şi servicii.
32
2. Oferta agregată
Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor
complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. Forţele
pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment
dat) de nivelul preţurilor, cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii
(factori) şi evoluţie în timp determină modificarea nivelului general al preţurilor şi
implicit a inflaţiei în economie.
Sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată este egală
cu oferta agregată. La nivelul de echilibru, se realizează acel volum al producţiei pe
care economia este capabilă să îl producă, dispunând de capacităţile de producţie
necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. Aceasta înseamnă că rata de
creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale,
neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. Corelaţia dintre cererea agregată
şi oferta agregată poate fi analizată în următoarele situaţii.
33
A. La o ofertă agregată iniţial constantă, dacă cererea agregată creşte faţă
de nivelul de echilibru, atunci nivelul general al preţurilor creşte, iar producţia reală
de bunuri se va mări şi ea, tinzându-se spre un nou nivel de echilibru. Dacă nivelul
iniţial de echilibru se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al
economiei naţionale, atunci creşterea cererii agregate va antrena în mod direct o
sporire a ofertei agregate, într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al
preţurilor (ofertă elastică). Într-o asemenea situaţie se impun politici macroeconomice
de stimulare a cererii agregate, întrucât există potenţial de producţie, cu consecinţe
asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului. Dacă
excesul de cerere are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat, atunci
creşterea nivelului general al preţurilor este semnificativă, generând inflaţie.
C. Dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta agregată creşte,
atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor şi o sporire a
producţiei totale de bunuri economice, fapt ce va avea efecte pozitive pentru
economia naţională, în privinţa inflaţiei şi ocupării forţei de muncă. Acest proces nu
este permanent, întrucât nivelul general al preţurilor se va reduce până la o anumită
limită, care nu va mai motiva pe producătorii ofertanţi (oferta stabilizându-se), dar
care va deveni atrăgătoare pentru cumpărători, cererea agregată începând să crească
până când va egaliza oferta agregată, determinându-se noul preţ de echilibru. De la
34
acest preţ, orice variaţie a cererii (presupunând că oferta este relativ constantă pe
termen scurt) se încadrează la situaţiile (A şi B) analizate mai sus.
35
TESTE GRILĂ
36
b) consum şi economii;
c) producţie şi consum;
d) producţie şi import;
e) producţie şi export.
6. Dacă cererea agregată este mai mare decât oferta agregată, atunci:
a) în economie se manifestă o stare de presiune;
b) stocurile cresc;
c) preţurile se reduc;
d) firmele îşi sporesc producţia;
e) veniturile factorilor de producţie au acoperire fizică, reală.
7. Dacă cererea agregată este mai mică decât oferta agregată, atunci:
a) în economie se manifestă o stare de absorbţie;
b) stocurile se reduc;
c) preţurile cresc;
d) firmele îşi reduc producţia;
e) piaţa bunurilor economice este în echilibru.
37
8. Echilibrul economic se caracterizează prin:
a) şomaj;
b) inflaţie;
c) cheltuieli agregate suficiente pentru a cumpăra producţia;
d) excedent al balanţei comerciale şi de plăţi;
e) deficit al balanţei comerciale şi de plăţi.
38
ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL MACROECONOMIC
39
perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acţiune
contrarie.
40
− acest model se bazează pe o teorie dinamică a fluxurilor economice,
compatibilă cu o pluralitate de echilibre diferite, între care echilibrul ocupării
depline constituie una dintre posibilităţi;
− el include mai multe variabile decât modelul clasic şi presupune, în consecinţă,
mai puţine constante;
− presupune o abordare în termeni de circuit, astfel că modelul economic constă
în relaţii de cauzalitate între variabilele care se influenţează reciproc şi care
asigură realizarea echilibrului global;
− acest model evidenţiază importanţa cererii globale în asigurarea echilibrului
economic;
− funcţionalitatea şi înţelegerea modelului keynesian presupun analiza raportului
ce se stabileşte între anticipările agenţilor economici şi răspunsurile realităţii.
În cadrul modelului de echilibru elaborat de J. M. Keynes, sunt esenţiale cunoscutele
ecuaţii de echilibru, privind relaţiile dintre venit (Y), consum (C), investiţii (I) şi
economii (S), astfel:
Y = C + I;
C = Y - I;
I = Y - C;
S = Y - C;
Rezultă: S=I
41
repartizează pentru consum (C) şi pentru economii (S). Dar, cererea globală cuprinde
cererea de bunuri de consum şi cererea de bunuri de investiţii. Deci,
D = C + I;
O = C + I.
Venitul este folosit, o parte pentru cumpărarea bunurilor de consum (C) şi altă
parte pentru economii (S).
Rezultă deci că
Y = C + S sau C + S = C + I sau S = I
De = D - (Qc + Rn)
42
ale agenţilor economici; echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă între
veniturile şi cheltuielile bugetare.
Echilibrul resurselor de muncă reflectă concordanţa relativă dintre cantitatea,
structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de
muncă ale utilizatorilor (agenţilor economici).
Adică, S + H = I + E, sau S - I = E - H
Pe piaţa monetară, echilibrul este asigurat, când cererea de bani (Dm) este
egală cu oferta de bani (Ym), ambele fiind în concordanţă cu cererea şi oferta de
bunuri economice. Luîndu-se în calcul cei mai importanţi factori care acţionează
asupra cererii şi ofertei de bani (masa monetară - M; viteza de circulaţie a banilor - V;
volumul global al tranzacţiilor pe această piaţă - T; nivelul general al preţurilor - P),
condiţia de echilibru devine:
M×V = P ×T
Altfel spus oferta reală de bani este egală cu cererea reală de bani.
43
2. Teoria dezechilibrului economic – concept, forme, cazuri de dezechilibru
44
TESTE GRILĂ
45
4. Conform teoriei keynesiene a consumului, atunci când venitul unui individ
înregistrează o creştere:
a) consumul va creşte cu o cantitate egală cu creşterea venitului;
b) consumul va spori cu mai mult decât creşterea venitului;
c) consumul va spori însă cu mai puţin decât creşterea venitului;
d) înclinaţiile marginale spre consum şi spre economisire vor scădea;
e) înclinaţiile marginale spre consum şi spre economisire vor creşte.
46
d) neasigurarea locurilor de muncă pentru o parte din populaţia activă disponibilă;
e) satisfacerea cererilor de angajare, indiferent dacă solicitanţii au sau nu un loc de
muncă.
47
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
48
literatura de specialitate. Specialiştii în economie au identificat mai multe tipuri de
cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund. Se cunosc 3 asemenea cicluri:
A. lungi (seculare) studiate de N. Kondratieff
B. decenale (medii) analizate de economistul francez Clement Juglar
C. scurte (Kitchin)
49
Anii de depresiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor
fenomene negative în economie se accentuează. Începe de fapt, tranziţia la un nou
mod tehnic de producţie. Se trece la o nouă undă de progres tehnic, social-economic.
Unii autori numesc aceste treceri succesive (pe un fundal de trend general crescător
de la o fază la alta şi de la un ciclu la altul) ca fiind revoluţie industrială, revoluţie
tehnico-ştiinţifică, etc.
Astfel, ciclul cu o durată medie de 10-12 ani constă într-o perioadă de timp în
limitele căreia se succed după dicţionarul Grand Larousse următoarele faze:
− faza de criză propriu-zisă
− faza de depresiune
− un palier de refacere incompletă (de înviorare)
− fază de expansiune (boom economic)
50
Criza şi depresiunea pun bazele refacerii capitalului fix, a unor noi echilibre
obiectiv necesare perioadei date. În ţările cu economie de piaţă modernă, o fază a
ciclului lung a cuprins 2-3 cicluri decenale, fiecare cu o configurare proprie.
Ciclul scurt sau minor are o durată medie cuprinsă între 6 luni – 3 ani şi
afectează ansamblul ramurilor unei economii. Acesta se încadrează în interiorul
ciclului mediu (Juglar), între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la
modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar.
Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte, şi
3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani. Ciclurile scurte
(Kitchin) au două faze: expansiunea şi incertitudinea (reducerea) creşterii economice,
iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize
economice
2. Politici anticiclice
51
Politicile anticiclice pot fi grupate în trei mari categorii:
A. politica cheltuielilor;
B. politica monetară şi de credit;
C. politica fiscală.
52
TESTE GRILĂ
53
4. Ciclurile economice reprezintă:
a) trendul ascendent al producţiei;
b) fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
c) forma anormală de evoluţie a activităţii economice;
d) un fenomen întâmplător;
e) evoluţia producţiei în ritm constant.
7. Ciclurile economice:
a) se succed conform unui model general unic;
b) au durate şi amplitudini neregulate;
c) nu pot fi atenuate prin măsuri de politică economică;
d) reprezintă o formă anormală a activităţii economice;
e) se manifestă în jurul unui trend descrescător al producţiei.
54
8. Criza economică marchează:
a) trecerea de la expansiunea economică la recesiune;
b) începutul fazei de expansiune economică;
c) sfârşitul fazei de recesiune economică;
d) procesul ireversibil de declin al productiei;
e) procesul ireversibil de progres al productiei.
11. Politica monetară adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:
a) majorarea impozitelor;
b) reducerea cheltuielilor bugetare;
c) controlul deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
55
e) creşterea ratelor dobânzii.
12. Politica fiscală adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:
a) majorarea impozitelor;
b) creşterea cheltuielilor bugetare;
c) mărirea deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.
56
PIAŢA DE CAPITAL
Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite
înscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor relaţii contractuale între
emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor
anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, în raport cu emitenţii acestora.
1. Acţiunile
57
social în limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi
vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor.
V=CS/N
Aşadar, acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care
au o anumită valoare nominală.
Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de capital, acestea pot avea o
valoare diferită de valoarea nominală, în funcţie de interesele emitentului, numită
valoare de emisiune (preţ de emisiune).
Ve = VN + Pe
58
O modalitate de estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii
contabile, putându-se utiliza următoarea formulă:
Vn = An/N
Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care
se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile Adunării Generale a
Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat.
Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă, în funcţie de
numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului înregistrat de societate, acesta
din urmă, în mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea
dividendului se determină în funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata
dividendului, aceasta din urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic
va determina o scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este
următoarea:
D = Vn×RD
59
sau:
D = Pn×N
Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal
dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la
managementul societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune =
un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii
respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale
firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.
Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau
dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile
comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot.
2. Obligaţiunile
Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe
a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o
persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau
dreptul deţinătorului la încasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a
60
le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în
schimbul acestor titluri.
Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de
debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile
reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut.
Pe = Vn − Ve
sau
Ve = Vn − Pe
61
se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea deţinătorului (Vr > Vn), determinată
astfel:
Pr = Vr − Vn
sau
Vr = Vn + Pr
Rd = DVn× 100
62
− obligaţiuni convertibile - ce pot fi preschimbate, la opţiunea deţinătorului, cu
acţiuni ale emitentului.
63
3. Piaţa de capital
64
financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare
(investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii), este structurată pe două mari
componente (segmente):
− piaţa primară;
− piaţa secundară.
Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vând
şi se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiţi agenţi economici, instituţii
financiar-bancare sau autorităţi publice.
Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă, în fapt, mijloacele
prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen mediu sau lung (oferta
publică de vânzare, plasamentul privat şi emisiunea de obligaţiuni), precum şi
mijlocul prin care un investitor poate achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită
societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi
subscripţia de obligaţiuni).
65
Operaţiunile la vedere, cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii “cash”,
constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei şi la cursul
existent şi acceptat de către participanţi în momentul respectiv.
66
TESTE GRILĂ
3. Acţiunile sunt:
a) emise de administratia publică centrală pentru finanţarea deficitului bugetului de
stat;
b) emise de administratiile publice locale pentru finanţarea deficitelor bugetelor
locale;
c) titluri de proprietate;
67
d) titluri de credit;
e) instrumente ale politicii monetare.
68
7. Daca o societate comercială emite obligaţiuni noi, atunci:
a) datoriile societăţii comerciale cresc;
b) datoriile societăţii comerciale scad;
c) capitalul social scade;
d) capitalul social creşte;
e) disponibilităţile băneşti ale societăţii comerciale scad.
69
d) tranzacţiile au loc ,direct, între cumpărători si vânzători, fără intermediar;
e) posesorii titlurilor se pot manifesta în calitate de vânzători.
70
14. Deţinătorul unei acţiuni încasează la sfârşitul anului dividende, reprezentând de
fapt:
a) salariul net;
b) salariul colectiv;
c) un procent din profitul brut;
d) un procent din profitul admis;
e) un procent din impozitul pe profit.
15. Care din urmatoarele afirmaţii este corectă cu privire la piaţa financiară?
a) piaţa financiară secundară este intermediată de banci;
b) piaţa financiară primară este intermediată de bănci;
c) piaţa financiară secundară funcţionează numai în economiile de piaţă dezvoltate;
d) piaţa financiară primară funcţionează numai în economiile de piaţă slab
dezvoltate;
e) piaţa financiară secundară se caracterizează prin existenţa unui preţ ferm al
acţiunilor, spre deosebire de piaţa financiară primară.
71
17. Tranzacţiile la bursa de valori sunt, în general, speculative, deoarece:
a) vânzătorii câstigă în detrimentul cumpărătorilor;
b) cumpărătorii câstigă în detrimentul vânzătorilor;
c) una din parţile tranzacţiei câstigă în detrimentul celeilalte;
d) cursul titlurilor creşte constant;
e) cursul titlurilor scade constant.
72
PIAŢA MONETARĂ
Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii.
Astfel că bani au constituit foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane, cum ar
fi: scoicile, pieile, cerealele, pietrele, metalele, hârtia, plasticul.
Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin
funcţiile îndeplinite:
a) Funcţia de măsură a valorii.
Prin această funcţie, moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi
a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul
activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se
determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel, funcţia de măsură a valorii este
exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin trei factori
determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Moneda îndeplineşte această
funcţie în mod ideal; când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de
producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să
existe, în general, în societate.
b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie.
În această funcţie, moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor,
intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la
consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Totodată, trecerea din
73
posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. În această
calitate - de mijloc de circulaţie - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă:
numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o
anumită cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de
vânzare-cumpărare.
c) Funcţia monedei ca mijloc de plată.
Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor
cumpărate pe credit, pentru plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi
taxelor, primelor de asigurări, pentru restituirea împrumuturilor etc. Şi această funcţie
reclamă existenţa monedei în mod real, efectiv.
d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii.
În fapt, această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii
economici sau populaţie. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti
în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli
neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia
puterii de cumpărare a monedei, fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai
puţin această putere.
e) Funcţia de monedă universală.
Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la
cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă
în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale
recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de
rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot în
acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi
Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional), care însă au o circulaţie
limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul
Monetar Internaţional. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului
de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini
rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit
volum şi într-o structură anume.
74
Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională, într-un
interval de timp dat, constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile
monedei, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie,
respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii. Într-o altă
accepţiune, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din
totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi
pentru plata datoriilor .
2. Piaţa monetară
M×T = P×V
75
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie,
la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici), sub formă de numerar şi
monedă scripturală. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc.
Ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ea este egală cu produsul dintre masa
monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). Având în vedere ecuaţia cantitativă
a banilor (MV=TP), rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (TP), respectiv
cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T), într-o anumită
perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P).
Privită ca stoc, oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară, adică
ansamblul activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la
un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor,
constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Componentele
majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în circulaţie
prin mecanisme diferite.
76
Piaţa monetară este compusă din două segmente:
− piaţa scontului;
− piaţa interbancară.
Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate
operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt)
precum: cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit,
obligaţiuni pe termen scurt ş.a.
77
de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin
prisma intereselor însuşi sistemului bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.
78
TESTE GRILĂ
1. La un curs de schimb de 2,3 lei la 1 dolar, dacă intră în ţară 100 milioane de dolari
şi ies 60 milioane de dolari, iar celelalte condiţii nu se modifică, atunci masa
monetară în circulaţie:
a) creşte cu 92 milioane u.m.;
b) scade cu 92 milioane u.m.;
c) scade cu 60 milioane u.m.;
d) creşte cu 290 milioane u.m;
e) scade cu 290 milioane u.m.
2. Volumul valoric al tranzacţiilor este 600.000 unităţi monetare, iar viteza de rotaţie
a monedei este de 20. Masa monetară în circulaţie este:
a) 20.000 u.m.;
b) 30.000 u.m.;
c) 35.000 u.m.;
d) 120.000 u.m.;
e) 600.000 u.m.
79
4. Dacă Banca Centrală reduce cota rezervelor obligatorii, atunci:
a) publicul nebancar cumpară mai multe titluri de stat;
b) băncile acordă mai puţine credite;
c) băncile creează mai mulţi bani;
d) formarea capitalului este descurajată;
e) preţurile se reduc.
80
d) acţiunile şi obligaţiunile care se tranzacţioneaza ocazional pe piaţa extra-bursiera;
e) alte instrumente care sunt acceptate ca mijloace de schimb şi plată.
81
11. Puterea de cumparare a unităţii monetare se reduce dacă:
a) preţurile cresc;
b) preţurile scad;
c) masa monetară scade;
d) masa monetară creşte;
e) salariul nominal scade.
82
INFLAŢIA
A. Inflaţia prin cerere. Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii
agregate, într-o anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel
spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate
adapta la exigenţele cererii.
83
Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în
circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe
piaţă, peste nevoile circulaţiei băneşti.
Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului
bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu
efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar.
Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre
economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce
priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare, dar şi a
unor factori de natură subiectivă şi psihologică, pentru o anumită perioadă.
84
Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut, cât şi
relativ.
La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală
solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa
monetară care nu are acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori.
La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea
absolută arătată, adică excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi
servicii.
IP = P1/P0×100
2. Politicile antiinflaţioniste
85
− politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de menţinere a inflaţiei moderate
(normale) sub controlul factorilor responsabili.
86
Politicile cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a
instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.
87
TESTE GRILĂ
2. Dacă preţurile la sfârşitul anului 2006 sunt de 1,25 ori mai mari decât la începutul
aceluiaşi an, iar la sfârşitul anului 2007 sunt de 1,375 ori mai mari decât la începutul
anului 2006, rata inflaţiei în 2007 este:
a) 1%;
b) 10%;
c) 25%;
d) 37,5%;
e) 137,5%.
88
4. Inflaţia poate fi sesizată prin:
a) creşterea puterii de cumpărare a banilor;
b) creşterea mai lentă a masei monetare faţă de puterea de cumpărare a acesteia;
c) creşterea mai lentă a salariului nominal faţă de salariul real;
d) creşterea generalizată a preţurilor;
e) toate variantele de mai sus.
7. Inflaţia se manifestă:
a) în economiile în care masa monetară corespunde cu volumul bunurilor şi
serviciilor;
b) în economiile în care indicele general al preţurilor este subunitar;
89
c) numai în economiile ţărilor dezvoltate;
d) numai în economiile ţărilor aflate în tranziţie spre economia de piaţă;
e) în proporţii diferite în economiile tuturor ţărilor.
90
PIAŢA MUNCII. ŞOMAJUL.
1. Piaţa muncii
2. Şomajul
91
Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se
angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în
mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt atunci când lucrează. Această
formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se
formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere – ofertă de muncă.
Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista
oricând, s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu
poate fi resorbit, un şomaj permanent, denumit şi şomaj normal pentru că nu este
determinat de factori conjuncturali şi monetari. De aceea, economistul francez
Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj neinflaţionist. Acest şomaj nu determină
accelerarea salariilor.
În perioada anilor '30 ai secolului nostru, J.M. Keynes remarcă existenţa unui
alt gen de şomaj, amplu la acea dată, pe care îl denumeşte şomaj involuntar.
Economiştii de după Keynes l-au numit şomaj keynesian.
Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este
determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi.
Această denumire se aplică pentru:
− şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi
depresiune care caracterizează lumea industrializată;
− şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum
construcţiile, agricultura, turismul, etc.
92
cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât şi de competenţele necesare
exploatării resurselor umane.
93
În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru situaţia de
ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după unii autori, la circa 3% din populaţia
activă. Pentru alte ţări europene se admite că imediat după al doilea război mondial
acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul
respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii '80, pe când în Europa occidentală a
crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în prezent,
ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5 – 4%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel
minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se că scăderea şomajului sub
minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. După
unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului aproximativ de 1%.
La acest nivel al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei
care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Criteriul
economic al supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică,
pentru noii angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor.
94
se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere, atingând în
unele cazuri 18-24 luni.
În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un
şomaj continuu de mai mult de 12 luni. Acest gen de şomaj este relevat, adesea,
printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei aflaţi în căutarea unui loc de
muncă. În competiţia care există între aceştia, cei mai utilizabili în funcţie de cererea
de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. Cei care
rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei
vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. Pentru
ei, dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se adaugă pierderea
încrederii în sine, apariţia problemelor de sănătate, precaritatea situaţiei materiale,
pierderea calificării profesionale prin inactivitate.
Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea în fapt a
dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri, spre a le asigura un
minim de existenţă considerat sau admis oficial ca fiind "rezonabil".
95
Prin conţinutul lor, măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte
directe şi indirecte asupra acestuia. Măsurile pentru diminuarea şomajului, după
aspectul concret la care se referă, pot fi grupate în trei mari categorii:
− măsuri care privesc direct pe şomeri;
− măsuri care privesc populaţia ocupată;
− alte măsuri.
96
TESTE GRILĂ
97
4. O reducere a cererii de muncă într-un domeniu dat conduce la modificarea
salariului şi a nivelului ocupării astfel:
a) creştere/creştere;
b) creştere/menţinere constantă;
c) reducere/menţinere constantă;
d) reducere/creştere;
e) reducere/reducere.
6. Dacă salariul creşte, iar efectul de substituţie este dominant, individul va decide:
a) să lucreze mai puţine ore;
b) să lucreze ore suplimentare;
c) să nu modifice dimensiunea timpului liber;
d) să beneficieze de mai mult timp liber;
e) să renunţe la locul de muncă pentru a deveni şomer.
98
d) 20%;
e) 7%.
10. O persoană care tocmai a absolvit facultatea şi nu şi-a găsit înca un loc de muncă
face parte din urmatoarea categorie de şomaj:
a) voluntar;
b) fricţional;
c) structural;
d) tehnologic;
e) tehnic.
99
11. Şomajul natural descrie acel nivel al şomajului la care:
a) producţia economiei corespunde nivelului potenţial;
b) are loc accelerarea inflaţiei;
c) şomajul fricţional este nul;
d) şomajul structural este nul;
e) şomajul tehnologic este nul.
100
d) creşterea cererii de forţă de muncă;
e) creşterea ofertei de forţă de muncă.
101
RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE
1. Comerţul exterior
102
şi eficienţa depusă. Efectele imediate ale comerţului exterior sunt veniturile realizate
din export ca şi bunurile şi serviciile obţinute prin import.
Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de
schimb, operaţiunea este eficientă. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat
separat pentru export şi import, ci în strânsa lor legătură.
103
♦ Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor
aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor
interne utilizate (care s-ar fi putut exporta).
♦ Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import,
în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior. Acest
raport se calculează astfel:
Rsn = (Ie/Ii)×100
O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o
ameliorare a raportului de schimb net. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a
raportului de schimb net.
104
importuri de bunuri materiale, servicii internaţionale (transport, turism, asigurări,
expediţii etc.), fluxul de capital, constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.a.
105
− balanţa rezervelor valutare internaţionale, care reprezintă formarea şi
utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar
Internaţional.
E – I – Sf = Sc + R
106
Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia,
astfel că balanţa, în totalitatea ei, reflectă situaţia posturilor care o compun.
107
putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările
nespecializate, obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv.
108
TESTE GRILĂ
109
4. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul internaţional:
a) Organizaţia Mondială a Comerţului;
b) taxele vamale;
c) scutirile de impozite la import;
d) subvenţiile la import;
e) restricţiile cantitative asupra importului.
110
8. Din punct de vedere contabil, balanţa de plăţi externe este:
a) activă;
b) pasivă;
c) echilibrată;
d) excedentară;
e) deficitară.
9. Creşterea exportului:
a) amplifică deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) mareşte activul balantţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce încasările din balanţa de plăţi.
111
d) scad costurile în producţia destinată exportului;
e) cresc preţurile interne ale produselor exportate.
12. Impunerea unui tarif sau a unei restrictii cantitative la importul de automobile nu
va avea drept consecinţă:
a) un volum redus al importurilor de automobile;
b) preţuri mai ridicate la automobile;
c) reducerea producţiei interne de automobile;
d) reducerea concurenţei pe piaţa internă a automobilelor;
e) capacitatea redusă de a face faţă concurenţei străine.
13. Care dintre următoarele consecinţe privind importurile şi exporturile unei ţări
pentru un bun este posibilă atunci când preţul mondial creşte relativ la preţul intern?
a) importurile cresc;
b) importurile scad;
c) exporturile scad;
d) exporturile cresc;
e) importurile şi exporturile rămân constante.
112
c) fluxurile valorice cu străinătatea şi stocul de resurse financiar-valutare, aflate la
dispoziţia unei economii naţionale la un moment dat;
d) componentă a balanţei comerciale;
e) un instrument util doar ţărilor cu economie de piaţă.
113
RĂSPUNSURI
114
VENIT, CONSUM, ECONOMII, INVESTIŢII
1. b 10. b
2. b 11. d
3. d 12. e
4. c 13. b
5. d 14. c
6. a 15. d
7. c 16. d
8. a 17. e
9. c 18. d
INDICATORII MACROECONOMICI
1. c 5. c
2. b 6. b
3. b 7. e
4. e
115
CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE
1. d 5. c
2. d 6. d
3. e 7. d
4. d 8. c
1. c 6. b
2. d 7. d
3. b 8. b
4. c 9. b
5. b 10. c
1. b 9. b
2. d 10. c
3. d 11. e
4. b 12. a
5. c 13. d
6. d 14. d
7. b 15. c
8. a
116
PIAŢA DE CAPITAL
1. c 11. a
2. b 12. a
3. c 13. b
4. a 14. d
5. e 15. b
6. d 16. c
7. a 17. c
8. d 18. b
9. c 19. c
10. b
PIAŢA MONETARĂ
1. a 7. d
2. b 8. e
3. b 9. c
4. c 10. b
5. e 11. a
6. d
117
INFLAŢIA
1. e 5. b
2. b 6. c
3. a 7. e
4. d 8. e
1. d 10. b
2. c 11. a
3. e 12. d
4. e 13. e
5. c 14. b
6. b 15. c
7. c 16. b
8. b 17. c
9. c
118
RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE
1. d 8. c
2. b 9. c
3. e 10. b
4. a 11. d
5. d 12. c
6. c 13. d
7. b 14. b
119