CAPITOLUL VI

VENITUL, CONSUMUL , ECONOMIILE ȘI INVESTIȚIILE

6.1. Venitul
Termenul de venit se referă la fluxul de venituri ce se încasează, după o perioadă de timp, ca
urmare a furnizării de factori de producţie (resurse naturale, muncă, capital) sub forma rentei, salari-
ilor, dobânzii, profitului.
La nivel macroeconomic, se cunosc următoarele forme de venit: personal, venit disponibil şi
venit naţional.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale indivizilor provenite dintr-o activitate, la
care se adaugă transferurile de la guvern şi firme. Aceste tip de venit constituie sursa procurării de
bunuri de consum şi servicii, precum şi a economiilor făcute de menaje şi are implicaţii deosebite
asupra cererii finale de bunuri de satisfacţie şi bunuri investiţionale.
Prin scăderea, din venitul personal al menajelor a taxelor personale (pe venituri şi
proprietate) se obţine venitul disponibil al menajelor. Acesta are doar două destinaţii posibile: con-
sumul şi economisirea.
Venitul naţional este expresia veniturilor încasate de proprietarii factorilor de producţie ca
urmare a contribuţiei lor la crearea bunurilor şi serviciilor. El include compensarea salariaţilor, ven -
iturile proprietăţilor, rente, profiturile corporaţiilor şi dobânzile nete. Creșterea venitului național
este determinată pe două direcții:- una care urmărește creșterea volumului factorilor de producție și
folosirea corespunzătoare conform cerințelor pieței și una orientată spre ridicarea randamentului
factorilor de producție. La nivel național, un rol important îl joacă și politica veniturilor dat fiind
faptul că poate contribui la creșterea economică, iar pe de altă parte este calea repartiției echilibrate
a veniturilor într-un interval de timp.
Agenţii economici posesori şi/sau utilizatori de factori de producţie obţin un venit ca recom-
pensa pentru serviciile prestate cu respectivii factori; acesta reprezintă venitul primar.
Veniturile primare ale agenţilor economici prin din muncă (salarii şi alte venituri asimilate)
sau din proprietate (dobândă, rentă, profit, chirii, dividende etc.).

6.2. Consumul - factori care influențează și funcțiile acestuia

 Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri şi servicii, desti-
nate satisfacerii directe a trebuinţelor populaţiei şi/sau necesităţilor generale ale societăţii.
La nivel macroeconomic, trebuie analizat sub cele două forme ale sale: consum final şi consum in-
termediar.
Consumul final reprezintă ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea directă a nevoilor
umane, individuale şi colective. Acestea sunt cheltuieli care nu contribuie în mod direct la creşterea
producţiei.
Mărimea consumului final (producţiei finale) se determină ca diferenţă între valoarea tuturor
bunurilor şi serviciilor provenite din producţia internă şi din import, pe de o parte, şi valoarea
bunurilor intrate în consumul intermediar, a celor pentru investiţii şi a celor pentru export, pe de altă
parte.
Consumul intermediar (producţia intermediară) reprezintă valoarea bunurilor economice proven-
ite din procese de producţie anterioare şi care sunt folosite şi consumate în alte procese de pro-
ducţie, în scopul creării de noi bunuri şi servicii.
În momentul în care analizăm structura consumului trebuie să ținem cont de mai multe criterii de
clasificare:
- destinația existentă, astfel putem identifica consumul public generat de instituțiile de stat și
cel privat specific unei gospodării, individ etc.
- dacă facem o clasificare din punct de vedere al obiectului consumat putem identifica un con -
sum material și unul de servicii;
- după modul în care bunurile sunt furnizate avem : consum de mărfuri și autoconsum ( prin
intermediul bunurilor fabricate chiar de beneficiarul acestora);
- de asemenea avem un consum curent și durabil care include bunurile ce își pierd utilitatea
treptat.
Funcţiile consumului fac referire la următoarele aspecte:
• orientarea obiectivelor producţiei;
• realizarea scopurilor agenţilor economici, conform cererii de pe piaţă;
• satisfacerea nemijlocită a necesităţilor materiale şi spirituale ale populaţiei (societăţii);
• recunoaşterea utilităţii produselor şi serviciilor create (prestate);
• determinarea modificărilor aportului muncii la crearea venitului naţional;
• constituirea consumului în condiţie a creşterii calităţii traiului, prin indicatori cum sunt:
consumul mediu anual de produse alimentare pe locuitor (în unităţi fizice şi în calorii);
cheltuieli de consum pentru o familie; cheltuieli cu asistenţa medicală; cheltuieli pentru
educaţie ş.a.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CONSUMUL
1. factori direcţi (nemijlociţi): mărimea venitului şi dinamica lui; modificarea raportului dintre
venitul curent şi cel prognozat (aşteptat); riscul (rata dobânzii, preţ ş.a.).
2. factori indirecţi: influenţa pozitivă sau negativă a altor indivizi, consumatori ai aceluiaşi bun
(serviciu); dorinţa de apropiere a nivelului de viaţă de cel al populaţiei înstărite; schimbări în
sistemul de referinţă al cumpărătorului (evoluţia nevoilor, a pretenţiilor personale ş.a.);
apariţia unor noi produse.
J.M.Keynes a surprins în cadrul lucrărilor sale măsurarea proporții consumului în cadrul venitului,
precum și tendința de evoluție a acesteia prin intermediul înclinației spre consum calculată atât în
formă medie , cât și marginală.
Relaţia fundamentală dintre venitul disponibil şi partea destinată consumului, reprezintă în-
clinaţia medie spre consum, altfel spus exprimă ponderea cheltuielilor pentru consum în totalul ven-
itului disponibil:
c= C/Y
unde C- mărimea consumului; Y- mărimea venitului). Rata consumului este direct proporțională cu
mărimea consumului și invers proporțională cu cea a venitului.

Legătura funcţională dintre creşterea venitului (ΔY) şi creşterea cheltuielilor pentru consum
(ΔC) este relevată de înclinaţia marginală spre consum (c’):
c’= ΔC / ΔY,
unde ΔC este variația consumului , iar ΔY reprezintă variația venitului şi se prezintă ca o mărime
pozitivă, dar subunitară.
0 < c’ < 1
Această relaţie arată cât absoarbe consumul dintr-o unitate suplimentară de venit sau care este
nivelul consumului suplimentar generat de creşterea cu o unitate a venitului. Înclinaţia marginală
spre consum este mai mare la familiile cu venituri reduse, în comparaţie cu familiile care au venituri
ridicate.
6.3 Legile consumului

Factorul care joacă rolul cel mai important în evoluţia consumului, la nivel macroeconomic, este
venitul naţional disponibil (VND), adică venitul naţional (VN) corectat cu soldul încasărilor şi
plăţilor în raport cu străinătatea (soldul transferurilor curente cu străinătatea - STCS), astfel: VND =
VN + STCS.
Corelaţiile dintre venituri şi cheltuielile pentru consum au fost analizate de numeroşi specialişti,
acestea fiind sintetizate în aşa-zisele legităţi ale consumului.
În cadrul acestora s-a impus ca importanţă “legea psihologică fundamentală”, formulată de
economistul englez J. M. Keynes, conform căreia, “o dată cu creşterea sau scăderea venitului, oa-
menii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o pro-
porţie mai redusă”.

Corelaţiile dintre evoluţia venitului şi mărimea consumului, pe diferite categorii de cheltuieli, au

fost analizate şi de economistul-statistician E. Engel, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Pornind de la un anumit nivel al venitului şi pe baza unei anumite creşteri a acestuia, diferitele cate-
gorii de cheltuieli de consum pot înregistra următoarele evoluţii:
• cele destinate achiziţionării produselor agro-alimentare cresc într-o măsură mai mică
decât creşterea venitului, astfel că îşi reduc ponderea în totalul cheltuielilor de consum
(coeficient de elesticitate < 1);
• cheltuielile destinate cumpărării articolelor de îmbrăcăminte, încălţăminte, precum şi cele
cu locuinţa, cresc proporţional cu venitul, deci îşi menţin constantă ponderea în totalul
cheltuielior de consum (coeficient de elesticitate = 1);
• cheltuielile pentru educaţie, recreere, petrecerea timpului liber şi alte diverse servicii care
contribuie la asigurarea confortului cresc într-o măsură mai mare decât creşterea venitu-
lui, sporind astfel ponderea acestora în totalul consumului (coeficient de elasticitate > 1).
Principalul element care pune în mișcare raportul dintre venit și cantitatea cerută dintr-unul sau mai
multe bunuri este relația creată între mărimea bugetului individual și ponderea consumului în
acesta. John Maynard Keynes a atras atenția că relația dintre venit și consum este determinată de
faptul că, de regulă, la creșterea venitului consumul tinde să se mărească ( și invers), însă reacția
consumului se realizează în măsură mai mică decât cea a bugetului. Această afirmație fiind cunos-
cută sub numele legii psihologice fundamentale care guvernează legătura venit-consum.
6.4. Economiile.
Surplusul de venit peste cheltuielile de consum constituie economiile, astfel că: V = C
+ E, adică
E = V − C.

Ca şi consumul, economiile depind, în mod evident, de factorul obiectiv şi primordial - venitul

disponibil.
În acest sens, proporţia între economii şi venit sau tendinţa de a economisi se exprimă - ca şi în
cazul consumului - prin conceptele: înclinaţie medie şi înclinaţie marginală.
Economiile pot fi de mai multe tipuri:
◦ după cel care le realizează:
- economii ale sectorului public;
- economii private.
◦ după scop:
- economii active, destinate unui anumit obiectiv;
- economii pasive, cu titlu de rezerve.
◦ după condiţiile de realizare:
- economii deliberate;
- economii forţate de o împrejurare sau alta.
Motivaţia economisirii individuale poate fi determinată de mai multe elemente, între care
putem enumera:
• nevoia organizării raţionale a cheltuielilor făcute în timp;
• dorinţa de prosperitate şi de îmbogăţire;
• adaptarea la noi cerinţe impuse de consum (chiar prin imitaţie);
• preferinţa pentru lichiditate, în scopul tranzacţiilor viitoare şi speculaţiei.

Înclinaţia medie spre economisire (e) exprimă raportul dintre volumul economiilor (E) şi
venitul disponibil (V), adică: e = V/E . Se mai regăsește și cu notația “s” provenind de la ter-
menul englezesc “ savings= economii”.
Dacă raportul se calculează procentual putem vorbi de rata economiilor, e = V/E × 100,
care semnifică ponderea acestora în totalul venitului.
Înclinaţia medie spre economii ne arată cât se economiseşte dintr-o unitate monetară de
venit disponibil, la un moment dat.
Înclinaţia marginală spre economii (e′) reprezintă raportul dintre variaţia economiilor
(∆E) şi variaţia venitului (∆V), astfel: e′ = ∆ E/∆V .
Aceasta ne arată cu câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului sau, al-
tfel spus, exprimă sporul (reducerea) economiilor datorate creşterii (scăderii) venitului cu o
unitate.
Relaţiile dintre venit, consum şi economii
Dacă V = C + E, rezultă că şi ∆V= ∆C + ∆E, ceea ce înseamnă că suma înclinaţiilor spre
consum şi economii, medii şi marginale, este egală cu unitatea; astfel: c + e = 1 şi c′ + e′ =
1.

6.5 Investițiile -definire, clasificare. Principiul multiplicatorului și aceleratoru-

lui.

Investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate spre achiziţionarea bunurilor capital, în

vederea sporirii avuţiei societăţii.
În timp ce economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual, investiţiile
reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual.
Investiţiile-clasificare :
◦ după tipul proprietăţii:
- investiţii publice;
- investiţii private;
- investiţii mixte.
◦ după destinaţie:
- investiţii productive;
- investiţii social-culturale.
◦ după resursele folosite:
-investiţii din surse proprii;
- investiţii din surse atrase (naţionale şi/sau străine).
◦ după sectorul vizat:
- investiţii industriale şi/sau comerciale;
- investiţii financiare;
- investiţii mobiliare.
◦ după scop:
- investiţii de modernizare;
- investiţii de dezvoltare (expansiune);
- investiţii de înlocuire.
◦ după gradul de reglementare:
- investiţii obligatorii (impuse de autorităţi);
- investiţii de lux (în vederea susţinerii mărcii firmei).
Corelaţiile care se formează în timpul şi spaţiul economic între investiţii, venit, consum, economii,
iarăşi venit, consum ş.a.m.d. au fost analizate în teoria macroeconomică sub denumirile de: princip-
iul multiplicatorului şi principiul acceleratorului.
Principiul multiplicatorului exprimă raportul care se formează între creşterea veniturilor şi
creşterea investiţiilor, sub forma unui coeficient de amplificare (K), ce ne arată mărimea creşterii
veniturilor, ca urmare a creşterii cu o unitate a investiţiei, astfel:
K = ∆V /∆I .
Multiplicatorul reflectă legătura directă dintre intrările în sistemul economic, concretizate în in-
vestiţii şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor participan ţilor la activitatea economică.

Principiul acceleratorului exprimă şi măsoară creşterea investiţiilor, ca urmare a sporirii veni-

turilor. Conform acestui principiu, o sporire a cererii bunurilor de consum, în urma creşterii veni-
turilor, va antrena o creştere, mai mult decât proporţională, a producţiei bunurilor de capital (de in-
vestiţii).
Altfel spus, principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii veniturilor asupra investiţiilor, sub
impulsul stimulativ al sporirii cererii de consum. El evidenţiază relaţia existentă între modificarea
cererii bunurilor de consum şi cea a bunurilor de capital