CAPITOLUL 17

CONSUMUL, VENITUL ŞI INVESTIŢIILE

I. Consumul şi legităţile evoluţiei sale

Consumul reprezintă scopul principal al oricărei activităţi economice. La baza acestuia

se află venitul.
La nivelul economiei naţionale venitul îmbracă următoarele forme: venit personal,
venit disponibil şi venit naţional.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o
activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern şi întreprinderi.
Venitul disponibil reprezintă parte a venitului personal din care s-au redus impozitele
pe veniturile personale plătite administraţiei centrale, federale şi locale. Acesta evidenţiază
veniturile pe care menajele le pot folosi pentru:
a) satisfacerea nevoilor personale - cumpărarea de bunuri materiale şi servicii, plata
dobânzilor, transferuri de venituri în străinătate etc.;
b) economisire.
Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau se scad
următoarele elemente:
a) se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile pentru asigurările
sociale şi excedentele de salarii;
b) din rezultatul obţinut se scad transferurile efectuate de întreprinderi şi de stat,
dobânzile la împrumuturile de consum şi dividendele.
Prin mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de impozitare a veniturilor, o parte
din acestea intră în procesul redistribuirii venitului naţional, fiind preluată de puterea publică
pentru a forma o sursă importantă a veniturilor bugetare.
Aşadar, multiplele forme de venituri ce se formează în procesul repartiţiei veniturilor
sunt destinate consumului şi investiţiilor.

Consumul reprezintă utilizarea de către populaţie şi administraţie a unei părţi din

venit pentru satisfacerea nevoilor personale şi colective.

Consumul personal şi colectiv îmbracă mai multe forme.

1. După subiectul consumului:

a) consum privat, care priveşte o persoană, o familie sau o asociaţie;
b) consum public (consum final guvernamental) care se referă la stat şi la instituţiile
sale.

2. După obiectul consumului:

a) consum material (consum de bunuri materiale de consum);
b) consum nematerial (consum de servicii).

173
 3. După durata consumului:
a) consum propriu-zis (de folosinţă curentă), care cuprinde bunuri de satisfacţie ce îşi
pierd utilitatea printr-un singur act de folosinţă;
b) consum de bunuri de folosinţă îndelungată (durabile), care se referă la bunurile
de satisfacţie ce se uzează treptat, utilizându-se într-o perioadă mai mare.

4. În funcţie de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate:

a) consum de bunuri marfare;
b) autoconsum.

Consumul personal constituie o componentă principală a calităţii vieţii, respectiv a

nivelului de trai.
Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii
este consumul pe locuitor. Acesta se determină prin raportarea consumului total, pe grupe de
produse şi produse principale, dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei
ţări.
Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe
totalul populaţiei se exprimă prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de mărimea
cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea
bunurilor necesare consumului populaţiei. Aceste cheltuieli curente depind de:
a) cantităţile de bunuri materiale şi servicii achiziţionate (q) şi incluse într-un "coş" de
cumpărături;
b) nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice (p).

Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii (ICV) care evidenţiază
modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de
populaţie.

ICV = q1 p 0

Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc o creştere a nivelului
de trai şi invers.
Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de
trai se utilizează bugetele de familie.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează
sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor (din
muncă, din surse bugetare etc.), iar cheltuielile de consum după destinaţia lor: hrană, locuinţă,
învăţământ, transport etc.
Legităţile evoluţiei consumului. Fiind în posesia unui anumit venit, fiecare
consumator este preocupat să-şi procure bunuri economice, care să-i permită satisfacerea
maximului de plăceri ale sale. Dar veniturile fiind limitate, consumatorul îşi poate satisface
anumite trebuinţe numai prin renunţarea la alte trebuinţe. Drept urmare, fiecare consumator
compară utilitatea bunului la care renunţă cu utilitatea bunului pe care vrea să şi-l procure,
hotărârea luând-o în momentul în care utilitatea ultimului bun este considerată superioară
primului, a aceluia la care renunţă.
Potrivit Şcolii psihologice austriece, repartiţia veniturilor pentru consum are caracter
legic.

174
 Corespunzător legii distribuirii cheltuielilor, atingerea maximului de satisfacţie se
poate realiza numai în condiţiile în care utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate, din
fiecare categorie de cheltuieli destinate consumului, sunt egale.
Conform acestei legi, formulate de economistul austriac Engel, partea cheltuielilor
destinate alimentaţiei este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic şi invers; cheltuielile
cu îmbrăcămintea şi confortul personal rămân relativ constante, indiferent de mărimea
veniturilor; creşte ponderea cheltuielilor pentru servicii, în special cele legate de ridicarea
nivelului de cultură şi civilizaţie, dar numai la persoanele cu venituri mari, la cele cu venituri
mici aceste cheltuieli fiind ca şi inexistente.
Înclinaţia spre consum şi factorii ce o determină. Raportul procentual dintre
consum şi venit se numeşte rata consumului (c) sau înclinaţia medie spre consum, care
exprimă ponderea consumului (C) în totalul venitului (Y), adică:

c = (C / Y) x 100

Mărimea cheltuielilor destinate consumului personal depinde de o serie de factori

obiectivi şi subiectivi.

Factorii obiectivi sunt:

a) nivelul şi dinamica salariilor, a veniturilor în general;
b) modificările neprevăzute care afectează preţul diferitelor elemente de capital fix şi
capital circulant cauzate de uzura morală şi/sau accentuarea restricţiilor la unele resurse
naturale;
c) modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum
prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele
riscuri;
d) modificarea politicii fiscale.

Factorii subiectivi ai consumului sunt:

a) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute, pentru
bătrâneţe etc.;
b) dorinţa de a obţine dobânzi la sumele economisite;
c) instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă;
d) senzaţia de independenţă şi de libertate în mişcare a indivizilor dată de sumele
băneşti mari economisite;
e) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
f) manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor
de consum curent.
Mobilurile subiective, care incită indivizii şi puterea publică centrală şi locală să
consume o parte din venit, generează economiile pozitive. O serie din aceste mobiluri
subiective, generează însă şi apariţia unor economii negative (economiile pentru asigurarea la
bătrâneţe, ajutoarele de şomaj finanţate prin împrumuturi etc.).
În raport cu aceşti factori obiectivi şi subiectivi, evoluează şi înclinaţia spre consum.
Din ansamblul lor, impactul cel mai puternic îl are modificarea venitului.
După J.M. Keynes, relaţia dintre venit şi consum se află sub incidenţa legii
psihologice fundamentale, potrivit căreia, de regulă, şi în medie, o dată cu creşterea sau
reducerea venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o
proporţie mai mică.

175
 Legătura funcţională dintre creşterea venitului şi creşterea cheltuielilor pentru consum
este relevată de înclinaţia marginală spre consum (c'). Aceasta exprimă raportul dintre
creşterea consumului şi creşterea cu o unitate a venitului, adică:

c' = C/Y sau c'=(C1 – C0)/(Y1 – Y0).

În condiţiile normale, înclinaţia marginală spre consum nu poate lua nici valoarea zero
şi nici valoarea unu, mărimea ei fiind plasată mai aproape de unu decât de zero. În perioadele
de prosperitate, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6-0,7, în timp ce în
perioadele de recesiune este mai mare.

II. Economiile şi investiţiile

Economiile (S) reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum. Deci:

Y = C + S de unde,

S=Y-C

Între evoluţia economiilor (S) şi cea a venitului (Y) există o legătură funcţională
exprimată prin înclinaţia marginală spre economii (s’). Aceasta reflectă raportul dintre
creşterea economiilor şi cea a venitului, arătând cu cât sporesc economiile la o creştere cu o
unitate a venitului, adică s’ = S/Y. Deci c’ + s’= 1.
De regulă, atunci când venitul creşte economiile cresc mai repede, iar când venitul
scade, economiile scad mai repede comparativ cu scăderea venitului. Deci s' este mai mare
decât zero şi mai mic decât unu.
Economiile se concretizează, în principal, în plasamente sub formă de investiţii sau în
tezaurizarea lor.
În accepţiunea restrânsă, investiţiile reprezintă un adaos la capitalul sau la patrimoniul
personal existent, rezultat din folosirea unei părţi a economiilor persoanei respective,
indiferent dacă se referă la elemente de capital fix sau circulant, la capitalul lichid sau la
bunurile aflate în proprietatea menajelor.
Facem distincţie între investiţiile nete şi investiţiile brute.
Investiţiile nete asigură creşterea capitalului fix şi a celui circulant, explicând
procesul formării nete a capitalului. La nivelul întregii economii naţionale, în mod normal,
investiţiile nete sunt egale cu economiile.
Investiţiile brute explică formarea brută a capitalului şi iau naştere prin adăugarea la
investiţiile nete a amortizării capitalului fix, din care se efectuează înlocuirea capitalului fix
scos din funcţiune, precum şi refacerea (repararea) acestuia.
Deducem că, pentru ca înclinaţia spre economii să constituie un factor de progres, este
necesar ca economiile să se transforme în investiţii. Evoluţia lor se află sub incidenţa unei
multitudini de factori: cererea de investiţii, randamentul viitor al bunului capital; fluctuaţiile
profitului la investiţiile existente; politica statului în domeniul investiţiilor; starea generală a
economiei naţionale; conjunctura economiei mondiale.
1. Cererea de investiţii depinde de eficienţa marginală a capitalului şi de nivelul ratei
dobânzii. Investiţiile cresc până în acel punct în care eficienţa marginală a capitalului nu mai
depăşeşte rata curentă a dobânzii.
Cererea de investiţii mai depinde şi de riscul asumat de întreprinzător, respectiv de
creditor.
176
 2. Randamentul viitor al bunului capital incită motivaţia pentru investiţii, acesta
fiind în funcţie de raportul dintre preţul de ofertă al bunului capital şi randamentul său.
Măsurarea randamentului viitor al unui bun capital presupune o anticipare de natură
psihologică, care depinde atât de capacitatea prognozei cât şi de starea de autoîncredere
pentru efectuarea unei anumite investiţii. În aceste condiţii, se manifestă o puternică
interacţiune între curba eficienţei marginale a capitalului şi starea de autoîncredere, cu efect
asupra mărimii investiţiilor.
În economia contemporană, existenţa unor pieţe financiare puternice se manifestă
contradictoriu în politica de investiţii. Pe de o parte, ele facilitează realizarea de noi şi
importante investiţii, dar, pe de altă parte, acestea accentuează instabilitatea economică, mai
ales prin speculaţiile la bursa de valori. Prin bursele de titluri de valoare se facilitează
transferurile de investiţii între agenţii economici, şi, totodată, mişcarea preţurilor hârtiilor de
valoare influenţează hotărâtor asupra mărimii investiţiilor curente.
3. Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente influenţează înclinaţia spre investiţii
mai ales în domeniile cu caracter sezonier, în care mărimea profitului oscilează de la o
perioadă la alta.
4. Politica statului în domeniul investiţiilor. Accentuarea investiţiilor în domeniul
public antrenează creşterea cererii pentru bunuri investiţionale, în timp ce diminuarea lor are
ca efect reducerea acestei cereri.
5. Starea generală a economiei naţionale. Stabilitatea sau instabilitatea factorilor
economici şi social-politici influenţează motivaţia pentru investiţii.
6. Conjunctura economiei mondiale favorizează sau nu înclinaţia spre investiţii.
Dacă pe piaţa mondială se manifestă o tendinţă de stagnare a cererii de bunuri economice,
întreprinzătorii naţionali nu mai sunt interesaţi de a investi şi invers.
În general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai puţin stabilă decât cea a
cheltuielilor pentru consum, deoarece este mai uşor să se amâne cumpărarea de bunuri capital
decât să se amâne cumpărările de bunuri de consum. Când se produce un declin în mărimea
cheltuielilor de investiţii, cererea de împrumuturi se reduce, ceea ce determină şi scăderea
ratei dobânzii. Dar, diminuarea ratei dobânzii stimulează investiţiile, astfel că proiectele de
investiţii amânate se reiau, investiţiile începând să crească.

Temă de reflecţie: Cum apreciaţi că se verifică afirmaţiile din paragraful anterior, pe

exemplul economiei româneşti în deceniul trecut?

Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzători se fundamentează pe studii

privind oportunitatea financiară, care presupune determinarea unor indicatori economici, cum
sunt: rata rentabilităţii investiţiilor; rata rentabilităţii minime a investiţiilor; perioada de
rambursare.
a) Rata rentabilităţii investiţiei se determină pe baza principiului dobânzii compuse,
potrivit căruia o anumită sumă de bani disponibilă la un moment dat (S 0), plasată cu dobândă
compusă exprimată printr-o anumită rată (d') va deveni, după o perioadă de timp, o sumă mai
mare (Sn), adică:

Sn = S0 (1 + d')n

b) Rata rentabilităţii minime exprimă pragul minim stabilit, de regulă, la un nivel

mai ridicat, întreprinzătorul aşteptându-se ca acesta să fie depăşit de rata profitului ce va fi
obţinută, motivându-se astfel investiţia.

177
 c) Perioada de rambursare reprezintă durata în care costul iniţial al investiţiei va fi
recuperat de întreprinzătorului investitor, acesta acceptând durata cea mai scurtă de
rambursare.
Concluziile desprinse din studiile de oportunitate financiară sunt completate cu cele
care decurg din analiza factorilor psihologici, a posibilităţilor financiare proprii etc. Prin
consecinţele lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în întreaga economie naţională,
atât în amonte cât şi în aval.

Efectele creşterii investiţiilor, într-o structură corespunzătoare sunt:

a) crearea de noi locuri de muncă;
b) promovarea progresului tehnic, prin înlocuirea şi modernizarea tehnicii şi
tehnologiei de fabricaţie;
c) creşterea ofertei de bunuri economice, diversificarea şi ridicarea calităţii lor;
d) îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă;
e) protecţia mediului natural etc.
În ţările cu economie de piaţă, în stabilirea proporţiei dintre consum şi investiţii se au
în vedere principiile multiplicatorului şi acceleratorului. Multiplicatorul (K) reliefează
influenţa investiţiilor asupra venitului (Y), iar acceleratorul (a), influenţa consumului asupra
investiţiilor.

Multiplicatorul investiţiilor evidenţiază de câte ori sporul de investiţii (I) se

cuprinde în sporul de venit (Y), adică: K= Y/I; deducem că venitul creşte cu o mărime de
k ori mai mare decât sporul de investiţii, respectiv Y= KI, în care K este mai mare decât
unu.
La J.M. Keynes, multiplicatorul investiţiilor apare sub forma: K = 1 / s', deci
multiplicatorul este inversul înclinaţiei marginale spre investiţii.
- Se demonstrează pe tablă transformările respective.
În procesul luării deciziilor privind proporţia între consum şi investiţii se are în vedere
şi influenţa consumului asupra investiţiilor, influenţă exprimată prin accelerator.

Acceleratorul exprimă raportul dintre creşterea investiţiilor şi creşterea cererii de

bunuri de consum, adică:

a = I/C, unde I = aC

Principiul acceleratorului acţionează numai în faza de expansiune şi într-un orizont de

timp mai mare de un an. În perioada de recesiune, ca urmare a scăderii mai lente a venitului şi
consumului are loc o stagnare şi chiar diminuare a investiţiilor. Întrucât economiile scad mai
rapid faţă de scăderea venitului, investiţiile vor scădea şi ele mai mult decât se restrânge
activitatea economică.

178
 APLICAŢII

1. La o creştere a venitului, în mod normal:

a) consumul va creşte direct proporţional cu venitul;
b) economiile vor creşte direct proporţional cu venitul;
c) consumul va creşte într-o proporţie mai mică, iar economiile într-o proporţie mai
mare;
d) nici o variantă nu este corectă.

2. Multiplicatorul investiţiilor este 4, iar investiţiile sporesc cu o unitate, atunci:

a) consumul va creşte cu 4 unităţi;
b) consumul va creşte cu 2 unităţi;
c) consumul va creşte cu o unitate;
d) pot fi valabile toate variantele;
e) pot fi valabile doar variantele b sau c.

3. Se cunoaşte că funcţia consumului este C = 100 + 0,7 VN, iar a economiilor S = 70

+ 0,14VN. Calculaţi multiplicatorul investiţiilor.

4. Venitul naţional realizat în anul curent este de 5.000 de miliarde u.m. şi reprezintă o
creştere cu 20% faţă de cel realizat în perioada de bază. Înclinaţia marginală spre consum în
anul curent a fost 0,8, iar multiplicatorul investiţiilor ce se vor realiza, în funcţie de economii,
este 2. Să se calculeze:
a) sporul consumului şi sporului economiilor în anul curent;
b) sporul venitului naţional ce se va realiza în perioada următoare.

5. Venitul naţional creat de agenţii economici ai unei ţări este în anul curent de 10.000
miliarde u.m. şi reprezintă o creştere cu 2% faţă de perioada de bază. În perioada de bază rata
economiilor a fost de 15%, iar în anul curent înclinaţia marginală spre consum este de 0,8.
Să se demonstreze dacă cifrele de mai sus confirmă acţiunea legii psihologice
fundamentale descoperită de J.M. Keynes.

6. În perioada precedentă, venitul a fost de 200 milioane u.m., iar rata economiilor de
20%. Dacă venitul creşte în perioada curentă cu 10%, arătaţi care din afirmaţiile de mai jos
sunt corecte:
a) economiile cresc cu mai mult de 4 milioane, dar cu mai puţin de 20 de milioane;
b) economiile devin mai mari de 44 milioane, dar mai mici de 60 de milioane u.m.;
c) consumul creşte cu mai mult de 16 milioane u.m..

7. În T0, consumul a fost de 300 miliarde u.m., iar rata consumului este de 0,6. În
perioada T0-T1, consumul a sporit cu 10%, iar venitul cu 20%. Să se determine:
a) sporul venitului în perioada T0-T1;
b) sporul economiilor în perioada T0-T1;
c) înclinaţia marginală spre consum şi spre economii.

8. În perioada precedentă, consumul (C0) a fost de 2100 miliarde u.m., iar rata sa de
0,7, şi a crescut cu 300 miliarde u.m. în perioada curentă, înclinaţia marginală spre consum
fiind de 0,6. demonstraţi dacă datele de mai sus confirmă acţiunea legii psihologice
fundamentale a lui Keynes.

179
 9. Analizaţi textele:

“Volumul investiţiilor este influenţat de două feluri de riscuri, între care de obicei nu
se face distincţie, dar a căror delimitare este importantă. Primul este riscul întreprinzătorului,
sau al celui care ia bani cu împrumut, şi izvorăşte din propriile sale îndoieli în ceea ce priveşte
probabilitatea că va obţine într-adevăr banii proprii primejdiei de a suferi pierderi, acesta este
singurul risc care contează. Dar acolo unde există relaţii de credit sistematice prin care înţeleg
acordarea de împrumuturi pe bază de garanţii imobiliare sau personale, apare un al doilea tip
de riscuri, acela pe care îl putem denumi riscul celui ce dă bani cu împrumut. Acest risc poate
fi legat ori de o nesiguranţă de ordin moral, adică de insolvabilitate deliberată sau de alte
mijloace, eventual chiar legale, de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor, ori de posibila
insuficienţă a garanţiei, adică de insolvabilitate voluntară, de nerealizarea aşteptărilor. La
aceasta se poate adăuga şi o a treia sursă de riscuri, şi anume o posibilă modificare
nefavorabilă a valorii etalonului monetar, care face ca un împrumut bănesc să fie în măsura
respectivă mai puţin sigur decât un bun imobiliar, deşi este de presupus că această posibilitate
a şi fost reflectată şi, deci, înglobată, integral sau parţial, în preţul bunurilor imobiliare de uz
îndelungat.” (J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.167)

“Creşterea ratei dobânzii ar putea să ne incite să economisim mai mult dacă veniturile
noastre ar fi neschimbate. Dar dacă rata mai înaltă a dobânzii încetineşte investiţiile, veniturile
noastre nu vor rămâne şi nu pot rămâne neschimbate. Ele vor scădea inevitabil până când
declinul capacităţii de a economisi va fi contracarat în măsură suficientă imboldul de a
economisi, generat de rata mai înaltă a dobânzii. Cu cât suntem mai virtuoşi, cu cât este mai
ferm spiritul nostru de economisire, cu cât suntem mai tenace în administrarea ortodoxă a
finanţelor noastre naţionale şi personale, cu atât mai mult vor trebui să scadă veniturile
noastre atunci când dobânda creşte în raport cu eficienţa marginală a capitalului.”(
J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.138)

“Termenul de investiţii provoacă uneori confuzie în mintea începătorilor în problemele

macroeconomice. Confuzia este alimentată de faptul real, conform căruia investiţia pentru
economie, în ansamblul ei, nu este acelaşi lucru cu ceea ce consideră investiţie unul sau altul
dintre indivizi, luaţi separate. Regula generală este următoarea: acele achiziţii de capitaluri
care redistribuie activele existente între diferiţii agenţi economici nu sunt investiţii pentru
economie. În sensul folosit de macroeconomişti, investiţiile presupun crearea de noi
capitaluri” (N.G. Mankiw, D. Romer, New Keynesian Economics, M.I.T.Press,1991, p.265)

180