Unitatea de învăţare 2: VENIT, CONSUM, ECONOMII ŞI INVESTIŢII

Cuprins

2.1. Venitul naţional şi destinaţiile sale

2.1.1. Consumul şi determinanţii săi
2.1.2. Economisirea
2.1.3. Investiţiile şi factorii lor determinanţi
2.2. Determinarea venitului naţional de echilibru
2.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiei şi acceleratorul

2.3.1. Influenţa variaţiei investiţiilor asupra venitului naţional de echilibru.

Multiplicatorul investiţiei
2.3.2. Influenţa variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor. Principiul
acceleratorului
2.4. Relaţia dintre venitul naţional de echilibru şi venitul naţional potenţial
2.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare. Decalajul deflaţionist
2.4.2. Venitul naţional de echilibru de supraocupare. Decalajul inflaţionist
2.5 Întrebări recapitulative
2.6 Teste
2.7 Aplicaţii rezolvate
2.8 Aplicaţii de rezolvat

Obiective de studiu

Studierea acestui capitol asigură:

 cunoaşterea structurii venitului naţional şi destinaţiile sale;
 înţelegerea consumului şi a determinanţilor săi;
  analiza economisirii, investiţiilor şi a factorilor determinanţi;
 determinarea venitul naţional de echilibru;
 înţelegerea relaţiilor dintre venit, consum şi investiţii, respectiv multiplicatorul
investiţiei şi acceleratorul.

Rezultate aşteptate:

Studentul trebuie:
 Să delimiteze structura venitului naţional şi a determinanţilor săi;
 Să identifice venitul naţional de echilibru;
 Să cunoască relaţiile venit, consum şi investiţii;
 Să explice prin exemple efectele multiplicatorului şi acceleratorului.

Timp de lucru

- Studiu individual: 15 ore

- Teste şi aplicaţii practice: 3 ore

Instrucţiuni de parcurgere a unităţii de studiu

1. Lecturarea atentă a suportului de curs;

2. Înţelegerea structurii venitului naţional şi a destinaţilor sale;
3. Folosirea formulelor de calcul ale indicatorilor;
4. Exersarea prin exemple practice a multiplicatorului şi acceleratorului investiţiei.

Teme de verificare:

TA 2.1 Destinaţiile Venitului Naţional

TA 2.2 Venitul Naţional de echilibru şi relaţia sa cu Venitul Naţional potenţial
TA 2.3 Multiplicatorul şi acceleratorul
2.1. Venitul naţional şi destinaţiile sale

Atunci când vorbim despre venit naţional, îl putem accepta în cel puţin două ipostaze:
 ca sumă a tuturor veniturilor pe care le obţin agenţii economici într-o
anumită perioadă de timp, de regulă, un an;
 ca produs naţional real, constând în ansamblul bunurilor şi serviciilor
create de agenţii economici naţionali într-o anumită perioadă, care, în esenţă, sunt
destinate fie consumului curent, pentru satisfacerea numeroaselor trebuinţe, fie
investiţiilor care vor influenţa decisiv consumul viitor.
În modelul cel mai simplificat, acela al unei economii naţionale închise şi fără guvern,
venitul (Y) este utilizat pentru consum (C) şi pentru investiţii (I). Deci,

Y=C+I (2.1.)

Pe de altă parte, ceea ce rămâne din venit după ce se scad cheltuielile de consum
reprezintă economisirea (S). Putem scrie, deci,

Y=C+S (2.2.)

Deci, C + S = C + I, de unde rezultă condiţia esenţială a echilibrului macroeconomic în

modelul simplificat:

S=I (2.3.)

Dezvoltând modelul simplificat prin luarea în considerare a prezenţei statului, a

guvernului, o altă destinaţie a venitului naţional o vor constitui cheltuielile guvernamentale
(G). Acestea reprezintă, de fapt, consumul guvernamental, mai corect consumul public,
realizat de instituţiile statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale constituţionale. În acest caz,

Y = C + I + G. (2.4.)
 Dacă dezvoltăm modelul pe exemplul unei economii deschise, în care intervin relaţiile
economice cu străinătatea sub forma exportului (E) şi importului (N), o altă destinaţie a
venitului naţional o va constitui exportul net (H), egal cu export minus import.
Astfel, în final,

Y = C + I + G + H. (2.5.)

În această ecuaţie, Y reprezintă de fapt oferta agregată, producţia naţională de bunuri şi

servicii, iar membrul drept reprezintă cererea agregată, formată din cerere pentru consum
personal sau guvernamental de bunuri şi servicii, cererea de bunuri de capital pentru
investiţii, de asemenea personale şi guvernamentale, şi ieşirile nete în raporturile cu
străinătatea, ca diferenţă algebrică între export şi import.

2.1.1. Consumul şi determinanţii săi

Consumul, ca act final al activităţii economice, reprezintă folosirea bunurilor

economice de către populaţie şi administraţie, în scopul satisfacerii trebuinţelor personale
şi colective. Pentru a fi realizat, o parte din veniturile totale sunt destinate cumpărării de
bunuri de consum şi achiziţionării de servicii. De aici rezultă că mărimea consumului depinde
de nivelul venitului.
Consumul se poate clasifica în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii. Astfel,
după obiectul consumului, distingem:
 consum material;
 consum nematerial sau consum de servicii.
În funcţie de durata consumului, distingem :
 consum de folosinţă curentă ;
 consum de bunuri de folosinţă îndelungată.
În funcţie de sursa bunurilor şi serviciilor consumate, distingem:
 consum de bunuri marfare (de bunuri şi servicii procurate pe piaţă) ;
 autoconsum.
 În analiza consumului ca mărime globală agregată se folosesc două instrumente:
înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală spre consum.
Înclinaţia medie spre consum (c), numită şi rata consumului, reprezintă relaţia
fundamentală între mărimea consumului şi mărimea venitului, calculându-se ca un raport
între consumul total (C) şi venitul total (Y).
C
c=
Y (2.6.)
Ea reprezintă cât este destinat consumului dintr-o unitate de venit.
Înclinaţia marginală spre consum (c) exprimă legătura funcţională dintre variaţia
venitului (Y) şi variaţia cheltuielilor de consum ( C), reprezentând creşterea consumului la
o creştere cu o unitate a venitului şi calculându-se ca raport între variaţia consumului ( C)
şi variaţia venitului (Y) :
ΔC
c '=
ΔY (2.7.)

Astfel, dacă într-o anumită perioadă venitul (Y) a fost de 2000 unităţi monetare (u.m.),
iar consumul a fost de 1600 u.m., înclinaţia medie spre consum (c) a fost :
C 1600
c= = =0 ,8
Y 2000

Aceasta înseamnă că, în medie, din fiecare unitate monetară de venit, colectivitatea
respectivă a consumat 0,8 u.m.
Dacă în perioada următoare venitul creşte la 2500 u.m., iar consumul sporeşte şi el, la
1920 u.m., înclinaţia marginală spre consum (c’) este:
ΔC C 1−C 0 1920−1600 320
c '= = = = =0 , 64
ΔY Y 1−Y 0 2500−2000 500

Aceasta înseamnă că din fiecare unitate monetară de spor de venit 0,64 au fost destinate
creşterii consumului.
Ca urmare a faptului ca înclinaţia marginală spre consum este mai mică decât înclinaţia
medie spre consum din perioada anterioară, în perioada curentă rata consumului (înclinaţia
medie spre consum) este mai mică. Într-adevăr,
C 1 1920
C 1= = =0 ,768
Y 1 2500
 J.M. Keynes considera că între consum şi venit există o relaţie funcţională pe care a
denumit-o lege psihologică fundamentală, conform căreia, de regulă şi în medie, odată cu
creşterea venitului, creşte şi consumul, dar într-o proporţie mai mică. Aceasta înseamnă că la
o creştere a venitului cu (Y) are loc şi o sporire a consumului cu (C), astfel încât
ΔY ΔC
<
Y 0 C 0 . De aici rezultă că înclinaţia marginală spre consum (c’) este o mărime pozitivă şi

subunitară: 0<c’<1.
Printre determinanţii consumului putem aminti o serie de factori obiectivi şi subiectivi,
cum ar fi :

· factori obiectivi :
a) mărimea salariilor, pensiilor şi altor forme de venituri personale care constituie
împreună ceea ce Paul Samuelson numeşte venitul curent disponibil.
b) nivelul preţurilor şi dinamica lor din fiecare perioadă, care determină de fapt venitul
real disponibil.
c) mărimea impozitelor directe şi indirecte şi mai ales modificarea politicii fiscale care
poate mări sau diminua venitul net disponibil;
d) nivelul ratei dobânzii care poate încuraja sau descuraja creditul de consum ;
e) modificarea anticipărilor privind raportul dintre venitul actual şi nivelul viitor al
acestuia;
f) modificări neprevăzute ale valorii capitalului datorate schimbării preţurilor sau
dobânzilor şi neluate în considerare în calculele de previzionare a venitului;
g) câştigurile sau pierderile accidentale;
h) avuţia şi alte influenţe. Este evident că persoanele care dispun de o avere mai mare vor
consuma mai mult, fapt denumit efectul de avuţie.

· factorii subiectivi, care se referă la inclinaţii psihologice, se prezintă sub forma unor
mobiluri cum ar fi cele enumerate de J.M. Keynes în Teoria sa generală1 1 :
a) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă pentru situaţii neprevăzute;
b) de a se asigura în vederea unui raport viitor nefavorabil scontat între venitul şi
trebuinţele individului şi ale familiei sale determinate de îmbătrânire, de studiile membrilor
de familie sau de întreţinerea unor persoane dependente ;
1
Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.135
 c) de a putea beneficia de dobânzi şi de sporuri de valoare;
d) de a putea majora treptat cheltuielile pentru ridicarea standardului de viaţă;
e) de a avea o senzaţie de independenţă şi libertate;
f) de a asigura o masă de manevră pentru punerea în aplicare a unor proiecte speculative
sau comerciale;
g) de a lăsa averea moştenitorilor;
h) de a-şi satisface, pur şi simplu, zgârcenia.
Aceste mobiluri privesc prudenţa, prevederea, setea de propăşire, independenţa, spiritul
de afaceri, mândria şi avariţia.
Dintre toţi aceşti factori obiectivi şi subiectivi, influenţa decisivă o are, desigur, mărimea
venitului. Relaţia funcţională, cauzală, de dependenţă a consumului de mărimea venitului este
evidenţiată de funcţia macroeconomică a consumului. Aceasta poate fi formulată în trei
variante :
c) atunci când înclinaţia medie spre consum este considerată identică cu înclinaţia
marginală spre consum, funcţia consumului se prezintă ca o relaţie liniară de
forma :

C=c⋅Y (2.8.)

Reprezentarea grafică a acestei funcţii este o dreaptă ce porneşte din originea axelor de
coordonate, având panta pozitivă egală, cu c.

Panta dreptei este c.

 b) atunci când înclinaţia marginală spre consum este presupusă constantă, iar înclinaţia
medie spre consum este variabilă, funcţia consumului este de forma:
C=C 0 +c⋅Y (2.9.)
unde C0 este consumul minim necesar - o mărime independentă de venit.

Şi aici panta dreptei consumului este c, înclinaţia marginală spre consum, o constantă.
c) o funcţie concavă de forma C = f(Y), atunci când atât înclinaţia medie spre consum cât
şi înclinaţia marginală spre consum sunt variabile.

2.1.2. Economisirea
 În cea mai simplă definiţie, economisirea (S) reprezintă surplusul de venit (Y) peste
cheltuielile de consum (C) :
S=Y −C (2.10.)
Aceasta este economisirea netă. Dacă la economisirea netă se adaugă amortizarea, ca
expresie monetară a consumului de capital fix, se obţine economisirea brută.
La fel ca şi în cazul consumului, între economisire şi venit există o legătură funcţională
exprimată, şi ea, prin două concepte : înclinaţia medie spre economisire (s) şi înclinaţia
marginală spre economisire (s’). Înclinaţia medie spre economisire, numită şi rata
economisirii (s), reprezintă mărimea economisirii realizate la o unitate de venit şi se
calculează ca raport între volumul total al economisirii şi mărimea venitului naţional :
s=S/Y (2.11.)
Înclinaţia marginală spre economisire (s’) reprezintă variaţia mărimii economiilor
realizată la o variaţie a venitului cu o unitate, calculându-se ca raport între variaţia mărimii
economisirii (S) şi variaţia venitului (Y) :
s’ = S / Y (2.12.)
Consecinţă a aceleiaşi « Legi psihologice fundamentale” elaborate de J.M.Keynes,
proporţia creşterii economisirii devansează proporţia creşterii venitului.
Din relaţia Y = C + S, împărţită la Y, rezultă : 1 = C / Y + S / Y, adică

1=c+s (2.13)

La fel, din relaţia Y = C + S, împărţită la Y, rezultă : 1 = C / Y + S / Y,

adică :
1 = c’ + s’ (2.14.)
Se observă, deci, că c şi s, respectiv c’ şi s’ sunt mărimi complementare. Pe baza
exemplului numeric de mai sus putem determina şi înclinaţia medie spre economisire (s) sau
înclinaţia marginală spre economisire:
S Y −C 2000−1600 ΔS
s= = = =0 , 2 ; s '= ; ΔS=S1 −S0 ;
Y Y 2000 ΔY
580−400 180
S1 =2500−1920=580 ; s '= = =0 ,36
500 500 .
 Aici, fiindcă înclinaţia marginală spre economisire este mai mare decât rata economisirii
din perioada iniţială, inclinaţia medie spre economisire din a doua perioadă va fi mai mare
decât cea din perioada iniţială.
S1 580
s= = =0 ,232
Într-adevăr, Y 1 2500 , mai mare decât s0 = 0,2.

Se poate verifica imediat că

s0 −c 0 =1 , s'+c '=1 sau s 1 +c1 =1 :
0,2 + 0,8 = 1 ;
0,36 + 0,64 = 1 ; 0,768 + 0,232 = 1.
Este evident că şi economisirea este o funcţie de venit. Mărimea ei depinde de mărimea
venitului. Dacă luăm de exemplu o funcţie macroeconomică de consum de forma
C=C 0 +c⋅Y , fie ca C=1000+0 , 8 Y , economisirea (S) este S=Y −C , adică

S=Y −(1000+0 , 8Y ) , ceea ce este echivalent cu S=0 ,2 Y −1000 .

Reprezentarea ei grafică este foarte simplă. S=0 ,2 Y −1000 este ecuaţia unei drepte cu
panta pozitivă egală cu 0,2. Este suficient să-i găsim două puncte pentru a trasa dreapta
economisirii si acestea sunt intersecţiile cu axele de coordonate. La intersecţia cu ordonata, Y
= 0, iar S = -1000 ; la intersecţia cu abscisa, S = 0, iar Y este egal cu 5000.

Este uşor de observat din funcţia de economisire, dar mai ales din reprezentarea sa
grafică, faptul că pentru niveluri ale venitului mai mici de 5000 u.m. economisirea este
negativă. Spunem ca se înregistrează dezeconomii sau dezeconomisire, situaţie în care se
consumă din economii acumulate anterior sau din alte surse. Când Y = 5000, întregul venit se

consumă : C=1000+0 , 8⋅5000=5000 . Economisirea este nulă. Abia pentru un venit mai
mare de 5000 u.m. începe economisirea. Nivelul venitului pentru care economisirea este zero
reprezintă punctul critic sau pragul de ruptură al economisirii, în care se trece de la
dezeconomii la economii.

2.1.3. Investiţiile şi factorii lor determinanţi

Partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital
circulant reprezintă investiţiile nete care contribuie la formarea netă a capitalului. Pentru
a înlocui capitalul fix uzat fizic şi moral, scos din funcţiune, se fac investiţii din amortizarea
capitalului fix, numite investiţii de înlocuire. Investiţiile nete împreună cu investiţiile de
înlocuire formează investiţiile brute, care contribuie la formarea brută a capitalului.
Mărimea acestor investiţii, pe termen scurt, oscilează, crescând sau scăzând în funcţie de
faza ciclului economic. Pe termen lung însă, aceasta tinde să crească.
Nivelul investiţiilor dintr-o economie naţională poate fi apreciat atât în mărime absolută,
cât şi în mărime relativă, ca rată a investiţiei brute în PNB. Volumul investiţiilor brute diferă
de la o economie naţională la alta, depinzând de potenţialul economic al fiecărei ţări
(exprimat prin mărimea PNB) şi de rata investiţiilor (raportul procentual dintre investiţiile
brute şi PNB).
Importanţa investiţiilor în economia naţională rezultă din dublul rol pe care îl
îndeplinesc : pe termen scurt, ca o componentă esenţială a cererii agregate, creşterea lor
stimulează producţia, iar pe termen lung, mărind potenţialul productiv al economiei naţionale
prin noile capacităţi de producţie realizate, contribuie la creşterea venitului naţional şi a
producţiei naţionale.
Investiţiile pot fi finanţate din diferite surse :
a) profit, atunci când este suficient de mare ;
b) împrumuturi de la instituţii financiare publice sau private, atunci când profitul este
insuficient ;
c) majorarea capitalului social prin atragerea de noi parteneri şi acţionari.
Opţiunea pentru una sau alta dintre aceste surse este influenţată de costul ei de
oportunitate. Astfel, costul de oportunitate al folosirii resurselor proprii pentru investiţii
constă în mărimea dobânzii pe care ar fi obţinut-o firma dacă şi-ar fi plasat fondurile în altă
afacere ; costul de oportunitate al finanţării prin majorarea capitalului social constă în rata de
rentabilitate ce trebuie oferită noilor acţionari ; în cazul în care investiţia este finanţată din
fonduri împrumutate, costul de oportunitate este dobânda ce trebuie plătită pentru aceste
credite.
În ceea ce priveşte cheltuielile legate de variaţia stocurilor de capital circulant, atunci
când aceste stocuri cresc, sporul este denumit investiţie în capital circulant, iar atunci când
ele scad, reducerea se numeşte dezinvestiţie în capital circulant.
Modelele macroeconomice tratează investiţia ca o mărime autonomă, independentă de
venit, considerând-o o rezultantă exogenă a deciziilor agenţilor economici.
Printre determinanţii esenţiali ai investiţiei se numără, aşa cum sublinia J.M. Keynes,
rata dobânzii şi eficacitatea marginală a capitalului. Eficacitatea marginală a capitalului
reprezintă o rată sperată ex – ante a profitului de către întreprinzător. Determinarea
acesteia ridică numeroase dificultăţi legate de capacitatea de previzionare atât a beneficiilor
scontate cât şi a costurilor aşteptate pentru producţia ce urmează a fi obţinută.
Între rata dobânzii (d’) şi mărimea investiţiilor (I) există o relaţie inversă : cu cât rata
dobânzii este mai ridicată, cu atât investiţiile sunt mai scăzute. Această relaţie poate fi
vizualizată prin curba investiţiei agregate din reprezentarea grafică alăturată :

Luarea deciziei de a investi presupune determinarea de către potenţialul investitor a unor

indicatori de eficienţă economică specifici, cum sunt: rata de rentabilitate a investiţiei,
pentru a fi comparată cu rata dobânzii, şi termenul de rambursare (recuperare) a investiţiei.
Pentru determinarea ratei de rentabilitate a investiţiei este necesară calcularea valorii actuale
a producţiei obţinute prin acea investiţie şi compararea ei cu costul actual. Este evident că
dacă această valoare actuală depăşeşte costul actual, investiţia poate fi considerată profitabilă.
De exemplu, dacă un utilaj costă astăzi 500 euro şi are o durată de funcţionare de doi ani,
producând un beneficiu anual de 400 euro în condiţiile unei rate a dobânzii de 12%, este
profitabilă investiţia ? Pentru a răspunde, este necesar să determinăm mai întâi valoarea
actuală a profitului obţinut în cei doi ani :
 400 400
= + =676
Valoarea actuală
1+0 . 12 ( 1+ 0 .12 )2

Cum valoarea actuală este mai mare decât costul investiţiei, rezultă că investiţia a fost
profitabilă. Dacă dorim să calculăm şi rata de rentabilitate a investiţiei, determinăm raportul
procentual între beneficiul scontat şi costul investiţiei :
676−500
R= =35 . 2%
500
Este evident că investiţia este profitabilă şi din compararea ratei rentabilităţii investiţiei
( 35.2%) cu rata dobânzii (12%).
Termenul de recuperare a investiţiei poate fi determinat ca raport între valoarea
investiţiei (costul ei – I) şi profitul anual obţinut (Pa) :
Tr = I / Pa (2.15.)
Având în vedere dependenţa dintre mărimea investiţiilor şi rata dobânzii, pe de o parte, şi
mărimea investiţiilor şi venitul naţional, pe de altă parte, se poate ajunge la punerea în
evidenţă a relaţiei dintre venitul naţional şi nivelul ratei dobânzii în condiţiile realizării
echilibrului sectorului real.
Prin sector real se înţelege acea parte a economiei care cuprinde ansamblul operaţiunilor
cu bunuri şi servicii. În comparaţie cu acesta, sectorul monetar, care va fi studiat în tema
următoare, reprezintă acea parte a economiei care cuprinde ansamblul operaţiunilor cu active
financiare, inclusiv cererea şi oferta de monedă, împreună cu instituţiile şi pieţele financiare.
Legătura între sectorul real şi cel monetar poate fi pusă în evidenţă tocmai prin
introducerea în analiză a ratei dobânzii. Acest fapt se realizează prin aşa numita curbă IS,
componentă a modelului IS – LM elaborat de J.R. Hicks în articolul său din Econometrica
din 1937, Mrs. Keynes and Classics. Curba IS reprezintă locul geometric al punctelor (Y,
d”) de echilibru de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Deducerea curbei IS se face pornind de la faptul că, în modelul fluxului circular al
venitului, aşa cum s-a arătat în prima temă de macroeconomie, echilibrul venitului naţional se
realizează atunci când totalul retragerilor din economie, sub forma economisirii (S),
impozitelor (T) şi resurselor cheltuite pentru importuri (M), este egal cu totalul intrărilor de
substanţă de venit naţional sub forma investiţiilor (I), a cheltuielilor guvernamentale (G) şi a
exporturilor (X).
S+T + M =I + G+ X
Aplicând principiul de analiză economică ceteris paribus (toate celelalte lucruri
rămânând neschimbate), să acceptăm ca ipoteze de lucru că la retrageri T şi M sunt
invariabile, iar la intrări G şi X sunt de asemenea invariabile. În aceste condiţii este evident că
orice modificare în S determină variaţia lui I.
O asemenea variaţie a investiţiilor am văzut că poate fi provocată de modificarea
nivelului ratei dobânzii care se află în raport invers cu mărimea investiţiei.
În figura 2.6. este reprezentată grafic deducerea curbei IS. Folosim patru grafice:
 relaţia dintre rata dobânzii şi investiţii ;
 un grafic ajutător, al ecuaţiei de echilibru S = I, care se realizează pe
bisectoarea sistemului de axe de coordonate ;
 relaţia între economisire şi venit naţional care, aşa cum s-a văzut din fig. 2.4,
este pozitivă ;
relaţia între rata dobânzii şi venitul naţional, care se exprimă tocmai prin curba
IS.
Pornim de la graficul a) care redă o anumită relaţie de dependenţă inversă între investiţii
şi rata dobânzii. Translăm de pe graficul a) pe verticală, pe graficul b), cele două niveluri ale
investiţiilor şi pe orizontală, pe graficul d) cele două niveluri ale ratei dobânzii.
Prin intermediul graficului b), al egalităţii de echilibru între S şi I, translăm pe orizontală
cele două niveluri ale lui S, pe graficul c), al dependenţei dintre economisire şi venit conform
unei anumite funcţii de economisire. Aflăm astfel, în graficul c), cele două niveluri
corespunzătoare ale venitului naţional de echilibru pe care, translându-le pe verticală, pe
graficul d), le intersectăm cu nivelurile translate de pe graficul a) ale ratei dobânzii şi
determinăm astfel cele două puncte, A şi B, ale curbei IS.
Se observă din forma curbei IS că între venitul naţional şi rata dobânzii, în situaţiile de
echilibru din sectorul real, există o relaţie de dependenţă inversă. Aceasta este normală dacă
ne gândim că, la un nivel redus al ratei dobânzii, investiţiile sunt stimulate, creşterea lor
generează în economie noi venituri, determinând astfel un venit naţional mai mare.
 TA 2.1
1. Care sunt determinanţii consumului?
2. Explicaţi funcţia economisirii.
3. Care sunt indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor?
Răspuns:

2.2. Determinarea venitului naţional de echilibru

Venitul naţional de echilibru reprezintă acel nivel al venitului naţional ce asigură

egalitatea între oferta agregată şi cererea agregată. Oferta agregată este reprezentată de
însuşi venitul naţional în accepţiunea sa de producţie naţională de bunuri şi servicii. Cererea
agregată este exprimată de suma destinaţiilor posibile ale venitului naţional.
 În modelul simplificat în care Y = C + I, dacă funcţia macroeconomică de consum
C=C 0 +c⋅Y , iar I este considerată o mărime autonomă notată cu I , ecuaţia venitului
0

naţional de echilibru va fi:

Y =C 0 +c⋅Y + I 0 de unde rezultă că Y(1-c) = C + I , iar venitul
0 0

naţional de echilibru:

1
Y e= ⋅( C 0 + I 0 )
1−c (2.17.)

Pentru a înţelege situaţiile în care se poate afla o economie naţională şi modul de

determinare a venitului naţional de echilibru, folosim un exemplu numeric simplificat în care
consumul (C) este o funcţie liniară de forma C = c  Y, iar investiţia este o mărime autonomă
dată, Io, conform tabelului 2.1.

Tabelul 2.1. Situaţia economiei naţionale în funcţie de relaţia

între venitul naţional şi cererea agregată

Nr. Venitul Consu Economi Investiţia Cererea Starea

crt naţional mul ile (S=Y- autonom agregat economi
(Y) (C=0,8 C) ă (Io) ă (C+Io) ei
Y) naţionale
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 500 2.100 De
expansiu
ne
2 2.500 2.000 500 500 2.500 De
echilibru
3 3.000 2.400 600 500 2.900 De
contracţi
e
4 3.500 3.800 700 500 3.300 De
contracţi
e
 Se observă, pe rândul 1, că venitul naţional, care reprezintă de fapt oferta agregată, este
mai mic decât cererea agregată, ceea ce îi va determina pe agenţii economici să-şi mărească
producţia, astfel încât activitatea economică se va amplifica, economia naţională fiind într-o
stare de expansiune. Pe rândul 2, oferta agregată (coloana 1) este egală cu cererea agregată,
situaţie în care agenţii economici îşi menţin nivelul activităţii lor, economia naţională
aflându-se în stare de echilibru. Pe rândurile 3 şi 4 se constată că oferta agregată este
superioară cererii agregate, ceea ce-i determină pe agenţii economici să-şi diminueze
activitatea, pentru a evita producţia pe stoc. Aceasta ar avea drept consecinţă neutilizarea unei
părţi din resursele productive, apariţia supracapacităţii de producţie şi disponibilizarea unei
părţi din forţa de muncă. Economia naţională intră în starea de contracţie.
Se constată că, în cazul descris de tabelul de mai sus, venitul naţional de echilibru (Ye) se
determină prin relaţia:
1 1
Y e= ⋅I , Y e= ⋅500=5⋅500=2 .500 ,
1−c 0 adică 1−0 .8 deoarece investiţiile sunt
singura mărime autonomă.
Mărimea venitului naţional de echilibru se poate determina şi grafic, folosind "diagrama
cu dreapta la 45” sau diagrama cu dreapta economisirii.
În primul caz, în "diagrama cu dreapta la 45”, introdusă în analiza macroeconomică de
Paul Samuelson, pe ordonată se înscriu componentele cererii agregate (consumul minim
necesar - C0 - şi investiţia autonomă - I0 - ), iar pe abscisă se înscrie mărimea venitului
naţional - Y.
"Dreapta la 45” este locul geometric al punctelor în care venitul naţional (oferta
agregată) este egal cu cererea agregată. Ea reprezintă de fapt, grafic, oferta agregată.
Reprezentarea grafică a funcţiei macroeconomice de consum C = C0 + cY este dreapta care
pleacă din punctul de coordonate (0, C0) şi are panta pozitivă egală cu c. Cererea agregată
este reprezentată grafic de dreapta care pleacă din punctul de coordonate (0, C0 + I0), fiind
paralelă cu dreapta consumului, deoarece are aceeaşi pantă pozitivă c. Proiecţia pe abscisă a
intersecţiei dreptei cererii agregate cu "dreapta la 45” este nivelul venitului naţional de
echilibru. În al doilea caz, când dorim să determinăm grafic venitul naţional de echilibru
folosind dreapta economisirii, în sistemul axelor de coordonate, pe ordonată şi abscisă, vom
înscrie aceleaşi mărimi şi vom trasa dreapta investiţiei autonome care se prezintă ca o
paralelă la abscisă, ce trece prin punctul de coordonate (0, I0).
 Funcţia economisirii, determinată mai sus, S = - C0 + (1-c)Y, este reprezentată grafic
prin dreapta economisirii, care pleacă din punctul de coordonate (0, -C0) şi intersectează

(
abscisa în punctul de coordonate 1−c
C0
,0 ) .
Cum, în modelul simplificat, venitul naţional de echilibru este nivelul pentru care S = I0,
acesta este determinat grafic prin proiecţia pe abscisă a punctului de intersecţie a dreptei
economisirii şi dreptei investiţiei.

TA 2.2
1. Cum se determină Venitul Naţional de echilibru folosind diagrama dreapta la 45 de
grade?
2. Cum se determină Venitul Naţional de echilibru folosind diagrama dreapta
economisirii?
Răspuns:
2.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiei şi acceleratorul

După cum se observă din mecanismul determinării venitului naţional de echilibru

prezentat mai sus, între venit, pe de o parte, şi consum, investiţii şi celelalte componente ale
cererii agregate, pe de altă parte, există strânse relaţii de dependenţă. Să analizăm, pentru
început, influenţa modificării investiţiilor asupra mărimii venitului naţional de echilibru,
respectiv a nivelului activităţii economice.

2.3.1. Influenţa variaţiei investiţiilor asupra venitului naţional de echilibru.

Multiplicatorul investiţiei

Pentru a analiza această influenţă, vom folosi tabelul 2.2, obţinut din tabelul 1.1. în care,
de această dată, mărimea investiţiei autonome sporeşte cu 100 de unităţi monetare.

Tabelul 2.2. Situaţia economiei naţionale în funcţie de relaţia între venitul naţional şi cererea
agregată, când mărimea investiţiei se modifică

Nr. Venitu Consum Economi Investiţi Cererea Starea

crt. l ul ile a agregată economiei
naţion (C = (S=Y-C) autono (C +Io) naţionale
al 0,8Y) mă
(Y) (Io)
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 600 2.200 De
expansiune
 2 2.500 2.000 500 2.600 De expansiune -
3 3.000 2.400 600 600 3.000 De echilibru
4 3.500 2.800 700 600 3.400 De contracţie

Se constată cu uşurinţă că sporirea investiţiei autonome cu 100 unităţi monetare

determină creşterea venitului naţional de echilibru de la 2.500 u.m. (în tabelul 2.1) la 3.000
u.m. (în tabelul 2.2), deci cu 500 u.m. Rezultă că între variaţia investiţiei (I) şi variaţia
venitului naţional de echilibru (Y) există o relaţie de tipul:
Y = k  I (2.20.)
500
k= =5
În exemplul nostru, 500 = k  100, de unde rezultă 100 .
Acest coeficient k, care arată cu cât se multiplică variaţia investiţiei pentru a afla sporul
de venit naţional aferent se numeşte multiplicatorul investiţiei şi se calculează ca raport între
variaţia venitului (Y) şi variaţia investiţiei (I):
ΔY
k=
ΔI (2.21.)
Cum, la echilibru, S = I şi, respectiv, S= I, putem înlocui I cu Y - C; relaţia
1
k= ,
ΔY ΔY − ΔC
k= ,
anterioară devine ΔY −ΔC iar apoi, coborând (Y) la numitor, devine ΔY
1
k= ,
ΔY ΔC
−
ceea ce este echivalent cu ΔY ΔY adică, în final,
1
k=
1−c ' (2.22.)
1
k=
sau s' (2.23.)
Într-adevăr, înclinaţia marginală spre consum în exemplul numeric din tabel este egală cu
1
k= =5.
0.8, ceea ce a determinat un multiplicator al investiţiei 1−0 . 8
Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată în teoria economică de către
R.F. Kahn, în 1931, dat cel care l-a generalizat a fost J.M. Keynes.
Multiplicatorul investiţiei exprimă suma efectelor de antrenare pe care le generează în
lanţ o variaţie iniţială a investiţiei asupra activităţilor din economie. Astfel, atunci când
firmele îşi majorează cheltuielile de investiţii cu 100 u.m., ca în exemplul din tabelul de mai
sus, efectul imediat va fi o creştere tot cu 100 u.m. a venitului naţional, deoarece cheltuielile
de investiţii efectuate de unele firme într-o economie sunt, concomitent, venituri pentru alte
firme, furnizoare ale celor dintâi. Această creştere a venitului naţional va determina cheltuieli
adiţionale de consum în perioada următoare. Cum înclinaţia marginală spre consum (c) este
0.8, valoarea consumului va creşte cu 0.8  100 = 80 u.m., care vor constitui venituri pentru o
a treia categorie de firme. Acestea din urmă, la rândul lor, vor efectua, în condiţiile menţinerii
neschimbate a înclinaţiei marginale spre consum, cheltuieli adiţionale egale cu 0.8  80, adică
0.80.8100, adică 0.82100 = 64 u.m. Şi aceste cheltuieli adiţionale de consum vor deveni
venituri pentru o următoare categorie de agenţi economici care, şi ei, işi vor mări consumul
cu 0.83100 = 51.2 u.m. ş.a.m.d. Dacă însumăm toate aceste venituri adiţionale generate de
variaţia iniţială a investiţiei cu 100 u.m. obţinem:
Y = 100 + 0.8 100 + 0.82  100 + … + 0.8n  100 = 100  (1 + 0.8 + 0.82 + … +
0.8n). În paranteză avem o sumă a unei serii în progresie geometrică cu raţia r = 0.8,
1
∑ = 1−r
subunitară. În acest caz, formula sumei este . În exemplul nostru
1
ΔY =100⋅ =100⋅5=500 .
1−0 .8 Deci, rezultă şi din exemplul numeric că multiplicatorul
este egal cu 5.
Acelaşi efect de multiplicare asupra venitului şi, implicit, asupra consumului, îl are şi
variaţia oricărei alte cheltuieli autonome, independente de venit (cum ar fi, de exemplu,
variaţia cheltuielii guvernamentale).
Până aici am luat în considerare ipoteza cea mai simplă în care şi importurile sunt o
mărime autonomă. De asemenea, am folosit venitul naţional făcând abstracţie de existenţa
impozitelor care diminuează venitul destinat consumului. Luarea în considerare a mărimii
venitului disponibil obţinut prin scăderea din venitul naţional a impozitelor şi adăugarea aşa
numitelor "plăţi de transfer” (ajutoare şi subvenţii de consum pentru sprijinirea categoriilor
defavorizate ale populaţiei) se va realiza în Capitolul 7 – Politici macroeconomice.

2.3.2. Influenţa variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor. Principiul

acceleratorului
 Principiul multiplicatorului pune în evidenţă, deci, efectul variaţiei investiţiilor asupra
venitului şi, implicit, a consumului. Există însă şi o relaţie de influenţă inversă: variaţia
consumului, a cererii agregate, ca urmare a modificării venitului sau acţiunii altor factori, are
efecte importante asupra mărimii investiţiilor, cu consecinţe multiple asupra evoluţiei întregii
economii naţionale. Această relaţie este evidenţiată de principiul acceleratorului. De
accelerator s-a ocupat pentru prima dată în teoria economică A. Aftalion într-o analiză a
mecanismelor crizelor economice. El constata că o creştere a cererii de bunuri de consum
provoacă o majorare mai mult decât proporţională a producţiei bunurilor de capital destinate
investiţiilor. În final, cantitatea suplimentară de bunuri de consum cerute se poate produce în
cantităţi excesive comparativ cu cererea curentă. Acceleratorul a mai fost studiat de John M.
Clark, Gottfried von Haberler, Simon Kuznetz, R.F. Harrod, P.A. Samuelson. Lui J.M.
Keynes unii economişti contemporani îi reproşează faptul că a neglijat principiul
acceleratorului.
Conform acestui mecanism, între cererea de produse finale şi mărimea investiţiilor există
o relaţie funcţională de amplificare. Astfel, dacă toate capacităţile de producţie sunt utilizate
pe deplin, o creştere a cererii de bunuri de consum indusă, de exemplu, de o majorare a
veniturilor, generează o sporire de o mai mare amploare a investiţiei, respectiv a cererii de
bunuri de capital necesare procesului investiţional. Astfel, creşterea cererii de bunuri de
consum devine, conform principiului acceleratorului, o variabilă independentă ce determină
mărimea investiţiilor.
Dacă mecanismul multiplicatorului exprimă efectul variaţiei investiţiei asupra venitului,
acceleratorul exprimă un efect invers, acela al variaţiei venitului şi consumului asupra
investiţiilor. Principiul acceleratorului pune în evidenţă faptul că rata investiţiilor este
determinată, în principal, de rata modificării nivelului producţiei, ca urmare a creşterii cererii
pentru bunuri de consum. Deci, când producţia creşte, investiţiile vor avea un nivel ridicat, iar
atunci când producţia este în scădere, investiţiile vor avea un nivel scăzut, ceea ce va afecta
gradul de ocupare a capacităţilor de producţie şi, implicit, a factorilor de producţie.
Pentru a înţelege mecanismul acceleratorului, vom folosi următorul exemplu numeric:
presupunem că o întreprindere producătoare de bunuri de consum dispune de 20 de utilaje de
vechime diferită, în valoare de 60.000.000 u.m. din care unul se uzează şi se înlocuieşte
anual. Aceasta înseamnă că investiţia brută este egală cu investiţia de înlocuire, reprezentând
valoric 3.000.000 u.m. (costul achiziţionării unui utilaj). Se mai presupune că volumul anual
al vânzărilor s-a stabilizat pentru un anumit timp la 30.000.000 u.m., ceea ce determină un
raport de 1:2 între cifra de afaceri şi valoarea utilajelor, raport care se menţine relativ
constant. O altă ipoteză de lucru foarte importantă este că firma se află în situaţia de ocupare
deplină a tuturor resurselor sale productive, inclusiv a utilajelor, astfel încât creşterea
producţiei sale într-o anumită proporţie nu mai este posibilă decât prin sporirea numărului de
utilaje în aceeaşi proporţie (aceasta înseamnă că progresul tehnic este neutru, nefiind posibilă
creşterea productivităţii marginale a capitalului). În aceste condiţii, să presupunem că se
înregistrează o creştere cu 50% a cererii de bunuri de consum fabricate de firmă, ca urmare a
sporirii veniturilor populaţiei în aceeaşi proporţie. Pentru a satisface această cerere crescută,
firma este obligată să sporească numărul utilajelor tot cu 50%, de la 20 la 30. Aceasta
înseamnă că investiţia brută este egală cu valoarea a 11 utilaje, adică 33.000.000 u.m., din
care 3.000.000 u.m. reprezintă investiţia de înlocuire, efectuată pe seama amortismentului, iar
30.000.000 u.m. reprezintă investiţia netă. Iată cum, pentru a creşte producţia cu 50%,
( 33−3 )
⋅100=1. 000 %
investiţia brută sporeşte cu 3 . Acesta este efectul de acceleraţie.
Să ne imaginăm ce se întâmplă în continuare în întreaga economie naţională. Pentru a
realiza această creştere a investiţiei, firma din exemplul nostru îşi va mări cererea de bunuri
de capital către furnizorii utilajelor de care are nevoie. Aceştia, la rândul lor, nu vor putea
satisface noua cerere de utilaje decât mărindu-şi propriile capacităţi de producţie, ceea ce
presupune o nouă cerere de bunuri de capital adresată furnizorilor lor. Efectele de antrenare
continuă amplificând producţia de bunuri de capital pe o scară extinsă a economiei naţionale.
Acest amplu proces are efecte pozitive pe planul ocupării forţei de muncă, ceea ce va
determina o creştere generală a veniturilor şi, în consecinţă, o perioadă de prosperitate. Ea va
continua dacă cererea de bunuri de consum va creşte şi în anul următor în aceeaşi proporţie.
Un asemenea fapt este însă puţin probabil. Dacă în anul următor cererea pentru bunuri de
consum fabricate de firmă creşte în continuare, dar nu cu 50%, ci doar cu 20%, firma, pentru
a satisface noul nivel al cererii, îşi va mări capacitatea de producţie tot cu 20%, achiziţionând,
de această dată, doar 7 utilaje în valoare de 21.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m.
investiţia de înlocuire normală şi 18.000.000 u.m. investiţie netă. Iată cum, nu o scădere a
cererii de bunuri de consum, ci doar o încetinire a creşterii ei, de la 50% la 20%, a provocat o
diminuare a investiţiei brute de la 33.000.000 u.m. la 21.000.000 u.m. şi a investiţiei nete de
la 30.000.000 u.m. la 18.000.000 u.m., ceea ce înseamnă o diminuare a cererii pentru bunuri
de capital cu 36,36%.

(21000000−33000000
33000000
⋅100=−36 , 36 % )
 Aceasta are drept consecinţă o diminuare a gradului de ocupare a capacităţilor de
producţie a furnizorilor de bunuri de capital din economia naţională şi, implicit, o
disponibilizare de forţă de muncă, o amplificare a şomajului cu toate consecinţele sale
negative pe plan economic, social şi politic.
Mai mult, dacă în perioada următoare, cererea pentru bunuri de consum se stabilizează la
nivelul ridicat la care a ajuns, firma îşi va limita cererea de bunuri de capital, din nou, doar la
un singur utilaj, investiţia sa brută reducându-se la nivelul celei de înlocuire, de 3.000.000
u.m. . Iată cum, o perioadă de prosperitate poate lua brusc sfârşit, fără ca cererea pentru
bunuri de consum să se diminueze. Acesta este principiul acceleratorului: efect de acceleraţie
a creşterii volumului producţiei de bunuri de consum asupra cererii şi producţiei de bunuri de
capital, dar şi în sens invers, cu consecinţe ce pot deveni dramatice. De aceea el a fost
asemuit de către Paul Samuelson cu călărirea unui tigru, prin aceasta dorindu-se evidenţierea
faptului că principiul acceleratorului este un puternic factor de instabilitate economică, de
amplificare a fluctuaţiilor din economie.
Pentru a evita asemenea evoluţii oscilante, este necesară studierea atentă a tendinţelor de
evoluţie a cererii pentru bunuri de consum şi, până la extinderea capacităţii de producţie,
folosirea mai eficientă şi mai deplină a factorilor productivi existenţi.

TA 2.3
1. Explicaţi multiplicatorul investiţiei.
2. Explicaţi acceleratorul.
Răspuns:

2.4. Relaţia dintre venitul naţional de echilibru şi venitul naţional potenţial

 Venitul naţional potenţial, numit şi venit naţional de ocupare deplină, reprezintă acel
nivel al venitului naţional care ar putea fi obţinut prin folosirea deplină a tuturor
resurselor productive de care dispune economia naţională, în special, a forţei de muncă.
Între venitul naţional de echilibru (Ye) şi venitul naţional potenţial (Yp) pot exista următoarele
relaţii de mărime:
Ye = Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de ocupare deplină;
Ye < Yp, când economia naţională se află în echilibru de subocupare, adică resursele
productive şi în special forţa de muncă nu sunt utilizate pe deplin;
Ye > Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de supraocupare. În
acest caz, producţia fizică nu mai poate creşte pentru a compensa o eventuală sporire a cererii
de bunuri de consum. Oferta agregată fiind în termeni fizici limitată, realizarea unui nou
echilibru în condiţiile creşterii cererii agregate nu mai este posibilă decât pe cale nominală,
prin creşterea preţurilor.

2.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare. Decalajul deflaţionist

Când economia se află în situaţie de subocupare, reprezentată grafic în fig.2.9. oferta

agregată este mai mare decât cererea agregată, ceea ce face ca unele firme să înregistreze o
creştere a stocurilor pentru care nu mai au cerere suficientă. Ca urmare, ele sunt nevoite să
încerce valorificarea producţiei lor prin vânzarea la preţuri mai reduse. Segmentul BC din
fig.12.9.reprezintă un "decalaj”, "gol” sau "abatere" deflaţionistă reprezentând un excedent de
ofertă sau, altfel spus, un deficit de cerere agregată. Resorbirea acestui decalaj pentru a aduce
venitul naţional de echilibru la nivelul venitului naţional potenţial poate fi realizată prin
creşterea cererii agregate pe seama încurajării investiţiilor private, a majorării exporturilor
sau a sporirii cheltuielilor guvernamentale cu o mărime egală cu segmentul respectiv.
Y p −Y e
Dd =
Decalajul deflaţionist (Dd) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei K , unde k
1
reprezintă multiplicatorul şi este egal, după cum ştim, cu 1−c .
2.4.2. Venitul naţional de echilibru de supraocupare. Decalajul inflaţionist

În situaţia de supraocupare, reprezentată grafic în fig. 2.10, cererea agregată este mai
mare decât oferta agregată. Având în vedere că toate resursele productive de care dispune
economia sunt utilizate deja pe deplin, agenţii economici nu mai pot satisface excedentul de
cerere prin creşterea producţiei fizice, ci doar pe cale nominală, prin creşterea preţurilor. De
aceea, segmentul AB, reprezentând excedent de cerere agregată sau, altfel spus, deficit de
ofertă agregată, este denumit "decalaj”, "gol” sau "abatere” inflaţionistă. Ca şi la decalajul
deflaţionist, mărimea decalajului inflaţionist (Di) se poate determina cu ajutorul relaţiei:
Y e−Y p
Di =
k . Resorbirea acestui decalaj inflaţionist se poate realiza prin măsuri de
descurajare a consumului personal de bunuri şi servicii, prin politici guvernamentale de
austeritate în cheltuirea banului public, prin diminuarea investiţiilor, a exporturilor sau chiar
prin suplimentarea ofertei agregate interne pe seama creşterii importurilor.
 TA 2.4
1. În ce constă decalajul deflaţionist?
2. În ce constă decalajul inflaţionist?
Răspuns:

2.5 Întrebări recapitulative

1. Care sunt destinaţiile venitului naţional în expresia sa fizică şi în cea reală?

2. Ce reprezintă înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală spre consum şi în
ce relaţii se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în dinamica lor?
3. Ce reflectă legea psihologică fundamentală elaborată de John Maynard Keynes?
4. Care sunt principalii factori obiectivi care influenţează mărimea consumului?
5. Care sunt principalii factori subiectivi care influenţează mărimea consumului?
6. Care este relaţia funcţională între consum şi venit la scară macroeconomică şi cum
poate fi exprimată?
 7. Cum se reflectă acţiunea legii psihologice fundamentale asupra dinamicii
economisirii?
8. Ce reprezintă înclinaţia medie spre economisire şi înclinaţia marginală spre
economisire şi în ce relaţii se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în
dinamica lor? În ce relaţii se află aceste două mărimi cu înclinaţia medie şi cea
marginală spre consum?
9. Care este relaţia între economisire şi venit şi cum evoluează ea?
10. Ce sunt investiţiile şi cum se poate aprecia nivelul lor?
11. În ce constă importanţa investiţiilor în economia naţională?
12. Ce surse de finanţare a investiţiilor există şi cum se adoptă decizia de a apela la una
sau alta dintre ele?
13. În ce situaţie de poate afla economia naţională în funcţie de relaţia dintre venitul
naţional (oferta agregată) şi cererea agregată?
14. Cum determinăm mărimea venitului naţional de echilibru?
15. În ce situaţie se poate afla economia naţională în funcţie de relaţia între venitul
naţional de echilibru şi venitul naţional potenţial?

2.6 Teste

1. Atunci când se reduce venitul, consumul, de regulă:

a) se reduce şi el, dar într-o măsură mai mare;
b) se reduce şi el, dar într-o măsură mai mică;
c) se reduce şi el, dar în aceeaşi măsură;
d) creşte.

2. Înclinaţia marginală spre consum este:

a) o mărime pozitivă şi supraunitară;
b) raportul procentual dintre variaţia consumului şi variaţia venitului;
c) o mărime pozitivă şi subunitară;
d) un număr negativ şi subunitar.
3. Înclinaţia medie către consum exprimă:
a) ponderea consumului în economii;
b) raportul dintre consumul total şi venit;
c) raportul dintre venit şi consumul total;
d) raportul procentual dintre consumul total şi venit.

4. Înclinaţia marginală spre consum evidenţiază:

a) cu cât creşte venitul la o sporire cu o unitate a consumului;
b) cu cât creşte consumul la o sporire cu o unitate a economiilor;
c) cu cât se reduce venitul la reducerea consumului;
d) cu cât creşte consumul la o sporire cu o unitate a venitului.

5. Economiile brute reprezintă:

a) economiile nete plus consumul intermediar;
b) economiile nete plus amortizarea;
c) economiile nete plus consumul de capital fix;
d) economiile nete plus consumul final.

6. Înclinaţia marginală spre economii reprezintă:

a) economiile realizate pe unitatea de venit;
b) sporul de venit determinat de sporul de investiţii;
c) sporul de economii când venitul creşte cu o unitate;
d) sporul de economii determinat de sporul de investiţii.

7. Când venitul creşte, economiile cresc:

a) în măsură mai mare decât creşte venitul;
b) proporţional cu venitul;
c) mai puţin decât creşte venitul;
d) proporţional cu consumul.

8. "Pragul economiei" reprezintă:

a) acel nivel al venitului (Y) pentru care Y = C + S;
b) acel nivel al venitului pentru care Y = S;
c) acel nivel al venitului pentru care Y = C;
 d) acel nivel al venitului la care nu se economiseşte.

9. Prin investiţii brute are loc:

a) acumularea brută de capital;
b) înlocuirea capitalului fix consumat şi sporirea dimensiunii capitalului real;
c) numai înlocuirea capitalului fix consumat;
d) numai sporirea dimensiunii capitalului real.

10. Investiţia netă reprezintă:

a) partea din economisire cheltuită pentru formarea de capital, adică pentru
creşterea volumului capitalului fix şi a stocurilor materiale;
b) diferenţa dintre investiţia brută şi amortizarea capitalului;
c) sumele băneşti economisite transformate în active financiare;
d) sumele care servesc la înlocuirea capitalului fix consumat şi la sporirea
dimensiunilor capitalului real.

11. Perioada de rambursare a investiţiei se determină raportând:

a) volumul investiţiilor la profit;
b) volumul investiţiilor la profitul anual;
c) volumul profitului la nivelul investiţiilor;
d) volumul investiţiilor la veniturile încasate.

12. Multiplicatorul investiţiilor:

a) exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor;
b) este cu atât mai ridicat cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai
scăzută;
c) exprimă efectul asupra venitului determinat de o creştere cu o unitate a
investiţiei;
d) depinde de înclinaţia spre economisire.

13. Acceleratorul exprimă:

a) efectul creşterii venitului asupra investiţiilor;
b) efectul creşterii investiţiilor asupra venitului;
c) mărimea creşterii venitului produsă printr-o creştere a investiţiei;
 d) efectul creşterii venitului asupra consumului.

Răspunsuri şi comentarii la testele de evaluare, întrebări şi testele grilă → se face prin

accesarea şi consultarea pe platforma media.

2.7 Aplicaţii rezolvate

1. Cu o investiţie de 20 miliarde u.m. se realizează o întreprindere care obţine o

cifră anuală de afaceri de 8 miliarde u.m. şi o rată a profitului, calculată pe baza cifrei
de afaceri, de 20%. Perioada de rambursare a investiţiei este egală cu:
a) 2,5 ani; b) 10 ani; c) 12,5 ani; d) 4 ani.

Rezolvare
Pr =20 % 8=1 , 6 mil
I 20
T r= = =12 ,5 ani
Pr 1 , 6

2. Funcţia macroeconomică de consum este C = 8000 + 0,7Y, investiţia autonomă

este I0 = 4000, iar cheltuiala guvernamentală autonomă este G 0 = 6000. Dacă venitul
naţional potenţial este egal cu 66.000, atunci:
a) "decalajul" deflaţionist este de 6000;
b) pentru ca venitul naţional de echilibru să coincidă cu venitul naţional potenţial ar
trebui ca investiţia autonomă să sporească cu 1800;
c) venitul naţional de echilibru este egal cu 60.000;
d) la nivelul venitului naţional de ocupare deplină, consumul total ar creşte cu 4200.

Rezolvare
Y e =8000+0 , 7 Y e +4000+6000→Y e =60 . 000
Y pot−Y e 6000
E d= = =1. 800
K 1
Y e <Y pot ; 0 .3
C 1=8000+ 0 ,7⋅66000=54200 ; C o =8000+0 , 7⋅60. 000=50 .000
ΔC =C1 −C o =4200
2.8 Aplicaţii de rezolvat

1. Funcţia macroeconomică de consum este C = 200 + 0,8Y, iar investiţia autonomă

este egală cu 300. Dacă venitul potenţial este egal cu 3000, atunci:
a) venitul naţional de echilibru este 3500;
b) venitul potenţial este mai mare decât venitul naţional de echilibru cu 500;
c) există un "decalaj" sau "ecart" inflaţionist;
d) există un "decalaj" sau "ecart" deflaţionist.

2. Dacă în momentele t0, t1, t2 şi t3 venitul naţional ia valorile 5000, respectiv 6000,
7000 şi 8000, funcţia macroeconomică de consum este de forma C = 500 + 0,8Y, iar
investiţia autonomă este I0 = 900, atunci:
a) în momentul t0 economia este în stare de expansiune;
b) în momentul t3 economia este în stare de contracţie;
c) în momentul t1 economia este în stare de expansiune;
d) în momentul t2 economia este în stare de echilibru.

3. Funcţia macroeconomică de consum este C = 5000 + 0,8Y, investiţia autonomă

este I0 = 2000, iar cheltuielile guvernamentale autonome reprezintă G 0 = 4000. Dacă
venitul naţional potenţial este egal cu 60.000, atunci:
a) venitul naţional de echilibru este egal cu 55.000;
b) "decalajul" sau "ecartul" deflaţionist este egal cu 5.000;
c) "decalajul" sau "ecartul" deflaţionist poate fi acoperit prin creşterea cheltuielii de
consum autonome cu 1000;
d) consumul total, prin creşterea celui autonom cu 1000, ar ajunge la 54.000.

4. Funcţia macroeconomică de consum este C = 2000 + 0,8Y, iar investiţia

autonomă I0 = 900. Dacă venitul naţional de ocupare deplină este egal cu 16.000, atunci:
a) venitul naţional potenţial este mai mare decât cel de echilibru cu 500;
b) există un "decalaj" sau "ecart" inflaţionist;
c) există un "decalaj" sau "ecart" deflaţionist;
d) venitul naţional de ocupare deplină este inferior celui de echilibru.