Tema 2

Politicile conjuncturale
1. Critica lui Friedman
2. Critica lui Lucas
3. Teoria lui Modigliani
4. Echivalența Ricardo Baro
5. Reguli fixe sau dicreționarism (Kindland și Prescot)

1.Milton Friedman, considera că o politică conjuncturală este imposibilă, deoarece acţiunii statului îi sunt
proprii numeroase temporizări şi procrastinări, situaţie ce conduce la apariţia a numeroase stări de
dezechilibre ori la agravarea situaţiilor negative respective.
Milton Friedman consideră că politicile bugetare expansioniste, de tip keynesian, nu pot avea efecte
pe termen lung datorită modului în care se formează consumul unui menaj. Friedman a observat că menajele
au un consum mult mai regulat decât ar sugera analiza asupra evoluţiei veniturilor.
Pentru cheltuielile de consum, publicul dispune de două categorii de venit:
a. un venit permanent, determinat de pregătirea profesională şi de capacităţile personale ce permit
o anumită traiectorie de dezvoltare a carierei,
b. un venit tranzitoriu, venit ce depinde de conjuncturi benefice în dezvoltarea profesională
(oportunităţi neaşteptate în carieră, prime pentru atingerea unor obiective, circumstanțe economice ce
afectează veniturile personale).
Venitul permanent este venitul pe care un consumator individual sau un menaj îl poate utiliza
menţinând constantă valoarea capitalului său.
Conceptul exprimă situația veniturilor anuale, stabile pe o perioadă îndelungată, a unui consumator,
a căror valoare actualizată prezentă este egală cu bogăţia menajului respectiv. Venitul permanent reprezintă
componenta stabilă a venitului (i.e. salariul de bază al unui funcţionar public sau venitul obținut din
închirierea unui apartament). Acesta poate fi estimat prin anticipări adaptative (venitul permanent
viitor poate fi egal cu cel al unei perioade precedente, la care se adaugă sau se scade un coeficient, în
funcţie de venitul tranzitoriu).
Venitul tranzitoriu este un venit pe care nu te aştepţi să îl mai obţii în viitor, pe termen scurt fiind
diferenţa între venitul curent şi venitul permanent.
Comportamentul consumatorului este afectat de componenta permanentă a venitului şi foarte

puțin de componenta tranzitorie a acestuia . Dacă, temporar, veniturile scad datorită

diminuării componentei tranzitorii, consumatorul va apela la economiile anterioare pentru a menţine un
anumit nivel al consumului. Pentru a se modifica cheltuielile de consum ale menajelor trebuie să se modifice
venitul permanent şi nu cel al perioadei curente (pentru Keynes, consumul curent creşte dacă creşte venitul
actual şi scade dacă scade acesta).
Consumul curent reprezintă o parte din venitul disponibil curent, dar este mai mare, ca pondere
pentru partea reprezentată de venitul permanent.
Menajele economisesc o parte mai mare din veniturile tranzitorii decât o fac din cel permanent.
În perioade de creştere economică, când veniturile tranzitorii cresc, economiile sunt mai ridicate, fapt
ce va contribui la creşterea averii consumatorilor. Invers, se întâmplă în perioade de recesiune.
Politica de relansare, afirmă Friedman, are efecte doar în privinţa venitului tranzitoriu, care, în opinia
acestui autor, nu este total consumat datorită aşteptărilor adaptative ale consumatorilor .
În acest cadru comportamental, concluzia lui Milton Friedman este că politicile economice de
relansare a cererii, prin creșterea venitului tranzitoriu nu vor avea decât un efect marginal.

Un alt exemplu de eşec al politicilor guvernamentale explicat prin teoria „aşteptărilor adaptative”,
este exemplul curbei lui Philips pe termen lung. Exemplul următor poate fi edificator:
Fie situaţia iniţială descrisă printr-o anumită rată a inflaţiei (12%) şi un anumit nivel al şomajului
natural (8%) exprimată de curba cererii CA 12.
Curba lui Philips

Sursa: https://perso.crans.org/.../FT%20Politique%20économique%.

În timp, inflaţia observată ajunge, în cazul exemplului nostru la 15%, ceea ce determină o revizuire a
anticipărilor salariaţilor asupra evoluției salariului real în sensul diminuării acestuia. Aceştia, pe baza
acestor anticipări, comportându-se raţional, vor solicita o creştere a salariului nominal pentru menţinerea
salariului real la nivelul câştigat anterior.
În aceste condiţii, întreprinderile măresc salariul nominal, dar vor fi obligate să ajusteze costurile
prin creşterea numărului persoanelor disponibilizate.
 Astfel, rata ocupării se diminuează, şomajul ajungând la nivelul său natural (NAIRU - non
accelerating rate of unemployment). La acest nou nivel al inflaţiei de 15% putem trasa pe verticală curba
Philips pe termen lung CPTL, precum în graficul de mai sus.
Arbitrajul între inflației și șomaj este posibil pe termen scurt, dar, pe termen lung acesta nu mai este
posibil.

2. O altă argumentare, diferită de cea keynesistă, privind comportamentul consumatorului și influențele

acestui comportament asupra evoluției economiei este cea reprezentată de teoria ciclului de viață elaborată
de economistul italian Franco Modigliani.
Acesta consideră că veniturile individuale variază sistematic de-a lungul vieții, iar comportamentul
de economisire permite indivizilor să transfere venituri câștigate în perioadele când câștigurile sunt mari
către perioadele când veniturile sunt mai reduse.
Pensionarea este principalul motiv de variație a veniturilor și implicit a consumului de-a lungul
vieții. Pentru menținerea nivelului consumului anterior celui de dinainte de pensionare, majoritatea
oamenilor trebuie să economisească.
Decizia de a economisi va afecta, însă, înclinația spre consum a indivizilor.
Dacă notăm cu:
V anii de viață așteptați de un individ, cu A, averea de care dispune acesta și cu W – venitul pe care
speră să îl obțină în anii rămași până la pensionare (înmulțind venitul anual așteptat cu anii rămași până la
pensie, RxY), atunci el va consuma (echilibrând consumul anual):
C=(W+RY)/T,
funcția de consum căpătând forma:
C=(1/T)W +(R/T)Y.
Spre exemplu, dacă un individ se așteaptă să mai traiască 50 de ani și să muncească 30 de ani din 50 (T=50
și R= 30, atunci funcția de consum este:
C=0.02W + 0.6Y
Consumul este o funcție atât de venit cât și de averea acumulată, ceea ce înseamnă că fiecare unitate
suplimentară de venit anual determină o creștere a consumului cu 0.6 unități și fiecare unitate suplimentară
de avere, va determina o creștere a consumului de 0.02 pe an.
La nivel macroeconomic funcția de consum va îmbrăca forma:
C=αW+βY,
unde α este propensiunea marginală de consum a unei părți din avere, iar β este propensiunea
marginală de consum a unei părți din venit.

Conform modelului Modigliani economisirea variază de-a lungul vieții.

În timpul vieții adulte, indivizii acumulează, pentru a consuma la pensie.
 Așadar teoria ciclului de viață afirmă:
1.indivizii pot, în mod rațional să își estimeze venitul și să își planifice economiile și consumul
pentru a ajunge la un patern relativ egal al consumului de-a lungul vieții.
2.indivizii preferă să consume echilibrat de-a lungul vieții.
3.Cand sunt tineri, pentru a consuma echilibrat, indivizii împrumută.
4. La vârstă adultă, economisesc.
5. La vârsta pensionării dezeconomisesc.

3 .Robert Lucas, iar înaintea sa Muth (1961), au căutat să demonstreze cu ajutorul „teoriei
aşteptărilor raționale” că orice politică intervenţionistă a agenţiilor guvernamentale este structural
ineficientă. Pentru Lucas deciziile majore pe care le aşteptăm de la guvern determină o remodelare a
comportamentelor firmelor şi consumatorilor, printr-un mecanism al unor „aşteptări auto-realizatoare” al
acestora.
Ipotezele de la care pleacă analizele bazate pe teoria așteptărilor raționale sunt următoarele:
a.agenţii beneficiază de toate informaţiile economice necesare unei decizii.
b.aceştia ştiu să folosească aceste informații și au un comportament raţional, ei nu fac erori sistematice de
previziune, deoarece nu se bazează doar pe experienţa trecută, precum în cazul lui Friedman, ci pe
predicţiile teoriilor despre fenomenul respectiv pe care agenţii economici ştiu să le citească, în virtutea
cunoştinţelor lor despre economie.
Astfel, „per total, anticipările subiective ale agenţilor coincid cu valorile reale ale variabilelor.” 1, cu alte
cuvinte anticipările sunt optimale.
c. economia este în stare de echilibru și prețurile sunt flexibile.
Așadar o anticipare rațională este egală cu cea mai bună previziune posibilă, prin utilizarea tuturor
datelor la dispoziție atunci când anticiparea este formată, acest lucru neînsemnând că o previziune
fondată pe o anticipare rațională va fi întotdeauna precisă.
Lucas afirmă, în opoziţie cu J.M. Keynes, că agenţii vizaţi de politicile guvernamentale au un
comportament foarte instabil, deoarece politicienii reacţionează la conjuncturi prin politici economice
diverse, ceea ce face ca răspunsul agenţilor economici să nu fie niciodată acelaşi, deoarece
caracteristicile „conjuncturii” diferă.
Pentru Lucas ca şi pentru alţi „neo classici” (Kydlan, Prescott, Sargent), cea mai bună politică
economică este lipsa oricărei politici economice.
În finanţele publice, alături de credibilitatea politicii, la fel de importante sunt eşalonarea în timp a
măsurilor fiscale şi starea actuală a finanţelor publice. Orice acţiune publică care poate ameliora
anticipările, va diminua costurile implicate de politicile de reducere ale deficitelor, iar reducerea deficitelor
va determina o ameliorare a anticipărilor pe termen lung privind evoluţia producţiei şi reducerea taxelor.

1
Michel Beaud, Gilles Dostaler, Gândirea economică de după Keynes, Eurosong &Book, p.183, București, 2000
 În consecinţă, o politică conjuncturală limitată la adoptarea de reguli stabile şi previzibile, care
să amelioreze anticipările consumatorilor şi agenţilor economici, este mai eficientă decât o politică
adoptată ad-hoc.

4. Teorema Barro- afirmă că în condițiile unui comportament rațional al agenților economici sau al
menajelor, o politică de relansare conjuncturală, prin creșterea veniturilor distribuite în condiții de deficit, nu
va determina o creștere a consumului sau a investițiilor, deci nu va avea niciun efect din punct de vedere
macroeconomic.
Acest lucru este posibil deoarece destinatarii politicilor respective vor alege să economisească,
anticipând creșteri viitoare ale impozitelor pentru finanțarea deficitului actual. Practic, avem de-a face cu o
echivalență între creșterea datoriei publice și creșterea viitoare a impozitelor. Între finanțarea prin impozite
și cea prin împrumut nu există o diferență fundamentală.
Dacă pornind de la o situaţie dată în care bugetul statului este în echilibru și guvernul va dori să
activeze o politică de relansare a consumului, diminuând impozitele cu un miliard de euro, atunci va trebui
să se împrumute. Împrumutul poate lua forma unui emisiuni de obligaţiuni cu cupon zero de un miliard de
euro, pe n ani. Această operațiune este, pentru Barro, una neutră, nesporind consumul, deoarece beneficiarii
politicilor de relansare vor considera că în viitor „trebuie să plătească un preţ” pentru relansare, adică vor fi
subiecţii unor impozite mai mari pentru plata împrumutului actual ajuns la scadenţă. În consecinţă, aceştia
vor reveni la o afectare intertemporală optimală (pentru ei), achiziţionând obligaţiuni la termen pentru ca din
economii să plătească viitoarele impozite sau vor face economii la termen pentru acelaşi scop. Astfel,
creşterea economisirii private va compensa cheltuiala publică, volumul economisirii naţionale rămânând
neschimbat. Politica bugetară este, astfel, neutră din punct de vedere macroconomic.
Totuşi, în opinia unor reputaţi economişti, acest efect nu este foarte plauzibil, deoarece:
a. unele menaje nu vor putea propune planuri de economisire, deoarece nu au suficiente venituri şi,
astfel, vor consuma mai mult acum;
b. se dezvoltă fenomenul numit „miopia consumatorilor”. Aceştia nu acordă suficientă atenţie
efectelor viitoare ale relaxării fiscale. Nefiind interesaţi de soarta economică a economiei actuale şi de cea a
descendenţilor, efecte expansioniste se pot dezvolta pe termen scurt, aşa cum sugerează Solow (2002) şi
cum postulează teoria keynesistă.

Pentru oponenţii teoriilor eşecurilor politicilor guvernamentale, şocurile legate de cererea sau oferta
agregată sunt realităţi constante ale economiei, politicile bugetare macroeconomice având rolul de
contramăsuri, de „paraşocuri” de amortizoare ale economiei, în urma deciziilor guvernamentale greşite.

Este dificil, atât de o parte, cât şi de cealaltă, să fii „avocatul diavolului”. Politicile economice
active, voluntariste sunt prezente în ţările lumii de cel puţin 70 de ani. Ele au luptat şi continuă să o facă, cu
cererea agregată prea mică sau cu un şomaj constant ridicat. Luptă, de asemenea, constant, cu insuficienta
dezvoltare a ofertei în sectoare economice cu potenţial de creştere ridicat sau cu repartizări prea inegalitare
ale valorii create în economiile naţionale.
În acelaşi timp, nu poate fi ignorată realitatea că anumite dezechilibre macroeconomice sunt induse
de politici macroeconomice greşite. Inflaţia mare, oferta inadecvată, strategiile industriale prost alese,
politicile sociale în domeniul pensionării sau al asigurărilor pentru inactivitate ce dau naştere unor
comportamente economice procrastinatoare din punct de vedere al căutării unui loc de muncă, sunt
fenomene care pun sub semnul întrebării alegerile privind politicile bugetare. Distorsiunile induse de
grupurile de interese, problemele derivate din teoria „votantului median” sau timingul inadecvat, produc, de
asemenea, alocări ineficiente.

5. Reguli fixe sau discreționarism?

Dacă, totuşi, guvernele propun şi implementează politici macroeconomice ce afectează atât
prezentul, cât şi viitorul economic al populaţiei, ce tip de decizii trebuie încurajate: cele bazate pe reguli fixe
sau politicile discreţionare, bazate pe decizii ad hoc?
Kydland şi Prescott, într-un articol din 1977 - Rules rather than discretion: the inconsistency of
optimal plan, consideră că regula fixă asigură o mai mare credibilitate politicilor macroeconomice,
asigurând şi o mai mare eficienţă. Politicile eficiente sunt politici care îmbunătăţesc situaţia alocativă a
tuturor, în timp ce, o politică discreţionară o face pentru o parte a publicului, ceea ce creează după aceea,
oportunitatea şi justificarea unei reconsiderări viitoare a politicii în scopul îmbunătăţirii situaţiei alocative a
altui grup interesat.
Politicile pasive pot fi asimilate unui asemenea tip de abordare - fundamentat pe reguli fixe - în timp ce
politicile active pot fi asemănate cu cele discreţionare.
Pentru autorii mai sus menționați, regulile fixe sunt preferabile celor discreționare deoarece acestea măresc
credibilitatea unor politici spre deosebire de cele discreționare care conduc la ”inconsistență temporală”.
Aceasta apare deoarece ceea ce putea fi considerată o decizie optimă acum câțiva ani, devine nepotrivită
acum, în condiții noi sociale, economice sau demografice. Spre exemplu, o decizie a autorităților de a
schimba sistemul de pensionare al angajaților din magistratură, fără a se ține seama de contributivitate
(pentru a menține magistrații în sistem), în condiții de recesiune nu mai este sustenabil, ca să nu mai spunem
că este și inechitabil în raport cu ceilalți angajați ai statului sau privați.
O problemă majoră cu acest tip de decizii este aceea că, dacă destinatarii politicilor anticipează schimbarea
de politică atunci și ei își vor schimba comportamentul. Spre exemplu, dacă autoritățile schimbă parametrii
unui sistem de pensionare (i.e. vârstă mai mare sau modificare a sistemului de calcul care dezavantajează -
față de situația actuală – pe viitorii pensionari, unii dintre aceștia vor căuta să se pensioneze mai devreme,
angajându-se, ulterior).
Creșterea interdependențelor între sectoarele economiei naționale sau cele de la nivel internațional, impun o
credibilitate ridicată a deciziilor, afectată însă de sistemele de decizie la nivel național sau local bazate pe
regulile democratice liberale încetățenite.
Aceasta face ca într-o societate să avem de a face cu numeroase majorități, cu preferințe individuale sau
de grup foarte inconsistente. De altfel, unul din cei mai importanți economiști ai secolului al XX-lea a
arătat prin teorema imposibilității care îi poartă numele (Kenneth Arrow), dificultățile determinării unei
ordini de preferințe clare în sistemele bazate pe votul democratic, deoarece, oricare ar fi alegerea făcută va fi
violată una din condițiile lui Arrow (non dictatura, independența alternativelor irelevante, eficiența Pareto,
domenii nerestrictive, ordonarea alternativelor sociale)

Milton Friedman considera că regula fixă este mai eficientă decât politica discreționară deoarece
autoritățile nu dispun de suficiente informații și cunoaștere pentru a folosi cu eficiență politici discreționare.
Chiar dacă politicile macroeconomice bazate pe reguli fixe sunt de preferat celor discreţionare, nici
construcţia acestora nu este lipsită de dificultăţi. Principala problemă este că funcţionează
într-un cadru contractual imperfect (după sintagma folosită de unul din reprezentanţii cei mai importanţi ai
noii economii instituţionale, Williamson). Aceasta înseamnă că, de-a lungul execuţiei contractului, pot fi
identificate situaţii „care nu au fost luate în considerare ex ante, deoarece ele nu au fost imaginate la
momentul încheierii contractului”2. Soluţia, în opinia lui Wiliamson, este de a se realiza o „contractare
relaţională”, în care se cade de acord asupra obiectivelor şi criteriilor de alegere a instrumentelor de
intervenţie şi nu asupra detaliilor acţiunii.
Cadrul juridic ce reglementează construcţia Uniunii Europene poate fi un exemplu edificator în acest
sens. Pactul de stabilitate şi creştere economică (Amsterdam 1997), acordul politic între statele UE pentru
coordonarea politicilor fiscale şi monetare dă asigurări că statele membre vor respecta obiectivul bugetar pe
termen mediu vizând o situaţie bugetară apropiată de echilibru sau excedentară, angajându-se să:
a. facă publice, din proprie iniţiativă, recomandările care le-au fost adresate de către Consiliu;
b. ia măsurile bugetare corective, necesare pentru atingerea obiectivelor din programele lor de
stabilitate sau de convergenţă;
c. aplice ajustările bugetare corective necesare în momentul în care sunt informate cu privire la
existenţa unui risc de deficit excesiv;
d. corecteze deficitele excesive în cel mai scurt timp posibil de la apariţia acestora;
e. nu invoce caracterul excepţional al unui deficit legat de o scădere anuală a PIB-ului cu cel puţin
2 %, cu excepţia cazului în care se află într-o situaţie de recesiune gravă (o scădere anuală a PIB-ului real cu
cel puţin 0,75%).
După cum se poate observa, acordul semnatarilor a fost realizat pe reguli generale şi nu pe detalii de
acţiune, acestea fiind responsabilitatea autorităţilor naţionale.
Revizuirea Pactului realizată în 2004, introducea precizări suplimentare ce confereau substanţă ideii
de „contractare relaţională”. Astfel, în privinţa menţinerii sau atingerii criteriului de convergenţă privind
„datoria publică”, se stipulează că trebuie luate în considerare condiţiile de creştere specifice fiecărei ţări,

2
Giandomenico Majone, Politicile publice şi administraţia publică:idei, interese şi instituţii, în Rober Goodin şi Hans Dieter
Klingemann, coord., Manual de ştiinţă politică, p.542, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005
astfel încât dacă creşterea potenţială este mai mică decât cea prevăzută, atunci un ritm mai redus de scădere
a datoriei publice este conform cu pactul.
Obiectivele pe termen mediu sunt întregite cu cel al obligaţiei de a nu se depăşi rata de 3% a
deficitului bugetar, în cursul unei perioade de recesiune, fără a se recurge la o politică bugetară prociclică,
dar şi de cel al scăderii datoriei publice pentru ca ţările membre să fie mai bine pregătite şocului viitor al
îmbătrânirii populaţiei.

În practica economică naţională pot fi întâlnite şi alte „reguli fixe” ce condiţionează politicile
macroeconomice. Între acestea putem menţiona: regula „tunelului valutar” (evoluţia cursului de schimb în
limite predefinite), marja de evoluţie a ratei inflaţiei (1-3%) sau ritmul de creştere al masei monetare
asociat cu PIB nominal anticipat.