Tema 3

Abordari critice ale politicilor conjuncturale

Problema decalajelor de implementare

Intervenţia macroeconomică a statului este problematică nu doar pentru că poate fi

inconsistentă temporal şi procrastinatorie din considerente politice, dar şi datorită decalajului
de implementare, constitutiv oricărei politici publice.
În sistemele financiare publice moderne, politicile bugetare au nevoie de un anumit
orizont de timp pentru a fi puse în operă.
În România, între modificarea prin lege a Codului fiscal şi implementarea noilor
prevederi, trebuie să treacă minimum şase luni. Noi impozite, taxe sau contribuţii obligatorii
introduse prin lege, reduceri de facilităţi existente, pot intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a
fiecărui an şi rămân nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an. Doar ordonanţele de
urgenţă pot produce efecte mai rapide, deoarece intrarea lor în vigoare se face după 15 zile de
la data publicării.
Pentru politica monetară decalajul este mult mai redus, putând fi chiar şi sub o lună.
Economistul american Gregory Mankiw explică problema decalajului de
implementare, realizând o comparaţie sugestivă între condusul unui autoturism şi cel al unui
vapor. Ce se întâmplă dacă piloţii celor două vehicole dau peste un obstacol în timpul
conducerii acestora? La o viteză de reacţie identică ne putem aştepta în mod natural ca
ocolirea obstacolului să se facă mai rapid în cazul autoturismului şi mult mai greu în cazul
navei.
Dacă politicile fiscal bugetare ar intra în operă imediat ce se ia decizia de schimbare a
direcţiei, atunci economia ar putea fi relativ mai uşor de stabilizat, cu toate că ne putem
oricând aştepta la un comportament imprevizibil al agenţilor economici şi menajelor. Este
ceea ce se întâmplă atunci când conduci maşina. Dacă apare un obstacol, schimbarea direcţiei
necesită o simplă mişcare a volanului în direcţia necesară pentru evitarea acestuia.
Decizia de politică bugetară seamănă, din păcate, mai mult cu pilotajul unui petrolier,
spune Mankiw. Mişcarea inerţială a unei nave este atât de mare, încât, după revenirea cârmei
la poziţia iniţială, ea continuă să se mişte în direcţia solicitată anterior.
 În cazul politicilor macroeconomice, decalajele mari de reacţie constituie o regulă.
Acestea pot fi împărţite în două categorii: decalaje interne şi decalaje externe1, numite uneori
şi decalaje politice şi respectiv de sistem, utilizând tipologia propusă de Milton Friedmann.
Decalajul intern este decalajul care separă şocul destabilizator de măsura de
politică economică care îi este adresată.
Decalajul intern este descompus în decalajul de recunoaştere şi cel administrativ (de
decizie).
Primul este mai mult de natură psihologică, deoarece reprezintă perioada ce se scurge
între momentul în care trebuie obiectiv intervenit şi cel în care autorităţile devin conştiente că
trebuie să o facă. Dacă, spre exemplu, o măsura de politică fiscală - supra-accizarea
carburanţilor - se dovedeşte ineficientă producând comportamente evazioniste sau legal -
adaptative ale agenţilor economici şi consumatorilor privaţi, autorităţile publice vor deveni
conştiente de aceasta după un interval de timp destul de lung, deoarece acestea trebuie să
observe evoluția încasărilor în conturile Ministerului Finanțelor și apoi să decidă dacă
eventuala scădere a încasărilor bugetare se datorează acestei taxe sau sunt alte cauze,
responsabile.
Decalajul de recunoaştere este prezent în mod natural în decizia publică, deoarece
decidenţii trebuie să aibă date statistice relevante cu ajutorul căror să decidă dacă ceea ce se
întâmplă în economie reprezintă o fluctuaţie întâmplătoare sau dimpotrivă, secvenţe ce ne
trimit către o schimbare fundamentală a activităţii economice. Pentru a putea face o alegere
cât mai corectă, autorităţile, ca şi simpli indivizi, au nevoie de certitudini. Dificil de obţinut şi
într-un caz şi în celelălalt.
Indicatori simpli (de genul servietei lui Greenspan 2), care să ofere fundamente sigure
pentru decizii publice rapide, nu există.
Cel de al doilea tip de decalaj se referă la timpul scurs între conştientizarea
problemei şi punerea în operă a instrumentelor de intervenţie. Introducerea pe ordinea de zi şi
votarea de către legislativ a unei măsuri de politică publică reactivă, implică un interval de
timp mare, ceea ce produce şi mai multă ineficienţă alocativă. Mecanismele politice şi cele
administrative de promovare a unor acţiuni de politică fiscală sunt îndelungate şi complicate
(necesită parcurgerea multor paşi procedurali), întârziind masiv intervenţia publică. Chiar şi

1
Mankiw Gregory, Macroeconomie, Ed. Deboeck, Paris, 2010, p.558
2
În timpul mandatului lui Alan Greenspan la Federal Reserve (Banca Centrală a SUA), canalul american de ştiri
CNBS a lansat Indicatorul Servietei lui Greenspan. Dacă guvernatorul se ducea la şedinţele FOMC (autoritatea
ce stabileşte dobânda directoare în sistemul bancar American) cu o servietă plină, jurnaliştii considerau că rata
dobânzii va creşte, deoarece o servietă plină, în opinia lor, însemna rapoarte numeroase care aveau rolul să
documenteze această necesitate. Invers, o servietă goală, însemna o propunere de scădere a ratei dobânzii.
luarea unor măsuri de politică monetară - mult mai rapide atunci când se bazează pe reguli
fixe - implică un decalaj de intervenţie. De pildă, când o autoritate monetară trebuie să
intervină pentru a împiedica un balon speculativ pe piaţa bursieră sau spargerea acestui balon.
În susţinerea politicii sale neintervenţioniste, bazate pe încrederea în virtuţile pieţei,
Allan Greenspan spunea în Epoca turbulenţelor3: „Dar cum putem şti când exuberanţa
iraţională a crescut nejustificat valorile activelor, care devin apoi obiectul unor contracţii
neaşteptate şi prelungite … Şi cum includem această evaluare în politica monetară ?”
Problema decalajului de conştientizare este întregită de dificultatea alegerii unui
instrument adecvat de intervenţie. Spre exemplu, FED trebuia să ia decizia creşterii
dobânzilor în 2007, când economia începea să revină la creştere după criza dot com, utilizând
regula lui Taylor sau nu?
Decalajul extern se referă la perioada de timp scursă între luarea măsurilor de
intervenţie şi manifestarea efectelor acestor politici.
Dezbaterile din România privind măsurile necesare pentru creşterea ocupării şi
relansarea investiţiilor, constituie un exemplu util în demersul nostru explicativ.
După ieşirea din recesiune, una din preocupările imediate a autorităţilor a fost aceea de
a stimula creşterea ocupării şi a investiţiilor pentru o creştere mai accelerată a PIB. În cazul
României, unul din spaţiile de intervenţie, conştientizate de autorităţi şi dezbătute în spaţiul
public, a fost acela al diminuării costurilor cu mâna de lucru, prin diminuarea CAS la
angajatori. Acesta este momentul conştientizării care, în cazul nostru, poate fi circumscris
anului 2013. Anul 2014 este cel în care decalajul intern ajunge în ultima etapă, deoarece apare
măsura de politică economică solicitată (diminuarea CAS cu 5%), al cărei punct de start este
octombrie 2014. Decalajul extern, în acest caz, nu poate fi măsurat având în vedere perioada
scurtă de timp scursă de la apariţia măsurii care face imposibilă analizarea modului în care se
conturează trade-off-ul realizat de mediul de afaceri (spaţiul fiscal mai mare îi va determina să
crească nivelul ocupării sau să îşi ridice profiturile).
Împingând la extrem, concluziile modelului decalajului de intervenţie, putem afirmă
că datorită rigidităţilor decizionale şi inerţiei ridicate, o măsură de politică bugetară odată
luată poate fi imediat obsoletă, inutilă şi chiar destabilizatoare.
Decalajul de intervenţie poate fi diminuat prin mecanismul STABILIZATORILOR
AUTOMAŢI.
Definiţie: Stabilizatorii automaţi reprezintă mecanisme ce stimulează sau
diminuează încasările bugetare în mod automat, fără a exista o acţiune deliberată a
3
Era turbulenţelor - aventuri într-o lume nouă, Ed. Publica, Bucureşti, 2008, pentru limba română
autorităţilor în acest sens. Prin urmare aceste mecanisme sunt endogene activităţii
alocative realizate de guvern, ele se manifestă şi produc efecte spontan.
Aceste mecanisme intră în acţiune atunci când cererea globală fluctuează sau când
apar şocuri ale productivităţii, ale investiţiilor sau ale preţurilor unor materii prime de
importanţă vitală pentru evoluţia economică (petrol, oţel).
Deşi unele cheltuieli bugetare sunt rigide, inelastice, faţă de evoluţia economiei, alte
cheltuieli sunt legate mecanic de conjunctură. Cheltuielile cu salariile funcţionarilor publici
sau cheltuielile cu pensile nu se diminuează atunci când economia este în recesiune, dar
cotizaţiile sociale, cheltuielile cu caracter de prestaţii sociale, contribuţia pentru asigurări de
şomaj, reprezintă cheltuieli de transfer, legate de conjunctură.
Dacă activitatea economică se diminuează, ceea ce provoacă o diminuare a
veniturilor bugetare, unele cheltuieli publice, pe de altă parte, se măresc. Astfel,
cheltuielile cu indemnizaţiile pentru şomaj sau ajutoarele sociale cresc atunci când
conjunctura economică este defavorabilă, menţinând, în parte, puterea de cumpărare a
populaţiei ce ajunge în situaţia nedorită de a beneficia de aceste ajutoare.
În perioada de creştere economică, veniturile fiscale, dar şi sumele din cotizaţiile
sociale, cresc în mod automat, deoarece ele vor fi obţinute din venituri salariale sau de altă
natură mai mari, datorită volumului mai mare de forţă de muncă utilizată, dar şi datorită
creşterii valorii nominale a salariilor.
Pe de altă parte, volumul ajutoarelor sociale acordate se diminuează automat atunci
când economia este în perioadă de creştere, datorită creşterii numărului de salariaţi şi
diminuării celor asistaţi sau depăşirii pragurilor de venituri ce justificau obţinerea ajutoarelor
sociale.
Bugetele asigurărilor de şomaj vor fi pe excedent în perioade de boom şi în deficit în
perioade de recesiune, permiţând menţinerea economiei „pe traseu”, fără a implica
declanşarea procedurilor legislative consumatoare de timp.
Stabilizatorii automaţi minimizează, astfel, problema „decalajului de intervenţie”
a deciziei fiscal bugetare.
Stabilizatorii automaţi nu elimină fluctuaţiile. Aceştia pot contribui doar la
diminuarea amplitudinii acestora, în jurul unei situaţii mediane. Ei nu modifică mijloacele la
dispoziţia statului.4 Capacitatea de stabilizare a acestor mecanisme nu este aceeaşi pentru
bugetul public. Diferă atât din perspectiva naturii şocurilor exogene, cât şi din

4
Solow Robert, Peut-on recourir à la politique budgétaire? est-ce souhaitable?,
http://www.ofce.sciences-po.fr/pdf/revue/1-83.pdf
perspectiva capacității interne a mecanismului de a produce efectele așteptate. Astfel,
pentru un nivel dat de creştere a PIB, creşterea încasărilor din TVA va fi mult mai importantă
dacă variaţia provine din creşterea consumului menajelor, decât dacă ea provine dintr-o
creştere a exporturilor sau din creşterea investiţiilor. Capacitatea de stabilizare a consumului
prin ajutoarele de şomaj este mai redusă pentru că nivelul acestora nu reprezintă, totuşi, un
procent important din bugetul public.
Pentru a funcţiona aceste mecanisme, trebuie să fie satisfăcute două condiţii:
1. menajele nu trebuie să îşi modifice într-o manieră semnificativă comportamentul de
consum. Dacă într-o perioadă de recesiune, ajutoarele de şomaj nu determină o
menţinere relativ stabilă a puterii de cumpărare a menajelor, atunci cererea internă se
va diminua şi mai mult, adâncind criza.
2. rata dobânzii nu trebuie să fie afectată de cererea mai mare de împrumut a
autorităţilor. Acestea, ca urmare a diminuării încasărilor şi creşterii deficitului, vor
împrumuta mai mult de pe piaţa internă sau cea externă. Dacă cererea de lichidităţi
creşte, atunci este posibilă o creştere a ratelor dobânzii pe pieţele financiare, ceea ce ar
putea determina o scădere a consumului.
Tehnic vorbind, dacă rata dobânzii este rigidă la creştere, atunci când cererea de
finanţare creşte (spre exemplu prin diminuarea de către banca centrală a dobânzii de
referință), efectul pozitiv al stabilizatorilor poate fi mai ridicat.
Conform teoriei consumului fondată pe ipoteza „venitului permanent” anterior
prezentată, pe termen scurt, cheltuielile de consum sunt puţin dependente de variaţiile
veniturilor, ceea ce face ca evoluţia economiilor să devină un factor stabilizator.
Dacă comportamentul consumatorului ar fi dominat de ideea „venitului curent”, atunci
recesiunea economică ar determina o creştere a economiilor pentru a securiza indivizii de
pierderile viitoare de venituri, ceea ce ar afecta mecanismul de stabilizare automată.
Alţi factori ce pot afecta acţiunea stabilizatorilor automaţi sunt:
a. mărimea sectorului public; Cu cât raportul cheltuieli publice/PIB este mai mare, cu atât mai
sensibilă este poziţia bugetară la variaţia activităţii economice;
b. sensibilitatea veniturilor şi cheltuielilor publice la variaţiile conjuncturale ale activitaţii
economice;
c. structura fiscală; cu cât impozitarea veniturilor sensibile la fluctuaţiile economice este mai
mare, cu atât vor fi mai dependente veniturile bugetare de fazele ciclului economic;
d. progresivitatea impozitării; efectul stabilizatorilor este mai mare, deoarece în această
situaţie veniturile guvernamentale vor creşte mai repede decât veniturile private.
e. nivelul prestaţiilor sociale acordate. Cu cât acesta este mai ridicat, cu atât este mai mare
efectul stabilizator.
Avantajele stabilizatorilor automaţi derivă din faptul că sunt „automaţi”, cu alte
cuvinte derivă din faptul că nu implică manifestarea „slăbiciunilor” interne ale
deciziilor luate prin căutarea cvorumului de legitimitate. Controversele care apar atunci
când se propune un pachet de decizii economice pot amâna decizia politică şi astfel pierde
„fereastra de oportunitate” pentru o anumită politică. Nu este cazul stabilizatorilor automaţi,
care implică decizii luate anterior perioadei în care se pot manifesta.
Stabilizatorii automaţi nu reprezintă soluţia ideală în controversele legate de politicile
bugetare, o a treia cale, la politicile conjuncturale prociclice şi contraciclice. Controversele
legate de efectele acestor stabilizatori nu sunt mai puţin prezente, decât alte teme, în
articolele de specialitate. Spre exemplificare, Brunila et all (2002), Van den Noord (2000), R.
Barrel et A. M. Pina (2000, 2003), Allsopp et all (1997), Giorno et all (1995), reprezintă
exemple de analiză a efectelor stabilizatorilor, care nu aduc nici pe departe o concluzie de
tipul „one size fits all”. Cifrele ce reflectă mărimea stabilizării automate a PIB sunt departe de
a fi egale, modelele utilizate în calcul oferind agregări diferite ale indicatorilor şi, în
consecinţă, efecte diferite. Unele din studiile de mai sus pun în evidenţă şi faptul că anumiţi
stabilizatori si-au pierdut din forţă datorită unor politici guvernamentale restrictive.
Aşa cum sublinia Solow, numere magice pentru ţintele de producţie agregată sau de
nivel al ocupării, nu există. Ele variază adesea de o manieră imprevizibilă. Singura
certitudine este aceea că politica macroeconomică trebuie să aibă un caracter definitoriu
explorator, localizând ţintele prin aproximări succesive.
Pentru autorul mai sus citat, atributul fundamental al stabilizatorilor automaţi este
„flexibilitatea programată”.
De pildă, „în cazul TVA, caracterul temporar al creşterii sau scăderii valorii taxei,
constituie o incitaţie puternică pentru a amâna sau anticipa achiziţii, situaţii ce reprezintă
exact efectele aşteptate”5.

Utilizarea politicii fiscal-bugetare şi a diferitelor sale configuraţii (pro-ciclică, anti-

ciclică, pasivă, activă, bazată pe reguli fixe sau pe discreţionarism) pentru eliminarea
instabilităţii în economie, a constituit subiectul major al analizelor economiştilor şi al acţiunii
politice de la J.M. Keynes încoace. Deşi politicile de stabilizare a economiei sunt cunoscute
5
Solow Robert, Peut-on recourir à la politique budgétaire ? est-ce souhaitable ?, P.24, http://www.ofce.sciences-
po.fr/pdf/revue/1-83.pdf
din secolul al XIX, amploarea dezbaterilor, dar şi a intervenţiilor publice cu aceste
instrumente, a crescut după criza din 1929-1933, dar şi după cel de Al Doilea Război
Mondial. În secolul al XIX-lea, singurul tip de politică de stabilizare cunoscut a fost, în
politica monetară: International Gold Standard. Dacă balanţa de plăţi a unei ţări - ce participa
la acest mecansim de stabilire a valorii monedei naţionale, raportând-o la aur - înregistra un
deficit în contul curent (în sens larg, în comerţul internaţional de bunuri), atunci autorităţile
monetare ridicau rata dobânzii, pentru a reduce puterea de cumpărare în ţară, diminuând
importurile şi relansând exporturile. Acest fapt determina o reechilibrare a balanţei de plăţi.
Lucrurile avansează în direcţia intervenţionismului o dată cu încetinirea activităţii economice
şi nivelurile foarte ridicate ale şomajului, determinate de Marea Criză. SUA, Germania
(începând cu 1933), dar şi Suedia sunt primele economii ce folosesc programele de lucrări
publice pentru a diminua rata şomajului. Totuşi, doar după cel de Al Doilea Război Mondial
vom înţelege cu adevărat ce înseamnă intervenţionism economic în ţările dezvoltate.
Obiectivul principal al oricărui astfel de program a fost acela al luptei împotriva şomajului.
Employment act (1946) din SUA afirma explicit acest lucru: „Responsabilitatea guvernului
federal este … să promoveze maximum de ocupare, producţie şi putere de cumpărare.” Mai
devreme, în 1944, în Marea Britanie, documentul White Paper stipula, chiar din primul
paragraf: „the government accept as one of their primary aims and responsibilities the
maintenance of a high and stable level of employment after the war”.
Dacă la început majoritatea economiştilor şi a practicienilor considerau că acesta este
cel mai important şi cel mai puternic instrument pentru diminuarea amplitudinii evoluţiei
ciclice a economiei, după anii ’70, opiniile au devenit mult mai nuanţate.

Această schimbare de opţiune a avut mai multe motive. Câteva din acestea le vom
expune pe scurt mai jos.
Unul din principalele semne de întrebare ridicate de economişti a fost acela al
posibilităţii de intervenţie la timp, prin politica fiscal-bugetară. Am arătat mai sus că decalajul
de intervenţie îmbracă forme diverse şi are cauze diferite datorită complexităţii modului în
care funcţionează mecanismul de luare a deciziilor într-o societate democratică. Categoriile de
decalaje de intervenţie luate în considerare de economişti, aşa cum am arătat anterior sunt:
decalajul de recunoaştere, decalajul de dispoziţie (decizie) şi decalajul de influenţă (efect).
Sunt studii, dar şi exemple de proceduri relevante pentru cazul nostru, care au arătat că acest
decalaj de intervenţie poate fi de la 12 până la 24 de luni.
 O altă problemă structurală este aceea a raţionalităţii limitate pe care putem să o
mobilizăm pentru a face predicţii asupra evoluţiei mediului economic.
Pentru analizarea evoluţiilor economice, în practica economică se folosesc numeroase
categorii de indicatori, realizaţi de diferite categorii de instituţii (de la firme private până la
institute de statistică, prognoză ori autorităţi bancare). Aceşti numeroşi indicatori sunt grupaţi
în trei mari categorii: a. indicatori precursori (leading indicators), b. indicatori de decalaj, de
defazaj (lagging indicators), c. indicatori de simultaneitate (coincident indicators).

Anticiparea evoluţiilor economice se realizează cu ajutorul a ceea ce economiştii

numesc indicatori precursori (leading indicators). Aceştia sunt variabile economice care au o
tendinţă de fluctuaţie înainte ca ansamblul economiei să fie cuprins de o anumită tendinţă.
Spre exemplu, Firma Conference Board realizează în fiecare lună Leading Economic
Index® care include:
a. Average weekly hours în sectorul producţiei manufacturiere. Creşterea numărului de ore
lucrate săptămânal poate reprezenta un semn important pentru o evoluţie susţinută a
economiei;
b. Average weekly initial claims for unemployment insurance. Arată care au fost acţiunile
anterioare ale firmelor privind forţa de muncă. Solicitări mai reduse în perioada observată,
faţă de cea anterioară, indică o rată mai redusă a şomajului, ieşirile de pe piaţa muncii fiind
mai scăzute;
c. Manufacturers’ new orders, consumer goods and materials. Creşterea comenzilor reflectă o
creştere a cererii, o diminuare a stocurilor şi, deci, o relansare posibilă a producţiei.
d. ISM® Index of New Orders reflectă performanţa vânzărilor. Dacă are loc o scădere a
livrărilor, aceasta este considerată un efect al scaderii cererii pentru bunurile respective;
e. Manufacturers' new orders, nondefense capital goods excluding aircraft orders. Se referă
la evoluţia cererii de bunuri de investiţii din partea firmelor, altele decât cele din sectorul
apărării şi producţiei de avioane;
f. Building permits, new private housing units. Creşterea numărului de autorizaţii semnifică o
reluare a activităţilor în acest sector şi, evident, în cele conexe, dar şi o reluare a activităţii
economice globale, deoarece achiziţia unei locuinţe are loc când veniturile salariale cresc şi
au o probabilitate ridicată să se menţină ridicate.
g. Stock prices, 500 common stocks reflectă anticipările privind condiţiile economice. O
creştere a lor semnifică o încredere mare în obţinerea unor profituri viitoare mai mari şi
invers;
h. Leading Credit Index™. Creşterea ofertei de monedă M2 arată o creştere a cheltuielilor,
adică o creştere a producţiei şi o diminuare a şomajului;
i. Interest rate spread, 10-year Treasury bonds less federal funds. Reflectă diferenţa dintre
rata dobânzii pentru bonurile de tezaur cu scadenţă la 10 ani şi cele cu scadenţă la 3 luni. O
creştere a diferenţei reflectă anticipări în sensul creşterii ratelor dobânzii care, la rândul lor,
sunt un proxy pentru o creştere economică în viitor;
j. Average consumer expectations for business conditions. Optimismul consumatorilor poate
constitui un semn pentru o creştere a cererii de bunuri şi servicii din viitor.
Regula de citire generală este că dacă trei luni consecutive indexul are o scădere atunci
se poate previziona o posibilă recesiune. În anii 1973, 1975 şi la începutul anilor 80 acest
index a anticipat corect iminenţa contracţiei recesionare, după cum şi înaintea recentei
recesiuni din 2008-2010, anticipările furnizate de primul index analizat au fost în mare parte
corect, dar în alte situaţii nu a fost un indicator de încredere.

OECD utilizează CLI (Composite leading indicators). Acesta este un index realizat
pe serii temporale, obţinut prin agregarea a numeroşi indicatori (specifici de la ţară la ţară)
care manifestă o relaţie consistentă cu o serie de referinţă. Aceşti indicatori compoziţi sunt de
tip calitativ, şi sunt orientaţi spre acţiuni economice pe termen scurt. Scopul lor este de a arăta
sensul de evoluţie şi nu amplitudinea mişcărilor economice analizate. De asemenea ei sunt
creaţi pentru a anticipa punctele de cotitură în activitatea economică, funcţionând ca semnal
anticipator pe un interval de 4-8 luni. Ultimul buletin informativ al acestui organism
(februarie 2016) caracteriza situaţia economică actuală ca „stable growth momentum” atât
pentru ţările OECD, cât şi pentru ţările din zona EURO.

Un indicator de decalaj (lagging) este unul care urmează unui anumit eveniment. De
pildă, după o recesiune, evoluţia ratei şomajului este un indicator de decalaj. Rata profitului
este, de asemenea, un indicator de decalaj, deoarece reflectă performanţa anterioară a firmei,
dar şi evoluţii conjuncturale, economice.
Un indicator de simultaneitate este acela care se manifestă simultan cu apariţia unui
fenomen economic. De pildă, creşterea vânzărilor de locuinţe sau creşterea achiziţiilor de
maşini noi pot fi consideraţi indicatori viabili ce susţin ideea unei perioade de creştere
economică susţinută.
 Chiar dacă imperfecţi, aceşti indicatori pot constitui un ajutor important pentru
planificarea acţiunilor agenţilor economici şi cele ale guvernului, cu condiţia să fie analizaţi
atent.

Alături de indicatori de referinţă, autorităţile beneficiază şi de posibilităţile de

anticipare oferite de modelarea econometrică, prin care se creează mari modele de predicţie a
evoluţiei economiei. Alegerea parametrilor adecvaţi, atât endogeni, cât şi exogeni, este o
sarcină extrem de dificilă. Modelele econometrice pot produce erori de predicţie atunci când
se fac erori în input-uri (predicţii incorecte privind variabilele exogene şi utilizarea unor
variabile exogene irelevante) sau erori în ecuaţiile econometrice (ce nu reprezintă decât
descrieri, reprezentări, aproximări ale realităţii). Aceste greşeli de „proiectare” produc erori de
model sau deviaţii de la predicţiile asumate. Alegerea variabilelor exogene este un element,
într-o măsură ridicată, subiectiv, ceea ce face, evident, ca şi previziunea să devină o expresie a
acestor alegeri. Este binecunoscută în limbajul economiştilor expresia GIGO. Aceasta
înseamnă Garbage in Garbage out, cu alte cuvinte, dacă într-un model ai intrări de o
anumită factură (negativă), nu te poţi aştepta la rezultate de o altă categorie. În subsidiar,
problema pusă prin acest acronomim este „În ce măsură datele alese pentru a demonstra ceva
sunt semnificative pentru problema respectivă şi nu produc demonstraţii distorsionare?”.
Problemele de predicţie ale modelelelor econometrice structurale ţin şi de alegerea teoriei
economice. Teoriile economice sunt, însă, în acelaşi timp, foarte complexe (gândiţi-vă la
teoria echilibrului general şi la ecuaţiile acesteia), dar şi incomplete (aceeaşi teorie are o
viziune suficient de incompletă sau are ipoteze ideale ce nu pot fi aplicabile situațiilor reale).
Validitatea teoriilor ca şi a modelelor econometrice ce le integrează depind de cât de
bine structura modelului reflectă comportamentul economic. Astfel, previziunea realizată de
model depinde de cât de bune sunt ipotezele pentru problema pusă, adică de cât de adecvate
sunt ele în explicarea unui viitor trend.

O a treia problemă pentru construcţia unei politici bugetare este în ce măsură ne putem
bază pe istoria economiei, pentru decizii bugetare adecvate. Prizonieri ai unui „economist
defunct” sau ai propriilor noastre idiosincrasii, vom da acele interpretări ce ne vor conveni
asupra evoluţiei unui fenomen economic. O criză economică devine astfel rezultatul unei
diminuări a cererii sau, dimpotrivă, unei diminuări a ofertei, ceea ce ne aduce în situaţia de a
găsi vinovaţi diferiţi pentru o realitate economică. De regulă nu practicăm apostazii repetate,
nu renunţăm la propriile convingeri uşor. Nu acceptăm că putem avea „iluzii optice”, cum
spunea economista Christina Romer.
În fine, o problemă la fel de radicală pentru politicile conjuncturale este aceea a
multiplicităţii obiectivelor şi a conflictului între acestea. Politicile conjuncturale creează
conflicte între obiectivele guvernamentale. Pentru diminuarea inflaţiei pot fi utilizate măsuri
de restrângere a cererii, ce pot conduce însă la creşterea şomajului. Asigurarea unui grad
ridicat de ocupare al populaţiei active este, însă, un obiectiv central pentru orice fel de guvern.
Cele două obiective sunt, în aceste condiţii, conflictuale. Alegerea, în aceste condiţii pare să
nu fie expresia unui angajament multi-obiectiv, ci a unuia principal şi a altora secundare.
Clasamentul este o alegere politică şi nu una pur raţională.
Diminuarea sărăciei, un obiectiv legitim al oricărui guvern, se poate realiza prin
transferuri de la grupuri cu venituri ridicate, prin impozitare progresivă. Acest instrument de
corectare a unor inegalităţi flagrante poate conduce la slăbire a incitaţiei de a munci a
categoriilor vizate de rate marginale ridicate ale fiscalităţii, dar poate demotiva şi o persoană
săracă în a căuta un loc de muncă dacă transferurile sunt prea ridicate.
Fiind expresia unor alegeri realizate de reprezentanţi ai cetăţenilor, în fapt, al unor
grupuri de interese, politicile conjuncturale sunt discriminatorii în cel mai simplu sens. Ele
afectează grupuri sociale, fiind compromisuri de cele mai multe ori între echitate şi eficienţă.
Guvernele sunt elemente endogene ale sistemului politico-economic, iar finanţele
publice - consideră unii economişti - aparţin domeniului ştiinţei politice. Capacitatea
guvernelor de a implementa programe de stabilizare depinde nu numai de forma, tipul
programului, ci şi de sprijinul politic. Acesta este scăzut dacă grupurile ţintă vizate de politici
sunt restrânse. La fel de scăzut este acest sprijin dacă politicile afectează puterea de
cumpărare a unor grupuri mari.
În definitiv, putem concluziona că alegerea unui „rol” pentru politica bugetară este
de fapt alegerea unor argumente, susţinute şi încărcate nu numai de date statistice, ci şi
de valori asumate. Economia ne-a arătat de suficient de multe ori că un model nu ţine loc de
realitate şi nu trebuie prezumat a fi „realitatea” sau o interpretare adevărată şi adecvată a
realităţii. Politică bugetară, obiectivă, nu există.