Tema 1

Politica bugetară

1. Ce reprezintă

Alături de politica monetară, politica bugetară reprezintă cel mai important levier de intervenţie al
statului în economie.
Prin politică bugetară înţelegem folosirea unor instrumente bugetare - datorie publică, cheltuieli
publice şi schimbări în fiscalitate - pentru a influenţa conjunctura economică pe termen scurt (politici
bugetare conjuncturale) sau pe termen lung (situaţie în care ne referim la politici bugetare cu efecte
structurale).
Începând din anii 30 - politica bugetară devine reţeta standard la evoluția ciclică a economiei.
Fie că discutăm de politici distributive şi constitutive, acestea au reprezentat şi reprezintă instrumente
puternice ale intervenţie publice asupra unor „ţinte – fenomene economice” recurente de-a lungul secolului
trecut dar şi astăzi (şomaj, inflaţiei, diminuarea creşterii economice, stagflaţia etc.).
Odată cu criza petrolului din anii ’70, pe fondul creşterii deficitelor bugetare şi a datoriei publice, dar
şi dezvoltării fenomenelor duale ale stagflaţiei, slumpflaţiei (inflaţie şi şomaj ridicate şi stagnare
economică), criticile împotriva politicilor bugetare contraciclice se înmulţesc, mai ales din partea
reprezentanţilor curentelor de gândire neoclasice şi neoliberale.
Politicile bugetare constituie, instrumentul preferat de autorităţi în formularea unor răspunsuri la
evoluţia conjuncturii economice, dar şi pentru realizarea unor obiective ce susţin o dezvoltare sustenabilă a
economiei.
Dealtminteri, astăzi utilizăm - pentru a ne referi la ideologia fondatoare a politicilor bugetare (a celor
conjuncturale) - termenii de politici conjuncturale de inspiraţie liberală (ex. diminuarea salariului minim şi a
beneficiarilor acestuia, diminuarea cheltuielilor guvernamentale) şi de inspiraţie keynesistă (ex.creşterea
salariului minim pe economie, pentru a lupta cu şomajul).

2. Categorii de politici bugetare.

Politicile bugetare sunt reprezentate de două mari categorii: politici conjuncturale - utilizate pe
termen scurt pentru a permite revenirea la echilibru sau diminuarea dezechilibrelor pe diferite pieţe şi
politici structurale, a căror acţiune ţinteşte obiective pe termen mediu şi lung.
Politicile bugetare conjuncturale, numite şi politici de stabilizare ale ciclului afacerilor - sunt
politici discreţionare1 al căror scop este influenţarea diferitelor componente ale cererii globale (consum
privat, consum public, investiţii şi exporturi).

1
Politicile discreţionare sunt politici economice bazate pe judecăţi adhoc ale factorilor decizionali.
 în perioade de recesiune nivelul cererii globale este scăzut, Puterea executivă caută ca, prin măsurile
luate pe termen scurt, să restabilească marile echilibre economice (ocupare, nivelul preţurilor, creştere
economică, soldul contului curent) prin stimularea cererii.
Utilizarea lor nu se opreşte doar la intervenţia în perioade de criză, ci şi la cea din expansiune, aşa
cum vom vedea imediat, deoarece au în vedere întregul ciclu al afacerilor.
Politicile conjuncturale pot fi CONTRACICLICE sau PROCICLICE.

3. Politicile conjuncturale contraciclice

A. O politică conjuncturală, fiscal-bugetară este contraciclică dacă,
- în perioadele de expansiune economică are loc o scădere a cheltuielilor guvernamentale
- în perioadă de recesiune economică ar loc o creştere a taxelor şi o creştere a cheltuielilor
guvernamentale şi o scădere a fiscalităţii
Scopul politicilor bugetare conjuncturale contraciclice în perioadă de criză este acela de a stimula
cererea globală prin două categorii de instrumente:
a. diminuarea impozitelor. Obiectivul acestei intervenții este creșterea diverselor categorii de
venituri disponibile ale menajelor și/sau creşterea veniturilor firmelor);
b. creşterea cheltuielilor publice. Guvernele utilizează diverse măsuri (cheltuieli mai mari pentru
asistenţă socială, pentru reinserţie profesională, acordarea unor subvenţii pentru întreprinderi, investiţii
publice în infrastructură, transferuri mai mari pentru educaţie, creşterea veniturilor salariale prin
modificarea pragului salariului minim pe economie etc.), pentru a asigura menținerea locurilor de muncă
oferind firmelor diverse categorii de sprijin financiar;
O politică fiscal-bugetară expansionistă în recesiune are drept efect imediat creşterea cererii agregate de
bunuri şi servicii prin:
a. creşterea directă a cheltuielilor guvernamentale,
b. prin diminuarea taxelor şi creşterea cheltuielilor de transfer are loc o creştere a veniturilor
menajelor ce va determina o creştere a consumului acestora.
Creşterea cererii atunci când economia nu utilizează întrega capacitate, determină o creştere a producţiei,
fără o creştere a preţurilor.
Politicile conjuncturale contraciclice, mai ales prin componenta creşterea cheltuielilor
guvernamentale se consideră a avea efecte pozitive mai importante (efect multiplicator mai mare) decât
diminuarea taxelor deoarece, în sistemele cu impozitare progresivă, de diminuare taxelor beneficiază în
primul rând persoanele cu venituri mari (care au o propensiune marginală spre consum mai redusă). În
schimb, de creşterea cheltuielilor guvernamentale vor beneficia mai mult persoanele cu venituri mai mici
deoarece aceştia au o propensiune marginală spre consum mult mai mare (prin urmare consumul agregat va
creşte mai mult).
 Politicile bugetare conjuncturale se pot utiliza sau trebuie utilizate nu numai când economia
este în situaţie de recesiune, ci şi atunci când este într-o perioadă de creştere prea mare
(supraîncălzire).
În aceste condiţii, nivelul cererii globale devine mai mare decât oferta, situaţie ce conduce la
apariţia inflaţiei.
Scopul intervenţie publice în această situaţie este restrângerea cererii globale printr-o varietate de
instrumente (reducere de cheltuieli publice pentru funcţionarea instituţiilor publice, restrângerea puterii de
cumpărare a unor grupuri socio-profesionale prin creșterea impozitelor, prin diminuarea cheltuielilor de
transfer etc.).
Ponderea cheltuielilor publice ca procent din PIB, în această perioadă a ciclului economic,
trebuie să scadă, iar ponderea veniturilor să crească.
Politicile conjuncturale de mai sus sunt cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirea de
STOP AND GO, sintagma sugerând utilizarea alternativă a unor politici bugetare, monetare sau de altă
natură, restrictive, urmate de unele de relansare.
În perioadele de recesiune, reluarea creşterii economice se realiza cu preţul apariţiei inflaţiei şi
deteriorării echilibrului balanţei de plăţi (prin creşterea mai rapidă a importurilor faţă de exporturi) - „GO”.
După influențarea trendului de evoluţie a economiei, autorităţile se orientează spre alte obiective
macroeconomice (reechilibrarea balanţei comerciale, diminuarea inflaţiei), ceea ce obligă la apariţia unui alt
tip de management al cererii (politicile de tip „STOP”, creşterea taxelor şi creşterea ratei dobânzii).
Politicile bugetare contraciclice şi îndeosebi componenta fiscală a acestora, au fost considerate un
instrument cu impact major asupra ciclului economic, diminuând amploarea oscilaţiilor acestuia, dacă sunt
utilizate corect şi „la timp”.
Pentru a fi eficientă, o politică bugetar-fiscală, trebuie să reflecte nu numai o mare capacitate de
previziune, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie „convingătoare” şi luată la timp.
Dacă politica bugetară adecvată nu este gândită din timp, se poate ajunge ca în perioade de creştere
să se adauge stimulente fiscale, creând mai multă inflaţie, iar în perioade de recesiune să se restrângă
instrumentele stimulative, generând recesiune mai mare.

4. Politici conjuncturale prociclice.

B. Economiştii înţeleg prin „prociclicitate” situaţia de corelare pozitivă între valoarea şi cantitatea
unor bunuri şi servicii vândute şi cumpărate pe piaţă şi starea generală a economiei. Când economia
creşte, volumele respective cresc, şi invers. Politicile bugetare prociclice urmăresc evoluţia economiei
întărind trendul de evoluţie respectiv.
O politică fiscal bugetară este prociclică dacă cheltuielile guvernamentale cresc în perioadă de
creştere şi taxele scad în aceeaşi perioadă, şi invers, cheltuielile guvernamentale scad în perioadă de
recesiune şi taxele cresc.
 Politicile prociclice sau de austeritate, din perioadele de recesiune urmăresc menţinerea echilibrelor
bugetare, îngheţarea salariilor din sectorul public şi a cheltuielilor de transfer (subvenţii cu caracter
economic sau social, ajutoare sociale etc.), politici restrictive de ocupare în sectorul public, creşteri ale
taxelor indirecte.
O politică prociclică conduce la o creștere, în perioadele de expansiune, a ponderii cheltuielilor
publice în PIB şi la o diminuare a ponderii taxelor, iar în recesiune conduce la o scădere a ponderii
cheltuielilor publice şi la o creştere a nivelului taxelor.
Obiectivele măsurilor prociclice în perioade de recesiune sunt: frânarea cererii agregate, diminuarea
ritmului de creştere al deficitelor publice (prin cheltuieli publice mai mici şi prin creşterea fiscalităţii) pentru
menţinerea datoriei publice la niveluri sustenabile, diminuarea importurilor şi creşterea exporturilor
(excedent comercial). Îngheţarea salariilor în sectorul privat (prin efect de imitaţie) poate conduce la
creşterea marjelor întreprinderilor şi la o creştere ulterioară a investiţiilor şi a ocupării. Fără a pune sub
semnul întrebării corectitudinea obiectivelor, trebuie să avem în vedere că o politică de stabilizare,
prociclică, în perioadă de recesiune (diminuarea deficitului fără creşterea taxelor), poate determina stagnare
economică, diminuare a puterii de cumpărăare, diminuare a programelor sociale de sprjin pentru
categoriile defavorizate și o reluare dificilă a evoluției pozitive a economiei.
Acţiunea prociclică a sectorului bancar în privinţa creditării, aşa cum este ea documentată în studii
recente, poate amplifica manifestarea ciclicităţii în economia reală.
În perioade de recesiune, băncile pot induce o mai mare volatilitate economică, deoarece în faţa
riscurilor afacerilor aleg să diminueze creditarea în loc să mărească capitalul necesar unor provizioane mai
mari. Şi acolo unde se pot mări provizioanele pentru împrumuturile riscante, acţiunea prociclică este
evidentă, deoarece se micşorează volumul resurselor disponbile pentru creditare. Pentru o acţiune mai
restrâns prociclică băncile ar trebui să mărească provizioanele în perioade de creştere economică, pentru a le
utiliza pe post de buffer în perioadele de reîntoarcere la încertitudine.