Politica economică - acţiunile administraţiei publice

Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei publice

(guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele
economiei. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente prin care, după ce
au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi, statul acţionează asupra variabilelor
economice în scopul menţinerii, restabilirii sau modificării climatului economic
şi social, si al strategiei economice.
În formularea politicii economice economiştii deţin două roluri. În primul
rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative. De exemplu,
economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului de producţie
trebuie să previzioneze evoluţia costurilor, a beneficiilor şi a eficienţei
diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului. Economiştii ce
acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă, de exemplu, costul şi
calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările impuse standardelor de
emisie ale noxelor auto. Iar economiştii ce studiază pieţele financiare vor
căuta să determine efectele pe care le au modificările ratelor dobânzilor
asupra activităţii economiei şi forţei de muncă.
În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o scală de
la rău la bine). Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele politicii
economice.
Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii
factori:
 Echilibrul şi stabilitatea economiei
 Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii
 Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii
 Finanţarea apărării naţionale
 Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor
 Apărarea drepturilor consumatorilor
 Stabilirea ordinii de drept
 Invatamantul economic
 Modificările în conjunctura economiei mondiale
În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul
jandarm şi statul providenţă. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor
activităţi precum: menţinerea ordinii interne, justiţia apărarea naţională.
Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea
riscurilor sociale.
 Statului bunăstării, respectiv măsurile de politică economică pe care
acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teoria şi sfârşesc în realitate:
 Laissez-faire; acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce
resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor
agenţilor economici, nici unul neieşind fără a fi satisfăcut;
 Modelul social-democrat (solidaritate socială, politici
intervenţioniste pe piaţa muncii);
 Modelul german (securitate şi stabilitate, mai puţin egalitate)

Funcţiile economice ale statului sunt:

 Alocare a resurselor
 Distribuţie
 Stabilizare
 Regulator

Statul providenţă cunoaşte în prezent o triplă criză:

- Criza financiară; resursele sunt insuficiente exercitării funcţiilor sale, în
special în domeniul social
- Criza de eficacitate; aparatul de stat se dovedeşte a fi din ce în ce mai
ineficient în rezolvarea problemelor societăţii. În unele ţări, aparatul de
stat este supraîncărcat, astfel încât se de păşeşte cu mult limitele
impuse de legea randamentelor descrescătoare;
- Criza de legitimitate; agenţii economici încep să se întrebe tot mai des
de ce statul trebuie să facă redistribuirea, de ce statul trebuie să
intervină, mai ales că acesta cheltuieşte permanent mai mult decât
obţine de la contribuabili, iar eficienţa acestuia este din ce în ce mai
scăzută.

Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate contribui

la dezvoltarea teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât este clară şi
deschisă. De-a lungul anilor, ca răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa
politică determină viaţa economică, economiştii au dezvoltat criterii de
interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău.
S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice:
- utilizarea deplină a forţei de muncă;
- echilibrul exterior;
- creştere economică;
- stabilitatea preţurilor.
 Politica economică este concepută şi practicată pentru a corija şi
completa acţiunea pieţei. Piaţa are un rol foarte important în contextul acestei
reglementări, dar absolutizarea acestui rol nu poate evita efectul de „junglă”
pe care îl generează dezumanizarea relaţiei cerere-ofertă, ca o expresie a
selecţiei agenţilor economici exclusiv prin libera concurenţă. Absolutizarea
rolului politicii economice nu poate evita efectul de „imoralitate
administrativă„ pe care îl generează etatizarea relaţiei cerere-ofertă, ca
expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin măsuri administrative, ca
urmare a limitării sau chiar eliminării liberei concurenţe
Realizarea obiectivelor politicii economice depinde de o multitudine de
factori: naturali, financiari, structurali, comportamentali etc. Modul în care
aceşti factori acţionează asupra procesului de implementare a politicii
economice s-a structurat în „paradigma constrângerilor” prin care se
evidenţiază existenţa a trei tipuri de factori a căror influenţă asupra succesului
politicii economice este decisivă.
În primul rând, având ca obiectiv controlul şomajului prin creşterea
activităţii economice (încurajarea cererii de bunuri şi servicii, mărirea
salariilor) se stimulează creşterea preţurilor datorită creşterilor preţului
factorului muncă şi a creşterilor costurilor de producţie (deci, inflaţia sau
destabilizarea preţurilor). Invers, având ca obiectiv controlul inflaţiei se
limitează posibilitatea de consum şi, în consecinţă, şi cea de producţiei (deci,
creşterea şomajului).
În al doilea rând, având ca obiectiv creşterea economică, politica
economică accentuează interesul pentru finanţarea protecţiei sociale şi
menţinerea unui climat de pace şi stabilitate socială. Aceasta nu se poate
realiza decât printr-o impozitare superioară a veniturilor, care va determina o
creştere a costurilor cu forţa de muncă şi deci, o creştere a şomajului.
În al treilea rând, creşterea economică determină creşterea cererii pe
termen scurt generând tensiuni inflaţioniste (în condiţiile în care oferta de
bunuri şi servicii este rigidă).
În contextul unui sistem politic democratic puterea politică este împărţită
între executiv şi legislativ. Raportul de forţe depinde de la o ţară la alta, însă
mecanismul politic respectă unele principii generale. Executivul este
responsabil în faţa legislativului pentru măsurile pe care le ia în cadrul
procesului de concepere şi implementare a politicilor economice. Această
dualitate a mecanismului decizie politice determină factorii politici de
incompatibilitate a obiectivelor politicii economice, deoarece orientarea
acestora şi instrumentele specifice nu pot coincide. În acest caz apar
disensiuni între executiv şi legislativ.
 Pe de altă parte, între executiv, ca exponent al puterii politice şi aparatul
administraţiei publice (care nu se schimbă după alegeri) pot apare
neconcordanţe de opinii şi interese şi pot genera incompatibilităţi în ceea ce
priveşte obiectivele politicii economice.
Asupra instituţiilor statului acţionează o serie de grupuri de presiune care
promovează anumite interese, de cele mai multe ori divergente în raport cu
cele ale societăţii.
Realitatea a arătat că guvernele optează de foarte multe ori pentru
instrumente mai puţin recomandate de teoria economică, dar mai uşor de
utilizat şi cu implicaţii electorale mai puţin defavorizante. Se susţine că
implicarea factorilor politici în elaborarea şi aplicarea politicii economice are
ca rezultat sacrificarea unor alternative cu beneficii economice certe în
favoarea unor alternative cu beneficii politice certe.
Politica economică poate fi considerabil influenţată de relaţiile
economice şi politice cu alte state sau organisme internaţionale. Ca urmare a
raporturilor comerciale, de schimb valutar sau a acordurilor internaţionale
semnate, politica economică a statului nu poate ignora efectele pozitive sau
negative pe care situaţia economică sau politică prezentă sau de perspectivă a
ţărilor cu care s-au stabilit astfel de relaţii. Experienţa deceniilor care au urmat
celui de al doilea război mondial a arătat faptul că instituţiile suprastatale pot
influenţa în mare măsură politicile economice, mai ales ale ţărilor în
dezvoltare.
De asemenea, firmele multinaţionale au o influenţă majoră, exercitând şi
presiuni asupra economiilor şi guvernelor ţărilor în care îşi delocalizează
producţia.

Politici conjuncturale
Ansamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor pe
termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici conjuncturale.
Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru ani. Dintre politicile
conjuncturale, cele mai cunoscute sunt: politica fiscal-bugetară, politica
monetară şi politica veniturilor.
Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor şi
cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal). Este
politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi
echilibrul social al momentului.
Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două:
- cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate, echilibrat, în
sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al
 veniturilor. De asemenea, impozitele, care se formează ca venituri la
bugetul de stat, trebuie să fie neutre pentru activitatea economică
(adică nu introducă distorsiuni în economia naţională).
- politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un
adevărat instrument de politică economică. Pentru impulsionarea
activităţii economice, statul poate cheltui mai multe resurse la un
moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării
unor obiective investiţionale, pentru a obţine efecte de antrenare a
celorlalte activităţi din economia naţională
Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a
controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie
efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici. Numai politica bugetară
permite realizarea investiţiilor publice, concentrarea precisă asupra anumitor
obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor fiscale.
Totuşi, sunt autori care susţin, aşa cum se va vedea în capitolele
următoare, că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt compensate
de efectele inhibatoare ale presiunii fiscal viitoare pentru acoperirea acestuia.
Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani necesare
economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de muncă şi să
se menţină stabilitatea preţurilor. Politica monetară acţionează asupra a două
categorii de variabile economice: cantitatea de bani (masa monetară) şi preţul
banilor (rata dobânzii).
Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic general,
încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite favorabile creşterii
activităţii economice şi schimburilor externe. Politica monetară poate avea şi
obiective pe termen scurt şi foarte scurt. De exemplu, Banca Centrală poate
lua măsuri pentru stimularea infuziei de capital străin în economia naţională.
Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin care
puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor
primare. Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice, cât şi sociale:
- economice
 obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul
şomajului şi nivelul preţurilor
 îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel
microeconomic
- sociale
 reducerea inegalităţilor între venituri
 garantarea unui nivel minim al venitului
  asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea
nivelului competitivităţii.
Mijloacele prin care este implementată politica economică pot fi
tradiţionale sau conjuncturale. Dintre mijloacele tradiţionale enumerăm:
- garantarea salariului minim
- blocarea anumitor tipuri de venituri
Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la
modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea
veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare (creşterea
veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii economice).
Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional, care, de
regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică.

Politici structurale reprezintă măsurile ce trebuie luate de administraţia

publică şi care vizează orizonturi de timp lungi cu obiective referitoare la
structurile fundamentale ale economiei. Dintre acestea menţionăm politica
industrială, politica sociala, amenajarea teritoriului etc. In paginile de faţă de
concentrăm numai asupra politicii industriale.
Politica industrială are drept scop ridicarea gradului de competitivitate a
întreprinderilor, indiferent de forma lor de proprietate şi de organizare.
Obiectivele politicii industriale sunt:
- elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii pentru redresarea
economiei aflată în situaţii de recesiune sau criză;
- orientarea şi dezvoltarea sectorului secundar, considerat motorul
dezvoltării economice;
- adaptarea economiei la cerinţele procesului de globalizare.
- asigurarea independenţei naţionale în sectoarele industriale sensibile
(energie, cercetare-dezvoltare);
- implementarea unui model de dezvoltare care să se bucure de un
consens cât mai larg;
- armonizarea dezvoltării şi eliminarea decalajelor dintre diferitele
regiuni ale teritoriului naţional.
Transpunerea în realitate a obiectivelor politicii industriale este posibilă utilizând
instrumente a căror specificitate depinde de tipul de economie. S-au conturat
instrumente cu efect direct şi instrumente cu efect indirect.
Instrumente ale politicii industriale cu efect direct:
- măsuri de stimulare as ansamblului întreprinderilor industriale prin
preţuri, subvenţii, controlul concurenţei etc.;
 - măsuri de stimulare a unor întreprinderi, în funcţie de rolul de
antrenare pe care acestea îl au în sectorul industrial.
Instrumente ale politicii industriale cu efect indirect:
- măsuri de politică economică generală conjuncturală:
- măsuri de dezvoltare a infrastructurii de transport şi informaţională
- măsuri de dezvoltare a sistemului de formare şi pregătire profesională;
- măsuri de dezvoltare a activităţii de cercetare.
O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale strategice şi
definirea tehnologiilor strategice. Se consideră că în definirea sectoarelor industriale
strategice, politica industrială trebuie să stimuleze acele ramuri pentru care media
ultimilor cinci ani a ritmurilor de dezvoltare este superioară medie internaţionale.
Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea consumului de
capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a valorii adăugate.
Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole:
- contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi
necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă;
- contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia
naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional.
În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip crenel.
Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care se consideră a fi
insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici nu au perspectiva unui creşteri
ulterioare. În acelaşi timp, sunt stimulate activităţi industriale strict specializate care în
prezent şi în viitor un grad înalt de competitivitate. Politica crenelurilor s-a dovedit
generatoare de importante efecte perverse. Astfel, a generat o rată ridicată a şomajului
şi a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. În unele
cazuri, alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă.
Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială, denumit „politica
filierelor”. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ de
activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin activităţi de
vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program de dezvoltare.
Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de înaltă competitivitate.
Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de
antrenare; de independenţă, prin care s-a redus substanţial necesitatea unor
importuri. Politica filierelor poate avea şi efecte perverse, în ceea ce priveşte
necesitatea unor importante surse de finanţare, fără de care cerinţele de
interdependenţă nu ar fi posibile.

Surse:
https://www.qgasesc.com/economie/cai-de-crestere-economica44.php
https://www.qreferat.com/referate/economie/POLITICI-MACROECONOMICE251.php