Sunteți pe pagina 1din 7

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OBLIGAŢIILE

FISCALE

1.1. Conţinutul, rolul şi funcţiile impozitelor.


Principiile şi criteriile impunerii
Procesul de finanţare a activităţilor statului in domenii cum sunt
apărarea,ordine publică, funcţionarea organelor administraţiei publice,
educaţie, sănătate, cultură, artă, securitate şi protecţie socială precum
şi in domeniile economice cum sunt transporturi, energie, comunicaţii,
cercetare, protecţia mediului şi cerinţa intervenţiilor sale prin acţiuni
adecvate asupra fluctuaţiilor conjuncturale ale mediului economic, au
determinat sporirea nevoilor sale financiare precum şi o diversificare a
surselor de finanţare.
Impozitele reprezintă o categorie financiară a cărei apariţie şi
evoluţie se află in legătură cu statul şi relaţiile băneşti. Rădăcina
etimologică a acestei noţiuni provine din limba latină de la cuvantul
„ impositus”.
Impozitele, ca procedeu financiar principal de mobilizare a
fondurilor băneşti necesare statului, au apărut şi sunt cunoscute din
antichitate, evoluand in forme multiple in toate perioadele istorice,
păstrandu-şi importanţa pană in zilele noastre. Evoluţia istorică a fost
insoţită, indeosebi in perioada contemporană, de caracterizări şi teorii
doctrinare care justifică necesitatea şi rolul impozitelor precum şi de
principii privind aşezarea şi incasarea acestora.
Pe măsură ce organizarea statală se dezvoltă, aceasta este
insoţită de impozitul permanent perceput pe cale de autoritate. Treptat
el incepe să fie reformat de conducătorii de state, iar el insuşi, la
randul său, stă la baza reformelor la care statul a fost supus de-a
lungul timpului. Statele moderne şi-au bazat dezvoltarea economiilor şi
extinderea puterii lor, in mare parte, pe fiscalitate, fie că aceasta era
suportata numai de către proprii cetăţeni sau de cetăţenii altor state
aflate intr-o formă sau alta de dependenţă faţă de respectivul stat.
Pană in prezent nimeni nu a putut inlocui acest mijloc de finanţare
şi de susţinere a statului.

Funcţiile impozitului conturate de-a lungul timpului ce


stau la baza impozitelor.
Cea mai importantă funcţie a impozitelor se manifestă in plan
financiar, intrucat ele au constituit şi constituie mijlocul principal de
preocupare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice. In statele dezvoltate, impozitele, taxele şi
contribuţiile asigură opt sau nouă zecimi din totalul resurselor
financiare ale statului in ţările in curs de dezvoltare această pondere
este mai mică, fiind cuprinsă intre cinci şi nouă zecimi. In perioada
postbelică tendinţa caracteristică pentru evoluţia impozitelor şi taxelor
o reprezintă creşterea continuă a acestora, in expresia relativă şi
absolută.
De aceea, funcţia cea mai importantă a impozitelor este aceea
de asigura mobilizarea veniturilor necesare statului pentru acoperirea
cheltuielilor publice. In concepţia teoriei economice clasice asupra
impozitelor acestea reprezintă unica funcţie a lor ca mijloc de
preocupare a resurselor băneşti pentru trezoreria publică. Ele nu
trebuie să fie nici mobilizator şi nici inhibitor al economiei.
Teoria economică modernă aşează la temelia explicării
necesităţii funcţiilor
impozitelor şi alte raţiuni, alături de cea financiară şi anume funcţii
economice şi sociale legate de utilizarea acestora ca instrumente de
intervenţie a statului in economie, avand calitatea de parghie fiscală.
In zilele noastre, in condiţiile complexe ale funcţionării
mecanismelor pieţei concurenţiale, in practica financiară
contemporană se evidenţiază o anumită accentuare a rolului
impozitelor pe plan economic, aspect ce rezulta din practica statelor
moderne de a folosi impozitele ca mijloc de intervenţie in viaţa
economică. Impozitul are atat rolul alimentării cu fonduri la bugetul
statului, cat şi acela al unui factor de echilibru in economie.
Din raţiuni economice satul poate diferenţia tratamentul fiscal al
contribuabililor pentru a stimula dezvoltarea activităţilor dorite de
societate şi pentru descurajarea celor indezirabile. Astfel, el este in
prezent activizat ca parghie fiscală in cadrul economiei.
Sunt cunoscute aspectele practice ce reflectă utilizarea structurilor
tehnice ale impozitelor pentru intervenţie in viaţa economică şi socială:
acţiuni in scop natalist ( impozitul pe celibat ), asigurarea unei anumite
egalizări sociale a indivizilor ( impozitul pe succesiuni cu caracter de
confiscare, progresivitatea cotelor de impozitare in funcţie de nivelul
veniturilor), folosirea impozitului pentru orientarea activităţilor
economice ( variabilitatea cotelor, exonerarea parţială temporară şi
deduceri in funcţie de activitatea economică, utilizarea taxelor vamale
şi accizelor). Astfel, de la rolul primordial de a asigura venituri statului
pentru acoperirea cheltuielilor publice, s-a ajuns la utilizarea
impozitului pentru obţinerea de efecte pe plan economic şi social.
Funcţia intervenţionistă a impozitelor se manifestă in
următoarele direcţii:
● aceea de a incita ( investiţiile, asigurările, exportul );
● aceea de a inhiba ( consumul de produse dăunătoare sănătăţii,
poluarea mediului, formarea de averi excesive );
● aceea de a proteja anumite ramuri, sectoare sau produse
autohtone, prin intermediul taxelor vamale.
Impozitelor le revine şi un important rol social, ce se concretizează
prin utilizarea lor ca instrument al redistribuirii unei părţi importante a
produsului intern brut. Raţiuni de ordin social stau la temelia
tratamentului fiscal diferenţiat in politica fiscală: nu toţi contribuabilii
care obţin venituri de mărime egală suportă la fel impozitul. Utilizarea
impozitului ca instrument al politicii sociale a statului are loc prin
diferenţierea mărimii lui ţinand seama şi de criterii cum sunt: numărul
de persoane aflate in intreţinere, starea de sănătate, starea civilă,
varstă etc. Totodată şi procesul de alocare a veniturilor bugetare pe
beneficiari reprezintă un mijloc de redistribuire a unei părţi din P.I.B.

In practica fiscală actuală a statelor se acceptă ideea de


diferenţiere a sarcinilor fiscale pe criterii sociale. In acest sens se
acceptă şi impozitul negativ aspect concretizat in faptul că anumite
categorii ale populaţiei beneficiază de utilităţi acoperite din veniturile
publice de o valoare mai mare decat contribuţia lor la constituirea
veniturilor bugetare, pe seama impozitelor mai mari pe care le plătesc
alţi contribuabili. Această strategie fiscală nu trebuie să ducă la
deformarea aplicării principiilor economice specifice economiei de
piaţă şi să conducă la un egalitarism fiscal.
Pornind de la aceste aspecte, in teoria fiscală contemporană au
fost exprimate numeroase definiţii ale impozitului:
Una din definiţiile cuprinzătoare a fost dată de Gaston Jeze care
afirmă că „impozitul este o prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de
autoritate, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie, in vederea acoperirii
cheltuielilor publice”.
In dicţionarul economic şi social se consemnează că „impozitul
este o prelevare obligatorie realizată in profitul administraţiei publice,
care nu dă dreptul unei contraprestaţii directe, ci la servicii furnizate in
mod gratuit de colectivitate.
Din definiţiile intalnite in literatura de specialitate se poate
considera că: impozitele reprezintă obligaţii de plată pecuniare
stabilite de stat in temeiul legii in sarcina persoanelor fizice şi juridice
in funcţie de capacitatea contributivă a fiecăruia, mobilizate la buget
fără vreun echivalent sau contraprestaţie directă şi utilizate de acestea
ca resurse financiare pentru acoperirea cheltuielilor publice şi parghii
pentru influenţarea vieţii economice şi sociale.

Principiile si criteriile impunerii.


In decursul timpului economiştii au fost preocupaţi de obţinerea
celei mai bune repartiţii a poverii fiscale intre contribuabili, spre a
finanţa sectorul public.Pentru prima data asemenea principii au fosdt
formulate de Adam Smith, reprezentant de seamă al economiei politice
clasice.Potrivit apreciertilor ce au fost făcute de acesta, la baza politicii
fiscale ar trebui să stea urmatoarele principii:

• Principiul justeţei impunerii se referă la echitatea fiscală şi are


in vedere că fiecare
din cetaţenii unui stat trebuie să contribuie la coperirea cheltuielilor
publice in funcţie de veniturile pe care le obţin.Din cuprinsul acestui
principiu rezultă că sunt juste numai impozitele care, instituite in
scopul acoperirii cheltuielilor publice, sunt reglementate şi se percep in
raport cu capacitatea contributivă a fiecărui debitor.

• Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea


impozitelor datorate statului
de către fiecare contribuabil să fie certă. Totodată termenele,
modalităţile şi sumele de plată să fie clare, precise şi cunoscute cu
anticipaţie de către fiecare contribuabil.Principiul certitudinii
impozitelor işi are corespondentul in principiul „legalităţii impozitelor”,
care pretinde să fie percepute numai impozitele reglementate prin
lege, iar dispoziţiile acestor legi să fie aplicate in strictă conformitate,
promovand aşa zisa”egalitate a cetăţenilor in faţa impozitelor”.

• Principiul comodităţii in domeniul fiscal, potrivit căruia


impozitele şi taxele trebuie
să fie percepute la termenele corelate cu periodicitatea obţinerii
veniturilor şi după o procedură cat mai convenabilă plătitorilor.

• Principiul randamentului impozitelor are in vedere cala


instituirea unor impoyite,
acestea să fie cat maiputin apăsătoare pentru contribuabiliiar
incasarea lor să fie făcută cu cheltuieli minime.
Randamentul ridicat al impoziteloreste legat de următoarele:
• caracterul său universal, cea ce presupune să fie plătit de toate
persoanele fizice şi
juridice care obţin venituri din aceaşi sursă sau deţin avere de valoare
egală;
• să cuprindă intreagamaterie impozabilă, să fie exclusă posibilitatea
practicării evaziunii
sau fraudei fiscale;
• să nu reclame cheltuielimari cu aşezarea, urmărirea şi incasarea lui.
Ţinand seama de principiile formulate de Adam Smith precum şi
de contribuţiile
aduse de alţi economişti, se poate desprinde că principiile actuale ale
impozitării, cristalizate in ştiinţa finanţelor publice sunt:
• Principiile de echitate fiscală;
• Principiile de politică financiară;
• Principiile de politică economică
• Principiile social-politice ale impunerii.
Echitatea fiscală presupune ideea de dreptate, justiţie socială in
materie de
aşezare şi percepere a impozitelor.
Principiile de politică financiară ale impunerii au in vedere ca
orice impozit care este introdus in practica fiscală să corespundă unor
criterii ce vizează:
• randamentul fiscal ridicat;
• stabilitatea şi elasticitatea;
• tipul şi numărul de impozite utilizate pentru constituirea veniturilor
publice.
In concordanţă cu principiile de politică economică, statul
urmăreşte prin instituirea unui impozit, pe langă incasarea de de
venituri bugetare, şi folosirea impozitului ca instrument pentru
influenţarea dezvoltării sau restrangerii activităţii unor ramuri sau
subramuri ale economiei.
Principiile social-politice ale impunerii se referă la faptul că in
prezent toate statele urmăresc, prin politica fiscală promovata,
infăptuirea unor obiective de ordin social-politic.

1.2. Elementele tehnice ale impozitelor


Realizarea obiectivelor financiare, economice şi sociale care sunt
avute in vedere de către stat prin utilizarea instrumentelor fiscale se
bazează pe adoptarea unor reglementări fiscale care se cer a fi
cunoscute atat de organele fiscale cat şi de contribuabili, reglementari
care se referă la elementele tehnice ale impozitului.Acestea sunt:
• subiectul impozitului sau contribuabilul;
• suportatorul impozitului;
• materia impozabilă (obiectul impozabil);
• unitatea de impunere;
• sursa impozitului;
• cota impozitului;
• asieta fiscală;
• termenul de plată.
Subiectul impozitului sau contribuabilul este reprezentat de
persoana fizică
sau juridică ce este obligată prin lege la plata acestuia.
Suportatorul impozitului il constituie persoana fizică sau
juridică din ale cărei venituri se suportă efectiv impozitul.
Materia impozabilă (obiectul impozabil), o reprezintă bunul,
venitul ori activitatea pentru care subiectul datorează impozite directe,
precum şi vanzarea valorificarea sau punerea in circulaţie a unor
produse, bunuri sau servicii, in cazul impozitelor indirecte.
Unitatea de impunere. Pentru a fi supus impunerii, obiectul
impozitării trebuie să fie măsurat, evaluat şi de aceea se precizează
prin lege in mod expres unitatea de impunere; aceasta reprezintă
unitatea in care se exprimă mărimea obiectului impozabil (lei).
Sursa impozitului indică din ce anume este plătit impozitul,
adică din venit sau din avere .
Cota impozitului, reprezintă mărimea impozitului stabilită pentru
fiecare unitate de impunere.Această cotă se aplică asupra bazei
impozabile, rezultand impozitul total de plată.
Asieta fiscală dă expresie modului de aşezare a impozitelor, şi
cuprinde toate operaţiile pe care le infăptuiesc organele fiscale pentru
identificarea fiecărui subiect impozabil; stabilirea mărimii materiei
impozabile şi a cuantumului impozitelor datorate statului de fiecare
subiect.
Termenul de plată al impozitului se referă la precizarea datei sau a
intervalului de timp in interiorul căruia trebuie să fie achitată obligaţia
faţă de bugetul statului.

Clasificarea impozitelor:
● După trăsăturile de fond şi de formă
♦ impozite directe:◦ impozite reale → impozitul funciar
→ impozitul pe clădiri
→ impozitul pe activităţi industriale
→ comerciale şi profesii libere
→ impozitul pe capitalul mobiliar sau
bănesc
◦ impozite personale
→ impozit pe venit ▪ impozite pe veniturile
pers. fizice ▪ impozite pe veniturile
soc. de capital
→ impozit pe avere ▪ impozite pe
averea propriu-zisă
▪ impozitul pe
sporul de avere
▪ impozite pe circulaţia
averii
♦ impozite indirecte:◦ taxe de consumaţie
◦ venituri care provin de la monopolurile fiscale
◦ taxe vamale
◦ taxe de timbru şi de inregistrare

● După obiect
♦ impozite pe venit
♦ impozite pe avere
♦ impozite pe cheltuieli

● După scopul urmărit


♦ impozite financiare
♦ impozite de ordine

● După frecvenţa cu care se realizează


♦ impozite permanente
♦ impozite incidentale
● După instituţia care le administrează
♦ in statele de tip federal ◦ impozite federale
◦ impozite ale statelor, provinciilor şi
regiunilor
◦ impozite locale
♦ in statele de tip unitar ◦ impozite ale administraţiei centrale
de stat
◦ impozite locale