Tema 1 Planificarea şi prognozarea fiscală noţiuni generale

1. Noţiuni conceptuale cu privire la organizarea procesului fiscal

2. Esenţa, structura şi metodele planificării şi prognozării fiscale

1. Noţiuni conceptuale cu privire la organizarea procesului fiscal

Procesul fiscal este o parte componentă a procesului bugetar, reglementată de normele de

drept existent, şi reprezintă activitatea instituţiilor puterii de stat centrale şi locale, care ţine de:
determinarea conceptului constituirii, structurii şi nivelului veniturilor bugetare; modificarea
sistemului de impozite şi taxe existent, a obiectului impunerii, componenţei materiei impozabile
şi a cotelor fiscale; formarea legislaţiei fiscale; elaborarea şi executarea planurilor de mobilizare
a plăţilor fiscale la buget şi în fondurile extrabugetare, precum şi controlul executării şi
respectării legislaţiei fiscale.
Procesul fiscal reprezintă activitatea statului în organizarea mecanismului de impozitarea şi
asigurarea îndeplinirii lui.
Noţiunea de „proces fiscal” este mai largă decât noţiunea de „impunere”, deoarece include
nu numai stabilirea, aplicarea şi perceperea impozitelor, ci şi activitatea de formare şi funcţionare
a aparatului ce administrează sistemul fiscal. Procesul fiscal include mai multe componente şi
are drept scop:
 Formarea sistemului fiscal al statului prin stabilirea şi aplicarea impozitelor şi
determinarea corelaţiei dintre ele (armonizarea sistemului fiscal);
 Determinarea competenţelor publice ce au atribuţii de administrare fiscală şi
redistribuirea funcţiilor lor;
 Asigurarea funcţionării eficiente a sistemului de organe fiscale specializate;
 Organizarea şi efectuarea controlului asupra respectării legislaţiei fiscale;
 Organizarea procesului de colectare a impozitelor, atât prin achitare sinestătătoare de
către contribuabili, cât şi prin utilizarea metodelor de executare silită a obligaţiilor
fiscale;
 Menţinerea regimului de respectare a legislaţiei fiscale prin aplicarea sancţiunilor
fiscale ş.a.
Procesul fiscal se efectuează prin metode şi tehnici specifice structurii sistemului fiscal al
statului. Metodele de bază ale efectuării procesului fiscal sunt:
• Stabilirea şi introducerea impozitelor;
• Ţinerea evidenţei contribuabililor;
• Ţinerea evidenţei obiectelor impozabile pe tipuri de impozite;
• Organizarea reţinerii impozitelor la sursa de obţinere a
venitului;
• Efectuarea controlului asupra respectării legislaţiei fiscale atât
de către contribuabili, cât şi de către cei care administrează sistemul fiscal şi cei care
intermediază relaţiile fiscale;
• Organizarea lucrului în organele fiscale;
• Aplicarea sancţiunilor fiscale, ş.a.
În organizarea procesului fiscal statul se conduce de obiectivele propuse de politica
fiscală. Mecanismul fiscal permite de a corela relaţiile fiscale, bazându-se pe dreptul fiscal şi
principiile de impozitare utilizate de fiecare stat.
Procesul fiscal reprezintă reglementarea în baza normelor de drept a unei părţi a
procesului bugetar, ce reprezintă activitatea organelor puterii de stat, a administraţiei locale şi a
participanţilor la relaţiile fiscale în vederea stabilirii unei concepţii de formare a structurii şi
volumului veniturilor de stat, perfecţionării sistemului fiscal existent, a legislaţiei fiscale,

1
elaborării şi îndeplinirii planului mobilizării încasărilor fiscale la buget şi în fondurile
extrabugetare, precum şi controlul asupra executării şi respectării legislaţiei fiscale.
După cum se ştie, sistemul fiscal este creat în concordanţă cu structura social-politică a
societăţii, tipul statului, obiectivele acestuia, scopul final acceptat şi politica economică realizată.
Odată cu constituirea sistemului fiscal este deosebit de importantă alegerea tipului impozitelor,
metodelor de gestionare a acestora, adică a mecanismului fiscal concret.
Mecanismul fiscal reprezintă totalitatea normelor organizatorico-juridice, a metodelor şi
formelor administrării sistemului fiscal prin intermediul instrumentelor specifice.
Mecanismul fiscal contribuie la stabilirea unui echilibru între interesele corporative ale
statului şi interesele agenţilor economici.
În gestionarea mecanismului fiscal statul urmăreşte câteva direcţii de bază:
• Formarea sistemului fiscal al statului prin stabilirea şi introducerea impozitelor şi
deteminarea corelaţiei dintre aceste impozite (armonizarea sistemului fiscal);
• Delimitarea atribuţiilor organelor de stat în domeniul impozitării şi distribuirea
împuternicirilor în sfera dată;
• Formarea unui sistem de organe fiscale specializate şi asigurarea funcţionalităţii lor;
• Organizarea şi efectuarea controlului fiscal asupra respectării legislaţiei fiscale;
• Realizarea procesului de colectare a impozitelor
• Sancţionarea celor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale;
Astfel, putem delimita 3 elemente funcţionale ale mecanismului fiscal:
1. planificarea fiscală
2. reglementarea fiscală
3. administrarea fiscală
Planificarea şi prognozarea fiscală sunt elementele principale ale mecanismului fiscal.
Problema de bază a planificării şi prognozării fiscale este asigurarea parametrilor calitativi şi
cantitativi ale bugetului statului, reieşind din concepţia fiscală elaborată şi aprobată.
Această sarcină se înfăptuieşte atât pentru un an fiscal (planificarea fiscală) cât şi pentru o
perioadă mai îndelungată (prognozarea fiscală).
La elaborarea sarcinilor bugetare curente privind impozitele, estimarea prelevărilor
fiscale trimestriale se rezolvă probleme de ordin tactic.
Prognozarea fiscală, în acest caz, se bazează pe rezultatele cercetărilor ştiinţifice, datele
dărilor de seamă sintetizate şi cele analitice, obţinute în procesul îndeplinirii obligaţiilor fiscale
curente.
Planificarea fiscală este o parte componentă a procesului bugetar, deoarece se bazează pe
aceeaşi informaţie.
În multe ţări elaborarea prognozelor fiscale pentru perspectiva apropiată include:
 evaluarea veniturilor proprietăţii administrativ-teritoriale, a necesităţilor tehnice de
reînnoire a domeniilor de specializare a raionului, a bazei de resurse a raionului,
participarea teritoriului la operaţiile de import-export ş.a.
 prognozarea volumului încasărilor fiscale luând în consideraţie ritmul creşterii economice
a unităţilor administrativ teritoriale.
 Stabilirea mărimii deficitului bugetar, a nivelului inflaţiei, a indicatorilor de piaţă.

Pentru elaborarea şi funcţionarea reuşită a sistemului planificării fiscale este necesar de creat
anumite premise:
 De cadru, adică acordul conducerii să realizeze funcţiile planificării fiscale pe
baza scopurilor bine determinate, precum şi a principiilor de management;
 Organizaţionale, adică capacitatea organizării sistemului planificării fiscale;
 Informaţionale, care presupun prezenţa tehnologiilor necesare pentru colectarea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiei.

2
 Reglementarea fiscală este unul din elementele mobile ale mecanismului fiscal şi
sectorului managementului fiscal de stat. Baza reglării fiscale o constituie sistemul măsurilor
economice de intervenţie operativă în executarea obligaţiilor fiscale. Metodele reglementării
fiscale, ştiinţific argumentate, constituie elementul component al concepţiei fiscale a statului.
Reglementarea fiscală poate fi determinată drept un proces al elaborării detaliate a
metodelor de realizare a planurilor fiscale, formarea şi implementarea noilor regimuri fiscale sau
corectarea celor existente, orientarea spre realizarea funcţiilor fiscale etc.
Reglementarea fiscală în multe state este bazată pe legea fiscală de bază – Codul Fiscal.
Reglementarea fiscală este cea mai complicată componentă a relaţiilor juridice fiscale, deoarece
în cadrul lor se intersectează interesele economice ale statului şi ale agenţilor economici.
Conţinutul şi scopul reglementării fiscale sunt determinate de funcţia de reglare a
sistemului fiscal. De aici reiese necesitatea obiectivă a acestui proces şi rezultatul lui depinde de
corectitudinea metodelor utilizate şi starea economică reală.
În dependenţă de scopul urmărit şi domeniul de aplicare a metodelor de reglementare fiscală pot
fi delimitate trei domenii interdependente: sistemul înlesnirilor şi preferinţelor fiscale, sistemul
sancţiunilor fiscale şi metodele echilibrării bugetar-fiscale.
De combinarea optimală a primelor două sisteme depinde elasticitatea impozitelor şi în
cele din urmă eficienţa politicii fiscale.
În RM reglementarea fiscală a veniturilor bugetare se efectuează prin diferite metode,
urmărind scopul echilibrării veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Diversitatea metodelor de
reglementare fiscală este determinată de proprietăţile impozitului concret, precum şi de
problemele ce apar la elaborarea bugetului. Astfel, unele impozite sunt întărite după anumite
verigi ale sistemului bugetar în întregime, altele – doar parţial sunt prelevate într-un buget sau
altul. Cu acest scop în Legea bugetului sunt stabilite normele defalcărilor fiscale de la suma
veniturilor regularizatoare. Cotele prelevărilor fiscale la bugetele de toate nivelele sunt stabilite
în dependenţă de particularităţile bugetului format şi politicii bugetar-fiscale a bugetului
superior.
La elaborarea metodelor de reglare fiscală o importanţă deosebită o are studierea
consecinţelor sale sociale. Cercetările sociologice servesc drept bază pentru elaborarea şi
adoptarea de către stat a concepţiilor economic argumentate a dezvoltării sistemului de impunere
nu numai pentru o perioadă de un an, ci pentru o perspectivă mai îndepărtată, iar analiza
dinamicii indicatorilor macroeconomici oferă imaginea tendinţelor impunerii şi raţionalizarea
cheltuielilor publice.
Administrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi
responsabile de asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi taxelor, a penalităţilor
şi amenzilor în bugetele de toate nivelurile, precum şi de efectuarea acţiunilor de urmărire penală
în caz de existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor fiscale.
Scopul de bază al administrării fiscale este de a colecta suma corectă a impozitelor datorate
bugetului public cu minim de cheltuieli atât pentru stat, cât şi pentru contribuabili.
Termenul „administrare fiscală” are un sens foarte larg, cuprinzând următoarele domenii:
 principiile organizării sistemului fiscal;
 atribuţiile organelor puterii de stat de diferite nivele în reglarea relaţiilor fiscale;
 definirea noţiunilor de bază, utilizate în legislaţia fiscală;
 procedurile de efectuare a controlului fiscal;
 răspunderea pentru încălcarea legislaţiei fiscale;
 procedurile de contestare a hotărârilor şi acţiunilor organelor fiscale, etc.
Organizarea corectă a administrării fiscale reprezintă un factor decisiv pentru
eficientizarea politicii fiscale într-un stat.
Activitatea aparatului fiscal este orientată spre administrarea relaţiilor fiscale la
macronivel şi la micronivel.
Administrarea fiscală la macronivel reprezintă un ansamblu de acţiuni argumentate
ştiinţific şi economic ale organelor abilitate ale puterii de stat, orientate spre asigurarea deplină şi

3
la timp a bugetelor de toate nivelele cu venituri fiscale, care presupun nu numai executarea
automată a legislaţiei fiscale, ci şi perfecţionarea ei.
Se pot delimita următoarele sarcini ale administrării fiscale la nivelul economiei
naţionale:
• constituirea fondurilor de resurse financiare ale statului prin intermediul
mobilizării încasărilor fiscale;
• repartizarea optimală a resurselor fiscale între verigile sistemului bugetar;
• elaborarea unor programe şi strategii pe termen scurt şi lung de asigurare deplină
şi la timp a bugetului cu venituri fiscale atât planificate, cât şi lichidarea restanţelor
fiscale existente.
Administrarea fiscală la micronivel (în organele fiscale) constă în respectarea strictă a
structurii ierarhice şi delimitarea concretă a funcţiilor la diferite nivele ale conducerii în organele
cu atribuţii de administrare fiscală.
Sarcinile specifice ale administrării fiscale la micronivel sunt:
• determinarea gradului de participare a persoanelor fizice şi juridice în constituirea
resurselor financiare ale statului, pentru a nu afecta simţitor activitatea lor economică şi
nu a prejudicia bugetul statului;
• stabilirea cotelor de impozitare şi determinarea bazei impozabile reieşind din argumentări
ştiinţifice;
• efectuarea controlului asupra plenitudinii încasărilor fiscale şi pedepsirea contribuabililor
care se eschivează de la plata impozitelor.
Organizarea incorectă a administrării fiscale duce la apariţia fenomenului de evaziune
fiscală, care prezintă un pericol social considerabil.
Organizarea administrării fiscale în majoritatea statelor dezvoltate este axată spre
atingerea unor obiective, cum ar fi:
 minimizarea raportului dintre cheltuielile operaţionale de administrare şi încasările
fiscale;
 reducerea restanţelor la impozite şi taxe;
 sporirea calităţii serviciilor acordate contribuabililor de către organele fiscale;
 reducerea numărului de funcţionari fiscali;
 automatizarea la maximum a procesului de administrare fiscală.
Experienţa statelor dezvoltate arată, că pentru organizarea eficientă a procesului de
administrare fiscală este necesar ca, în intervale de timp strict determinate, să fie prelucrate
volume mari de informaţie. Acest lucru se poate efectua numai cu utilizarea tehnologiilor
informaţionale, ce asigură spectrul necesar de servicii.
În Republica Moldova administrarea fiscală se bazează în mare măsură pe practica altor
state, mai ales a celor dezvoltate, cu adaptarea sistemului de administrare la condiţiile economice
existente la etapa actuală.
 perfecţionarea normelor şi codificarea regulilor ce reglementează activitatea organelor
fiscale şi contribuabililor;
 perfecţionarea structurii organizatorice a aparatului fiscal;
 organizarea lucrului cu contribuabilii în vederea informării acestora despre
particularităţile legislaţiei fiscale;
 perfecţionarea sistemului automatizat de evidenţă fiscală;
 dezvoltarea tehnologiilor informaţionale de administrare fiscală;
 unificarea prevederilor acordurilor privind evitarea dublei impuneri;
 prevenirea şi combaterea fenomenului de evaziune fiscală.

2. Esenţa, structura şi metodele planificării şi prognozării fiscale

4
 Planificarea şi prognozarea fiscală sunt elementele principale ale mecanismului fiscal.
Problema de bază a planificării şi prognozării fiscale este asigurarea, economic fundamentată, a
parametrilor calitativi şi cantitativi a bugetului şi a programelor de perspectivă privind
dezvoltarea social-economică a ţării, reieşind din concepţia fiscală elaborată.
Această sarcină se înfăptuieşte atât pentru un an fiscal (planificarea fiscală) cât şi pentru o
perioadă mai îndelungată (prognozarea fiscală).
Planificarea fiscală este o parte integrantă a procesului bugetar, iar procedurile
planificării fiscale sunt îmbinate cu alcătuirea bugetului, deoarece se bazează pe aceeaşi
informaţie.
La elaborarea sarcinilor bugetare curente, estimarea prelevărilor fiscale trimestriale se
rezolvă probleme de ordin tactic. Soluţionarea acestora formează câmpul juridic pentru stabilirea
şi cercetarea scopurilor strategice în fiscalitate. Prognozarea fiscală, în acest caz, se bazează pe
rezultatele cercetărilor ştiinţifice, informaţia din dările de seamă şi din datele analitice, obţinute
în procesul îndeplinirii obligaţiilor fiscale precedente. Prelucrarea şi analiza acestei informaţii
permite de a estima tendinţa de evoluţie a sistemului fiscal în anul curent, despre influenţa lui
asupra proceselor investiţionale, despre modificările structurale în ramurile economiei naţionale,
despre veniturile obţinute de către diferite unităţi administrativ – teritoriale, agenţi economici,
cetăţeni.
În majoritatea statelor elaborarea prognozelor fiscale pentru perspectiva apropiată
include:
 Evaluarea veniturilor unităţilor administrativ – teritoriale (fiind utilizaţi
coeficienţii asigurării financiare a unităţilor administrativ – teritoriale şi a eficienţei
bugetare), a necesităţilor tehnice de reînnoire a domeniilor de specializare ale raionului,
starea remunerării muncii, a bazei de resurse ale raionului, participarea teritoriului la
operaţiunile de import – export, calitatea infrastructurii industriale şi sociale;
 Prognozarea volumului încasărilor fiscale luând în consideraţie ritmul creşterii
economice a unităţilor administrativ – teritoriale. Aceste date au o importanţă deosebită
la elaborarea bugetelor de toate nivelurile, deoarece în ele se pot reflecta mai exact
necesităţile raioanelor în resurse publice sub forma subvenţiilor, subsidiilor, dotaţiilor şi
finanţării prin transfer. Cunoaşterea potenţialului raionului permite formularea exactă a
regimului înlesnirilor fiscale, ceea ce permite soluţionarea problemei privind
perfecţionarea legislaţiei fiscale;
 Prognozarea necesităţilor social – economice ale unităţilor administrativ –
teritoriale în baza inventarierii totale a tipurilor averii şi a componentei de resurse a
economiei sale;
 Stabilirea mărimii deficitului bugetar, a nivelului inflaţiei, a indicatorului de
preţuri, a indicatorilor de piaţă.
În cazul planificării şi prognozării fiscale sunt realizate nu numai sarcinile fiscale, dar şi se
fundamentează optimizarea tacticii şi strategiei fiscale privind reglementarea şi controlul fiscal.
Scopul planificării fiscale, ca componentă a procesului fiscal, poartă un caracter
conceptual, calitativ, dar argumentarea lui depinde, în mare măsură, de efectuarea unor calcule
concrete di punct de vedere cantitativ.
Elaborarea sarcinilor concrete privind impozitele pentru perioada corespunzătoare
planificată este efectuată după etape, care conţin un şir de acţiuni reciproce:
 Căutarea tipurilor regimurilor fiscale, în corespundere cu tendinţe deja formate în
economie în perioadele precedente;
 Evaluarea variantelor impunerii optimale, alinierea lor pe grupe fiscale, tipuri de activităţi
financiare, grupe de contribuabili, teritorii aparte;
 Argumentarea priorităţii variantei regimului fiscal utilizat;
 Calculul veniturilor fiscale prognozate, ţinând cont de rezultatele executării bugetelor
pentru anul precedent;

5
  Discuţia părţii fiscale a bugetului privind articolele corespunzătoare ale clasificaţiei
bugetare privind precizia efectuării calculelor, a coordonării definitive a veniturilor.
Actualmente, ştiinţa fiscală nu a creat metode speciale de planificare a volumului încasărilor
fiscale la buget. În practică, în procesul planificării fiscale sunt utilizate metode cunoscute: de
bilanţ, a evaluărilor de experţi, metoda corelării, alinierii, structurării rândurilor cronologice,
analiza factorială. Utilizarea acestor metode este binevenită, deoarece ele sunt unificate şi sunt
dependente de specificul proceselor cercetate.
În literatura economică pot fi evidenţiate câteva grupe de metode cantitative, utilizate în prezent
pentru efectuarea investigaţiilor statistice:
 Metode multidimensionale (analiza factorială şi pe clase);
 Metode regresive şi de corelaţie;
 Metode de imitare;
 Metode, elaborate de teoria statisticii de luare a deciziilor (metodele teoriei jocurilor,
teoriei deservirii globale, programarea ş.a.);
 Metode determinative de cercetare a operaţiilor (programarea liniară şi neliniară).
Aceste metode sunt utilizate atunci, când există interconexiunea unor multiple variabile şi este
necesar de găsit o soluţie optimă. Metodele date apar ca o componentă a unor metode de analiză
statistică sau drept procedee independente ale analizei. O anexă posibilă la aceste metode este
alegerea sarcinii optime pentru inspectorii fiscali, minimizarea migrării profesionale ale
lucrătorilor fiscali, etc.
Din punct de vedere teoretic, alegerea metodei de planificare nu depinde nici de tipul
impozitului, nici de tipul contribuabilului sau grupului fiscal. Este important de a stabili scopul
iniţial stabilit la elaborarea planurilor fiscale. Practic, alegerea metodei de evaluare depinde de
nivelul calificării lucrătorilor şi dotarea tehnică a administraţiei fiscale.
Metodele multidimensionale (analiza factorială şi pe clase) se utilizează pentru luarea
deciziilor în baza cărora stau mai multe variabile corelate. Spre exemplu, determinarea mărimii
produsului brut în dependenţă de nivelul tehnic al producerii ş.a.
Metodele regresive şi de corelaţie sunt utilizate pentru stabilirea corelaţiei grupurilor de
variabile, care reflectă activitatea serviciilor fiscale.
Metodele de imitare sunt utilizate în cazul când variabilele, care influenţează asupra
fenomenelor de marketing, ce nu pot fi studiate prin metode logice.
Metodele, elaborate de teoria statistică de luare a deciziilor (teoria jocurilor, teoria
deservirii globale, teoria programării statistice ş.a.)sunt utilizate pentru:
 Cercetarea gradului de loialitate a legilor fiscale faţă de contribuabili;
 Cercetarea reacţiei contribuabililor la modificarea politicii fiscale;
 Prognozarea creşterii sau reducerii nivelului producţiei ca rezultat al modificării
volumului încasărilor fiscale, ş.a.
Metode determinative de cercetare a operaţiilor (programarea liniară şi neliniară) sunt
folosite atunci, când sunt cunoscute mai multe variabile interdependente şi este nevoie de a găsi
soluţia optimă. Spre exemplu, alegerea volumului optimal al sarcinilor pentru inspectorii fiscali,
minimizarea gradului de fluctuaţie profesională a lucrătorilor fiscali ş.a.
Toate metodele planificării fiscale (sunt cunoscute circa 65 metode) utilizează programe
automatizate speciale. Computerizarea cercetărilor în domeniul fiscalităţii permite de a
previziona numărul maximal de situaţii fiscale, care pot apărea în procesul executării bugetelor
de toate nivelele. În scopul atingerii rezultatului maxim, în majoritatea statelor se petrece
unificarea indicatorilor din dările de seamă fiscale şi crearea dărilor de seamă standardizate,
prezentate prin intermediul Internetului.
În Republica Moldova există baze de date, care sistematizează şi prelucrează informaţia
fiscală (Impozit, Inspector, Codfisc, Vama ş.a.)

6
 Tema 2. Planificarea fiscală la macronivel

1. Mecanismul planificării fiscale la macronivel

2. Aspectele planificării fiscale la macronivel în Republica Moldova

1. Mecanismul planificării fiscale la macronivel

Planificarea şi prognozarea fiscală sunt elementele principale ale mecanismului fiscal.

Problema de bază a planificării şi prognozării fiscale este asigurarea parametrilor calitativi şi
cantitativi ale bugetului statului, reieşind din concepţia fiscală elaborată şi aprobată. Planificarea
fiscală la macronivel vizează constituirea sisemului fiscal, determinarea direcţiilor reformei
fiscale şi a politicii fiscale, prognozarea indicatorilor macroeconomici.
Această sarcină se înfăptuieşte atât pentru un an fiscal (planificarea fiscală) cât şi pentru o
perioadă mai îndelungată (prognozarea fiscală).
Etapa prognozării, fiind componenta de bază a procesului fiscal, asigură fundamentarea
ştiinţifică şi include următoarele trepte:
 Prognozarea indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB, PNN, VN, ş.a.);
 Prognozarea volumului veniturilor publice.
Prognozarea indicatorilor macroeconomici creează fundamentul procesului fiscal şi, ca
rezultat, determină volumul veniturilor fiscale pentru perioada de un an fiscal. Importanţa
prognozării indicatorilor macroeconomici pentru determinarea volumului veniturilor publice,
poate fi explicată în felul următor:
• PIB determină volumul agregat al bazei fiscale, deoarece reprezintă sursa
nestructurată a tuturor plăţilor fiscale;
• PNB permite de a determina acea parte a plăţilor fiscale, care se vor
efectua pe baza activităţii capitalului naţional, în exclusivitate;
• PNN completează indicatorii macroeconomici precedenţi, reducând baza
fiscală agregată (prin scăderea amortizării) până la PNB, ce constituie veniturile
populaţiei şi, astfel permite crearea unei impresii adecvate privind volumul surselor
importante de plăţi fiscale – impozitele indirecte;
• VN – care, conform metodologiei de calcul, nu include, spre deosebire de
PNN – impozitarea indirectă, ci reflectă altă componentă – impunerea directă;
• Veniturile populaţiei reprezintă o parte a VN, care poate fi separată în
consum şi economii, arată mărimea posibilă a încasărilor din impunerea veniturilor;
• Rata medie anuală a dobânzii permite stabilirea influenţei asupra plăţilor
fiscale, a mărimilor PIB şi PNB, deoarece mărimea ei influenţează cererea
investiţională agregată;
• Balanţa de plăţi permite determinarea bazei fiscale pentru impunerea
indirectă şi, în special, taxa vamală;
• Numărul populaţiei permite prognozarea plăţilor fiscale, cu incidenţa
directă asupra persoanelor fizice.
Prognozarea volumului veniturilor publice poate fi influenţată de următorii factori:

7
 • Volumul majorat al încasărilor fiscale în totalul veniturilor bugetare poate fi
justificat, numai dacă prognoza dezvoltării economice este caracterizată de un
potenţial economic adecvat;
• Volumul majorat al încasărilor fiscale în totalul veniturilor bugetare poate aduce
la activizarea efectului multiplicatorului fiscal şi, ca rezultat, reducerea cererii şi, în
consecinţă reducerea PIB-ului. Efectele macroeconomice intervin în perioadele
fiscale viitoare, adică reuşitele cu caracter operativ – tactic pot aduce la crize ale
strategiei;
• Factorul de creştere a volumului veniturilor bugetare este structura încasărilor
fiscale, determinată de influenţa specifică a veniturilor fiscale şi nefiscale asupra
procesului economic.
Planificarea fiscală constă în determinarea structurii optime a sistemului de impozite şi
taxe. Obiectivele şi sarcinile planificării fiscale au un caracter conceptual şi ţin de determinarea
componenţei şi volumului optim al bazei fiscale şi constau în :
- Elaborarea metodologiei de determinare a bazei fiscale şi monitorizarea ei;
- Evaluarea şi analiza volumului potenţial al bazei fiscale, în conformitate cu
metodologia dată.
Planificarea fiscală mai presupune şi delimitarea competenţelor fiscale şi a surselor de
venituri între organele puterii de stat de diferite niveluri. Determinarea proporţiilor concrete de
repartizare a impozitelor şi taxelor între bugetele de diferite niveluri reprezintă baza conceperii
planificării fiscale.
Planificarea fiscală mai presupune calculul sumelor concrete plăţilor fiscale, adică a
contingentului impozitelor şi taxelor mobilizate pe teritoriul dat. acesta este unul din
componentele de bază ale sistemului fiscal şi ale planificării bugetare, deoarece evaluarea
veniturilor fiscale este chemată de a asigura parametrii calitativi şi cantitativi, economic
fundamentaţi, ai indicatorilor bugetari.
În dependenţă de problemele, care necesită a fi soluţionate, deosebim tactica şi strategia
planificării fiscale. La elaborarea sarcinilor bugetare curente privind impozitele, la determinarea
volumului prelevărilor fiscale, ce vor fi încasate trimestrial se rezolvă probleme de ordin tactic.
Soluţionarea acestor probleme stabileşte scopurile strategice în impozitare.
Tactica fiscală reprezintă un complex de măsuri practice ale organelor publice,
îndreptate spre elaborarea structurii părţii de venituri ale bugetului, în conformitate cu clasificaţia
bugetară, de asemenea, reglementarea fiscală şi efectuarea controlului fiscal.
Efectuarea calitativă a tacticii fiscale determină asigurarea deplină şi la timp cu venituri
fiscale a bugetelor de toate nivelele pentru perioada fiscală curentă. Utilizând metodele
intervenţiei operative în relaţiile fiscale, administraţia fiscală preîntâmpină încălcările fiscale şi
asigură bugetele cu venituri obţinute din amenzi, penalităţi, restanţe la buget, depistate în urma
efectuării controalelor fiscale. În final, măsurile de ordin tactic determină raţionalitatea întregului
sistem fiscal.
Strategia fiscală se utilizează frecvent în practica gestiunii fiscale. Planificarea
(prognozarea) fiscală strategică reprezintă baza previziunii economice a oricărui stat.
Cercetările analitice a conţinutului relaţiilor fiscale în procesul executării obligaţiilor
fiscale pentru anul fiscal curent reprezintă o condiţie necesară pentru efectuarea unei strategii
fiscale reuşite. Etapele planificării fiscale, care ţin de alegerea şi elaborarea concepţiei fiscale se
referă la strategia fiscală.
Planificarea fiscală strategică şi tactică servesc ca bază pentru elaborarea potenţialului
fiscal strategic şi tactic.
Potenţialul fiscal reprezintă capacitatea bazei fiscale a unei unităţi administrativ –
teritoriale sau a unei ţări de a genera venituri fiscale.
Potenţialul fiscal strategic reprezintă volumul prognozat al încasărilor totale brute,
obţinut în cadrul producerii şi circulaţiei, după deducerea cheltuielilor totale pentru obţinerea lor.
Acest indicator oferă imaginea tendinţelor de dezvoltare a economiei statului.

8
 Potenţialul fiscal tactic reprezintă valoarea totală a volumului de încasări fiscale, reieşind
din potenţialul fiscal strategic şi cotele de impunere (ajustate la pierderile de la acordarea
scutirilor).
Acest indicator ne arată valoarea totală a resurselor fiscale de care poate beneficia statul
la realizarea programului social.
În baza acestor doi indicatori se formează partea de venituri a bugetului.
Există un şir de metode pentru aprecierea potenţialului fiscal. fiecare din ele are atât avantaje, cât
şi dezavantaje, exprimate prin exactitatea şi dificultatea calculării. Dintre metodele utilizate
pentru aprecierea potenţialului fiscal deosebim evaluările bazate pe:
- Veniturile fiscale real colectate în raioane;
- Veniturile medii ale populaţiei;
- Produsul brut al unităţilor administrativ – teritoriale;
- Totalitatea resurselor impozabile;
- Structurarea sistemului fiscal reprezentativ;
- Structurarea sistemului fiscal reprezentativ utilizând analiza regresivă.
Cea mai simplă metodă este utilizarea în calitate de măsură a potenţialului fiscal,
impozitele real colectate pe raioane. Acest indicator, însă, nu ia în vedere eforturile fiscale ale
organelor publice locale, ceea ce face utilizarea lui neeficientă. Venitul mediu pe cap de locuitor
şi produsul brut al unităţilor administrativ – teritoriale, în acest caz, nu depind de eforturile
fiscale, în veniturile medii pe cap de locuitor nu sunt incluse sumele veniturilor nerezidenţilor,
iar volumul produsului brut al unităţilor administrativ – teritoriale nu ia în consideraţie structura
producerii şi a cotelor de impozitare.

2. Aspectele planificării fiscale la macronivel în Republica Moldova

Procesul de planificare fiscală în Republica Moldova este influenţat de mai mulţi factori:
 Agravarea proceselor inflaţioniste;
 Majorarea datoriilor reciproce ale întreprinderii faţă de buget;
 Disciplina fiscală nesatisfăcătoare;
 Sporirea excesivă a sferei serviciilor faţă de sfera producţiei;
 Informaţia neexactă şi, uneori, contradictorie, a indicatorilor statistici, ş.a.
În ultimii ani în Republica Moldova au apărut tendinţe de stabilizare a situaţiei social-
economice, de diminuare a ritmului inflaţiei şi a nivelului deficitului bugetar. Dar aceste procese
nu au contribuit la modificarea esenţială a structurii instituţionale a statului nostru, iar baza
legislativă, în multe situaţii, nu este logică, este puţin aplicabilă şi, deseori, contradictorie.
Sistemul bugetar al Republicii Moldova se bazează pe Legea cu privire la sistemul
bugetar şi procesul bugetar, care asigură elaborarea bugetului relativ admisibil.
Indicatorii economici de bază, necesari pentru elaborarea bugetului de stat sunt transmişi
Ministerului Finanţelor în termenii stabiliţi şi includ prognozarea indicatorilor macroeconomici
şi sociali pentru anul viitor. Ministerul Finanţelor determină volumul total al veniturilor şi
cheltuielilor prognozate şi elaborează proiectul bugetului de stat.
Organizaţiile publice prezintă Ministerului Finanţelor informaţii şi propuneri privind
bugetul, care includ:
- Veniturile şi cheltuielile executate în anul bugetar anterior;
- Veniturile şi cheltuielile prevăzute pentru anul curent;
- Veniturile şi cheltuielile pentru anul viitor;
- Veniturile şi cheltuielile prevăzute pentru anul ce urmează după anul viitor.
Astfel, la elaborarea proiectului bugetului sunt utilizate prognozele economice atât pe termen
mediu, cât şi cele pe termen lung. Se ţine cont de modificările posibile în politica bugetar –
fiscală şi monetară. De asemenea se ţine cont de principalii indicatori macroeconomici:

9
 - Indicii preţurilor;
- Nivelul ratei procentuale de refinanţare a BNM;
- Nivelul şomajului;
- Veniturile persoanelor fizice şi juridice, ş.a.
Planificarea fiscală în Republica Moldova este bazată pe concepţia ştiinţific argumentată a
formării sistemului fiscal, componenţa şi structura lui, în corespundere cu reorganizările ce au
loc în economie. Astfel, planificarea fiscală îşi găseşte reflectarea în politica fiscală promovată
de stat, care determină principiile organizaţional – juridice de funcţionare a sistemului fiscal şi
metoda calculării anumitor impozite.
A doua componentă a planificării fiscale este diferenţierea împuternicirilor fiscale şi a
surselor de venit între organele de conducere şi gestiune la diferite nivele. Determinarea
proporţiilor de distribuire a impozitelor între bugete constituie baza planificării fiscale.
Normativele defalcărilor impozitelor şi taxelor în bugetele de nivel mai inferior a sistemului
bugetar sunt determinate de legea cu privire la bugetul dat.
A treia direcţie a planificării fiscale este calculul sumelor concrete a impozitelor,
mobilizate pe un anumit teritoriu. Acesta este unul din principalele elemente ale sistemului
planificării fiscale bugetare, deoarece aprecierea încasărilor fiscale este chemată să asigure
parametrii cantitativi şi calitativi, economic argumentaţi, ai indicatorilor bugetari. Principala
sarcină a acestei etape de planificare fiscală este determinarea volumului încasărilor fiscale
pentru o perspectivă pe termen mediu şi lung în baza calculelor prognozate de modificarea
veniturilor întreprinderilor şi a unor ramuri separate a economiei în întregime. În statele
dezvoltate procesul de planificare a veniturilor este bazat pe prognoze economice, cu utilizarea
unui model economico - matematic perfect. În Republica Moldova efectuarea acestui proces nu
are o bază metodologico – matematică structurată şi ştiinţific argumentată.
La elaborarea proiectului bugetului sunt utilizate prognozele economice atât pe termen
mediu cât şi pe termen lung. Prognoza pe termen mediu apreciază perspectivele dezvoltării
economice, de regulă pentru următorii trei ani, se elaborează în baza modelelor econometrice de
dezvoltare economică a statului, ţinând cont de modificările posibile în politica bugetar – fiscală
şi monetară.
Prognoza pe termen lung se efectuează pentru o perspectivă mai îndelungată (mai mult de
5 ani). În ea, de regulă, se reflectă scopurile şi sarcinile politicii bugetar – fiscale a statului.
Direcţiile principale ale politicii fiscale ale în Republica Moldova sunt stabilite în
corespundere cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la Cadrul de cheltuieli pe
termen mediu pe anii 2009 – 2011, elaborate de Ministerul Finanţelor.
Problema principală a politicii fiscale în domeniul veniturilor este identificarea
echilibrului între necesitatea majorării veniturilor ca sursă principală a cheltuielilor, direcţionate
spre reducerea sărăciei, precum şi necesitatea susţinerii mediului de afaceri, care este factorul
principal de creştere economică.
În acest sens, pentru Republica Moldova este importantă creşterea veniturilor cu ritmuri mai
înalte decât rata inflaţiei, şi, în acelaşi timp ajustarea presiunii fiscale la nivelul, care ar favoriza
dezvoltarea mediului de afaceri şi investiţii.
Direcţiile principale ale politicii fiscale pe termen mediu (2009-2011) se bazează pe
prevederile Concepţiei reformei fiscale şi sunt orientate spre realizarea obiectivelor de creştere
economică şi reducere a sărăciei, precum şi obţinerea unor performanţe în vederea asigurării
stabilităţii şi previzibilităţii veniturilor la buget.
Principalele direcţii ale politicii fiscale pe termen mediu sunt:
 Asigurarea echităţii, stabilităţii şi transparenţei fiscale, şi anume:
- Echitatea fiscală se va asigura prin crearea condiţiilor fiscale egale pentru toţi
contribuabilii, precum şi prin eliminarea şi neadmiterea unor tratamente
preferenţiale;

10
 - Stabilitatea fiscală se va asigura prin faptul, că orice modificare şi completare
a reglementărilor în domeniul fiscal vor putea fi efectuate nemijlocit prin
modificarea şi completarea Codului Fiscal;
- Transparenţa reglementărilor, în vederea asigurării aplicării sigure a legislaţiei
fiscale, este rezultatul unui proces extins de consultări publice şi dialog public
derulate cu reprezentanţii mediului de afaceri, agenţiile naţionale şi
internaţionale de consultanţă, precum şi partenerii sociali.
 Optimizarea presiunii fiscale şi extinderea în continuare a bazei fiscale:
- Optimizarea presiunii fiscale se va realiza prin modificarea structurii cotelor
impozitelor;
- Extinderea bazei fiscale se va realiza prin:
• Revederea facilităţilor fiscale acordate la plata tuturor
impozitelor şi taxelor în vederea menţinerii celor care sunt direcţionate
spre susţinerea creşterii economice şi reducerea sărăciei;
• Implementarea noilor reglementări în impozitarea veniturilor
nerezidenţilor, care activează pe teritoriul Republicii Moldova;
• Implementarea unui nou mecanism de impozitare pentru o
anumită structură de contribuabili.
 Codificarea şi simplificarea în continuare a legislaţiei fiscale prin promovarea
următoarelor titluri ale Codului Fiscal:
- Se preconizează elaborarea, adoptarea şi punerea în aplicare a titlurilor ale
Codului Fiscal, care vor reglementa taxa vamală, impozitele sociale şi alte plăţi
fiscale, precum şi revizuirea prevederilor titlurilor existente ale Codului Fiscal şi a
legilor pentru punerea în aplicare a titlurilor respective ale Codului Fiscal.
 Armonizarea legislaţiei fiscale cu cea a statelor membre Uniunii
Europene:
- În perspectiva integrării Republicii Moldova în Uniunea
Europeană se impune crearea cadrului legislativ adecvat legislaţiei ţărilor
semnatare a acordurilor de asociere la Uniunea Europeană, prin familiarizarea cu
principiile prevăzute de directivele Uniunii Europene şi de realizarea acestora în
Codul Fiscal.

11
 Tema 3. Planificarea fiscală la micronivel – instrument de optimizare a plăţilor fiscale la
întreprindere

1. Planificarea fiscală la nivelul agenţilor economici – noţiuni generale

2. Principiile optimizării fiscale la întreprindere

1. Planificarea fiscală la nivelul agenţilor economici – noţiuni generale

Planificarea fiscală la micronivel reprezintă un complex de măsuri, care constau în
micşorarea, în baza legii, a plăţilor fiscale.
Planificarea fiscală la întreprindere porneşte de la structurarea iniţială a activităţii
agentului economic. Spre deosebire de evaziunea fiscală, planificarea fiscală se efectuează numai
în baza legislaţiei prin evitarea impozitelor. Evitarea sau micşorarea impozitelor este posibilă
prin organizarea activităţii în aşa mod, ca legislaţia să permită micşorarea bazei impozabile sau a
cotei impozitului.
Planificarea fiscală la micronivel poate fi efectuată atât la nivelul întreprinderii
(corporativă) cât şi pentru persoana fizică (individuală).
Posibilităţi de evitare legală a impozitelor sunt diverse şi depind de:
 Specificul obiectului impunerii (de exemplu nu sunt impozabile veniturile de la
loterii de stat, din dividendele obţinute de la un agent economic rezident –
persoană fizică);
 Specificul subiectului impunerii (de exemplu, întreprinderile businesului mic şi
mijlociu, întreprinderile, care efectuează investiţii beneficiază de multe facilităţi
fiscale);
 Specificul metodelor de impozitare, utilizate şi a metodelor de plată a impozitelor
(de exemplu, globalizarea veniturilor pentru persoanele fizice permite de a
micşora impozitele prin utilizarea scutirilor suplimentare pentru soţie şi copii sau
prin majorarea cheltuielilor);
 Tipul sistemului de impozitare şi facilităţile fiscale oferite de fiecare ţară (de
exemplu, practicarea activităţii externe cu acele state, unde cotele TVA, accize
sunt mai mici).
Elementele planificării fiscale la nivelul agentului economic sunt:
1. Starea evidenţei contabile şi evidenţei fiscale - legătura dintre aceste două
evidenţe trebuie să fie reglementată de legislaţie.
2. Politica de contabilitate – întreprinderea are posibilitatea să aleagă între metodele
de aplicare a evidenţei contabile pe cea mai eficientă.
3. Înlesnirile fiscale şi organizarea activităţii – unii agenţi economici nu utilizează
toate înlesnirile fiscale la care au dreptul sau nu analizează consecinţele, care apar
în urma utilizării incorecte a acestora.
4. Controlul intern asupra calculării obligaţiilor fiscale la întreprindere – alcătuirea
business – planului la întreprindere facilitează efectuarea controlului fiscal intern
şi micşorează probabilitatea comiterii erorilor în contabilitate. Controlul fiscal

12
 intern permite depistarea greşelilor fiscale, cum ar fi neprezentarea la timp a
dărilor de seamă fiscale, erorile mecanice în calcularea impozitelor ş.a.
5. Calendarul fiscal este necesar pentru verificarea termenelor de prezentare a
dărilor de seamă fiscale la fiecare tip de impozit sau taxă. Aceasta permite de a
reduce cheltuielile legate de plata amenzilor, penalităţilor, care nu se permit de a
fi deduse din venitul impozabil
6. Strategia de optimizare a structurii manageriale – alegerea corectă a acestei
strategii permite de a micşora pierderile fiscale pentru o perioadă mai îndelungată.
7. Regimurile fiscale privilegiate – aici se referă minimizarea impozitelor prin
utilizarea zonelor off-shore sau practicarea activităţii în zonele economice libere.
Schemele de optimizare fiscală prin aceste metode trebuie să fie organizate foarte
prudent, deoarece organele fiscale pot găsi argumente pentru depistarea
încălcărilor fiscale.
8. Efectuarea analizei activităţii financiare şi fiscale a întreprinderii – efectuarea
analizei în dinamică permite de a evidenţia aspectele negative şi poizitive ale
măsurilor financiare şi fiscale aplicate anterior. Aceasta permite de a elabora un
business-plan mai corect pentru perioadele ulterioare.
Etapele planificării fiscale la întreprindere
Procesul de planificare fiscală constă din mai multe etape consecutive:
I. Apariţia ideii despre organizarea afacerii, formularea scopurilor şi sarcinilor, soluţionarea
problemei despre posibilitatea utilizării facilităţilor fiscale pe care le oferă legislaţia
fiscală.
II. Alegerea celei mai favorabile, din punct de vedere fiscal, zone de amplasare a secţiilor de
producere, a depozitelor, a filialelor şi a blocului administrativ.
III. Alegerea formei organizatorico – juridice de organizare a întreprinderii şi studierea
regimului fiscal a acestor forme
Aceste trei etape se referă la strategia fiscală a întreprinderii. Etapele ce urmează se referă
la planificarea activităţii curente a întreprinderii şi constituie tactica fiscală a întreprinderii.
IV. Presupune formarea arealului de activitate a întreprinderii, în dependenţă de tipul
facilităţilor fiscale alese. La această etapă este elaborat planul de utilizare a acestor
facilităţi pe fiecare tip de impozit.
V. Elaborarea sistemului de relaţii contractuale ale întreprinderii. Pentru aceasta, reieşind
din consecinţele fiscale, se planifică formele posibile de activitate: arenda, vânzare-
cumpărare, acordarea serviciilor, ş.a.
VI. Porneşte de la întocmirea registrului de activităţi economice ale întreprinderii, care
serveşte ca bază pentru ţinerea evidenţei financiare şi fiscale. Apoi se efectuează analiza
diverselor situaţii fiscale, care apar pe parcursul activităţii, se prognozează eventualele
pierderi, legate de amenzi şi penalităţi şi se contrapun cu indicatorii financiari prognozaţi.
VII. Este legată de organizarea unei evidenţe fiscale sigure şi a controlului asupra
corectitudinii calculării şi achitării impozitelor. Cea mai sigură metodă de a minimiza
riscul apariţiei greşelilor este utilizarea tehnologiei controlului intern a calculelor
obligaţiilor fiscale.
În unele state sunt stabilite limitele planificării fiscale pentru a preveni evaziunea fiscală. În
SUA, Marea Britani, statele Uniunii Europene există măsuri legislative „antitransfer”, „anti off-
shore” şi „antidumping”. De aceea, posibilităţile de planificare fiscală sunt foarte reduse şi se
bazează mai mult pe utilizarea facilităţilor fiscale, acordate unor categorii de contribuabili şi pe
utilizarea lacunelor legislaţiei fiscale.
În prezent, optimizarea fiscală efectivă a întreprinderii este foarte importantă şi constituie
o strategie a întreprinderii,de rând cu strategia de producţie, de marketing, de management.
Această strategie asigură nu numai posibilitatea reducerii cheltuielilor fiscale, dar şi asigură
securitatea financiară a întreprinderii şi a conducerii acesteia.

13
 2. Principiile optimizării fiscale la întreprindere
Elaborarea schemelor optimizării fiscale sunt individuale pentru fiecare întreprindere, dar
există principii fundamentale, pe care trebuie să le respecte fiecare agent economic:
a) Principiul oportunităţii cheltuielilor
Costul schemei de optimizare fiscală nu trebuie să depăşească suma impozitelor, care vor fi
reduse. Există limite individuale de determinare a acestui prag, în dependenţă de gradul de risc şi
de factorii psihologici. În practică acest prag reprezintă 50-90% din suma impozitelor reduse.
Trebuie de ţinut cont că unele scheme de optimizare fiscală, pe lângă cheltuielile de
funcţionare, mai presupun şi cheltuieli de lichidare, care uneori depăşesc substanţial cheltuielile
iniţiale. Se ştie că a deschide o întreprindere este mult mai simplu şi mai ieftin decât a o lichida.
b) Principiul corespunderii juridice
Schema de optimizare trebuie să fie organizată în concordanţă cu legislaţia, atât naţională cât şi
internaţională.
Acest principiu mai este numit şi tactica „opunerii minimale”. Esenţa lui este nepermiterea
alcătuirii schemelor de optimizare fiscală, bazate pe căutarea „lacunelor” în legislaţie.
Neclarităţile în legislaţie impun autorităţile publice de a perfecţiona legislaţia fiscală în
defavoarea contribuabilului, iar agentul economic va avea probleme pe viitor cu organele ce
efectuează controlul fiscal.
c) Principiul confidenţialităţii
Accesul la informaţia despre măsurile tactice de optimizare fiscală şi despre consecinţele unor
tranzacţii trebuie să fie maximal limitat. În practică aceasta înseamnă că în procesul de
optimizare fiscală trebuie de încadrat un număr redus de persoane, iar funcţiile lor, după
posibilitate să fie localizate şi specificate concret. Astfel, este foarte important de a primi corect
deciziile de planificare fiscală (anexa 1 şi anexa 2).
d) Principiul controlului
Obţinerea rezultatelor dorite în urma utilizării schemei de optimizare fiscală depinde de
organizarea controlului asupra procesului dat şi existenţa unui mecanism de supraveghere a
tuturor participanţilor la acest proces.
Respectarea principiului confidenţialităţii poate cauza pierderea controlului total asupra
tuturor verigilor schemei. Uneori, încadrarea terţelor persoane în activitatea firmei cauzează
probleme imprevizibile pe viitor.
Una din particularităţile mecanismului de optimizare a impozitelor este relaţia ne formală
a participanţilor şi incertitudinea unor tranzacţii. În această situaţie este nevoie de un control
intern foarte riguros, în care trebuie să participe cât mai puţine persoane.
e) Principiul corespunderii formei şi a conţinutului
Sunt cazuri, când întreprinderea, care nu are nici la bilanţ, nici în arendă mijloace fixe şi numărul
de lucrători se reduce la director şi contabil, oferă servicii de transport, poligrafice, de consalting.
Cumpărătorii, deseori, nu se interesează de asigurarea tehnoco-materială a furnizorului şi se
interesează mai mult de condiţiile contractuale şi de costul tranzacţiei.
Astfel, sinhronizarea activităţii efective a agentului economic cu legislaţia fiscală în
vigoare protejează participanţii tranzacţiei atât de parteneri dubioşi, cât şi de eventualele
controale prin contrapunere.
f) Principiul neutralităţii
Acest principiu presupune optimizarea plăţilor fiscale proprii şi nu prin intermediul majorării
numărului de contragenţi independenţi. Acest principiu se mai numeşte principiul „colaborării
avantajoase”. Unele plăţi fiscale sunt bazate pe corelarea cheltuielilor, adică majorarea plăţilor
fiscale la un agent economic duce la micşorarea plăţilor fiscale la alt agent economi. De aceea
este nevoie de a ţine cont şi de interesele furnizorilor şi cumpărătorilor independenţi. Pentru a
organiza afacerea în condiţiile cele mai favorabile este necesar de a studia şi particularităţile
impozitării partenerului de afaceri.
g) Principiul diversificării

14
Optimizarea plăţilor fiscale pentru agentul economic, mai ales pentru acei, activitatea cărora este
legată de păstrarea şi comercializarea valorilor materiale, poate fi influenţată de acţiunea unor
factori nefavorabili de ordin intern şi extern (modificările legislaţiei, neexactitatea calculelor
iniţiale, situaţii fors – major). Diversificarea activităţii duce la micşorarea pierderilor, legate de
situaţii imprevizibile.
h) Principiul autonomiei
Acţiunile legate de optimizarea fiscală trebuie să depindă cât mai puţin posibil de amestecul
participanţilor externi. În practică aceasta este aproape imposibil, dar asigurarea maximală a
autonomiei întreprinderii majorează efectul optimizării fiscale.

15