GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

DEPARTAMENTUL STUDII SUPERIOARE DE MASTER

CATEDRA ECONOMIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC

PROGRAM MANAGEMENT

Referat

Finanțe Publice și Buget

Administrarea fiscală - instrument de eficientizare a activităţii Sistemului Fiscal

A elaborat:

___________________,

studenta an. I, grupa __________,

învăţământ cu frecvenţă redusă

A verificat:

__________________,

dr., conf. univ.

Chișinău, 2020

Scopul politicii fiscale constă în elaborarea şi luarea deciziilor în gestionarea sistemului

de impozitare. Acest scop, poate fi atins prin coordonarea proceselor economice pentru
crearea condiţiilor de dezvoltare a economiei, în ansamblu, atât pe termen scurt, cât şi în
perspectivă. În acest context, deosebim strategia fiscală şi tactica fiscală.

Strategia fiscală relevă o metodă de prognozare fiscală a perspectivei Serviciului fiscal,

prin care se delimitează „plusurile” şi „minusurile” executării părţii de venituri fiscale ale
bugetului şi se determină unele tendinţe generale de dezvoltare economică.

În procesul de elaborare a strategiei fiscale, se urmăreşte soluţionarea unor probleme de

ordin:

 economic, prin asigurarea unui ritm dinamic de creştere economică, lichidarea

 disproporţiilor dezvoltării, depăşirea proceselor inflaţioniste;
 social, care vizează redistribuirea venitului naţional (VN) în interesul anumitor
grupuri sociale prin stimularea majorării profitului şi nepermiterea diminuării
veniturilor populaţiei.
 fiscal, având drept scop final majorarea veniturilor statului;
 internaţional, care vizează stabilirea relaţiilor economice cu alte state,
lichidarea problemei privind dubla impunere a veniturilor, dezvoltarea şi
stimularea activităţii de export.
Tactica fiscală denotă un complex de acţiuni practice ale organelor abilitate ale puterii
de stat efectuate în procesul elaborării unor decizii de ordin fiscal pentru anul curent.

Sistemul fiscal este creat în concordanţă cu structura social-politică a societăţii, tipul

statului, obiectivele acestuia, scopul final acceptat şi politica economică realizată.

Mecanismul fiscal reprezintă totalitatea normelor organizatorico-juridice, a metodelor şi

formelor administrării sistemului fiscal prin intermediul instrumentelor specifice. Acesta
contribuie la stabilirea unui echilibru între interesele corporative ale statului şi interesele
agenţilor economici. În gestionarea mecanismului fiscal, statul urmăreşte câteva direcţii de
bază:

• formarea sistemului fiscal al statului prin stabilirea şi introducerea impozitelor şi

deteminarea corelaţiei dintre aceste impozite (armonizarea sistemului fiscal);

• delimitarea atribuţiilor organelor de stat în domeniul impozitării şi distribuirea

împuternicirilor în sfera dată;

2
 • formarea unui sistem de organe fiscale specializate şi asigurarea funcţionalităţii
lor;

• organizarea şi efectuarea controlului fiscal privind respectarea legislaţiei fiscale;

• realizarea procesului de colectare a impozitelor;

• sancţionarea celor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale.

Mecanismul fiscal include nu numai formele şi metodele de organizare a relaţiilor

fiscale, dar şi definirea lor din punct de vedere calitativ şi cantitativ.

Elemente ale mecanismului fiscal, care au parametri calitativi, se consideră eficienţa

reglementării fiscale, influenţa impozitelor asupra activităţii economice, în ansamblu, şi
asupra politicii investiţionale ş.a.

Cele mai mobile şi elastice elemente ale mecanismului fiscal se consideră cele care au
parametri cantitativi, deoarece ei, cel mai des, sunt modificaţi şi corectaţi.

Mecanismul fiscal este un domeniu de cercetare a teoriei fiscale, care îl tratează ca pe o

categorie economică şi un proces obiectiv necesar de gestionare a relaţiilor de redistribuire a
produsului intern brut.

Funcţionarea eficientă a mecanismului fiscal depinde de combinarea corectă a tuturor

elementelor lui. Astfel, putem delimita trei elemente funcţionale ale mecanismului fiscal:
planificarea şi prognozarea fiscală, reglementarea fiscală şi administrarea fiscală.

Planificarea şi prognozarea fiscală reprezintă elementele principale ale procesului de

gestiune fiscală. Problema de bază a planificării şi prognozării fiscale constă în asigurarea
parametrilor calitativi şi cantitativi ai bugetului, reieşind din concepţia fiscală elaborată şi
aprobată. Această sarcină se înfăptuieşte atât pentru un an fiscal (planificarea fiscală), cât şi
pentru o perioadă mai îndelungată (prognozarea fiscală).

Planificarea fiscală este o parte componentă a procesului bugetar, întrucât se bazează pe

aceeaşi informaţie. Obiectivele planificării fiscale poartă un caracter conceptual şi calitativ.

În multe ţări, elaborarea prognozelor fiscale pentru perspectiva apropiată include:

3
  evaluarea veniturilor proprietăţii administrativ-teritoriale, a necesităţilor tehnice
de reînnoire a domeniilor de specializare a raionului, a bazei de resurse a
raionului, participarea teritoriului la operaţiile de import-export ş.a.
 prognozarea volumului încasărilor fiscale luând în consideraţie ritmul creşterii
economice a unităţilor administrativ-teritoriale.
 stabilirea mărimii deficitului bugetar, a nivelului inflaţiei, a indicatorilor de piaţă.
Pentru elaborarea şi funcţionarea reuşită a sistemului planificării fiscale, este necesară
crearea următoarelor premise:

 de cadru, adică acordul conducerii să realizeze funcţiile planificării fiscale pe baza

scopurilor bine determinate, precum şi a principiilor de management;
 organizaţionale, adică capacitatea organizării sistemului planificării fiscale;
 informaţionale, care presupun prezenţa tehnicii necesare pentru colectarea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiei.
Reglementarea fiscală poate fi considerată proces al elaborării detaliate a metodelor de
realizare a planurilor fiscale, formarea şi implementarea noilor regimuri fiscale sau corectarea
celor existente, orientarea spre realizarea funcţiilor fiscale, de reglare şi sociale, care şi-au
găsit reflectarea cantitativă şi calitativă în sarcinile politicii bugetar-fiscale, obiectivele
direcţionate şi concepţia fiscală pentru o perioadă anumită.

Reglementarea fiscală reprezintă unul din elementele mobile ale mecanismului fiscal şi
sectorului managementului fiscal de stat. Baza reglementării fiscale o constituie sistemul
măsurilor economice de intervenţie operativă în executarea obligaţiilor fiscale. Metodele
reglementării fiscale, ştiinţific argumentate, constituie elementul component al concepţiei
fiscal a statului.

Reglementarea fiscală este cea mai complicată componentă a relaţiilor juridice fiscale,
deoarece, în cadrul lor, se intersectează interesele economice ale statului şi ale agenţilor
economici.

Conţinutul şi scopul reglementării fiscale sunt determinate de funcţia de reglare a

sistemului fiscal, de unde reiese necesitatea obiectivă a acestui proces, iar rezultatul lui
depinde de corectitudinea metodelor utilizate şi starea economică reală.

În funcţie de scopul urmărit şi domeniul de aplicare a metodelor de reglementare fiscală,

pot fi delimitate trei domenii interdependente:

4
 - metodele echilibrării bugetar-fiscale;

- sistemul înlesnirilor şi preferinţelor fiscale;

- sistemul sancţiunilor fiscale.

În Republica Moldova, reglementarea fiscală a veniturilor bugetare se efectuează prin

diferite metode, urmărind scopul echilibrării veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Diversitatea
metodelor de reglementare fiscală este determinată de proprietăţile impozitului concret,
precum şi de problemele ce apar la elaborarea bugetului. Astfel, unele impozite sunt întărite
după anumite verigi ale sistemului bugetar în întregime, altele – doar parţial sunt prelevate
într-un buget sau altul. Cu acest scop, în Legea bugetului, sunt stabilite normele defalcărilor
fiscale de la suma veniturilor regularizatoare. Cotele prelevărilor fiscale, la bugetele de toate
nivelele, sunt stabilite în funcţie de particularităţile bugetului format şi politicii bugetar-fiscale
a bugetului superior.

Administrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi

responsabile de asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi taxelor, a
penalităţilor şi amenzilor în bugetele de toate nivelurile, precum şi de efectuarea acţiunilor de
urmărire penală în caz de existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor
fiscale vezi (art. 9 din CF al RM).

Administrarea fiscală presupune o activitate foarte vastă, care cuprinde toate acţiunile
desfăşurate în vederea aplicării legislaţiei fiscale, din momentul adoptării acesteia. Scopul de
bază al administrării fiscale este colectarea sumei corecte a impozitelor datorate bugetului
public cu minimum de cheltuieli atât pentru administraţie, cât şi pentru contribuabili.

Pornind de la scopul administrării fiscale, putem concluziona că administrarea fiscală,

în sens restrâns, constituie un instrument, care, în final, determină succesul sau insuccesul
politicii fiscale a statului. Astfel, în sens larg, administrarea fiscală reprezintă un mecanism
complex de gestionare de către stat a relaţiilor fiscale.

Termenul „administrare fiscală” are un sens foarte larg, cuprinzând următoarele

domenii:

 principiile organizării sistemului fiscal;

 atribuţiile organelor puterii de stat de diferite nivele în reglarea relaţiilor
fiscale;

5
  definirea noţiunilor de bază, utilizate în legislaţia fiscală;
 procedurile de efectuare a controlului fiscal;
 răspunderea pentru încălcarea legislaţiei fiscale;
 procedurile de contestare a hotărârilor şi acţiunilor organelor fiscale etc.
Din punct de vedere metodologic, administrarea fiscală poate fi organizată în
conformitate cu două principii de bază: principiul funcţionalităţii şi principiul specializării –
pe tipuri de obligaţii fiscale.

Pornind de la principiul funcţionalităţii, distingem două funcţii ale administrării fiscale:

funcţia normativă, care se realizează, de obicei, la nivel naţional şi funcţia operativă, asociată
nemijlocit cu activitatea contribuabililor.

Funcţiile normative sunt bazate pe sarcina fundamentală a administrării fiscale, şi

anume interpretarea şi aplicarea legislaţiei fiscale şi a altor acte normative în vigoare. Aceste
funcţii sunt destinate soluţionării problemelor referitoare la asigurarea funcţionalităţii
organizării activităţii în organele fiscale, la implementarea metodelor de administrare fiscală,
necesare pentru garantarea eficienţei maxime a sistemului operaţional.

Funcţiile operative se referă, în principal, la activitatea privitoare la încasarea efectivă a

obligaţiilor fiscale. Aceste funcţii contribuie la stabilirea relaţiilor dintre organele fiscale şi
contribuabili, determănând nivelul îndeplinirii benevole a obligaţiilor fiscale de către subiecţii
impunerii. Funcţiile operative sunt legate de asigurarea evidenţei contribuabililor şi a
obligaţiilor fiscale, efectuarea controalelor fiscale, popularizarea legislaţiei fiscale ş.a.

În conformitate cu principiul specializării, distingem funcţii de bază şi funcţii

complementare ale administrării fiscale.

Funcţiile de bază presupun înregistrarea şi evidenţa contribuabililor, verificarea fiscal

curentă şi controlul fiscal. Funcţia de înregistrare şi evidenţă reprezintă baza tuturor relaţiilor
dintre organele fiscale şi contribuabili. Prin intermediul acestei funcţii, se ţine evidenţa
sistematică şi completă a tuturor subiecţilor impunerii şi a obligaţiilor fiscale achitate sau care
urmează a fi achitate de către aceştia. Funcţia de verificare curentă determină starea actuală a
nivelului de respectare a disciplinei fiscale în vederea corectitudinii întocmirii dărilor de
seamă fiscale şi prezentării la timp a acestora.

Funcţiile complemenetare creează baza pentru îndeplinirea funcţiilor de bază. Din

categoria funcţiilor complementare fac parte:
6
 o funcţia legislativă, care constă în asigurarea corectitudinii aplicării
prevederilor legislaţiei fiscale atât de către contribuabili, cât şi de către funcţionarii
fiscali. Funcţia dată mai include şi răspunsurile la scrisorile şi interpelările
cotribuabililor, participarea la elaborarea proiectelor de lege cu privire la
modificarea legislaţiei fiscale ş.a.;
o funcţia de cadru, care constă în gestionarea cadrelor în cadrul organelor
fiscale. Aceasta este una din funcţiile cele mai importante ale administrării fiscale,
deoarece de profesionalismul funcţionarilor fiscali depinde eficienţa administrării
fiscale;
o funcţia de informare a contribuabililor, care este îndeplinită de secţiile
de popularizare a legislaţiei fiscale;
o funcţia de asigurare informaţională, care constituie, în prezent, cea mai
importantă funcţie complementară. Elaborarea sistemelor automatizate de stocare şi
prelucrare a informaţiei reprezintă un atribut obligatoriu al funcţionării eficiente a
mecanismului de administrare fiscală.
În practică, însă, deseori, se întâlnesc structuri organizaţionale de tip combinat, care au
o structură preponderent funcţională, dar cu o anumită specializare pe tipuri de impozite sau
structuri specializate, însă cu evidenţierea unor subdiviziuni funcţionale separate.

Organizarea administrării fiscale presupune o activitate complexă, inclusiv asigurarea

serviciilor din partea organelor cu atribuţii de administrare fiscală, care ar satisface
necesităţile societăţii în colectarea eficientă a impozitelor şi taxelor.

Pe de o parte, funcţiile administrării fiscale sunt direcţionate spre stabilirea obiectivelor

fiscale, alegerea mijloacelor de realizare a acestor obiective, motivarea, coordonarea şi
controlul activităţii organelor cu atribuţie de administrare fiscală.

Pe de altă parte, funcţiile administrării fiscale sunt direcţionate spre atragerea şi

stimularea contribuabililor pentru stingerea obligaţiilor fiscale şi colaborarea continuă cu
reprezentanţii oficiali.

Activitatea Serviciului fiscal este orientată spre administrarea relaţiilor fiscale la

macronivel şi la micronivel.

Administrarea fiscală la macronivel indică un ansamblu de acţiuni argumentate ştiinţific

şi economic ale organelor abilitate ale puterii de stat, orientate spre asigurarea deplină şi la

7
timp a bugetelor de toate nivelele cu venituri fiscale, care presupun nu numai executarea
automată a legislaţiei fiscale, ci şi perfecţionarea ei.

La nivelul economiei naţionale, se pot delimita următoarele sarcini ale administrării

fiscale:

 constituirea fondurilor de resurse financiare ale statului prin intermediul

mobilizării încasărilor fiscale;
 repartizarea optimă a resurselor fiscale între verigile sistemului bugetar;
 elaborarea unor programe şi strategii, pe termen scurt şi lung, de asigurare
deplină şi la timp a bugetului cu venituri fiscale atât planificate, cât şi lichidarea
restanţelor fiscale existente.
Administrarea fiscală la micronivel (în organele fiscale) constă în respectarea strictă a
structurii ierarhice şi delimitarea concretă a funcţiilor la diferite nivele ale conducerii în
organelle cu atribuţii de administrare fiscală.

Sarcinile specifice ale administrării fiscale la micronivel sunt:

• determinarea gradului de participare a persoanelor fizice şi juridice la

constituirea resurselor financiare ale statului, pentru a nu afecta simţitor activitatea
lor economică şi nu a prejudicia bugetul statului;

• stabilirea cotelor de impozitare şi determinarea bazei impozabile

pornind de la argumentări ştiinţifice;

• efectuarea controlului asupra plenitudinii încasărilor fiscale şi

pedepsirea contribuabililor care se eschivează de la plata impozitelor.

Practica mondială atestă că realizarea misiunii organelor fiscale necesită organizarea

tipologic diversificată a structurii acestora şi menţinerea unui grad corespunzător de
descentralizare fiscală, care ar permite utilizarea unor mecanisme de coordonare a activităţii
aparatului fiscal. Astfel, proiectarea organizatorică a structurii organelor fiscale existente
trebuie să admită o alternativă şi să se bazeze pe modernizarea treptată a regulilor, normelor,
valorilor şi mecanismelor de funcţionare.

Indiferent de scopul urmărit, misiunea organelor fiscale este colectarea volumului

maxim de resurse financiare cu minimum de cheltuieli, ţinând cont de presiunea fiscală asupra
contribuabililor.

8
 Organizarea incorectă a administrării fiscale duce la apariţia fenomenului de evaziune
fiscală, care prezintă un pericol social considerabil. În primul rând, statul primeşte mai puţine
mijloace bugetare, fapt ce creează dificultăţi pentru finanţarea programelor de stat. În al
doilea rând, contribuabilii care nu-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale se situează în condiţii mai
favorabile, faţă de cei disciplinaţi din punct de vedere fiscal în condiţiile concurenţei. În
situaţia cînd nu sunt pedepsiţi la nivelul corespunzător, ei îi pot determina, prin acţiunile lor,
pe alţi agenţi economici să se eschiveze de la plata impozitelor. În al treilea rând, pentru a
acoperi pierderile provocate de fenomenul de evaziune fiscală şi a acumula resursele
financiare necesare, statul recurge la introducerea unor noi impozite, sporirea cotelor la
impozitele existente sau majorarea bazei de calcul la unele impozite. Astfel, consecinţele
fenomenului de evaziune fiscal sunt suportate, în final, de acei agenţi economici, care îşi
onorează conştiincios obligaţiile fiscale.

Organizarea administrării fiscale, în majoritatea statelor dezvoltate, este axată pe

atingerea unor obiective, cum ar fi:

 minimizarea raportului dintre cheltuielile operaţionale de administrare

şi încasările fiscale;
 reducerea restanţelor la impozite şi taxe;
 sporirea calităţii serviciilor acordate contribuabililor de către organele
fiscale;
 reducerea numărului de funcţionari fiscali;
 automatizarea la maximum a procesului de administrare fiscală.

Experienţa statelor dezvoltate arată că, pentru organizarea eficientă a procesului de

administrare fiscală, este necesar ca, în intervale de timp strict determinate, să fie prelucrate
volume mari de informaţie. Asigurarea informaţională trebuie să fie la nivelul cuvenit atât în
organul fiscal de bază, cât şi în organele fiscale teritoriale, iar pentru desfăşurarea eficientă a
procesului de lucru, în ansamblu, trebuie să existe un mecanism de conlucrare continuă a
acestor structuri.

În statele din spaţiul postsovietic, din care face parte şi Republica Moldova,
administrarea fiscală se bazează pe următoarele principii:

 perfecţionarea normelor şi codificarea regulilor ce reglementează

activitatea organelor fiscale şi a contribuabililor;

9
  perfecţionarea structurii organizatorice a aparatului fiscal;
 organizarea lucrului cu contribuabilii în vederea informării acestora
despre particularităţile legislaţiei fiscale;
 dezvoltarea tehnologiilor informaţionale de administrare fiscală;
 unificarea prevederilor acordurilor privind evitarea dublei impuneri;
 prevenirea şi combaterea fenomenului de evaziune fiscală.

În Republica Moldova, administrarea fiscală se bazează, în mare măsură, pe practica

altor state, mai ales a celor dezvoltate, cu adaptarea sistemului de administrare la condiţiile
economice existente la etapa actuală.

Obiectivele politicii de administrare fiscală, în Republica Moldova, pe anii 2008 – 2012,

sunt orientate spre eficientizarea administrării fiscale si a managementului fiscal şi rezultă din
Strategia de dezvoltare a Serviciului Fiscal de Stat pe anii 2006 – 2012. Direcţiile strategice
de dezvoltare a Serviciului Fiscal de Stat sunt:

1. Consolidarea funcţională şi structurală a Serviciului Fiscal de Stat;

2. Consolidarea resurselor umane;

3. Ridicarea nivelului de deservire a contribuabililor şi lărgirea spectrului de

servicii acordate;

4. Perfecţionarea procedurilor fiscale;

5. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale. Elaborarea măsurilor de ordin

tactic presupune soluţionarea unor probleme curente concrete şi executarea
deplină şi la timp a bugetelor de toate nivelurile.

10