CURSUL NR.

1 FISCALITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE, FUNCŢII,

PRINCIPII ŞI TEORII PRIVIND IMPOZITELE

1.1. Delimitări conceptuale privind fiscalitatea

Impozitele şi taxele, contribuţiile, subvenţiile şi alocaţiile bugetare de fonduri,

împrumuturile de stat şi cheltuielile guvernelor constituie componente tot mai importante ale
vieţii economice şi sociale. Prin intermediul acestor instrumente se acumulează şi repartizează
resursele financiare la dispoziţia statului, reprezentând în acelaţi timp şi modalităţi de gestiune
macroeconomică şi de asigurare a echilibrului general economic. Asigurarea echilibrului
economic intervine când statul cheltuie mai mult decât încasează din impozite, taxe, contribuţii şi
este nevoit să acopere deficitul bugetar prin creşterea acestora cu efect negativ asupra inflaţiei.
Impozitarea este esenţială pentru suveranitatea naţională. Veniturile obţinute prin
impozitare le permit guvernelor să existe şi să funcţioneze în mod eficient.
În cadrul finanţelor publice ale unei ţări, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de
percepere şi încasare a impozitelor şi taxelor printr-un aparat specializat, precum şi ca un
ansamblu coerent de legi care reglementează impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic
impozitele, taxele şi contribuţiile.
Denumirea de “fisc” provine din limba latina, unde “fiscus” insemna coş sau paner.
Termenul de fiscalitate este definit în dicţionarul de La Rousse ca totalitatea impozitelor şi
taxelor, a reglementărilor de natură fiscală, precum şi a aparatului fiscal ce vin să influenţeze
un sistem de percepere a impozitelor, ansamblul de legi care se refera la acesta si mijloacele
care conduc la el.
Organizarea, conceperea şi funcţionare fiscalităţii conduce la mutaţii în viaţa socială,
economică şi politică.
Din această cauză, fiscalitatea trebuie analizată nu numai din perspectivă statică, ci şi
dinamică. Prin utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelaşi timp
generatoare şi rod al politicii fiscale. Adică face să funcţioneze diferite tehnici şi mecanisme de
prelevare a impozitelor şi taxelor în scopuri politice, economice şi/sau sociale.
Luarea în discuţie a fiscalităţii este importantă şi necesară, întrucât, din modul în care
acesta este construită şi funcţionează, se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală,
politica fiscală şi eficienţa implicării puterii publice în viaţa economică şi socială a unei societăţi.
Fiscalitatea, urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi ale celei sociale ale
statului.
Atunci când devine frână în realizarea acestor obiective, societatea reacţionează pentru
reformarea lui, pentru a reorienta spre ceea ce ea consideră a fi ţelul ei.
Există cel puţin două abordări ale conceptului de fiscalitate:
A. Fiscalitatea este văzută ca totalitatea impozitelor şi taxelor dintr-un stat.
B. Se pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului fiscal în general, îl defineşte
prin prisma relaţiilor dintre elementele care formează acest sistem.
Prima abordare se bucură de concizie şi expresivitate, permiţând o analiză pragmatică
mai uşoară şi mai eficientă a modului în care este constituită şi funcţionează. Astfel, o primă
definiţie în cadrul acestei abordări consideră fiscalitatea "totalitatea impozitelor şi taxelor
provenite de la persoane fizice şi juridice care alimentează bugetele publice".
 O altă definiţie vede fiscalitatea ca fiind "totalitatea impozitelor instituite într-un stat,
care-i procură acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o
contribuţie specifică şi un anumit rol regulator în economie”.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea astfel: ,,Sistem de percepere
a impozitelor şi taxelor prin fisc. • Totalitatea obligaţiunilor fiscale ale cuiva.”
Pentru alţi autori, "fiscalitatea este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în
strânsă legătură între ele, ca şi cu sistemul politic şi aparatul socio-politic".
Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, unii autori consideră că fiscalitatea
„cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de
elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca
urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate
conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului".
Fiscalitatea este, în mod normal, expresia voinţei politice a unei comunităţi umane
organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a
putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli
juridice şi în special, fiscale.
Prezintă următoarele două caracteristici:
1. exclusivitatea aplicării, care presupune faptul ca se aplică într-un teritoriu geografic
determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete
(central sau local).
2. autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă
este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conţine toate regulile de aşezare,
lichidare şi încasare a impozitelor necesare pentru punerea în aplicare.
Dacă un sistem fiscal, prezentând cele două caracteristici de mai sus, a fost elaborat de
organele proprii ale teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de autonomie fiscală completă
sau de suveranitate fiscală.
Statul suveran din punct de vedere politic şi fiscal poate deci să exercite o putere fiscală
absolută în cadrul teritoriului său. De asemenea, în situaţii speciale, un stat poate să decidă ca pe
teritoriul său să existe două sau mai multe sisteme fiscale care să se bucure de o autonomie mai
mult sau mai puţin extinsă şi întreţinând între ele relaţii definite, dacă este cazul, prin convenţii
sau acorduri de drept intern (cazul statelor federale). În schimb, statul nu poate să exercite nici o
putere fiscală în exteriorul teritoriului său.
Suveranitatea fiscală implică faptul că nu există reglementări cu putere de obligativitate
ca alte state, organizaţii sau organisme internaţionale să fie abilitate să instituie impozite la scară
internaţională şi nici să emită reglementări cu caracter fiscal obligatoriu pentru toate statele
lumii.
Suveranitatea fiscală mai presupune şi faptul că fiecare stat suveran ar libertatea deplină
în alegerea sistemului fiscal pe care să-1 promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în
stabilirea contribuabililor, în definirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de
impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale, în sancţionarea
abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi
contribuabil etc.
În condiţiile integrării economice şi ale mondializării schimburilor economice care au loc
astăzi, impozitul nu poate rămâne insensibil la aceste fenomene. Din contră, fiscalitatea unui stat
acţionează asupra altora şi viceversa, iar măsurile luate de un stat sau altul de a modifica sau a
păstra dreptul fiscal existent nu sunt neutre în ceea ce priveşte economiile altor state. Se vorbeşte
de necesitatea adoptării unei apropieri globale a politicilor fiscale care, cel mai adesea, se
exprimă prin necesitatea armonizării sistemelor fiscale în diferite ţări. O astfel de evoluţie riscă
să bulverseze fiscalităţile naţionale, iar, pe termen lung, chiar autonomia şi suveranitatea politică
a statelor.
Reglementările de natură fiscală vin să influenţeze direct sau indirect activitatea unei
unităţi economice ce are calitatea de contribuabil. În domeniul fiscal se operează cu noţiuni de
fisc, fiscal. Specialiştii definesc fiscul că administratorul ce are în atribuţiile sale calculul,
perceperea, urmărirea plăţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate de contribuabil statului.
Fiscal este termenul ce priveşte fiscul şi competenţele ce îi revin.
Obiectivele fiscalităţii constau în calculul, perceperea, aşezarea, urmărirea plăţii
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate de unităţile economice, statului. Ele sunt îndeplinite
de componentă sistemului fiscal - aparatul fiscal.
Unităţile economice trebuie să optimizeze în plan financiar şi economic raporturile sale
cu fiscalitatea.
Obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt realizate prin promovarea politicii
financiare, economice şi sociale. Prin politică financiară statul trebuie să-şi procure resursele
financiare necesare realizării funcţiilor statului. Acest obiectiv principal este realizat prin
promovarea şi respectarea principiilor fiscale. Volumul impozitelor poate spori printr-un număr
mai mare de plătitori, introducerea de noi impozite sau extinderea bazei de impozitare. Impozitul
are un randament ridicat dacă prezintă un caracter universal cu cote mici de impozitare astfel
încât acesta să nu reprezinte o povara pentru contribuabil. Universalitatea impozitului pentru
contribuabili, dar cu cote procentuale rezonabile, poate constitui pentru buget o sursă mult mai
sigură de venituri decât utilizarea unui număr mare de impozite cu cote mari.
Politică fiscală în domeniul economic urmăreşte dezvoltarea unor ramuri din economie
prin pârghii de influenţare a creşterii producţiei, dezvoltării serviciilor şi a agriculturii. De
asemeni dezvoltarea exportului şi reducerea importului astfel încât să se realizeze echilibrul
balanţei comerciale, se înscrie că un obiectiv prioritar cu consecinţe favorabile pe ansamblul
economiei naţionale. Limitarea importului se poate realiza prin taxe vamale mari şi accize pentru
anumite produse. Realizarea acestui obiectiv trebuie făcută în corelaţie cu dezvoltarea sectorului
productiv pentru bunurile economice care sunt deficitare şi se pot fabrică în ţară noastră. Astfel
se pot crea noi locuri de muncă. Acest lucru va avea consecinţe favorabile asupra creşterii
veniturilor impozabile asupra forţei de muncă şi implicit limitarea fondurilor financiare pentru
protecţia şomerilor.
Încurajarea agenţilor economici pentru a dezvoltă anumite activităţi se realizează prin
scutiri de la plata impozitului pe profit sau reducerea anumitor sectoare pentru unele bunuri
autohtone cu costuri ridicate, facilităţi prin utilizarea unor amortizări accelerate în primul an de
dobândire a capitalului fix că active imobilizate.
Prin politică fiscală pe care statul o promovează, se urmăresc obiective de ordin social şi
chiar politic. Mecanismul fiscal urmăreşte acordarea de facilităţi contribuabililor cu venituri
relativ mici, fiind scutiţi de impozite până la un anumit cuantum. Fiscalitatea intervine cu cote de
impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii cum este
alcoolul, tutunul şi produsele din tutun. Realizarea eficientă a activităţii fiscale corelată cu un
control financiar intern şi extern contribuie la îndeplinirea celui mai important obiectiv al
politicii fiscale: un buget de venituri suficient de mare care să elimine deficitul bugetar.
În acest context politică fiscală trebuie să realizeze folosirea conştientă a întregului
ansamblu de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului şi structurii
prelevărilor obligatorii, operaţiile impozabile, regimul exonerărilor şi al creditelor fiscale, astfel
încât procesul repartiţiei produsului social să asigure rezervele necesare acoperirii cheltuielilor
publice şi a celor pentru protecţie socială. Întreg sistemul fiscal trebuie să se caracterizeze prin
aşezarea sarcinilor fiscale potrivit principiului justeţei sociale, fără nici un fel de discriminare
între contribuabili. Volumul diferit al impozitului perceput, ţinând seama de mărimea venitului
sau a averii, răspunde unor criterii de echitate şi satisface funcţia socială, că trăsătură a
sistemului fiscal, prin care sunt favorizate categoriile de contribuabili cu greutăţi materiale mari,
că şi agenţii economici care utilizează forţă de muncă cu capacitate redusă sau proaspeţi
absolvenţi ai învăţământului superior.
Din cele prezentate anterior rezultă că obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt:
 promovarea politicii financiare, prin încasarea veniturilor fiscale, prin plăti obligatorii
şi fără contraprestatii de către contribuabili; taxe, contribuţii şi fonduri speciale. Scopul încasării
acestor venituri este acoperirea cheltuielilor publice, necesare oricărei societăţi pentru a
funcţiona în limite normale.
 promovarea politicii economice, prin dezvoltarea activităţilor productive, care asigura
perenitatea firmei, reduceri de impozite pentru activităţile de export, dezvoltarea unor sectoare de
activitate şi inhibarea altora; taxe vamale mari, accize pentru acele bunuri din import care se
produc şi în ţară noastră cu scopul de a proteja producţia indigenă etc.
 promovarea politicii sociale pentru persoanele dezavantajate, datorită veniturilor mici
sau cu capacitate redusă de muncă, veterani de război, handicapaţi etc. Fiscalitatea intervine cu
cote de impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii şi
la plata unor fonduri speciale a tuturor agenţilor economici care fac reclamă şi publicitate la
astfel de produse.

1.2.Resursele financiare publice

Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a necesarului de

resurse decât a posibilităţilor de procurare a acestora. Resursele au caracter limitat, în timp ce
nevoia (cererea) de resurse prezintă o accentuată tendinţă de creştere, astfel că, problema
acestora şi a utilizării lor în mod eficient, este primordială pentru orice comunitate.
În cadrul unui stat, finanţele publice se ocupă de colectarea resurselor financiare publice
şi distribuirea lor pe destinaţii, conform obiectivelor urmărite într-o perioadă dată.
Metodele, mijloacele şi tehnicile de constituire a resurselor băneşti ale statului sunt
multiple şi diferite, datorită condiţiilor economice, politice şi sociale specifice fiecărei ţări şi
etape de dezvoltare.
În mod obiectiv, autorităţile publice trebuie să furnizeze bunuri şi servicii publice,
precum şi să efectueze transferuri de venituri în cadrul societăţii. Aceasta presupune constituirea
unor resurse financiare la dispoziţia statului.
Resursele, în general, reprezintă elemente ale bogăţiei unei naţiuni şi constau din: resurse
financiare, resurse materiale, resurse umane, resurse valutare şi resurse informaţionale.
Resursele financiare (ale societăţii) reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o
economie, necesare realizării obiectivelor economice şi sociale, într-un interval de timp
determinat.
Resursele financiare publice reprezintă mijloacele băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor
publice într-un interval de timp determinat.
 Între resursele financiare publice şi resursele financiare ale societăţii există un raport ca
de la parte la întreg, având în vedere coexistenţa dar şi distincţia dintre finanţele publice şi
finanţele particulare.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul
public şi cel particular determină o anumite proporţie între acestea, considerată ca fiind optimă
dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel maxim prin intermediul celor două
sectoare. Cetăţenii unei ţări, pot manifesta la un moment dat, anumite preferinţe faţă de
procurarea bunurilor private şi a celor publice, preferinţele fiind determinate de o anumită
distribuţie a veniturilor şi a averii.
În ţările cu economie de piaţă, ponderea cea mai mare a resurselor financiare publice o
reprezintă prelevările cu caracter fiscal. Resursele financiare publice cuprind resursele
administraţiei centrale de stat, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor
publice cu caracter autonom.
Factorii de influenţă a resurselor financiare publice
Tendinţa actuală de creştere tot mai mare a nivelului şi evoluţia cheltuielilor publice
atrage după sine o cerere sporită de resurse financiare publice.
Posibilitatea acoperirii cererii de resurse financiare este influenţată de acţiunea conjugată
a mai mulţi factori, printre care menţionăm:
– factori economici – creşterea produsului intern brut are ca efect creşterea bazei de
impozitare şi sporirea veniturilor fiscale;
– factori monetari – creşterea dobânzii are ca efect creşterea preţurilor ceea ce duce la
creşterea nominală a încasărilor fiscale;
– factori sociali – asigurarea nevoilor de educaţie, sănătate, protecţie şi asigurări sociale,
etc., atrage creşterea fiscalităţii şi astfel rezultă creşterea resurselor financiare publice;
– factori demografici – o anumită structură a populaţiei (creşterea populaţiei active)
poate duce la creşterea veniturilor fiscale;
– factori politici şi militari – creşterea anumitor necesităţi militare sau luarea anumitor
decizii de natură economică (de stimulare) trebuie susţinute de populaţie prin impozite şi taxe;
– factori de natură financiară – sintetizează acţiunea celorlalţi factori prin dimensiunea
(volumul) cheltuielilor publice. Volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar a
cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
Structura resurselor financiare publice
Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar clasificarea acestora poate fi
realizată, în funcţie de nevoile de analiză, din mai multe puncte de vedere: după conţinutul
economic, ritmicitatea încasării, provenienţa, structura administrativă a statelor, respectiv pentru
ţara noastră prin prisma bugetului general consolidat.
a) după conţinutul economic resursele financiare publice se împart în:
– prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii) – care deţin cea mai mare
pondere;
– resurse de trezorerie (au caracter temporar, rambursabil şi presupun un cost
suplimentar, sunt un împrumut pe termen scurt);
– împrumuturi publice (au ca scop, în principal, acoperirea deficitelor bugetare, de aceea
rambursarea acestora se face de regulă, din impozite colectate în perioadele viitoare);
– emisiune monetară (bănească) fără acoperire (deoarece conduce la inflaţie, această
categorie are caracter teoretic) – este un venit extraordinar la care se recurge în situaţii limită.
b) după ritmicitatea încasării se disting:
 – resurse financiare publice ordinare – sunt de regulă insuficiente (de ex. venituri fiscale,
nefiscale, care se încasează cu o anumită regularitate şi acoperă nevoi curente);
– resurse financiare publice extraordinare (se apelează în situaţii excepţionale pentru a
acoperi integral cheltuielile publice, de exemplu împrumuturile publice).
c) după provenienţă se disting:
– resurse interne (impozite, taxe, venituri nefiscale, împrumuturi de stat interne, etc.);
– resurse externe (împrumuturi de stat externe, ajutoare nerambursabile, etc).
d) după structura administrativă se disting:
– resurse ale bugetului central/federal (în funcţie de tipul de stat unitar sau federal);
– resurse ale bugetelor regiunilor, landurilor (în statele de tip federal);
– resurse ale bugetelor locale.
e) prin prisma bugetului general consolidat se disting:
– resurse financiare ale bugetului de stat (central);
– resurse financiare ale bugetelor locale;
– resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
– resurse financiare ale bugetelor fondurilor speciale (respectiv: asigurări sociale de
sănătate şi ajutorul de şomaj)
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura sistemului bugetar, respectiv cu structura bugetului general consolidat.
Impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii reglementate de Codul fiscal sunt:
(1) Impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
c) impozitul pe venit;
d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;
e) impozitul pe reprezentanțe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele și taxele locale;
i) impozitul pe construcții.
(2) Contribuțiile sociale obligatorii reglementate prin cod sunt următoarele:
a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic
de asigurări sociale de sănătate;
c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de
angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
d) contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj;
e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de
angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de
persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006
privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu
modificările ulterioare.
Indicatori de analiză a resurselor financiare publice
Mijloacele folosite de stat pentru constituirea resurselor financiare publice diferă de la o
etapă la alta, în funcţie de condiţiile economic e, sociale şi politice.
 Analiza resurselor financiare publice serveşte la caracterizarea politicii fiscale a unui stat
în diverse perioade de timp. Deoarece elaborarea unei legislaţii fiscale (cu toate etapele până a
adoptare), precum şi aplicarea şi manifestarea rezultatelor ei în practică necesită perioade mari de
timp, se recomandă ca analiza acestora să aibă în vedere perioade de timp mijlocii sau lungi.
Analiza resurselor financiare publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind:
– nivelul resurselor financiare publice, care arată mărimea sau volumul acestora;
– structura resurselor financiare publice, care reflectă provenienţa resurselor financiare
publice;
– dinamica resurselor financiare publice, care reflectă evoluţia în timp a resurselor
financiare publice.
Analiza nivelului resurselor financiare publice – se bazează pe următorii indicatori:
1) volumul veniturilor publice, aflat la dispoziţia statului pe o perioadă de timp
determinată, – poate fi exprimat în mărimi nominale (Vnp) sau reale (Vrp). Valorile nominale se
transformă în valori reale prin împărţirea primei categorii la indicele preţurilor (Ip1/0) din
perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0), asigurându-se în acest fel comparabilitatea
sumelor cu anul precedent prin eliminarea inflaţiei, astfel:
𝑉𝑝𝑛
Vrp = 𝐼
𝑝1/0
Acest tip de analiză serveşte numai pe plan naţional, iar indicatorul se exprimă în monedă
naţională. El nu are putere de comparaţie internaţională.
2) ponderea (Gvp) veniturilor publice (Vp) în produsul intern brut (PIB) – elimină
influenţele distorsionante ale inflaţiei şi permite analiza resurselor financiare publice în raport cu
nivelul de dezvoltare economico-socială. Se utilizează frecvent în comparaţii internaţionale
𝑉𝑝
Gvp = 𝑃𝐼𝐵 𝑋 100
Dacă în locul veniturilor publice (Vp) se iau în calcul şi analiză veniturile fiscale, raportul
exprimă rata presiunii fiscale, care să fie prezentată în una din temele următoare.
3) veniturile publice medii pe un locuitor (𝑣𝑝 ̅̅̅̅, iar N = numărul populaţiei). Pentru
comparaţii internaţionale este necesară transformarea cheltuielilor publice într-o monedă de
circulaţie internaţională (dolari SUA, Euro):
𝑉𝑝
̅̅̅̅ =
𝑣𝑝
𝑁
Structura resurselor financiare publice (gvpi) – vizează calculul ponderii pe care o are
fiecare dintre grupele de venituri publice (vpi) în total (Vpt). Analiza permite interpretarea
politicii fiscale a statului într-o anumită perioadă de timp. Totodată, pe seama structurii
veniturilor fiscale se pot efectua comparaţii între politicile fiscale ale statelor, având în vedere
faptul, că de regulă, o anumită legislaţie fiscală este relativ stabilă pe o perioadă medie sau mai
mare de timp. (de regulă, modificarea legislaţiei fiscale este un proces de durată şi mai dificil de
realizat).
𝑣
gvpi = 𝑉𝑝𝑖 𝑥100
𝑃𝑡

În general, în ţările cu economie de piaţă, cea mai mare pondere a resurselor financiare
publice provine din încasări cu caracter fiscal (circa 90%), iar în cadrul acestora, ponderea cea
mai mare revin impozitelor, urmate de cotizaţiile pentru asigurări sociale şi taxe.
Gruparea impozitelor după diferite criterii ştiinţifice, pentru care poate fi aplicat acest
indicator de analiză, va fi prezentată într-o temă separată, în perioada următoare.
 Dinamica resurselor financiare publice – relevă modificările care intervin în cuantumul şi
structura resurselor financiare publice de la o perioadă la alta. Indicatorii de analiză ai dinamicii
derivă din indicatorii enumeraţi anterior şi se calculează prin diferenţa valorilor corespunzătoare
dintre anul curent (1) şi anul anterior (0), spre exemplu:
1) modificarea absolută a veniturilor publice (în valori nominale, sau reale folosind
valorile nominale raportarea la inflaţie)
ΔVp(1-0) = Vp1 – Vp0
2) modificarea relativă a veniturilor publice – reprezintă indicele de creştere (IVp1/0), şi se
determină prin raportarea veniturilor publice din anul curent (Vp1) la cel din anul de bază (Vp0):
𝑉𝑃𝑝1
IVp1/0 = 𝑉 𝑥 100
𝑝𝑜
Valoarea indicelui este aceeaşi, chiar dacă se calculează pe baza datelor nominale (Vn)
sau reale (Vr).
3) modificarea ponderii veniturilor publice în PIB
ΔGvp(1-0) = Gvp1 – Gvp0
Prin raportarea celor două valori, se obţine indicele sau valoarea relativă a acestui
indicator.
4) modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin în medie pe un locuitor:
̅̅̅̅
𝛥𝑣 = ̅̅̅̅̅–
𝑣𝑝1 ̅̅̅̅̅̅̅
𝑣𝑝1𝑝0
Prin raportarea celor două valori, se obţine indicele sau valoarea relativă a acestui
indicator.
5) modificarea ponderii veniturilor publice (gvpi) în perioada curentă (1) faţă de perioada
de bază (0):
Δgvpi = gvpi 1 – gvpi 0
6) coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut (k) – se
calculează asemănător coeficientului de devansare a creşterii cheltuielilor publice faţă de
produsul intern brut, astfel:
𝐼𝑣𝑝1/0
k=𝐼
𝑃𝐼𝐵1/0

unde: - Ivp1/0 – indicele creşterii veniturilor publice;

- IPIB1/0 – indicele creşterii PIB.
7) elasticitatea veniturilor publice în raport cu PIB (e) – măsoară amploarea reacţiei
veniturilor la modificarea PIB. Se calculează astfel:
∆𝑉𝑝(1−0)
𝑉𝑝0
e= ∆𝑃𝐼𝐵𝑝(1−0)
𝑃𝐼𝐵𝑝0

unde: - Vp – veniturile publice în perioada de bază (0) şi cea curentă (1);

- ΔVp– modificarea veniturile publice în perioada curentă faţă de cea de bază;
- ΔPIB – modificarea PIB în perioada curentă faţă de cea de bază.

1.3. Funcţiile şi rolul fiscalităţii

Pornind de la funcţiile finanţelor publice, se pot formulă şi funcţiile fiscalităţii. Astfel,

fiscalitatea îndeplineşte următoarele funcţii:
 Ø Funcţia de constituire a fondurilor băneşti la dispoziţia statului. Prin intermediul
fiscalităţii se formează majoritatea resurselor băneşti a bugetului de stat. Canalele prin care se
îndeplineşte această funcţie sunt date de prelevările obligatorii, de vărsăminte, taxe şi impozite
Ø Funcţia de mobilizare a resurselor băneşti pe baza reglementărilor legale la dispoziţia
Guvernului sau a comunităţilor locale. Această se realizează prin concentrarea în centre de
decizie a resurselor băneşti de provenienţă publică urmând că apoi acestea să primească
destinaţiile legiferate prin buget. Prin această funcţie se realizează o anumită redistribuire a
veniturilor din economie pe seama practicării unor vărsăminte diferenţiate pe plătitori dar şi a
unor locuri de vărsare diferenţiate pe centre de decizie (locale, regionale). Sursă de formare a
prelevărilor fiscale e avuţia ţării care, pusă în exploatare formează producţia naţională exprimată
în produsul intern brut.
Ø Funcţia de control, urmărind modul în care sunt preluate de la plătitori veniturile
cuvenite statului precum şi modalităţile de percepere a prelevărilor şi de urmărire şi executare a
rauplatnicilor sau a celor care se sustrag de la plata impozitului. Prin controlul fiscal se realizează
pe un alt plan şi o funcţie preventivă în materie de abatere de la legalitate şi de stimulare a
laturilor pozitive ale activităţii economico-sociale, precum şi de economisire a resurselor de care
dispune societatea. Cu ocazia controlului se constată încălcările legislaţiei privitoare la aşezarea
şi perceperea impozitelor şi taxelor, stabilindu-se măsuri de eliminare a lor.
Etapă de verificare a rezultatului controlului fiscal include următoarele sarcini:
- înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabila;
- corectarea şi completarea bilanţului şi vărsarea la buget a impozitelor şi taxelor
constatate că vărsăminte de efectuat suplimentar;
- suspendarea aplicării măsurilor ce contravin reglementărilor legale în materie de
fiscalitate;
- corectarea inexactităţilor cuprinse în declaraţiile de impunere.
Funcţia de control a fiscalităţii se realizează prin organe specializate ale Aparatului fiscal:
Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a
Finanţelor Publice.
Din funcţiile prezentate rezultă rolul fiscalităţii în plan economic, financiar şi social.
Fiscalitatea reprezintă un instrument la îndemână Guvernului pentru intervenţie în viaţă
economică a statului. Prin intervenţia statului, prin fiscalitate se creează obiective economice noi
în proprietate publică sau are loc finanţarea de către stat a unor domenii cu rentabilitate
marginală.
În plan social-fiscal urmăreşte pe de o parte protejarea celor mai defavorizate categorii
sociale şi pe de altă parte influenţarea comportamentelor insului şi a colectivităţii umane.
Rolul fiscalităţii este şi de stimulare a investiţiilor şi de folosire a întregului potenţial al
ţării.
Pentru realizarea obiectivelor fiscalităţii în practică se au în vedere următoarele
proceduri:
- diminuarea şi exonerarea de impozit a unor venituri sau creşterea impozitelor pe alte
categorii de venituri şi contribuabili;
- restrângerea/extinderea câmpului de acţiune a fiscalităţii;
- practicarea de înlesniri fiscale sau restrângerea lor;
- reducerea/creşterea unor taxe de consumaţie.

1.4. Principiile fiscalității

 Precizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului fiscal ne permite şi punerea în evidenţă a
principiilor care ar trebui să se manifeste în acest domeniu. În funcţie de respectarea lor se poate
obţine o eficienţa şi echitatea a politicii fiscale:
A. Principiile fiscalităţii conform lui Adam Smith.
În Partea II Despre impozite în lucrarea sa ,,Avuţia naţiunilor” expune urmatoarele patru
principii. Înainte de a pătrunde în cercetarea diferitelor impozite este necesar ca discutarea lor să
fie precedată de următoarele patru maxime asupra impozitelor în general:
I. Trebuie ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cît posibil, la susţinerea statului, în
raport cu posibilităţile lor respective, adică în raport cu venitul de care, sub protecţia acelui stat,
ei se pot bucura. Toate aceste cheltuieli ale statului, care privesc pe cetăţenii unei mari naţiuni, la
care toţi sînt obligaţi să contribuie în raport cu partea pe care o posedă. Acest principiu —
justeţea sau echitatea de impunere — este îndreptat împotriva privilegiilor deţinute de unele
clase şi exprimă cerinţele ca toţi supuşii statului să contribuie la acoperirea cheltuielilor publice
pe măsura veniturilor realizate.
II. Impozitul pe care fiecare persoană este obligată să-1 plătească trebuie să fie bine
precizat şi nu arbitrar. Modalitatea de plată, suma de plată, acestea toate trebuie să fie clare şi
evidente, atât pentru contribuabil cât şi pentru orice altă persoană. Cel de-al doilea principiu – al
certitudenii impunerii. Siguranţa pentru fiecare individ, cu privire la ceea ce trebuie să plătească
este, în materie de impunere, de atâta importanţă, încît un grad foarte mare de injiusteţe, — după
cum se poate vedea, — constituie un rău mult mai mic decît un grad mai redus de nesiguranţă.
III. Orice impozit trebuie să fie perceput la timpul şi în modul care reiese a fi cel mai
convenabil pentru conitribuabil ca să-1 plătească. Al treilea principiu – al comodităţii perceperii
impozitelor- astfel ca la stabilirea modului şi termenului de plată să se ţină seama de interesele
contribuabilui, adică de interesele maselor care joacă rolul cel mai important în viaţa politică şi
economică a statului.
IV. Orice impozit trebuie să fie astfel conceput încât să scoată şi să înstrăineze din
buzunarele populaţiei cît mai puţin posibil, peste atît cât poate aduce în tezaurul public al
statului.
Un impozit poate fie să scoată din buzunarele populaţiei, fie să facă să rămînă afară din
buzunarele populaţiei mult mai mult decît aduce el în tezaurul public, în următoarele patru
cazuri: mai întâi, perceperea lui poate cere un mare număr de funcţionari, ale căror salarii pot
absorbi cea mai mare parte din totalitatea impozitului şi ale căror întreţinere poate constitui un
adaos de impozit asupra populaţiei. În al doilea rând, impozitul poate frâna activitatea economică
a contribuabililor şi-i poate descuraja de la ocupaţiile lor în anuimite ramuri de afaceri, care pot
asigura existenţă şi ocupaţie pentru o mare parte din populaţie. În timp ce, pe de o parte,
impozitul obligă populaţia la plată, în acelaşi timp el poate micşora sau distruge unele fonduri,
care ar face-o să fie în măsură de a plăti mai uşor. În al treilea rînd, prin amenzi şi alte penalităţi
pe care le suportă acei nefericiţi contribuabili, ce încearcă fără succes să se sustragă de la plată,
aceştia pot fi adesea ruinaţi şi astfel să se pună capăt beneficiului, pe care societatea lar putea
obţine din utilizarea capitalurilor acelor contribuabili. Un impozit nejudicios îndeamnă la fraudă;
iar penalităţile asupra fraudei se măresc în proporţie cu tendinţa de evaziune. Legea, contrar
tuturor principiilor elementare de justiţie, mai înitîi creează tentaţia şi apoi pedepseşte pe acei ce
se supun ei ; iar pedeapsa creşte, de obicei, în raport chiar cu circumstanţa care ar trebui să o
atenueze şi anume nu tentaţia de a comite delictul. Impozitele la stat adesea sunt mult mai
păgubitoare pentru populaţie decît profitabile pentru stat.
 Justeţea evidentă a principiilor de mai sus, ca şi utilitatea lor, le-au recomandat, mai mult
sau mai puţin, atenţiei tuturor naţiunilor. Toate naţiunile au căutat, pe cât au putut, să pună
impozite cât mai just repartizate, cât mai sigure, cât mai convenabile pentru contribuabil, atât ca
termen cât şi ca modalitate de plată, şi — în raport cu venitul pe care-l aduc statului — cât mai
puţin apăsătoare pentru populaţie.
B.Principiile generale ale fiscalităţii
1. Principiul justificării generale a impozitului
Justificarea generală a impozitului se bazează pe faptul că funcţionarea unei societăţi
libere, democrate, implică costuri sociale, economice şi de altă natură, care trebuie să fie
acoperite de resurse la dispoziţia statului.
Impozitele, contribuţiile şi alte forme de prelevări nu se realizează cu o contraprestaţie
directă din partea statului, însă în mod indirect, ele sunt considerate remuneraţii ale serviciilor de
orice natură pe care statul le asigura menajelor (familiilor) şi agenţilor economici.
2. Principiul justeţei impunerii sau echităţii fiscale
Justeţea impunerii sau echitatea fiscală presupune participarea tuturor categoriilor sociale
şi agenţilor economici la acoperirea cheltuielilor publice, în măsură veiturilor obţinute de fiecare.
3. Principiul certitudinii impunerii
Certitudinea impunerii presupune că mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să
fie certă, şi nu arbitrară, iar termenele, modalităţile şi sumele de plata să fie clare pentru fiecare
contribuabil.
4. Principiul comodităţii perceperii impozitelor
Presupune că impozitele să fie percepute la termenele şi în modul cel mai convenabil
pentru contribuabil.
5. Principiul randamentului impozitului
Conform acestui principiu, încasarea impozitelor trebuie realizată cu un minim de
cheltuieli din partea statului şi, totodată, în forme cât mai puţin apăsătoare pentru contribuabili.
6. Principiul individualităţii
Are la baza premisa că, în cadrul unei societăţi democratice, omul, şi nu statul constituie
obiectul final al politicii economice, financiaresi sociale a statului şi, drept urmare, fiscalitatea
trebuie să se subordoneze, să permită şi să asigure o puternică dezvoltare a personalităţii fiecărui
individ, conform propriilor sale aspiraţii.
7. Principiul de nediscriminare
Conform căruia impozitul nu trebuie să fie descriminatoriu, aplicându-se aceleaşi reguli
pentru toţi contribuabilii.
8. Principiul de impersonalitate
Conform căruia impozitul trebuie să fie impersonal, în sensul că trebuie să fie aşezat
asupra venitului sau averii, şi nu asupra persoanei.
9. Principiul de neutralitate
Conform căruia impozitul nu trebuie să se opună unei bune gestiuni a economiei, ci
trebuie să fie favorabil unei economii eficiente. (Conform acestui principiu, firmele cu pierderi ar
trebui impozitate cu aceeaşi măsură că şi cele care realizează profit).
10. Principiul de legitimitate
Conform căruia veniturile care provin din servicii efectiv redate colectivităţii şi care sunt
considerate venituri legitime trebuie impozitate puţin, în timp ce veniturile care nu corespund
unui serviciu efectiv redat direct sau indirect colectivităţii şi considerate venituri nelegitime, cum
ar fi cele rezultate din plusuri de valoare, ar trebui impozitate suplimentar. (Acest principiu poate
deschide şi poartă legalizării entităţii de social business şi/sau antreprenoriat social în România).
11. Principiul de non-arbitru
Conform căruia impozitele trebuie prelevate după principii simple şi care nu lasă loc la
interpretări (arbitraj).
C.După Codul fiscal fiscalitatea se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiții egale investitorilor,
capitalului român și străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și
să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) justețea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui
contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea
veniturilor sau a proprietăților acestuia;
d) eficiența impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exercițiu
bugetar la altul prin menținerea randamentului impozitelor, taxelor și contribuțiilor în toate
fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât și în cele de criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor și contribuțiilor
obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puțin un an, în care nu pot interveni modificări în
sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe și contribuții obligatorii.

1.5. Teorii privind impozitele

Prelevările fiscale (obligatorii) din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la
dispoziţia statului are ca scop acoperirea cheltuielilor publice necesare pentru satisfacerea
nevoilor cu caracter colectiv.
Nivelul şi tendinţa de creştere a cheltuielilor publice pe ansamblul ţărilor lumii, necesită
diversificarea metodelor de mobilizare a resurselor financiare publice din ce în ce mai mari.
Impozitul reprezintă cea mai importantă formă de prelevare, alături de taxe şi contribuţii
cu caracter fiscal, constituind unul din principalele instrumente de care statul dispune pentru
redistribuirea veniturilor şi averii
Aspecte generale privind prelevările fiscale
Prelevările fiscale (obligatorii) sunt definite de specialiştii în domeniu, din trei puncte de
vedere, şi anume: tehnic-operaţional, monetar şi financiar.
Din punct de vedere tehnic-operaţional, prelevările fiscale reprezintă ansamblul
operaţiunilor stabilite de stat, în baza puterii sale de decizie şi constrângere, prin care se preiau
unele părţi din veniturile şi averea persoanelor fizice şi juridice, pentru asigurarea resurselor
financiare publice.
Într-o abordare monetară, prelevările fiscale formează ansamblul încasărilor obligatorii
realizate de stat, prin intermediul impozitelor, contribuţiilor şi taxelor fiscale.
Într-o abordare financiară, prelevările fiscale constituie obligaţii pecuniare stabilite prin
autoritatea statului, pentru finanţarea globală a cheltuielilor publice.
 Prelevările fiscale (obligatorii) reprezintă totalitatea vărsămintelor efectuate în beneficiul
administraţiilor publice, care nu sunt voluntare, sunt fără contraprestaţie imediată directă sau
individualizată.
Prelevările fiscale sunt formate din următoarele categorii:
–venituri fiscale, realizate prin colectarea de impozite, taxe, cotizaţii (contribuţii) sociale
şi care se înregistrează în sistemul unitar de bugete al statului;
–venituri parafiscale, care reprezintă fluxuri obligatorii, de natură fiscală dar care nu se
înregistrează în bugetul de stat, ci sunt stabilite şi gestionate în mod autonom de organisme
publice sau private. Acestea realizează servicii de natură economică şi socială, prevăzute în legi
speciale, în avantajul celor obligaţi la plata acestora.
Prin raportarea prelevărilor fiscale la produsul intern brut se obţine rata presiunii fiscale
care arată cât la sută din produsul intern brut se concentrează la dispoziţia statului prin
intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
În România, prin Legea privind finanţele publice, următoarele noţiuni privind prelevările
obligatorii (sau fiscale) se definesc astfel:
–impozitul – reprezintă o prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă,
efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
–taxa – reprezintă o sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru
serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public.
Exemple: taxele juridice, taxe consulare, taxa de timbru, etc.
–contribuţia – reprezintă o prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor
fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii. Spre exemplu,
contribuţiile pentru asigurări sociale de stat sunt încasate şi administrate prin bugetul asigurărilor
sociale de stat, care urmează să plătească o pensie la îndeplinirea, de către contribuabil, a
condiţiilor de pensionare.
În cadrul prelevărilor obligatorii, ca de altfel, şi în cadrul resurselor financiare publice,
ponderea cea mare revine impozitelor.
Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalităţii oricărui stat, a cărui conţinut a evoluat în
timp odată cu evoluţia statului şi a rolului acestuia în societate, precum şi principalul instrument
al statului, de constituire a resurselor financiare publice şi de influenţare a vieţii economico-
sociale a ţării.
Fiscalitatea, în toate statele moderne, a suferit numeroase prefaceri, fiind o componentă
de bază a reformelor pe care statul le-a introdus de-a lungul timpului.
Conţinutul şi caracteristicile impozitului
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice,
pentru satisfacerea necesităţilor de interes general.
Există diferite definiţii ale impozitului care diferă, în general, corespunzător modului în
care a fost perceput şi s-a impus de la o etapă sau alta în decursul istoriei.
Din diferitele definiţii se desprind unele caracteristici fundamentale ale impozitului, iar
acestea sunt: caracterul obligatoriu, sunt cu titlu definitiv şi nerambursabil, şi fără o
contraprestaţiei directă şi imediată din partea statului
Impozitul are caracter obligatoriu în sensul că plata acestora către stat este o sarcină
impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau
posedă un anumit gen de avere pentru care se datorează impozit potrivit unei legi adoptate de
puterea legislativă.
 Numai statul are dreptul să instituie impozite printr-un act de autoritate, fiind o obligaţie
prin constrângere care diminuează veniturile şi/sau averea contribuabililor.
Plăţile către stat, reprezentând impozite şi taxe, au caracter definitiv şi nerambursabil, iar
contribuabilii nu pot solicita un contraserviciu direct şi imediat din partea statului, veniturile
obţinute din impozite fiind alocate în mod nediferenţiat, pentru acoperirea cheltuielilor publice
care satisfac nevoile colective ale societăţii.
În România, potrivit prevederilor Constituţiei, impozitele şi taxele se stabilesc numai prin
lege aprobată de Parlament, şi în anumite condiţii, prin organele de stat locale.
Rolul impozitelor
În mod tradiţional, rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, fiind considerat cel
mai important rol, deoarece impozitele constituie principalul mijloc de procurare a resurselor
financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor publice ale statului.
Evoluţia impozitelor şi taxelor caracterizată de o tendinţă de creştere continuă atât ca
mărime absolută cât şi relativă ca pondere în produsul intern brut, arată că în ultimele decenii s-a
accentuat rolul impozitelor pe plan economic şi social, concretizat în încercările statului de a
folosi impozitele şi ca mijloc de intervenţie în economie.
Rolul economic se manifestă prin aceea că impozitele reprezintă nu numai un mijloc de
procurare a resurselor financiare publice, dar concomitent, şi un instrument de intervenţie a
statului pentru a încuraja (de exemplu, sub formă de exonerări) sau de a descuraja (pe calea
suprataxării) anumite sectoare sau activităţi economice, a comerţului exterior, a consumului
anumitor produse, etc.
Rolul social constă în aceea că prin impozite se redistribuire o parte din produsul intern
brut între diferitele categorii sociale, precum şi între persoane fizice şi juridice.
În lumea contemporană, impozitele constituie unul din principalele instrumente de care
statul dispune pentru redistribuirea veniturilor şi averii.
Clasificarea impozitelor
Diversitatea impozitelor existente poate fi clasificată după o serie de criterii ştiinţifice, în
funcţie de nevoile de analiză şi de rolul acestora, după următoarele criterii:
a)trăsăturile de formă şi fond
b)obiectul impunerii
c)scopul urmărit de autoritatea publică prin introducerea lor
d)frecvenţa realizării
e)în funcţie de cota de impozitare aplicată
f)clasificarea administrativă
a)după trăsăturile de fond şi de formă se disting:
•impozite directe – se stabilesc direct în sarcina contribuabililor, şi la rândul lor, acestea
pot fi:
–reale – stabilite în legătură cu anumite obiecte materiale (impozitul pe clădiri, impozitul
pe mijloacele de transport etc.);
–personale – vizează persoana şi posibilităţile sale contributive (impozitul pe venit,
impozitele pe avere).
•impozite indirecte – se percep (pe cheltuieli) cu prilejul vânzării unor bunuri, prestări de
servicii: taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, taxe de timbru şi de înregistrare,
impozitul pe spectacole
b)după obiect:
•impozite pe venit
 •impozit pe avere
•impozit pe consum.
c)după scopul urmărit:
•impozite financiare – au scopul principal de procurare a resurselor financiare;
•impozite de ordine – au scopul de a realiza un obiectiv (de exemplu, a limita consumul
unor bunuri considerate nocive, ca băuturile, tutunul, etc..
d)după frecvenţa cu care se realizează:
•impozite permanente – sunt predominante, şi ele se încasează periodic;
•impozite incidentale – se încasează ocazional, doar în cazuri deosebite.
e)după cota aplicată:
•impozite cu cote specifice – se calculează multiplicând o unitate de măsură (greutate,
volum, număr etc,) cu o sumă fixă (exemplu, taxa de afişaj);
•impozite cu cote ad-valorem – se calculează prin înmulţirea unei cote (tarif, rată) cu o
bază de impozitare. Cotele de impozitare pot fi:
–cote proporţionale – se aplică o cotă fixă asupra unei baze impozabile,
–cote progresive – se aplică o cotă care creste odată cu creşterea bazei impozabile,
–cote regresive degresive se aplică o cotă care scade odată cu creşterea bazei impozabile
f)după instituţia care le administrează:
•impozite ale administraţiei publice centrale;
•impozite ale administraţiei publice locale.
Elementele impozitului
Elementele constitutive ale impozitului sunt acele componente care contribuie la
desemnarea contribuabilului obligat la plata acestuia, stabilirea mărimii impozitului şi a
termenului de plată. Ca urmare, aceste componente sunt definitorii pentru stabilirea legislaţiei
fiscale, care reglementează, alături de alte aspecte, şi elementele impozitelor, printre care se
numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de
impunere, cota (sau cotele), termenul de plată.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată la plata impozitului. De
exemplu, la impozitul pe profit, subiectul este societatea comercială, la impozitul pe clădiri sau
la impozitul pentru mijloacele de transport, subiectul este proprietarul bunului etc. Subiectul
impozitului mai este denumit şi contribuabil. Uneori impozitul este vărsat la buget de către o altă
persoană, cum este, de exemplu, impozitul pe veniturile salariale datorat de angajaţi care este
calculat, reţinut şi vărsat la buget de către angajator.
Suportătorul este persoana care suportă efectiv impozitul. În practică, în unele cazuri,
subiectul este şi suportătorul impozitului, ca de exemplu, impozitul pe salarii sau impozitul pe
venit. Există însă situaţii, în care subiectul şi suportătorul sunt persoane diferite. Prin fenomenul
de translare a impozitului într-o măsură mai mare sau mai mică, sarcina fiscală a unei persoane,
se transpune în sarcina altei persoane. Acest fenomen este mai frecvent întâlnit la impozitele
indirecte, când în anumite condiţii, cotele de impunere se includ în preţul de cumpărare al
bunurilor şi serviciilor, pe care îl măreşte.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiectul
impunerii este venitul sau averea (casa, terenul etc.), în timp ce la impozitele indirecte, materia
supusă impozitării poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat
etc.
 Unitatea de impunere serveşte la exprimarea dimensiunii materiei impozabile, folosindu-
se o anumită unitate de măsură, cum este de exemplu, unitatea monetară pentru impozitul pe
venit, metrul pătrat pentru impozitul pe clădiri, hectarul de teren pentru impozitul funciar, etc..
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, din venit sau din avere.
Uneori sursa coincide cu obiectul impunerii, cum este cazul impozitelor pe venit. Impozitul pe
avere se plăteşte, de regulă din venitul obţinut de pe urma averii şi nu din averea propriu-zisă.
Cota (cotele) impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul
poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive).
Asieta (modul de aşezare a impozitului) reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de
către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit, după care se aplică
majorări de întârziere şi alte măsuri de recuperare prevăzute de lege.
Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii care au ca scop stabilirea
impozitului datorat bugetului de către un contribuabil persoană fizică sau juridică. Aceasta are
atât o latură de natură economică, socială şi politică, cât şi o latură de natură tehnică,.
Privite sub latura de natură tehnică, impunerea este concretizată în metodele şi tehnicile
utilizate pentru determinarea mărimii impozabile şi a cuantumului de plată, aceste aspecte pot fi
aprofundate în cadrul disciplinei Fiscalitate, şi sunt legate de modul de aşezare a impozitului
(care reprezintă totalitatea măsurilor luate de către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect
impozabil, pentru identificarea şi stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea
impozitului datorat).
Stabilirea obligaţiilor fiscale ale persoanelor fizice şi juridice, presupune abordarea lor şi
din latura lor economică, socială şi politică. Din acest punct de vedere, se urmăreşte ca
impozitele să răspundă anumitor cerinţe, privite ca reguli generale stabilite de-a lungul timpului,
să fie în concordanţă cu anumite principii.
Pentru prima dată aceste principii au fost formulate de Adam Smith (reprezentant al
economiei politice clasice), iar acestea erau în viziunea lui, următoarele:
–justeţea impunerii (sau echitatea fiscală), care se referă la stabilirea impozitelor în
funcţie de capacitatea de plată a fiecărui contribuabil;
–certitudinea impunerii, care constă în faptul că mărimea impozitelor trebuie să fie certă,
iar termenele, modalitatea şi locul de plată să fie bine stabilite şi cunoscute;
–randamentul impozitului, care se referă la faptul că încasarea impozitelor să se asigure
cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru contribuabil;
–comoditatea perceperii, care se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la
termenele şi modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
Aceste principii rămân de actualitate şi în prezent, dar pot fi extinse şi grupate astfel:
principii de echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică,
principii social-politice.
Principiile de echitate fiscală, urmăresc înfăptuirea dreptăţii sociale în materie de
impozite. Pentru respectarea echităţii fiscale, este necesară ca impunerea să respecte îndeplinirea
mai multor condiţii, cum sunt: să se facă în funcţie de puterea de a plăti impozite a
contribuabililor, prin scutirea de impozit a persoanelor cu venituri mici, sau prin stabilirea unui
minim neimpozabil, care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; impunerea
trebuie să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, iar sarcinile fiscale ale
diferitelor categorii sociale să fie comparabile.
Principiile de politică financiară vizează aspecte cum sunt: un randament fiscal ridicat,
stabilitatea şi elasticitatea impozitului.
Randamentul fiscal ridicat se obţine în următoarele condiţii:
–impozitul să aibă caracter universal, să fie plătit de toate persoanele fizice şi juridice
care obţin venituri sau posedă bunuri impozabile;
–să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă;
–volumul cheltuielilor privind stabilirea bazei impozabile, calcularea şi perceperea
impozitelor să fie cât mai redus.
Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul rămâne constant de-a lungul
ciclului economic, adică să nu înregistreze fluctuaţii importante în condiţiile fluctuaţiilor ciclice
ale economiei.
Elasticitatea impozitului se referă la capacitatea acestuia de adaptare la necesităţile
conjuncturale de venituri ale statului.
Principiile de politică economică reliefează faptul că introducerea unui impozit
reprezintă, pe lângă o sursă de venituri bugetare, şi un mijloc prin care statul stimulează sau
inhibă activitatea anumitor sectoare economice, precum şi stimulează extinderea sau restrângerea
relaţiilor comerciale cu alte ţări.
Principiile social-politice. Prin politica fiscală promovată, statul poate urmări şi realizarea
unor obiective sociale, cum ar fi acordarea de fiscalităţi fiscale contribuabililor cu venituri mici
sau care au numeroase persoane în întreţinere. De asemenea, partidele de guvernământ
promovează o politică fiscală în concordanţă cu interesele grupurilor sociale pe care le
reprezintă, iar prin măsuri cu caracter fiscal, caută să-şi menţină influenţa în rândurile diferitelor
categorii sociale, mai ales în perioada premergătoare alegerilor.
De reţinut este faptul că aceste ultime principii generează controversate atât între
specialişti cât şi între politicieni.
În România, impozitele şi taxele reglementate de Codul fiscal se bazează pe următoarele
principii:
a)neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri,
cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
b)certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi
să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c)echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în
funcţie de mărimea acestora. Sub forma enunţată în Codul fiscal, prin instituirea de cote
progresive, acest principiu avea în vedere faptul că puterea contributivă a diferitelor categorii
sociale creşte pe măsură ce acestea obţin venituri mai mari sau posedă averi mai importante.
Acest principiu nu se mai respectă în forma iniţială, prin instituirea cotei unice de impozitare, dar
se asigură echitatea fiscală prin faptul că dacă se are în vedere drept criteriu mărimea
impozitului, atunci fiecare contribuabil suportă un impozit proporţional cu venitul realizat;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului
fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru
persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a
unor decizii investiţionale majore.