VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

La nivelul economiei naţionale, veniturile obţinute de agenţii economici îmbracă diverse

forme, rezultate prin mecanismul distribuirii şi al redistribuirii.
VENITUL NAŢIONAL determinat prin următoarele metode de calcul:
Venitul naţional (net) sau produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor
(PNNPF).
VN (PNNPF) = PINPF + SVFS
SVFS = soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea
Cei care au creat produsul total net într-o economie ( posesorii factorilor de producţie) vor
beneficia de venituri (salariul, renta, profitul, dobânda netă) cu care să-şi satisfacă nevoile
personale.
VN = ∑ ( s+r+p+D netă)
Toate aceste venituri sunt supuse impozitării directe.
Venitul naţional disponibil
VND = VN ± STCS
STCS = soldul transferurilor curente în raport cu străinătatea
VND este un venit net. Dacă la acestea se adaugă amortizarea se obţine venitul naţional
brut disponibil.
Venitul personal al populaţiei (menajelor) - VPP - exprimă veniturile curente ale
persoanelor, provenite dintr-o activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern şi
întreprinderi (gratificaţii, alocaţii, ajutor de boală, diferite compensaţii).
Venitul disponibil al populaţiei - VDP - reprezintă o parte a venitului personal din care
s-au dedus impozitele pe veniturile personale plătite administraţiei centrale şi locale.
VDP = VPP – IP
unde: VDP = venitul personal disponibil
VPP = venitul personal al populaţiei
IP = impozite pe veniturile personale

Venitul disponibil (denumit în continuarea cursului venit = V) obţinut efectiv de posesorii

factorilor de producţie este folosit pentru consum (C), iar partea care nu este consumată este
reprezentată de economii (S).
V=C+S

Consumul reprezintă partea din venitul disponibil cheltuită pentru cumpărări de bunuri
materiale şi servicii care părăsesc sfera producţiei, destinate satisfacerii directe a
trebuinţelor personale ale populaţiei şi/sau trebuinţelor generale de consum ale societăţii
Consumul are o structură complexă, care poate fi analizată după mai multe criterii.
În funcţie de sursa de formare şi finanţare, consumul se împarte în consum public şi
consum privat.
Consumul privat exprimă valoarea la preţul pieţei a tuturor bunurilor şi serviciilor
cumpărate sau primite sub formă de venituri în natură de către populaţie şi întreprinderi, cu
scop nelucrativ pentru diverse servicii prestate.
Consumul public cuprinde toate cheltuielile curente destinate cumpărării bunurilor
materiale şi serviciilor de către administraţiile publice la toate nivelurile.
În funcţie de modul de procurare a bunurilor există consum de mărfuri şi autoconsum.
În raport de destinaţia produselor şi serviciilor care fac obiectul consumului, se disting
consum de bunuri alimentare, consum de produse nealimentare şi consum de servicii.
Din punct de vedere al duratei consumului, deosebim consum de bunuri de folosinţă
îndelungată şi consum de bunuri de folosinţă curentă.

20
 Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii este
consumul pe locuitor (Cloc). Acesta se determină prin raportarea consumului total (C), pe
grupe de produse şi produse principale dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al
populaţiei unei ţări (Pt):

Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe totalul

populaţiei se exprimă prin costul vieţii.
Nivelul costului vieţii depinde de mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită
perioadă de timp, de obicei un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi
servicii necesare consumului populaţiei.
Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai
se utilizează bugetele de familie.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic
şi cronologic, de obicei într-un an, veniturile după natura lor (din muncă, din surse bugetare
etc) şi cheltuielile de consum după destinaţia lor (hrană, locuinţă, transport, sănătate,
învăţământ, confort etc.).
Nivelul şi dinamica consumului depind de influenţa conjugată a numeroşi factori obiectivi
şi subiectivi.
Factorii obiectivi sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa economică şi, în
principal, se referă la:
- nivelul şi dinamica salariului, a veniturilor în general. Consumul personal depinde de
mărimea veniturilor nominale şi, în mod deosebit, de mărimea venitului net personal;
- modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum, în
prezent şi viitor, determinată de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de apariţia
unor riscuri;
- modificarea politicii fiscale, care, atunci când este utilizată ca instrument pentru o
repartiţie mai echilibrată a veniturilor, accentuează înclinaţia spre consum, iar când este
folosită pentru achitarea datoriei publice, prin sporirea impozitelor, diminuează înclinaţia spre
consum;
- modificările neprevăzute ale preţurilor diferitelor elemente de capital fix sau circulant,
pe termen scurt, pot să influenţeze reducerea înclinaţiei spre consum, când preţurile sunt mai
mari decât cele anticipate;
- creditul de consum influenţează cheltuielile pentru consum prin intermediul ratei
dobânzii. Între consum şi rata dobânzii pentru creditul destinat cumpărării de bunuri de
consum există o relaţie negativă. Pe de altă parte, o rată scăzută a dobânzii pentru creditul de
consum va determina un nivel ridicat al creditelor de consum prezente cu consecinţe asupra
reducerii consumului viitor;
- anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia raporturilor dintre veniturile prezente
şi cele viitoare, dintre preţurile curente şi cele viitoare, dintre oferta actuală de bunuri de
consum şi cea viitoare. Astfel, dacă se anticipează că veniturile vor creşte, consumul prezent
se va micşora, crescând înclinaţia spre economii. Dacă se anticipează că, în viitor, preţurile de
consum vor creşte, consumul prezent va spori, iar dacă se anticipează că preţurile se vor
reduce, consumul prezent se va manifesta normal.
Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinaţiei psihologice, obiceiurilor şi tradiţiilor
oamenilor şi se referă la:
- dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute: ea
determină diminuarea cheltuielilor pentru consumul curent în favoarea unui consum viitor;
- constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor
persoane;

21
 - dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza
cărora urmează să se realizeze în viitor proiecte de afaceri;
- instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a
cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;
- senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei
unei sume băneşti mari economisite;
- dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
- manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor de
consum curent.
Mobilurile care acţionează în sensul micşorării cheltuielilor de consum privesc prudenţa,
prevederea, setea de propăşire, independenţa, calculul, spiritul de afaceri, mândria şi
avariţia.
Mobilurile subiective care incită indivizii şi puterea publică să nu consume o parte din
venit generează economiile pozitive.
În acelaşi timp apar şi economiile negative, sub forma economiilor pentru asigurarea
bătrâneţii, ajutoarelor de şomaj finanţate prin împrumuturi etc.

Ponderea consumului în venit este pusă în evidenţă de rata consumului sau înclinaţia
medie spre consum (c):
Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers proporţională
cu mărimea venitului. Acest indicator este, de regulă, o mărime pozitivă şi subunitară.

Legătura funcţională dintre variaţia venitului disponibil şi variaţia consumului este relevată de
înclinaţia marginală spre consum sau rata marginală consumului (c’):

Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă, dar subunitară. În
condiţii normale, c’ nu poate lua nici valoarea 0 şi nici valoarea 1, mărimea ei fiind plasată
mai aproape de 1 decât de 0. În perioadele de boom, înclinaţia marginală spre consum se
înscrie între 0,6-0,7, în timp ce în perioadele de recesiune este mai mare.
Relaţia dintre venit şi consum se află sub incidenţa legii psihologice fundamentale a
consumului formulată de J.M. Keynes. Analizând influenţa conjugată a factorilor obiectivi şi
subiectivi asupra consumului, Keynes a afirmat că o dată cu creşterea sau reducerea
venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie
mai redusă. Astfel, la o creştere a venitului ( V) are loc şi o sporire a consumului ( C),
rata de creştere a venitului devansând rata de creştere a consumului
3.2. Economiile şi investiţiile. Funcţia de consum şi funcţia de economisire

În procesul repartiţiei venitului se are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât
şi a celor viitoare, adică o anumită proporţie între consum şi economii.

Economiile (S) reprezintă surplusul de venit disponibil (V) peste cheltuielile de consum (C).
, iar
Ponderea economiilor în totalul venitului disponibil reprezintă rata economiilor sau
înclinaţia medie spre economii (s):

Ea este o mărime pozitivă, dar subunitară.

22
 Ţinând seama că economiile plus consumul formează venitul disponibil, suma dintre rata
consumului şi rata economiilor este egală cu 1.
c+s=1

Între evoluţia economiilor ( S) şi cea a venitului disponibil ( V) există o legătură

funcţională, exprimată prin înclinaţia marginală spre economii sau rata marginală a
economiilor (s'). Aceasta reflectă raportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului,
arătând cu cât cresc economiile atunci când venitul creşte cu o unitate:

Deoarece V = C+ S, rezultă că înclinaţia marginală spre economii este un număr

pozitiv, dar subunitar.
Dacă avem în vedere că sporul consumului plus sporul economiilor formează sporul
venitului disponibil, atunci:
c’ + s’ = 1;
c’ = 1 - s’; s’ = 1 - c’;
Aşa cum am precizat, în procesul utilizării, o parte a venitului naţional disponibil este
destinată economisirii, formându-se economiile nete.
Prin economii nete se înţelege partea din venit care nu este consumată, adică S = V – C.
Dacă la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se formează
economiile brute.
Într-o economie de piaţă, la baza incitaţiei spre economii se află numeroşi factori, între
care:
- dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp: se renunţă la o satisfacţie
imediată în favoarea unei satisfacţii viitoare, considerată de preferat. Un asemenea
raţionament este condiţionat de utilizarea diferită în timp a bunurilor;
- dorinţa de îmbogăţire: este dorinţa de a acumula mijloace care să permită creşterea
veniturilor viitoare fie în condiţii de satisfacţie prin bunuri de consum durabile, fie în condiţii
de venituri monetare;
- întârziere de adaptare a consumului: o asemenea situaţie există atunci când dispare
dorinţa de noi cheltuieli imediate;
- preferinţa pentru lichiditate: odată atins un anumit nivel de consum, în anumite
împrejurări, se preferă abţinerea de la consum în plus, în favoarea venitului excedentar sub
formă lichidă.

Economii fac şi instituţiile administraţiei centrale şi locale, precum şi societăţile

comerciale în scopul:
- asigurării resurselor pentru investiţii, fără să apeleze la împrumuturi;
- creării disponibilităţilor băneşti pentru a face faţă unor nevoi urgente, unor dificultăţi,
etc;
- constituirii de rezerve financiare mai mari decât costurile de întrebuinţare şi
suplimentare, în scopul rambursării datoriilor şi amortizării mai rapide a echipamentului de
producţie etc.
Economiile se concretizează, în principal, în plasamente sub formă de investiţii sau în
tezaurizarea lor.

Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea

bunurilor de capital, în vederea sporirii avuţiei societăţii.
În raport de modul de folosire a bunurilor capital achiziţionate, investiţiile se împart în:

23
 a) investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din funcţiune,
ca urmare a deprecierii lor. Sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea;
b) investiţii pentru dezvoltare sau nete destinate sporirii volumului capitalului tehnic real,
adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul economisit.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare, formează
investiţiile brute de capital, ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic.
Orice investiţie netă presupune ca o parte din venitul disponibil să fie îndreptată către
bunurile de producţie. Aceste venituri sunt economisite. Economiile apar ca o condiţie a
investiţiilor nete.
Venitul disponibil al unei perioade corespunde, pe de o parte, unei cereri de bunuri de
consum (C) şi de bunuri de investiţii (I), adică:

iar, pe de altă parte, unei valori egale de venit, destinat consumului şi economiilor, adică:

Rezultă că I şi S reprezintă un excedent de venit peste cheltuielile de consum, şi deci:

.
V=C+S; S=V-C
V=C+I; I=V-C
S=I

Această egalitate se explică prin aceea că cele două mărimi reprezintă pentru colectivitate
două faţete ale aceluiaşi proces:
- economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual;
- investiţiile reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual.
Evoluţia investiţiilor se află sub incidenţa unei multitudini de factori, cum sunt:
 cererea de investiţii – care la rândul ei depinde de eficienţa marginală a capitalului şi
de nivelul ratei dobânzii. Dimensiunile investiţiilor curente cresc până la acel punct în care
eficienţa marginală a capitalului (Wmk) este aproximativ egală cu rata de piaţă a dobânzii (d’);
 riscurile asumate de întreprinzător şi, respectiv, de cel care împrumută;
 randamentul viitor al bunului capital: acesta reprezintă raportul dintre preţul de
ofertă al unui bun capital şi randamentul său;
 fluctuaţiile profitului la investiţiile existente. Aceste fluctuaţii sunt mai evidente în
cazul întreprinderilor producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea acţiunilor lor, deci şi
mărimea profitului, oscilează de la o perioadă la alta;
 politica statului în domeniul investiţiilor. Accentuarea investiţiilor în domeniul
public antrenează creşterea cererii de bunuri investiţionale, în timp ce diminuarea lor are ca
efect reducerea acestei cereri;
 starea generală a economiei naţionale. Într-o economie aflată în perioadă de
recesiune se acţionează pentru frânarea procesului investiţional, inclusiv prin reducerea
investiţiilor, pentru ca să se creeze condiţii de acţiune a factorilor care declanşează imboldul
spre investiţii;
 conjunctura economiei mondiale. Variaţia fazelor ciclurilor economice favorizează
sau nu înclinaţia spre investiţii.
Decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă a venitului este mai mare sau
cel puţin egală cu mărimea costului investiţiei. În situaţia în care costul investiţiei este mai
mare decât valoarea prezentă, investiţia nu trebuie realizată.
Relaţia de calcul pentru valoarea prezentă (Vp) a unui venit ce se va obţine peste n ani
(Vn) este:

24
 ,

unde d’ este rata nominală a dobânzii.

Funcţia de consum şi înclinaţia spre consum, funcţia de economisire şi înclinaţia spre
economii constituie instrumente de analiză a consumului şi economiei globale, elaborate de
Keynes.
Funcţia de consum exprimă nivelul consumului global dorit pentru fiecare nivel al
venitului disponibil.
Pornind de la funcţia de consum C = c ’. V + C0, putem determina funcţia de economisire,
care se deduce prin scădere din venit a funcţiei de consum:

S = V - C = V - (c’. V + C0) = (1- c’)V - C0 = s’ . V - C0, unde 1 - c’ > 0

Din relaţia funcţiei de economisire rezultă că economisirea este crescătoare în raport cu

nivelul venitului disponibil.

3.3. Multiplicatorul şi acceleratorul

Corelaţia care se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum, economii,

investiţii, producţie, venit etc. se află sub exigenţele principiilor multiplicatorului şi
acceleratorului.
Multiplicatorul (K) reliefează influenţa investiţiilor asupra venitului. El exprimă
interacţiunea care se formează între creşterea venitului şi creşterea investiţiilor, sub forma
unui coeficient de amplificare (K), ce arată cu cât sporeşte venitul la creşterea cu o unitate a
investiţiilor.
Sporul de venit creşte cu o mărime de K ori mai mare decât sporul de investiţii:
, în care
Dacă în relaţia multiplicatorului înlocuim pe cu , obţinem

, unde, prin împărţirea cu , rezultă sau, dacă ţinem seama că

reprezintă înclinaţia marginală spre consum (c’), atunci:

Dar, ţinând seama că (înclinaţia marginală spre economie), multiplicatorul
poate fi calculat şi astfel:

Efectul de multiplicare nu acţionează în totalitate decât în anumite condiţii: constanţa

forţei de muncă, invariabilitatea tehnicilor folosite, existenţa unei situaţii de nefolosire
completă a resurselor, economiile să fie egale cu investiţiile.
Acceleratorul (a) reliefează influenţa consumului asupra investiţiilor. Între cererea de
mărfuri (în care cererea de bunuri de consum este o componentă principală) şi investiţii există
o relaţie de accelerare.

Corespunzător principiului acceleratorului, la nivelul economiei, volumul investiţiilor în

perioada curentă provine din sporirea venitului naţional. Acţiunea principiului acceleratorului

25
este valabilă numai în situaţia în care capitalul necesar pentru a obţine venitul naţional din
perioada curentă este mai mare decât capitalul disponibil existent în perioada de bază. Dacă
diferenţa dintre capitalul necesar în perioada curentă şi capitalul disponibil existent în
perioada de bază este negativă, atunci înseamnă că în economia reală a avut loc un fenomen
de dezinvestiţie.

26