Cursul 9-14

08.12.2021/22.12.2021

 STATUL

Reprezintă al treilea actor al economiei - are ca funcție principală regizarea jocului

economic și ca interes asigurarea bunăstării cetătenilor.
Știința care studiază economia la nivel național/global poartă denumirea de
macroeconomie.
Macroeconomia studiază comportamentul agregat al agenţilor economici şi tratează
economia ca un întreg, trebuind să răspundă la următoarele întrebări: “Care sunt factorii
creșterii și dezvoltării economice?”, “Cât de stabilă este economia?”, “Care sunt factorii care
stimulează stabilitatea?”, “Care sunt factorii care influienșează șomajul și inflația?”, “Cum se
poate interveni pentru a reduce instabilitatea?”, “Care este rolul statului şi a instituţiilor
puterii publice în asigurarea stabilităţii creşterii economice?”.
Principalele rezultate macroeconomice incluse în sistemul conturilor naționale sunt
următoarele:
1. Produsul global brut (P.G.B.) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor cu
caracter marfar sau nemarfar, create în subsistemele economiei naţionale, într-o
perioadă determinată, de regulă, un an.
2. Produsul intern brut (P.I.B.) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor
economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în
interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă
de timp, de regulă, un an. Formula generală de calcul este: PIB = CF + FBCF + VS +
(E - I) unde: CF = consum final; FBCF = formarea brută de capital fix; VS = variaţia
stocurilor; E = exporturi; I = importuri sau: PIB = PGB - CI unde: PGB = produsul
global brut CI = consumul intermediar.
3. Produsul intern net (P.I.N.) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei anumite
ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă. Se
calculează prin scăderea din P.I.B. a consumului de capital fix, adică a amortizării
(A): PIN = PIB - A
4. Produsul naţional brut (P.N.B.) constă în expresia bănească a producţiei finale brute,
obţinută de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării ori în afara
acesteia, în decursul unei anumite perioade de timp, de regulă un an. Dacă se porneşte
 de la P.I.B., P.N.B. se determină prin adăugarea producţiilor finale brute ale agenţilor
economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara graniţelor naţionale şi prin
scăderea valorii bunurilor realizate de producătorii străini pe teritoriul ţării de
referinţă (soldul valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali din străinătate
şi cea obţinută de agenţii economici străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile
pieţei). Astfel, dacă soldul este favorabil agenţilor economici autohtoni, atunci P.N.B.
 P.I.B. şi invers. P.N.B. se exprimă în termeni nominali şi în termeni reali. Mărimea
P.N.B. în termeni nominali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă. P.N.B. real
semnifică mărimea pe care acesta ar fi avut-o dacă nu s-ar fi modificat preţurile,
comparativ cu anul anterior, de referinţă. Raportul dintre P.N.B. nominal şi P.N.B.
real este denumit deflatorul P.N.B. Acesta măsoară schimbarea medie a preţurilor
bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse într-un an şi se utilizează pentru a
determina modificările reale intervenite în producţie. Aceste modificări sunt surprinse
cel mai bine de indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele costului vieţii).
5. Produsul naţional net (P.N.N.) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete a
bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care activează
în interiorul ţării şi în afara acesteia, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.
Se determină prin scăderea din P.N.B. a amortizării capitalului fix (A) PNN = PNB –
A
6. În contabilitatea naţională şi în analiza macroeconomică se calculează şi venitul
naţional (VN). VN exprimat în preţurile pieţei reprezintă P.N.N., iar exprimat în
preţurile factorilor de producţie reprezintă P.N.B.; evaluat în preţurile factorilor de
producţie şi este denumit venit naţional brut.
7. Somajul. Valoarea șomajului într-o economie este măsurată în funcție de rata
șomajului, adică procentul de lucrători fără locuri de muncă din forța de muncă. Rata
șomajului în forța de muncă include doar lucrătorii care caută activ locuri de muncă.
Sunt excluse persoanele care sunt pensionate, urmează educația sau sunt descurajate
de a căuta un loc de muncă din lipsă de perspective de angajare.
8. Inflație și deflație. O creștere generală a prețurilor pe întreaga economie se numește
inflație. Când prețurile scad, există deflație. Economiștii măsoară aceste modificări
ale prețurilor cu indici de preț. Inflația poate apărea atunci când o economie se
supraîncălzește și crește prea repede. În mod similar, o economie în scădere poate
duce la deflație. Indicele preţurilor de consum este unul dintre cei mai importanţi
 indicatori ai inflaţiei. și măsoară creşterea preţurilor produselor şi serviciilor. Dacă
indicatorul este mai mare decât aşteptările, înseamnă că presiunea inflaţiei este
ridicată.

Relaţiile dintre indicatorii macroeconomici

1. Relaţiile de consum sunt efectul utilizării venitului naţional disponibil. Astfel la

nivelul unei naţiuni se formează cererea agregată care are în componenţă consumul intern şi
exporturile. Consumul intern la nivel macroeconomic este format din costuri fixe şi costuri
intermediare. Costurile fixe cuprind consumul de bunuri economice finale înregistrat de
gospodării şi stat (guvern). Costul intermediar este consumul de bunuri de capital înregistrat
în întreprinderi. Fiecare naţiune are o înclinaţie spre consum. Înclinaţia spre consum
reprezintă partea din venitul total disponibil consumată în economie. Înclinaţia spre consum
este determinată de:

 Nivelul veniturilor: atunci când venitul este mic consumul este mare şi invers,
 Anticipările consumatorilor: anticipările optimiste determină creşterea consumului şi
invers;
 Politicile naţionale: dacă politicile sunt de creştere a inflaţiei consumul creşte iar dacă
sunt de crestere a şomajului consumul scade.
Înclinaţia spre consum este măsurată cu doi indicatori:

-înclianţia medie pentru consum: se calculează ca raport între consum şi venit şi raspunde
C
la întrebarea: “Cât la sută din venitul total este consumat?” (c = V )

-înclinaţia marginală pentru consum: exprimă fluctuaţia consumului determinată de

ΔC
creşterea sau descreşterea venitului(c’ = ΔV )

La nivelul unei naţiuni consumul reprezintă unul din factorii creşterii economice.

2. Relaţia de economisire: economisirea este un proces continuu de acumulare a

capitalului (de bogăţie). Efectul economisirii se numeşte economie. Economia reprezintă un
sold sau stoc de capital acumulat. La nivel macreoeconomic economiile sunt formate din:
economiile întreprinderii, economiile gospodăriilor şi economiile guvernului.

Economiile sunt sursa principală a investiţiilor. Investiţiile reprezintă achiziţia de

bunuri de capital cu scopul de a obţine venituri viitoare. Fiecare naţiune are o înclinaţie spre
economisire. Înclinaţia spre economisire este efectul următorilor factori:

- înclinaţia spre independenţă a indivizilor naţiunii: independenţa are la bază o bogaţie şi

determină o libertate
 - psihologia de a lăsa o moştenire
- satisfacerea eului de zgârcenie
Înclinaţia spre economisire se măsoară cu indicatorii:

-înclinaţia medie spre economisire: se calculează ca raport între economii şi venit

-înclinaţia marginală spre economisire: exprimă fluctuaţia economiilor determinate de

creşterea sau descreşterea venitului

Economia este un factor important al creşterii economice. Acesta se transformă în

investiţii, investiţiile în venituri şi veniturile în consum. Practic o investiţie va multiplica
veniturile şi consumul.

3. Relaţiile de creştere economică: creşterea economică este un fenomen complex care

exprimă latura cantitativă a activităţii umane, măsurată prin indicatori de dimensiune
(exemplu: o economie înregistrează creştere economică dacă creşte produsul intern brut, dacă
creşte venitul global, producţia naţională sau numărul de locuri de muncă etc.).

Se întâmplă următoarele tipuri de creştere economică:

1. creştere economică zero: când ritmul de creştere a produsului intern brut este egal cu
ritmul de creştere al populaţiei iar rezultatul este produsul intern brut pe locuitor
rămâne constant de la un an la altul;
2. creştere economică pozitivă: când ritmul de creştere a produsului intern brut este
superior ritmului de creştere a populaţiei. Rezultatul este produsul intern brut creşte
de la un an la altul
3. creştere economică negativă: când ritmul de creştere a produsului intern brut este
inferior ritmului de creştere a populaţiei. Rezultatul este produsul intern brut scade de
la un an la altul.
Creşterea economică are la baza următorii factori:

-factorul uman: în expresie cantitativă (număr) şi expresie calitatitivă (gradul de ocupare şi

calificare);

-factorul material: concretizat în capital în expresie cantitatvă (valori) şi expresie calitativă

(randamente);

-factorul tehnologic şi informaţia;

-neofactorii (legi, fiscalitate, religie, sănătate etc.);

Începând cu anul 1992 apare un nou concept referitor la creşterea economică numit
creştere economică durabilă. Termenul durabil are senul de a armoniza interesele economice
(exemplu: de creştere) cu interesele de protecţie a mediului.

4. Relaţiile de dezvoltare economică: dezvoltarea economică este un proces calitativ

de modificare a structurilor economice cu efecte asupra sistemului de educaţie, de sănatate,
de justiţie etc. Între cresţerea economică şi dezvoltarea economică nu există relaţie de
dependenţă.
 Dezvoltarea se măsoară prin modificarea productivităţii economice. (Ex. un proiect de
investiţie care urmăreşte creşterea economică va finanţa crearea de noi locuri de muncă. Unul
care urmareşte dezvoltarea economică va finanţa înlocuirea unei tehnologii mai puţin
performante cu una mai performantă).

Dezvoltarea economică are ca efecte: modificarea condiţiilor de producţie şi a

condiţiilor de trai. Dezvoltarea se analizează în raport cu subdezvoltarea. Subdezoltarea este o
funcţie de sărăcie cronică la nivelul naţiunii (lipsa de venituri, industrie, educaţie).

Subdezvoltarea este măsurată în sens orientativ prin indicatorul indicelui dezvoltării

umane şi produsul intern brut pe locuitor. Astfel indicele dezvoltării umane este un
indicator calculat ponderat luând în considerare spre exemplu veniturile populaţiei, gradul de
alfabetizare, accesul la bunurile umanităţii ( IDH=1 ţări foarte dezvoltate; IDH>0,5 ţări în
curs de dezvoltare şi dezvoltate; IDH<0,5 ţări subdezvoltate ).

După indicatorul PIB grupa ţărilor subdezvoltate este cu un PiB pe locuitor de sub
5000$. În grupa ţărilor mediu dezvoltate PIB-ul este mai mare de 10000$ pe locuitor.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit pentru prima dată la o conferinţă

economică în Brazilia în 1992 şi presupune trei planuri:

a. dezvoltare durabilă în plan economic (armonizarea intereselor

economice cu cele de protecţia mediului);
b. dezvoltarea durabilă în plan social (păstrarea egalităţii de şansă
pentru indivizii societăţii);
c. dezvoltarea durabilă în plan mediu (păstrarea egalităţii de şansă
pentru generaţiile viitoare în raport cu cele prezente).

5. Relaţiile de progres economic: presupun schimbarea structurală a calităţii vieţii.

Calitatea vieţii este efectul relaţiei economice (creşterea economică), a relaţiei economico-
socială (dezvoltarea economică), a relaţiei sociale (strategiile de viaţă ale indivizilor) şi a
relaţiei cu ecosistmele (atitudinea faţă de mediul înconjurator). Progresul economic
înglobează creşterea şi dezvoltarea economică şi conţine în plus spre exemplu modificarea
factorilor de producţie, a relaţiei sociale şi a filozofiei economice.

Ciclurile economice
Orice economie înregistrează fluctuații în sens de creștere și scădere.
Pot fi:
a) Întâmplătoare : ca efect al unor evenimente accidentale (revoluții, crize sociale,
calamități naturale).
b) Sezoniere : determinate de anumite evenimente predictibile (anotimpuri , sărbători).
c) Ciclice : au o anumită regularitate.
 Fluctuaţiile întâmplătoare sunt determinate de factori cu acţiune accidentală sau
întamplătoare, de evenimente neaşteptate sau neobişnuite: cataclisme naturale, evenimente
social-politice deosebite sau decizii neaşteptate ale unor agenţi economici.
Fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de o diversitate de cauze, care pot fi naturale,
economice sau sociale: variaţia anotimpurilor, obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau
laice etc.
Fluctuaţii ciclice, au un anumit grad de repetabilitate, ce ţin de funcţionarea activităţii
economice şi de interdependenţa dintre părţile sale. Fluctuaţiile ciclice reprezintă acele forme
de mişcare ondulatorie a activităţii economice dintr-o ţară în care fazele de expansiune
alternează cu cele de descreştere şi stagnare. Fluctuaţiile ciclice se consideră a fi forma de
evoluţie normală a activităţii economice, care asigură continuitatea şi schimbările calitative în
economie.
Ciclul economic reprezintă o succesiune în timp şi o schimbare periodică a condiţiilor şi
rezultatelor activităţii economice care cuprind două faze (expansiune şi recesiune) şi două
puncte de tranzitie (apogeu şi depresiune).
Expansiunea este acea fază a ciclului economic, caracterizată prin sporirea producţiei,
creşterea veniturilor agenţilor economici şi amplificarea creditului, altfel spus prin creştere a
gradului de ocupare a resurselor şi a cererii agregate.
Recesiunea reprezintă o faza a ciclului economic caracterizată prin răsfrângerea
nivelului producţiei, prin creşterea preţurilor fără ca această creştere să fie dublată de o
creştere a producţiei şi productivităţii, printr-un nivel scăzut al investiţiilor, precum şi pintr-o
ofertă scăzută de locuri de muncă şi o reducere a cererii agregate.
Apogeul reprezintă punctul în care agenţii economici lucrează la capacitatea lor
maximă, cererea agregată este mare, rata reală a şomajului se apropie de rata sa naturală.
Depresiunea reprezintă punctul în care cererea agregată atinge un nivel scăzut,
investiţiile nu mai sunt dorite de către agenţii economici, producţia tinde spre un nivel minim
al potenţialului, nivelul de ocupare este redus şi rata şomajului ridicată.
Dacă expansiunea se caracterizează prin sensul său ascendent al nivelului agregatelor şi
indicatorilor cu semnificaţie pozitivă pentru funcţionarea economiei, recesiunii îi este
caracteristică descreşterea lor. Apogeul şi depresiunea caracterizează situaţiile în care se
schimbă sensul dinamicii agregatelor şi indicatorilor macroeconomici.
Bancile – actor al economiei
- actor al economiei care a ca functie principala finantarea productiei si a consumului;
- scopul este incasarea valorii adăugate numită dobandă.
Primele evidențe ale activităților de tip bancar datează încă din antichitate. Templele erau
văzute de către populație ca un loc sigur de plasare a bunurilor, iar contra unui mic profit
preoții luau în administrare atât bunuri de valoare cât și mărfuri perisabile.

Apariția băncilor ca instituții a avut loc în Grecia și Roma antică în secolele VII-VI î.Hr..
Acesta este rezultatul dezvoltării comerțului ca o consecință a emiterii monedei proprii de
către fiecare oraș comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăți grecești au decis
să constituie „bănci publice” care pe lângă rolul propriu-zis bancar, mai aveau și sarcina
strângerii impozitelor și dreptul de a bate monedă.

Cea mai veche bancă din lume este considerată a fi Banca Monte dei Paschi, înființată în
1472.[1]

În Europa, în ciuda controverselor îndelungate asupra moralității dobânzii, sistemul bancar s-

a consolidat treptat culminând emiterea banului de hârtie de către Banca Veneției în anul
1637. Băncile și-au mărit importanța pe măsură ce economia a continuat să se dezvolte, iar
statul și-a mărit implicarea prin înființarea băncilor centrale.

Banca este o instituţie financiară, de stat sau particulară, ale cărei funcţii principale sunt:
a) funcţia de depozit, care constă în :
- e f e c t u a r e a d e o p e r a ţ i u n i d e d e p o z i t l a v e d e r e ş i l a t e r m e n , î n c o n t , cu
numerar şi cu titluri, constând în atragerea resurselor băneşti de la persoanele fizice şi
juridice, în vederea păstrării şi fructificării lor;
- e f e c t u a r e a d e o p e r a ţ i u n i d e d e p o z i t a r e ş i t r e z o r e r i e p e n t r u o b i e c t e de
valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice.
 b) funcţia de investiţii care constă în :
-acordarea de credite în lei şi în valută , persoanele fizice şi juridice
din ţară şi străinătate;
-achiziţionarea de active în nume propriu.
c) funcţia comercială, care constă în :
-realizarea de încasări şi plăţi, în valută şi în lei, generate de activităţi
de export, import, prestări – servicii, turism intern şi internaţional, efectuarea de
operaţiuni cu caracter financiar, necomercial şi alte operaţiuni legate de  încasări
şi plăţi între persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate;
-cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, valută şi efecte de comerţ
exprimate în lei şi valută;
- e f e c t u e a z ă o p e r a ţ i u n i d e s c h i m b v a l u t a r ş i o p e r a ţ i u n i d e a r b i t r a j a r e pe
pieţele monetare internaţionale, pe cont propriu sau în numele clienţilor;
În prezent, atât în România, cât şi în celelalte ţări, numărul băncilor este în creştere,
ele alcătuind un aparat bancar dezvoltat şi integrat în economia fiecărei ţări, dar cu legături
multiple cu băncile din întrega lume. Structura acestuia este următoarea:
1. Banca Centrală (de emisiune), care are în principal rolul de a emite monedă şi de a
asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de
refinanţare şi de a coordona, în final, întreaga politică monetară. De asemenea, Banca
Centrală are posibilitatea să modifice rata medie a dobânzii pe piaţă şi să determine rezervele
obligatorii ale băncilor, în vederea controlării masei monetare. Dobanda bancii centrale este
ROBOR -(Romanian Interbank Offer Rate), LIBOR, EURIBOR, ROBID (Romanian
Interbank Bid Rate), LIBID, EURIBID. (BID=pret la care un cumparator sa oferit sa cumpere
un produs)
Băncile de emisiune din fiecare ţară sunt organizaţii ale statului sau cu participarea
importantă a capitalului de stat.
2. Băncile comerciale, care la rândul lor pot fi:
- bănci de depozite, specializate în: crearea de depozite, acordarea de credite pe
termen scurt, avansuri în cont curent, operaţiuni de virament, subscrierea de bonuri de tezaur
etc.;
- bănci de afaceri, care acordă cu preponderenţă credite pe termen mediu şi lung,
firmelor care au nevoie de surse de finanţare a investiţiilor. În ţările dezvoltate, băncile de
afaceri participă la crearea unor firme organizate ca societăţi pe acţiuni, unde subscriu în
totalitate sau majoritate la capitalul social al acestora. În unele cazuri, aceste bănci cumpără
pachete importante de acţiuni ale diferitelor companii, participând la adoptarea deciziilor
importante privind activitatea acestora.
În ultima perioadă, se observă o tendinţă de reducere a diferenţelor dintre băncile de
depozite şi cele de afaceri, funcţiile lor contopindu-se în cadrul activităţii unor bănci
nespecializate.
 3. Instituţii de credit specializate, care acordă credite speciale, necesare pentru
anumite activităţi, bine precizate în statutul lor. În această categorie se includ: Casele de
credit agricol; Băncile ipotecare; Băncile populare; Băncile de comerţ exterior ş.a.

Societatile de asigurări – actor al economiei

 
Activitatea de asigurare a apărut din nevoia firească de protecţie a omului împotriva
calamităţilor naturii, împotriva consecinţelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de
existenţă în condiţiile pierderii sau limitării capacităţii de muncă în urma bolilor sau
bătrâneţii.
Economistul scoțian Adam Smith observă, ca asigurările constituie o tehnica foarte
eficienta de a pulveriza pierderile individuale pe o arie cât mai largă, facându-le mai usor de
suportat, prin acoperirea lor de către un număr cât mai mare de persoane.
Importanţa asigurărilor rezulta din:
- prin suportarea pagubelor, contribuie la desfăşurarea fără întrerupere a procesului de
producţie;
- prin plasamentele făcute pe piaţa capitalului, companiile de asigurare contribuie la
dezvoltarea creditului şi finanţarea unor proiecte economice;
- participă la finanţarea unor acţiuni de prevenire şi combatere a unor evenimente
generatoare de pagube.
Activitatea de asigurare cuprinde urmatoarele elemente:
1. Subiectii asigurării – respectiv:
a. asiguratorul – este societatea de asigurări care, în schimbul prt numit prima
de asigurare îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele provocate de
calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată (asigurari de viata)
sau de a plăti despăgubiri pentru terte persoane;
b. asiguratul – poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite
asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, sau
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în
viaţa sa, sau
 - persoana fizică/juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate
produce unor terţe persoane.
c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia
asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent
economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi
de la locul de muncă).
d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze suma
asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de
asigurare.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către
asigurator în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi,
accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asiguratorul
garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca
beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în
funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire
pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică,
căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

3. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor

generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: eveniment aleatoriu, posibil şi
viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter
accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi
provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a
influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile
comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau
evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească
asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Organizatiile nonguvernamentale – actor al economiei
Au functia de protejare a intereselor la nivel de consum si productie (sindicatele, patronatele),
iar ca scop linistea individului si linistea sociala.
Sindicatele
Sindicatele sunt asociatii care contribuie la aparărea drepturilor salariaților și
promovarea intereselor profesionale ale acestora.
În literatura de specialitate1 s-au delimitat următoarele categorii de activităţi ale
sindicatelor:
a) participarea sindicatelor la dialogul social şi la negocierile colective;
b) participarea sindicatelor la încheierea şi executarea contractelor colective de muncă;
c) participarea sindicatelor la desfăşurarea unor acţiuni de protest şi revendicative;
d) participarea sindicatelor în cadrul unităţilor de bază la reglementarea unor probleme
de muncă, inclusiv de domeniul organizării şi disciplinei muncii;
e) organizarea unor acţiuni şi activităţi în favoarea membrilor lor decurgând din calitatea
sindicatului de persoană juridică.

Patronatele
Prin patron se înţelege persoana fizică sau juridică ce angajează salariaţi prin încheierea
contractelor individuale de muncă (conform art.1 alin. 2 din Legea nr.130/1996 privind
contractul colectiv de muncă).
Mai elaborată este definiţia patronului2, aşa cum este ea reţinută în art. 230 al Codului
muncii, conform căreia acesta este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică
autorizată, potrivit legii, care administrează şi utilizează capitalul, indiferent de natura
acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă şi care angajează muncă
salariată.
Patronatele sunt organizaţii ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înfiinţate
ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial.
În calitate de partener al dialogului social, alături de Guvern şi sindicate, organizaţiile
patronale au o serie de atribuţii deosebit de importante, din rândul cărora amintim:
a) participarea la negocierea contractelor colective de muncă la toate nivelurile;

1 Vezi, Valer Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii, Editura Fundaţiei
“România de mâine”, Bucureşti, 2000, p.170.

2 Codul muncii a preferat utilizarea, în cuprinsul său, a termenului de angajator celui de patron, termen evident mai cuprinzător care
acoperă şi pe cei ce angajează fără fie în mod necesar proprietari ai unităţilor respective.
 b) participarea activă la soluţionarea conflictelor de muncă;
c) contribuţia la elaborarea strategiilor economico-sociale guvernamentale şi la
elaborarea proiectelor de acte normative din domeniul muncii şi securităţii sociale.

Organizatii non-profit
 Prin organizttii non-profit se intelege orice asociatie, fundatie sau federatie infiintata
in Romania, potrivit legislatiei in vigoare, care utilizeaza veniturile si activele proprii
pentru o activitate de interes general, comunitar sau non-patrimonial.
 In ceea ce priveste organizatiile non-profit de utilitate publica, acestea sunt definite in
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, si sunt recunoscute ca atare, daca

Mediul extern – actor al economiei

Mediul extern defineşte vecinătatea imediată a organizaţiei economice
(gospodarie, intreprindere etc), fiind constituit din acele elemente – indivizi, grupuri
sau alte organizaţii – ce o influenţează direct şi asupra cărora poate exercita o
influenţă semnificativă3. Vecinătatea imediată persupune faptul că relaţiile sunt uzuale şi
consistente, iar influenţele sunt reciproce. Acţiunile organizaţiei sunt recepţionate de către
elementele acestui mediu, chiar dacă acestea nu apar în acelaşi sector de activitate în care
operează organizaţia de referinţă.
Pe de altă parte, concurentul poate fi definit ca fiind acea organizaţie care luptă
pentru acelaşi tip de resurse ca şi organizaţia dată. Cea mai generală resursă pentru
care se luptă organizaţiile este reprezentată de banii clienţilor.
„Analiza mesiului extern studiază domeniile de activitate ale întreprinderii pentru a
identifica oportunităţile şi ameninţările, şi a aplica deciziile strategice adoptate.”4
Principalii factori care caracterizeaza mediul extern sunt:
-nivelul general al preţurilor, este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor
materiale şi serviciilor produse într-o economie. Dacă nivelul general al preţurilor creşte
(considerând că ceilalţi factori nu se modifică ), puterea de cumpărare a banilor scade, astfel
că se va putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal dat,
adică va avea loc o reducere a cererii agregate. De asemenea, creşterea nivelului general al
preţurilor dintr-o economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi serviciilor produse pe
plan intern, comparativ cu cele străine. Ca urmare, consumatorii interni vor avea tendinţa să

3 Ciobanu I. – Management strategic , Ed. Polirom, Iaşi, 1998

4Jaba O. - Analiza strategică a intreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, pag. 162.
cumpere mai puţine bunuri economice autohtone, ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele
străine, cu efecte asupra creşterii importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de bunuri.
Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor, întrucât dacă
presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi, creşterea acestui nivel va determina şi
mărirea ratei medii a dobânzii, scumpindu-se astfel creditul, cu efecte asupra descurajării
investiţiilor, adică a scăderii cererii pentru bunuri de capital.
Totodată, sporirea nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea cheltuielilor
guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri investiţionale.
În concluzie, o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea ca rezultat
contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor componentelor acesteia. Invers,
scăderea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate.
- anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia stării
economice în ansamblul ei. Anticipările optimiste vor determina populaţia să cumpere o
cantitate mai mare de bunuri, în special de folosinţă îndelungată, iar întreprinzătorii să
sporească investiţiile, deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora, ceea
ce va însemna creşterea cererii agregate. Anticipările pesimiste vor conduce la creşterea
incertitudinilor consumatorilor finali, fapt ce se va reflecta în reducerea cererii agregate,
adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum şi de capital.
- natura politicilor guvernamentale care, dacă privesc creşterea cheltuielilor pentru
investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect creşterea cererii
agregate, iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii, au ca efect reducerea
cererii agregate.
- starea generală a economiei mondiale care, dacă se află într-o perioadă de boom
economic, va determina creşterea importurilor, adică mărirea exporturilor din economia
naţională, crescând cererea agregată, iar dacă se află într-o perioadă de criză, partenerii de
afaceri străini vor importa mai puţin, adică exporturile din economia naţională se vor reduce,
scăzând astfel cererea agregată.
-costurile factorilor de producţie achiziţionaţi. Astfel, o creştere a acestor costuri
(preţuri ale factorilor) poate determina o reducere a ofertei, iar o scădere a lor, mărirea
ofertei agregate.
-productivitatea factorilor de producţie care, dacă sporeşte, va antrena o reducere
a costului mediu, creşterea volumului producţiei şi deci, a ofertei agregate. O scădere a
acestei productivităţi va conduce la creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe
unitatea de factor consumat şi deci, a ofertei agregate.
 - volumul factorilor de producţie utilizaţi, care poate spori oferta agregată atunci
când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se
diminuează.
Rezulta ca mediul extern, reprezintă o realitate dinamică, aflată în continuă mişcare
care tinde spre o anumită stare de concordanţă, denumită echilibru macroeconomic.
Mediul extern este format din:
- factori Politici: care includ reglementarile legislative si juridice ce guverneaza desfasurarea
activitatii economico-financiare. Pot fi mentionati: politica in domeniul taxelor si
impozitelor, politica in domeniul fortei de munca (inclusiv masurile de protectie sociala,
etc.), reglementarile in materie de protectie a mediului inconjurator, politica in domeniul
schimburilor comerciale, etc.;
- factori Economici: care afecteaza puterea de cumparare a potentialilor cumparatori precum
si costul capitalului: ritmul de crestere economica, nivelul ratei dobanzii, cursul de schimb al
monedei nationale (locale) in raport cu principalele valute, rata inflatiei, s.a.;
- factori Sociali: grupeaza aspectele de ordin demografic si cultural. Aceasta categorie de
factori afecteaza direct necesitatile consumatorilor precum si dimensiunea pietelor
potentiale. Ca exemple pot fi mentionati: gradul de sanatate, rata de crestere a populatiei
(sporul natural), piramida varstelor, nivelul de siguranta, etc.;
- factori Tehnologici: ce pot influenta in sensul diminuarii barierelor la intrare, al reducerii
pragului minim al rentabilitatii productiei precum si deciziile de externalizare: activitatea in
domeniul cercetarii-dezvoltarii, stimulentele tehnologice, rata (ritmul) de innoire
tehnologica, etc.