CAPITOLUL 6

EVALUAREA INVESTIŢIILOR LA NIVEL MACROECONOMIC

Una din proprietăţile esenţiale ale obiectivelor de investiţii este aceea că,
pe lângă caracterul lor local (legat de acoperirea cererii de bunuri şi servicii a
unei zone sau de ocuparea forţei de muncă a zonei respective), ele au şi un
caracter general, privit din punctul de vedere al întregii societăţi. Un obiectiv
reprezentativ de investiţii, pe lângă faptul că aparţine agentului economic
proprietar, el aparţine şi societăţii în ansamblu, constituind în acelaşi timp un
bun de patrimoniu naţional. Investiţiile ca atare pot fi privite ca o economie pe
care o face populaţia la fondul său de consum sau, altfel spus, ca o amânare a
consumului actual pentru un consum viitor.
Pe ansamblul economiei naţionale, investiţiile sunt privite într-o strânsă
corelaţie cu creşterea economică. O economie dinamică, cu o creştere
economică durabilă, nu poate fi concepută decât în condiţiile unui ritm alert
investiţional. De aici rezultă importanţa analizei macroeconomice a proceselor
investiţionale.
La baza procesului de dezvoltare economică trebuie aşezate activităţile de
restructurare a proprietăţii şi de reconstrucţie a economiei naţionale, prin care
este necesar să se urmărească înlăturarea monopolului de stat în economie;
asigurarea manifestării libere a agenţilor economici indiferent de forma de
proprietate pe care o au (particulară, de stat, străină sau mixtă); reglarea
producţiei prin intermediul cererii şi al ofertei; descentralizarea conducerii
activităţii economice în general şi, implicit, a celei investiţionale; aşezarea pe
principiile de piaţă a agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate,
pentru a asigura menţinerea în activitate numai a celor rentabili, eficienţi, pentru
dezvoltarea şi modernizarea ramurilor economice şi, în special, a celor
prioritare pentru economia naţională; organizarea şi conducerea activităţilor
sociale, de învăţământ, cercetare ştiinţifică, ocrotirea sănătăţii, etc. pe principiile
competitivităţii.
În principiu, pentru exprimarea eficienţei economice la nivel
macroeconomic se procedează ca şi la nivel micro, adică se raportează
efectele la eforturile care le-au generat. În ceea ce priveşte efectele, acestea
pot fi redate printr-o serie de indicatori de sinteză, cum sunt: produsul global
brut, produsul intern brut, produsul intern net, produsul naţional brut, produsul
naţional net, etc.
Investiţiile se pot împărţi, după sfera de cuprindere, în investiţii nete şi
investiţii brute. Investiţiile nete sunt investiţiile care se constituie ca parte din
produsul naţional net (venitul naţional) şi sunt formate din cheltuielile alocate
pentru echipamente de producţie, pentru formarea capitalului, respectiv
creşterea volumului capitalului fix şi a volumului stocurilor; prin ele se asigură
creşterea capitalului fix. După cum se cunoaşte, în procesul de producţie
capitalul fix se uzează, fapt pentru care el trebuie înlocuit şi, în consecinţă, se
constituie fondul de amortizare. Dacă la investiţiile nete se adaugă fondul de
amortizare ca sursă de finanţare a investiţiilor, se obţin investiţiile brute. În felul

60
acesta investiţiile brute devin o parte din produsul intern brut. Uneori, atunci
când este cazul, între investiţiile brute şi investiţiile totale există o diferenţă şi
aceasta este reprezentată de creditele externe. În acest caz, la nivelul
economiei naţionale investiţiile totale I se calculează astfel:

în care:
In reprezintă investiţia netă;
A – fondul de amortizare constituit şi alocat pentru investiţii;
Cs – capitalul extern atras pentru realizarea unei investiţii;
Ib – investiţiile brute.
Mărimea acestui fond depinde de produsul naţional net, structura
repartiţiei acestuia, capitalul fix existent în economie, cota de amortizare a
acestora şi mărimea capitalului străin atras în circuitul investiţional.

Rata investiţiilor nete. În această perioadă, investiţiile au un rol

important, deoarece numai prin intermediul lor se pot influenţa dezvoltarea
economică, trecerea la economia de piaţă şi asigurarea, în mod indirect, a
protecţiei sociale a populaţiei, prin orientarea investiţiilor spre ramurile
producătoare de bunuri materiale către populaţie. Rata investiţiilor nete se
stabileşte astfel:

în care:
ε reprezintă rata
investiţiilor nete
PNN – produsul naţional net (venit naţional).
Prin acest indicator se exprimă maniera în care sunt direcţionate eforturile
societăţii spre realizarea investiţiilor sau spre alte scopuri (consumul populaţiei).

Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor . Investiţiile

totale se împart în investiţii alocate ramurilor productive şi investiţii alocate
unor activităţi social – culturale. De modul cum se asigură repartizarea între
cele două sfere de activitate depinde respectarea proporţiei optime, echilibrate
de dezvoltare economico – socială a ţării. Indicatorul ponderea investiţiilor
productive în totalul investiţiilor ω se calculează cu formula:

în care:
Ip reprezintă investiţiile productive;
It – volumul total al investiţiilor.
Investiţiile productive se materializează în obiective ce au caracter
economic, adică: industriale, agricole, de construcţii, transporturi sau de
circulaţie a mărfurilor. Prin intermediul acestui indicator se pot dimensiona şi
investiţiile alocate ramurilor social – culturale, investiţii ce ocupă un loc din ce în
ce mai important în cadrul economiei naţionale.

61
 Ponderea lucrărilor de construcţii în totalul investiţiilor . Investiţiile
duc la creşterea volumului de capital fix existent în economia naţională. Acest
capital se împarte în capital fix activ, care participă nemijlocit la procesul de
producţie, cum este cazul utilajelor şi construcţiilor speciale, şi capital fix pasiv,
care asigură buna desfăşurare a procesului de producţie (clădirile).

Balanţa investiţiilor. Prin acest indicator se exprimă egalitatea ce

trebuie să existe între investiţiile neterminate la începutul unei perioade,
investiţiile realizate în acea perioadă, pe de o parte, şi punerile în funcţiune de
capital fix, cheltuielile care nu asigură creşterea valorii capitalului fix şi
investiţiile neterminate existente la sfârşitul perioadei, pe de altă parte.

Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor . Acest indicator este

unul dintre cei mai semnificativi în ceea ce priveşte aprecierea eficienţei
economice a investiţiilor la nivelul economiei naţionale. Prin el se exprimă
sporul de efect anual ce se obţine la un leu investit şi se calculează în două
variante, şi anume: coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor, cu
ajutorul formulei:

Coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor, folosind relaţia:

în care:
E reprezintă coeficientul eficienţei nete a investiţiilor;
ΔPNNh – sporul de produs naţional net (venit naţional) al anului h;
Ith-1 – investiţia totală din anul anterior;
E – coeficientul eficienţei globale a investiţiilor;
ΔPNBh – sporul anual al produsului naţional brut pentru anul
curent.

Coeficientul eficienţei economice a capitalului fix . Formulele sale de

calcul, în funcţie de indicatorul de efect considerat, pot fi:

în care:
Ef şi Ef ` reprezintă coeficientul eficienţei economice a capitalului
fix;
CF – volumul capitalului fix
PGB – produsul global brut;
PNN – produsul naţional net.

62
 Indicatorul astfel calculat exprimă produsul global brut şi respectiv
produsul naţional net ce se obţin la 1.000.000 lei capital fix. Coeficientul
eficienţei economice a capitalului fix se poate calcula şi în funcţie de produsul
intern brut, produsul intern net sau produsul naţional brut. Precizăm că, în
practica economică, aceşti indicatori, în funcţie de efectul considerat, se mai
numesc produsul global brut la 1.000.000 lei capital fix sau produsul naţional
net la 1.000.000 lei capital fix. Indicatorii se pot calcula şi la nivelul ramurilor
economice, în funcţie de produsul net sau produsul global al ramurii respective.

Investiţia specifică. Acest indicator este mai rar utilizat, deoarece el

este inversul indicatorului coeficientul eficienţei economice a investiţiilor. El
exprimă efortul investiţional, în lei, pentru a asigura creşterea de efect la nivel
macroeconomic (produs global brut, produs naţional net, etc.) cu o unitate.

Gradul de înzestrare tehnică a muncii . Prin acest indicator se

apreciază gradul în care progresul tehnico – economic este implementat în
unităţile economice şi se calculează astfel:

în care:
Z reprezintă gradul de înzestrare tehnică a muncii;
CF – volumul capitalului fix;
N – numărul de salariaţi.
Indicatorul exprimă ce volum de capital fix (în lei) este folosit de
un salariat. Cu cât indicatorul este mai mare, cu atât el asigură un grad mai
ridicat de mecanizare, automatizare şi cibernetizare a proceselor de producţie

Perioada de înnoire a capitalului fix . În condiţiile promovării tot mai

accentuate a progresului tehnic şi a acţiunii exercitate de influenţa uzurii morale
asupra duratei de funcţionare a capitalului fix, stabilirea perioadei de înnoire a
capitalului fix, a timpului după care întregul volum al capitalului fix urmează să
fie înlocuit, prezintă o importanţă deosebită pentru factorii de conducere ai
unităţilor economice, în acest fel ei putând lua măsuri pentru constituirea
fondurilor de investiţii necesare înlocuirii utilajelor uzate fizic şi moral.

Creşterea productivităţii muncii, ca urmare a punerii în funcţiune a

noului capital fix. Pentru stabilirea influenţei achiziţionării de capital fix nou
asupra productivităţii muncii, ca urmare a creşterii eficienţei economice a
acestuia, a parametrilor tehnico – economici, se pleacă de la relaţia:

în care:
W reprezintă productivitatea muncii;
Q – producţia realizată
N – numărul de salariaţi;

63
 O şi 1 – anul de bază şi , respectiv, anul curent.
Neglijând producţia ce s-ar fi realizat pe capitalul fix scos din funcţiune, putem
scrie:
Q1 = Q1’ + Q2’’
în care:
Q1’ reprezintă producţia realizată cu capital fix vechi;
Q1’’ – producţia realizată cu capital fix nou, pus în funcţiune în
anul curent.
În acest caz, productivitatea muncii în anul curent şi sporul ei faţă de anul de
bază se pot scrie astfel:

Influenţa capitalului fix nou pus în funcţiune, stabilită ca pondere a

acestuia în totalul sporului de productivitate a muncii, se poate scrie astfel:

în care τ reprezintă influenţa capitalului fix nou pus în funcţiune asupra

creşterii productivităţii muncii.
Prin acest indicator se asigură legătura dintre principalii factori de
producţie – numărul de salariaţi şi volumul capitalului fix, priviţi atât din punct de
vedere cantitativ , cât şi calitativ, al eficienţei lor.

64