MACROECONOMIA

Unitǎţile economice pe care le studiazǎ MICROECONOMIA a cǎror

locaţie este în spaţiul delimitat de frontierele unei ţǎri, considerate în interacţiunile
dintre ele, formeazǎ economia naţionalǎ (a ţǎrii respective) şi constituie obiectul de
studiu al ştiinţei denumite MACROECONOMIE.
Macroeconomie este acea parte a economiei care consta in procesele si
fenomenele care rezulta din corelarea activitatilor economice la nivelul
economiei nationale
Macroeconomia opereazǎ îndeosebi cu grupuri mari de agenţi economici
cunoscute sub denumirea de sectoare instituţionale, urmǎreşte îndeaproape
fluxurile economice adicǎ relaţiile care se dezvoltǎ între acestea şi sintetizeazǎ
rezultatele economiei naţionale în indicatori agregaţi prin analiza cǎrora se
apreciazǎ starea economiei şi se pot concepe politicile economice necesare pentru
un parcurs bun.
Macroeconomia ca ştiinţǎ are urmǎtoarele finalitǎţi:
 identificarea şi comensurarea variabilelor care permit explicitarea
comportamentului sectoarelor instituţionale şi a economiei în ansamblul
sǎu;
 cunoasterea modului in care variabilele macroeconomice
interacţioneazǎ pentru a sesiza raporturile mai mult sau mai puţin
stabile dintre ele şi a concepe condiţiile necesare echilibrului economiei
naţionale;
 identificarea şi observarea permanentǎ a principalelor dezechilibre
macroeconomice, cunoaşterea cauzelor care le-au generat şi conceperea
mǎsurile ce s-ar impune pentru menţinerea acestora în limite
sustenabile sau pentru înlǎturarea lor;
 conceperea politicilor economice necesare pentru evoluţia normalǎ a
economiei şi atingerea unor obiective (ţinte) stabilite de societate.
 I. VARIABILELE MACROECONOMICE. CEREREA SI OFERTA
AGREGATE. CONSUMUL SI ECONOMIA

Intrucât obiectul de studiu al Macroeconomiei îl formează economia

naţională, pentru delimitarea problematicii preocupărrilor noaste, se impune să
facem cateva precizări metodologice:
- mulţimea unităţilor economice care acţionează în economia unei ţări este
grupată pe sectoare instituţionale. Sectoarele instituţionale sunt: societăţi
comerciale nefinanciare (industriale, agricole, de transporturi, alte genuri de
producţii şi servicii); societăţi comerciale financiare (bănci, societăţi de
asigurari, case de economii, fonduri de investiţii, fonduri de pensii etc.);
administraţii (publice si private); gospodării (menaje); exteriorul (restul lumii);
- relaţiile economice extrem de numeroase şi diferite care există între
unităţile economice dintr-o ţară în goana lor după realizarea scopurilor se grupeaza
pe fluxuri economice: baneşti(monetare) de tipul venituri (încasări) – cheltuieli
(plăţi) si reale (bunuri şi servicii). Amândouă se exprima valoric în unităţi
monetare. Fluxurile reflectă tranzacţiile dintre agenţii economici, mişcarea banilor
şi bunurilor;
- participarea unităţilor economice şi sectoarelor instituţionale la
activitatea economică este relevată prin intermediul fluxurilor şi pe această bază
se calculează indicatorii, agregatele sau variabilele macroeconomice pe sectoare
şi la nivel de ţară. Metodologia de calcul este standardizată.

1. Variabilele sau agregatele macroeconomice

Dintre acestea reţinem:

A. Produsul intern brut (PIB) – producţia de bunuri şi servicii pe o

perioada dată (de regulă un an). Este format din:
Producţia marfară (care se vinde şi se cumpară) pe orice fel de piaţă
inclusiv pe cea a bunurilor clandestine şi ilicite;
Producţia nemarfară (care nu face obiectul vânzării-cumpărării) precum
serviciile administraţiilor publice şi private şi gospodăriilor (autoconsumul).
PIB poate fi exprimat în preţuri curente sau constante.
Se poate determina prin mai multe metode:

Metoda producţiei - determina PIB ca suma a valorii adăugate brute

(VAB) a bunurilor finale (a căror producţie s-a încheiat) realizate pe o perioada
dată, de regulă, pe un an.
VAB = valoarea adaugată (nou creată) + valoarea consumului de capital fix
(amortizarea)
PIB =  VAB
PGB=PIB+Ci
PIB = PGB-Ci
Consumul de capital circulant pentru producţia noilor bunuri de orice fel nu
se include in PIB şi se numeşte consum intermediar.

PIB nominal, este PIB exprimat în preţuri curente sau în preţurile pieţei care
includ impozite şi taxe indirecte precum TVA sau accizele şi impozitele directe:
PIB nominal = PIBpp = VAB + IP + TV
unde: Pp = preţurile pieţei; IP = impozit pe produse (directe); TV = taxe pe venit

PIB real = PIB preturi constante = PIB nominal – influenţa inflaţiei

PIB nominal / PIB real = deflatorul PIB; reflecta nivelul inflaţiei

Metoda cheltuielilor sau utilizării venitului

Potrivit acestei metode, PIB se determină prin însumarea cheltuielilor pe care le fac
toate unităţile economice din toate sectoarele instituţionale pentru a-şi asigura
bunurile finale necesare satisfacerii nevoilor lor.
PIB = CF+FBCF+VS+E-I E-I =export net

Metoda veniturilor
In această variantă de calcul, PIB se determină prin însumarea veniturilor realizate
de toţi participanţii la activitatea economică (producţie) unde au avut calitatea de
factor de producţie.
PIB = R+ EBE+AIP-ASP
R – remunerarea salariatilor; EBE-excedentul brut de exploatare; AIP-alte impozite
de productie; ASP- alte subventii de productie

B. Produsul intern net (PIN) – se calculează scăzând consumul de capital

fix (amortizarea) din PIB.
PIN = PIB – CCF
unde CCF = consum de capital fix

C. Produsul naţional brut (PNB)

Se calculează prin adiţionarea la PIB a VAB realizate de agenţii economici
naţionali în alte tări şi scăderea VAB realizate de unităţile economice straine în
Romania. PNB exprimă aportul unităţilor economice naţionale (româneşti) in orice
ţara ar acţiona ele.
PNB= PIB+VABn-VABs
D. Venitul naţional (VN) este suma veniturilor obţinute de unităţile
economice sau de factorii de producţie naţionali prin activităţile pe care le
realizeaza după achitarea impozitelor şi taxelor indirecte.

E. Venitul personal - sumele ce revin menajelor sau gospodăriilor din ţară

ca urmare a implicrării lor în activitatea economică şi pentru care acestea plătesc
impozite şi/sau taxe. Ceea ce rămâne din venitul personal după plata
impozitului/taxelor plus transferurile care au loc în favoarea menajelor constituie
venitul disponibil. VD = VN-venituri nedistribuite+transferuri - taxe
VD=C+S; VD=C+I
Pe baza acestor agregate putem identifica cererea şi oferta agregate (la
nivelul economiei unei ţări).

2. Cererea şi oferta agregata

Sunt considerate cele mai importante variabile din economia unei ţări pentru
că cererea reflecta nevoile existente, iar oferta - ceea ce se asigura pentru
satisfacerea nevoilor respective indiferent unde au fost produse bunurile.
Cererea agregată = consum final (CF) + formarea brută a
capitalului fix (FBCF) + export
Oferta agregată = produsul intern brut (PIB) + import

Pentru a se asigura funcţionarea normală a economiei, se urmăreşte

permanent un echilibru al celor două mărimi.
La baza formării acestora se află venitul naţional, adică venitul net al
unităţilor din ţară ceea ce înseamnă: salarii, rente, dobânzi nete şi profit. Pentru ca
asemenea venituri pot proveni şi din alte tări, iar o parte din cele realizate în
interiorul ţării pot să revină unităţilor economice din alte ţari se calculează numai
soldul acestor transferuri (cu exteriorul) care se ia în consideraţie.
VND = VN ± STCE unde:
VND – venitul naţional disponibil
VN – venitul naţional
 STCE – soldul transferurilor curente cu exteriorul
Venitul disponibil adică VD este parte a VND şi are un rol deosebit în
economia unei ţări pe care-l vom analiza întrucât afectează în mod direct populaţia.
La o modificare a VD în sus sau în jos, consumul (C) se modifică în acelaşi
sens dar mai puţin.
C = ċ · VD – funcţia consumului, unde: C – consumul, ċ – rata media a
consumului; VD – venitul disponibil
c' = C/VD, unde: c' = rata marginală a consumului sau înclinaţia
marginală a consumului
C = creşterea consumului
VD = creşterea VD
In mod similar se poate calcula rata marginală a economiilor:
e' = E/VD
Multiplicatorul venitului disponibil KVD arată cu ce coeficient creşte venitul
disponibil când rata marginală a economiilor (1- c') atinge un anumit nivel: K VD =
1/1- c'
Factori de influenţă ai consumului: mărimea şi evoluţia salariului şi
celorlalte venituri ale populaţiei; modificarea aşteptărilor populaţiei în viitor
şi a politicilor fiscale, evoluţia preţurilor la bunurile de consum, politica
creditului de consum; factori subiectivi: nevoia sau dorinţa de a face rezerve –
economii pentru viitor, dorinţa de a primi dobânzi la economiile făcute şi
depuse la bănci, dorinţa de a lăsa moşteniri, de a trăi mai bine, zgârcenia.
Pentru cealaltă parte a VD care nu se consuma, ci se economiseşte, iar
economiile devin în cele din urmă investiţii formează investiţiile în economie.
Investiţia - orice cheltuială pentru bunuri de capital care sporesc avuţia.
Cumpărarea de bunuri de consum de folosinţă îndelungată acţiuni, obligaţiuni,
pământ etc., nu este o investiţie în economie pentru că nu măreşte capitalul
tehnic.
Investiţiile sunt: - de înlocuire
- de dezvoltare sau nete
VD = C + E devine VD = C+K unde K – capital
Creşterea investiţiilor induce, de regulă creşterea VD. Aceasta relaţie este
relevantă de multiplicatorul investiţiei (K)
K = VD/I ceea ce înseamnă că I determină creşterea VD de K ori.
Mai poate fi calculat şi altfel: K = 1/1- c' sau K = 1/e'
Cele două formule ne arată că valoarea multiplicatorului (K) este cu atât mai
mare cu cât inclinaţia spre consum este mai mare şi inclinaţia spre economisire este
mai mică. I
Principiul acceleratorului: a=----------; I= a DV, unde 0< a < 1
 ΔV

II. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Economia naţională are permanent tendinţa spre o evoluţie ascendentă, de

creştere cu toate că în fapt o asemenea dinamică nu are loc întrucât intervin
fenomene şi procese opuse, adesea în stare să inducă perioade mai lungi sau mai
scurte de stagnare şi/sau chiar de regres. Şi totuşi, pe termen lung şi foarte lung
economia naţională realizează creşterea economică în mod predominant. Cauza
care impune o asemenea evoluţie are caracter complex şi derivă din tendinţa
generală şi permanentă a creşterii nevoilor ce trebuie satisfăcute. Privită mai de
aproape însă creşterea nevoilor capătă forme concrete extrem de diferite şi uneori
chiar opuse. Toţi oamenii işi doresc mai buna satisfacere a nevoilor dar acest
fenomen se manifestă în forme şi dimensiuni diferite de la persoana la persoana şi
de la un grup sau un popor la altul.
Considerate în ansamblul lor nevoile se interferează, satisfacerea unora este
condiţionarea adesea de satisfacerea altora, iar uneori satisfacerea unora are loc cu
condiţia nesatisfacerii sau amânării pentru mai târziu a satisfacerii altora. Tendinţa
generală rămâne totuşi satisfacerea într-o masură tot mai mare a nevoilor societăţii
şi aceasta este susţinută de mersul economiei.

1. Creşterea economică

Aceasta este un proces care exista din cele mai vechi timpuri şi a cărei
realizare a fost permanent în atenţia oamenilor. Nu l-a ocolit nici ştiinţa economică
dar s-a „autonomizat” sub această denumire şi cu o problematică distinctă,de
covârşitoare importanţă după 1925.
In esenţă, creşterea economica este procesul prin care activităţile
economice luate în asamblul lor la nivelul unei ţări produc mai multe bunuri.
Este pusă în evidentă prin evoluţia ascendenta a variabilelor sau agregatelor
macroeconomice şi în deosebi a PIB, PNB şi VN – atât la nivelul ţării cât şi pe
locuitor.
In realitate poate exista o creştere a PIB la nivelul ţării dar o scădere a
PIB/locuitor pentru că populaţia a crescut mai repede decât producţia. Atunci când
rezultatele activităţilor economice (PIB) şi populaţia sporesc în acelaşi ritm astfel
încât nivelul rezultatelor pe locuitor (PIB/locuitor) rămâne constant avem de a face
cu creşterea economică zero.
Politica economica porneste de la premisa realizării creşterii economice în
funcţie de potenţialul economiei, adică de exploatarea posibilităţilor acesteia la
nivelul cel mai înalt. In acest sens, punctul de pornire este deci creşterea
economică potenţială, iar obiectivul urmărit este PIB-ul potenţial – cel mai inalt
nivel al producţiei care se poate obţine pe o perioadă lungă sau relativ lungă şi nu
ca o excepţie, în condiţii de stabilitate a preţurilor şi şomaj natural.
In realitate însă economiile ţărilor sunt afectate adesea de fluctuaţii
economice sau creşteri ale preţurilor şi şomajului la niveluri îngrijorătoare ceea ce
face imposibilă valorificarea deplină a potenţialului pe care ele il au. De aceea
politicile trebuie să reţina ca obiectiv creşterea economică reală concretizată într-
un anumit nivel al PIB real adică cel posibil în condiţiile concrete existente.
Diferenţa dintre PIB potenţial şi real constituie producţia potenţială ce nu poate fi
realizată şi pe seama căreia, prin măsuri adecvate, s-ar putea asigura o creştere
economică mai mare.
2. Factorii creşterii economice

Sunt numeroşi, iar aportul fiecăruia se intersectează direct şi sau indirect cu

al celorlalţi. Există:
 Factori direcţi cu rol determinant asupra creşterii economice:
- resursele de forţă de muncă şi calitatea acestora;
- resursele naturale (de toate genurile) şi calitatea lor;
- capitalul tehnic existent sau stocul de capital tehnic (maşini, utilaje,
instalaţii, clădiri etc.);
- tehnologiile în exploatare,disponibile şi accesibile.
 Factori indirecţi care influenţează sensibil creşterea economică:
- mărimea, dinamica şi structura cererii agregate;
- volumul investiţiilor şi componentele acestora;
- starea sistemului financiar, posibilităţile şi disponibilitatea verigilor sale de a
susţine creşterea economică;
- venitul, consumul şi economiile populaţiei;
- relaţiile economice externe şi în special importul şi exportul.
Fiecare dintre factorii creşterii economice are două caracteristici: una
cantitativă relativ uşor de observat şi alta calitativă care este relevată în principal
de productivitate.
Orice contribuţie la creşterea economică pe care n-o putem atribui muncii
sau capitalului este considerata ca fiind aportul progresului tehnico-stiintific,
denumit si factor rezidual intrucât colectează toate celelalte influenţe.
 Creşterea economică realizată prin aportul preponderent al
componentei cantitative, a factorilor care au determinat-o este creştere
cantitativă. Dacă aportul cel mai mare îl are componenta calitativă a factorilor,
creşterea economică este calitativă. Când aportul celor două componente este
aproximativ egal se realizează o creştere economică intermediară.
 Creşterea economică are efecte pozitive evidente dar are şi un cost de
oportunitate care este format din consumul sacrificat pentru ca resursele
respective să fie orientate spre creşterea producţiei.
 Primele modele teoretice de creştere economică mai elaborate au fost
realizate de Adam Smith, Th.Malthus şi David Ricardo. După 1925 modele foarte
utile au elaborat J.M.Keynes, R.Solow, P.A. Samuelson, M.Kalecki, F.Perroux,
V.Leontieff.
Noile modele şi teorii ale creşterii economice pun baza pe progresul tehnic şi
al cunoaşterii, reunirea externalităţilor pozitive într-un cumul (lanţ) de activităţi şi
pe inovaţie.

1. Dezvoltarea economică

Realizarea creşterii economice este deosebit de importantă, dar pentru

existenţa şi progresul societăţii este absolut necesar ca roadele sale să se facă
simţite, printr-un trai mai bun. Procesul complex prin care creşterea economică
are loc într-o strânsă unitate cu progresul social poartă denumirea de dezvoltare
economică. Aşadar, nu simpla creştere economică ci dezvoltare economică.
In ultimile decenii a devenit tot mai clar că procesul dezvoltării economice
se confruntă cu mari dificultăţi, iar creşterea economică nu asigură progresul
exigenţelor pentru o existenţă umană normală. Preocupările pentru a găsi soluţii
acestor probleme s-au soldat cu apariţia conceptului de dezvoltare durabilă care s-
a impus în teorie şi işi face tot mai mult loc în politica şi practica guvernelor.
Dezvoltarea durabilă constă în satisfacerea necesităţilor generaţiilor în
viaţă, fără a compromite posibilitatea satisfacerii necesităţilor pentru generaţiile
viitoare. Aceasta priveşte deopotriva conservarea şi ameliorarea parametrilor
mediului natural, precum şi creşterea demografică. Are menirea de a reconcilia
economia cu natura şi progresul uman nu numai în anumite ţări, ci peste tot.
Dezvoltarea durabilă este o rezultantă care se caracterizează prin creştere
economică susţinută, ameliorarea conditiei umane, justiţie socială şi democratie.
Din punct de vedere ştiinţific preocuparea pentru o asemenea dezvoltare a fost
indusă de instalarea crizei umane, deteriorarea condiţiilor de viaţă pentru foarte
mulţi oameni, diminuarea şi/sau epuizarea unor resurse naturale şi alte fenomene şi
procese generate de modelul dezvoltării de până acum.
Dezvoltarea durabilă este noul model al dezvoltării economico-sociale,
căreia îi sunt proprii componentele: naturală, economică, social-umană,
naţional-statală regională şi mondială. Sensul major al promovării lui este
rezolvarea problemelor omenirii, inclusiv pe cea a subdezvoltării.
 In teoria şi practica curente, dezvoltarea economică este relevată cel mai
bine prin indicele dezvoltării umane (IDU) care reflectă trei serii de factori: starea
sanătăţii, a educaţiei şi venitului mediu pe locuitor.

III. FLUCTUAŢIILE ECONOMICE

Economia oricărei tări evoluează fluctuant cu creşteri şi scăderi mai mult sau
mai putin profunde astfel incat pe termen lung inregistreaza o crestere sensibila
insa de marime diferita. Aceasta evolutie are la baza cauze complexe chiar daca in
anumite situatii rolul cel mai important (determinant) poate reveni numai uneia sau
catorva aflate in interactiune.
In realitate exista o diversitate de fluctuatii:
 sezoniere – determinate de factori naturali si/sau de comportamentul
oamenilor care se modifica chiar in decursul unui an avand ca efect
cresteri – scaderi sau modificari structurale ale cererii – ofertei agregate;
 intamplatoare sau accidentale – determinate de fenomene naturale de
anvergura (cataclisme, seceta etc.) sau sociale si politice (razboi, criza
politica profunda etc);
 ciclice determinate de mersul economiei ca urmare a schimbarilor care
survin in cadrul acesteia dereglandu-i evolutia ascedenta pana cand se
realizeaza corelatiile adecvate noilor stari de fapt dupa care la un interval
de timp mai lung sau mai scurt situatia se repeta.
Fluctuatiile ciclice din economie au fost sesizate si studiate inca de la
inceputul secolului al XIX-lea si s-a observat ca nu sunt toate de acelasi fel desi au
manifestari similare. Diferentele se refera la durata si la imprejurarile concrete in
care se produce aceasta dereglare a economiei cat si adaptarea sa la noua situatie
pentru a realiza noi performante. Toate felurile de cicluri se desfasoara
concomitent si interactioneaza intre ele. Se cunosc: cicluri lungi denumite si
„seculare” sau Kondrativ dupa numele celui ce le-a facut cunoscute pentru prima
data; cicluri decenale sau Juglar dupa numele celui care a aprofundat cunoasterea
sa; cicluri scurte sau Kitchin (minore, mici).
 1. CICLURILE ECONOMICE

Ciclul scurt. La fel ca toate celelalte cicluri are doua faze distincte:
 Expansiunea – productia creste ca urmare a cresterii cererii agregate,
agentii economici sunt optimisti pentru ca economia este pe un drum bun.
Actionand pentru a castiga mai mult, firmele ajung, treptat, sa constituie
stocuri spre a face fata oricand unei cereri. La un moment insa nivelul ridicat
al stocurilor determina diminarea in diferite proportii a productiei intrucat
satisfacerea cererii poate avea loc pe seama stocurilor;
 Contractia - productia scade pentru ca cererea se satisface in mare masura
pe seama stocurilor formate, stocurile se diminueaza treptat si pe masura ce
acestea se epuizeaza se reia cresterea productiei.
Durata acestui ciclu se situeaza intre 30 si 40 de luni. In decursul acestui
interval cele doua fenemone majore cresterea si descresterea productiei si
stocurilor induc o multitudine de influente economice si sociale pozitive si
negative (dupa caz) in dinamica societatii.

Ciclul Juglar. Mai este denumit decenal si al afacerilor. Este cel mai studiat
si cunoscut. Durata sa variaza intr 6 si 12 ani. Fazele acestuia sunt: una ascedenta
denumita si expansiune, avant sau faza cresterii economice (productiei); alta
descedenta cunoscuta si ca recesiune, contractie sau descrestere economica.

- expansiunea – conjunctura economica este favoravila, afacerile cresc,

productia creste, creste gradul de ocupare a populatiei active, scade somajul,
cererea agregata creste, optimismul este evident. Pentru ca se spera si mai mult, se
stimuleaza cresterea cererii agregate prin diferite masuri in special prin credite de
productie si consum, preturile cresc pentru a mari profitul, dar si pentru a atrage in
productie noi factori care au insa calitate si eficienta mai slaba intrucat cei
superiori au devenit insuficienti. In fata amenintarii cu inflatia, multi agenti din
precautie si la fel anumite autoritati franeaza cresterea cererii agregate, si a
investitiilor si ca urmare scade folosirea capacitatilor de productie create, scad
profilul si investitiile. Se ajunge la momentul de criza economica ciclica – punctul
in care curba productiei se inverseaza din spre ascendent spre descendent, s sei
trece la cea de a doua faza a ciclului;
- recesiunea – productia scade repede, neincrederea se amplifica, cererea
agregata scade, dificultatile firmelor se amplifica, numarul falimentelor creste, se
deterioreaza cursul hartiilor de valoare, iar cursul valutar tinde sa scada, numarul
somerilor creste. Pe acest fond se cauta intens solutii pentru a produce mai ieftin si
in acest scop se fac investitii multe dintre acestea sprijinite puternic de stat si se
contureaza o tendinta de inducere a expansiunii si incepere a unui nou ciclu
economic.
In conditiile actuale cand relatiile economice dintre firmele din tari diferite si
fenomenul globalizarii economiei s-au generalizat, ciclul de afaceri dintr-o tara are
tendinta sa fie tot mai puternic influentat de ceea ce se intampla in economiile
tarilor cu care se afala in relatii mai ales atunci cand acestea sunt ample. Uneori
aceasta interactiune este ata de rapida incat nu lasa partenerilor timpul necesar
pentru a concepe si aplica masurile preventive care s-ar impune si ar putea diminua
efectele ne dorite.
Ciclul lung. Desi i se mai spune si secular sau Kondratief, stiinta economica
il plaseaza pe o durata 40 – 60 ani si il „leaga” de durata modului tehnic de
productie al societatii adica de nivelul calitativ, structura si carcateristicile
factorilor de productie considerati in ansamblul lor. Modul tehnic de productie
propriu unei etape isi afirma potentialul prin cresterea eficientei in decurs de 20 –
30 de ani dupa care intra in declin.
- Faza ascendenta corespunde acestei prime perioade in decursul careia cei
mai multi ani se caracterizeaza prin prosperitate si crestere economica apreciabila,
cresterea investitiilor, veniturilor si a ocuparii fortei de munca;
- Faza descedenta se remarca prin diminuarea cresterii economice,
investitiilor,veniturilor si ocuparii in munca; anii de recesiune ai ciclurilor decenale
devin mai numerosi si mai aspri, in timp ce inflatia si somajul devin mai
persistente. In aceasta faza se intensifica preocuparile pentru realizarea noilor
tehnici si tehnologii care vor fi proprii unui mod tehnic de productie ce va marca
inceperea unui nou ciclu lung.
Un asemenea ciclu se suprapune cu mai multe cicluri Juglar si un numar mai
mare de cicluri Kitchen. Ultimul ciclu de acest gen este plasat in intervalul 1948 -
1973/1974 cu faza ascedenta si apoi pana in 2005 cu faza descedenta.
 2. Politici conjuncturale

Aceste politici denumite si anticilice au scopul de a asigura o mai mare

stabilitate a economiei, de a evita formarea rapida a unor varfuri prea mari de
crestere a productiei si unor prapastii ale caderii acesteia, amandoua la fel de
periculoase si greu de controlat si de a evita si diminua efectele negative ale
ciclicitatii economiei.
Pentru interventie se recurge la mijloace precum: cheltuielile publice,
sistemele de impozite si taxe, cresterea-diminuarea masei monetare, dobanzile,
restrictii si facilitati la aacordarea si rambursarea creditelor etc. Verigile prinicipale
in asemenea actiuni sunt statul prin organismele sale si bancile nationale. Masurile
care se iau sunt, in principiu, de doua feluri - stimulative sau restrictive
corespunzatoare celor doua faze ale ciclurilor economice - recesiune si
expansiune.
 Politica cheluielilor publice - vizeaza cresterea bugetelor administratiilor
centrale si locale care prin cheltuielile facute impulsioneaza cererea agregata in
perioadele de recesiune, sumele „difuzandu-se” in economie prin achizitii si
investitii de sta, cresterea si inmultirea indemnizatiilor de somaj, formarea fortei de
munca, alocatii familiale etc.
 Politca monetara si de credit – In perioada de expansiune cand apar si se
amplifica riscurile de inflatie si neconcordanta a ofertei cu cererea aceasta politica
are caracter restrictiv si consta in cresterea dobanzilor, conditii mai dificile de
obtinere a creditelor, controlul mai sever al masei monetare pentru a nu depasi
anumite limite superioare. Toate acestea inhiba cresterea cererii agregate si pot
inlatura sau diminua cel putin partial riscurile vizate. In perioada de recesiune
aceasta politica devine stimulativa si masurile respective se iau in sens invers: scad
dobanzile, se mareste masa monetara, se diminueaza restrictiile la credite etc.,
astfel incat unitatile economice si populatia au acces la resurse banesti sporite prin
care se sustine cresterea cererii agregate.
 Politica fiscala actioneaza prin sistemul de impozite care in timp de
recesiune se restrange lasand firmelor si populatiei resurse mai mari pe care
acestea le cheltuiesc sustinand cresterea cererii, iar in decursul expansiunii se
extind pentru a tempera cresterea si a alimenta bugetele cu sume menite sa acopere
deficitele formate in perioada de recesiune.
Paralel cu politicile de acest gen care au in centrul preocuparilor cererea
exista si s-au intensificat in ultimii ani politicile bazate pe oferta care vizeaza
incitarea producatorilor prin stimulente si conditii care au ca efect cresterea ofertei
agregate. Dintre acestea mentionam:
 Reforme si masuri menite sa extinda si sa intensifice concurenta intre
ofertanti (producatori) si liberalizarea preturilor ceea ce ar permite fiecaruia sa-si
adapteze marimea si dinamica preturilor la situatia pe care o au astfel incat sa se
mentina mereu pe piata si sa poata mari si diversifica oferta;
 Adaptarea masurilor de asigurare permanenta a bunei functionari a
pietelor ceea ce presupune: amelioararea reglementarilor ce pot restrictiona libera
initiativa si asigurarea respectarii nestirbite a drepturilor de proprietate;
 Crearea si intretinerea permanenta a unui mediu economic favorabil
perspectivelor de profit pentru producatori care vor fi astfel incurajati sa produca
mai mult si sa-si asume riscurile corespunzatoare.